Caiet de practica

Butură Ana Maria

Masterand în Probaţiune, mediere şi asistență a

victimelor infracţiunilor

Anul II Semestrul I
Enumerarea obiectivelor:

1.Cunoaşterea codului etic şi a deontologiei profesionale;

2.Familiarizarea cu instituţia/ organizaţia de asistenţă socială;
3.Definirea grupului ţintă;
4.Cunoaşterea rolului asistentului social (responsabilităţi, sarcini şi observarea modului de
lucru al asistentului social);
5.Observarea respectării drepturilor copilului(modalităţi şi abilităţi de lucru a asistentului
social în relaţia cu copilul ;utilizarea necesarului metodologic de intervenţie în raport cu
serviciul social şi cu alte instituţii vizând respectarea drepturilor copilului)
5. Cunoaşterea structurii dosarului social/ instrumente de lucru ;
6.Observarea clientului(beneficiarului serviciilor sociale) în instituţie şi mediul social.
7.Utilizarea instrumentelor metodologice propuse de îndrumătorii de practică în vederea
realizării unor cercetări ,altele decât cele menţionate în obiectivele anterioare.

Prezentarea instituţiei(scurt istoric, programe, servicii, colaborări, cadru legislativ)

TRIBUNAL, instanţă cu personalitate juridică, organizată la nivelul fiecărui judeţ şi al

municipiului Bucureşti, cu sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ. În
circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din
municipiul Bucureşti.
1) În cadrul tribunalului funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze
civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios
administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în
raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
2) Fiecare tribunal este condus de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul
organizării eficiente a activităţii acesteia, precum şi atribuţii de coordonare şi control ale
administrării instanţei unde funcţionează, precum şi ale instanţelor din circumscripţie.
Preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite. în funcţie de volumul de
activitate şi de complexitatea cauzelor, preşedintele poate fi ajutat de 1-2 vicepreşedinţi, iar la
Tribunalul Bucureşti, de 1-3 vicepreşedinţi. în cadrul fiecărui t funcţionează un colegiu de
conducere, care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei
Colegiile de conducere sunt formate din preşedinte şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3
ani în adunarea generală a judecătorilor; hotărârile colegiului de conducere se adoptă cu votul
majorităţii membrilor săi. Anual sau ori de câte ori este necesar, se organizează adunări
generale ale judecătorilor.
3) Potrivit legii, tribunalele, ca instanţe de fond, au o competenţă de excepţie în materie
civilă; ea este însă deplină în materie comercială, în materia conflictelor de muncă şi a
litigiilor de contencios administrativ. Tribunalele sunt instanţe de drept comun în materie de
apel şi sunt instanţe cu o competenţă de excepţie în privinţa căii extraordinare de atac a
recursului. Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a tribunalului se
judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de
muncă şi de asigurări sociale, în care completul se constituie din doi judecători şi doi asistenţi
judiciari; apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile, în complet
format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
tribunal - instanţa judecătorească ce are competenţa de a soluţiona în primă instanţă
pricinile date prin lege în competenţa sa, iar ca instanţă de apel şi recurs, apelurile împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătoriile din cuprinsul judeţului, respectiv
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate
la art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., precum şi alte cazuri prevăzute de lege. în fiecare
judeţ funcţionează un tribunal judeţean, iar în municipiul Bucureşti un tribunal având aceeaşi
competenţă materială ca şi cel de la nivel de judeţe, denumit Tribunalul Bucureşti, v. şi
competenţă.
Tribunalul Iaşi are sediul, începând din septembrie 2014, în noul Palat de Justiție, situat în
Iași, strada Elena Doamna nr. 1A. Clădirea a fost realizată ca urmare a semnării, între
Guvernul României şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, la 27 ianuarie
2006, a Acordului de Împrumut nr. 4811-RO privind implementarea Proiectului „Reforma
Sistemului Judiciar”, acord ratificat prin Legea 205/2006. În conformitate cu prevederile
Acordului de Împrumut, implementarea proiectului a fost realizată prin intermediul
Ministerului Justiţiei, construcţia noului Palat de Justiţie din Iaşi demarând în septembrie
2011.
Edificiul găzduiește Curtea de Apel Iași și Tribunalul Iași, având o suprafață utilă de 10303
mp. și o suprafață desfășurată de 15806 mp. Aceasta este constituită din două demisoluri,
parter și cinci etaje. Cele două instanțe își desfășoară activitatea în 14 săli de judecată, 8
camere de consiliu, birouri și anexe.

Definirea grupului țintă

Populaţia-ţintă este populaţia căreia i se adresează proiectul (de exemplu, şomerii, familiile
sărace, copiii instituţionalizaţi, persoanele dependente de alcool etc). Grupul-ţintă reprezintă
doar o parte a unei populaţii-ţintă care este selectat in funcţie de anumite criterii: răspandire
geografică, varstă, sex etc. Dacă selectăm un grupţintă din populaţiile care au fost
exemplificate, putem avea: şomeri tineri, absolvenţi de studii superioare, de sex masculin, din
judeţul Iaşi, din domeniul construcţiilor de maşini, absolvenţi in anul 2001 etc.
Delimitarea grupului-ţintă ne ajută in clarificarea obiectivelor şi a activităţilor. Nu pot fi
reţete de intervenţie pentru populaţii-ţintă, iar intervenţia se construieşte in funcţie de
caracteristicile fiecărui grup-ţintă. Delimitarea dintre populaţie şi grup-ţintă ne ajută să
realizăm o delimitare intre scop şi obiective. Scopul proiectului se referă la populaţia ţintă, iar
obiectivele sunt specifice grupului-ţintă. De exemplu, scopul unui proiect ar putea fi :
„reducerea numărului de şomeri din judeţul Iaşi", iar unul dintre obiective pentru grupul
selectat ar putea fi exprimat astfel: „integrarea socioprofesională a tinerilor din judeţul Iaşi
care au absolvit Facultatea de Mecanică in anul 2001".
În funcţie de participarea la desfăşurarea activităţilor, există două tipuri de beneficiari:
- beneficiarii direcţi sau grupul-ţintă - reprezintă persoanele, grupurile care beneficiază in
mod direct de asistenţă. Sunt cele care participă la un eventual proiect, sunt destinatarii
acţiunilor şi obiectivelor ;
- beneficiarii indirecţi - in funcţie de natura proiectului pot fi: familiile celor implicaţi,
vecinii, comunitatea
etc. Aceasta inseamnă că a acţiona asupra grupului-ţintă inseamnă a acţiona asupra
comportamentului acestora.
O schimbare in bine a situaţiei in care se află persoanele asistate/acompaniate se propagă in
toate relaţiile pe care acestea le intreţin cu ceilalţi. O problemă socială este receptată de către
subiecţi la un nivel tragic, in funcţie de nivelul de cultură al persoanei, de caracteristicile
personalităţii, de aptitudini, experienţă etc.
O problemă socială face ca indivizii să revină la unele probleme legate de satisfacerea unor
trebuinţe/nevoi.
Insatisfacţia indeplinirii acestor nevoi conduce in mod implicit la obturarea canalelor de
comunicare, la modificarea structurii relaţionale, la excludere şi autoexcludere socială. O
analiză a situaţiei in care se află clientul presupune identificarea nevoilor nesatisfăcute,
intervenindu-se prin:
- acţiuni de urgenţă - atunci cand nu sunt satisfăcute nevoile de bază (cele fiziologice, de
hrană, apă, aer);
- acţiuni progresive - pentru satisfacerea celorlalte nevoi (afecţiune, stimă de sine şi
devenire).
Nici un proiect de intervenţie socială nu poate acoperi intreaga gamă de probleme sau
intreaga populaţie care se confruntă cu o anumită problemă socială, in urma analizei
resurselor, intreprinsă intr-o etapă anterioară, se poate aprecia nivelul resurselor disponibile şi
necesare pentru a acţiona in randul unui grup sau al unor grupuri de persoane defavorizate.
Pentru a avea cele mai mari şanse de reuşită, orice proiect trebuie să se concentreze asupra
rezolvării unei probleme care afectează o populaţie cvasiomogenă sau, dacă este posibil, să
impartă populaţia in grupuri-ţintă omogene. Este adevărat că, in desfăşurarea proiectului, se
ţine cont de caracteristicile individuale, acţionandu-se intr-un cadru personalizat, dar foarte
important este ca iniţiatorul să selecteze grupul-ţintă pe baza unor caracteristici comune. De
exemplu, un proiect de reconversie şi integrare profesională destinat tinerilor absolvenţi -
şomeri de nivel primar - se vadesfăşura in condiţii diferite faţă de un acelaşi proiect destinat
şomerilor de grad secundar (persoane care au lucrat, dar şi-au pierdut locul de muncă.

Utilitatea separării proceselor pentru minori

Experiența dobândită pînă acum, nu îmi permite să am o viziune clară și completă asupra
acestei probleme. Pentru a realiza acest deziderat, ar trebui să cunosc în detaliu acest
domeniu, al dreptului penal. Din acest motiv, nu pot să mă pronunț clar, folosind argumente
și nici nu pot să analizez cum aș dori problema utilității separării proceselor de judecată
pentru minori.
Totuși, din experiența de până acum din lucrul cu minorii, de la centrul pentru delincvență
juvenilă, unde am făcut practică, în primul semestru al anului întâi,din audierile la care am
asistat la tribunal, precum și din discuțiile și expunerile domnilor profesori, magistrați sau
consilieri de probațiune, mi-am putut da seama că această separare este utila și necesară.
Consider că profesioniștii care intră în contact cu minorii, fie victima, fie infractori
trebuie să fie specializați în lucrul cu minorii, să aibă experiență în acest domeniu și să dețină
abilitățile care să le faciliteze contactul cu această categorie de beneficiari. Aceasta categorie
de beneficiari este una specială, dacă o pot denumi astfel atât din cauza faptului că aceștia,
beneficiarii sunt la o vârstă a schimbărilor când pot fi ușor influiențați, nu au încredere în ei
înșiși, nu au un suport al valorilor, principiilor sau credintelor bine sedimentat, dupa care să
se ghideze. Abia în această perioadă încep să își însușească un model de viață, poate, un mod
al lor de a fi conform cu dorințele, ideile și principiile, valorile pe care de acum se vor baza.
Deci, vor trece prin schimbari, rasturnari de idealuri și năzuințe și cred că acum vor alege în
ce direcție se vor îndrepta.
Deasemenea, această perioadă este dificila și pentru ca acum se confrunta cu cele
mai multe alegeri, cu multe tentații și miraje și uneori familia nu îi sprijină, nu îi susține
pentru a face alegeri corecte și a trece peste aceasta perioadă. Este posibil sa fie mult mai
sensibili și mai susceptibili față de cei din jur, de sfaturile primite pentru ca vor sa
demonstreze că se pot descurca cu fortele și mijloacele lor proprii.
De aceea, fiind o vârstă, o perioada dificila si plina de contradictii, e cu atat mai necesar
ca familia, cei din jur să îi sustina. Dar, în foarte multe cazuri nu se intampla acest lucru.
Vorbim de familii dezorganizate, de familii monoparentale, tinere mame singure care nu pot
face față creșterii, educarii și îngrijirii corespunzătoare a unuia sau mai multor copii sau de
alte situații care duc la o slăbire a coeziunii familiale și la apariția dezinteresului față de
propriul copil sau la imposibilitatea morală sau financiară de a-i asigura condiții optime de
creștere și dezvoltare.
Atunci când beneficiarii sunt minori, trebuie sa se aiba in vedere toate aceste premise
pentru a se putea acorda acestora servicii de calitate și pentru ca rezultatele să fie pozitive.
Dupa cum nu se poate sa analizezi o problemă sau o situație fara să cunoști în detaliu
ce a determinat apariția acesteia, cauze, consecințe, contextul problemei și ce s-ar putea face
pentru a se remedia și pentru a micșora impactul pe care l-ar putea avea, tot astfel nu poți să
lucrezi cu minorii dacă nu știi cum reacționează și cum gândesc aceștia.
Trebuie să se țina cont de vârsta fiecărei persoane care este în fața noastră, noi fiind
specialiștii care trebuie să o susținem și deci trebuie să ținem cont de schimbarile survenite în
gândirea, comportamentul, în modul de a fi al fiecărei persoane, o dată cu trecerea timpului.
Cred că nu e ușor să te apropii de un copil, mai ales dacă e speriat sau chiar timorat și
daca crede că toti cei din jur nu vor decat să îl chinuie, nimeni nu are încredere în el si că
nimeni nu vrea să îl ajute, nimeni nu e interesat cu adevărat de binele lui, de ceea ce își
dorește el.
În această situație, magistratul trebuie să lucreze ca un asistent social sau ca un
psiholog, e vorba de un copil de care trebuie sa se apropie și să îl înțeleagă. Minorul nu
poate trece prin același proces de judecată ca și adultul, el nu este pregătit de viață, de
experiență pentru a putea trece prin așa ceva.
Este traumatizant, frustrant, obositor si pentru un adult dar cu atâtt mai mult pentru un
copil care priveste totul altfel, cu alti ochi decat un adult. Desigur, că nu înțelege nici modul
în care se derulează procedura și e trist, speriat si în cele mai multe cazuri are remușcări
cumplite pentru că a comis o faptă urâtă, ilegală din cauza căreia a ajuns în această situație.
Uneori, este supus și presiunii și reproșurilor din partea părinților pe care i-a dezamăgit, nu a
corespuns așteptărilor lor.
De aceea, este foarte greu pentru un specialist să lucreze cu un minor, să îl poată
determina să aibă încredere în el, pentru a se putea realiza o comunicare eficientă.
Cred că instanțele pentru minori ar trebui organizate în clădiri separate de cele pentru
adulți, procedura de judecata să fie alta ca și durata fiecărei ședințe.
Este un lucru foarte bun că procesele pentru minori nu sunt deschise publicului, astfel, i
se asigura minorului puțină intimitate, nu este supus curiozitatii si analizei atattor persoane
necunoscute.
 Deci, un tribunal specializat în cauze pentru minori, cu specialiști, avocați, procurori,
judecatori specializați, cu experiență în procesele cu minori, asistati de medici, asistenți
sociali și psihologi care să medieze relația lor cu minorii și care să-i ajute pe aceștia sa treaca
peste această perioadă. Trebuie sa le fie explicat în așa fel încât să înțeleagă cum se
desfășoară procesul de judecata, care este rolul fiecărei ședințe, care sunt drepturile de care
dispun, fie în postura de victimă, fie de infractor.
Deasemenea, minorii nu riscă să intre în contact chiar și indirect cu infractorii
majori, recidiviști, nu sunt nevoiti sa observe comportamentul acestora, modul în care
vorbesc, arată sau cum sunt tratați de cei din jur.
Am putut observa, în cadrul orelor de practică de la centrul pentru delincvență
juvenilă că ân anumite cazuri este necesară chiar separarea minorilor, fie în funcție de
comportament, fie de vârstă, fie daca are obiceiuri urâte sau consuma, când reușește să
se sustraga supravegherii, droguri sau băuturi alcoolice. Deasemenea, trebuie facută o
distincție și între cei care au comis infracțiuni ușoare, cu un grad scazut de
periculozitate sau care nu au comis vreo infractiune si au ajuns in centru doar din cauza
situatiei lor sociale sau financiare sau pentru că au încălcat o anumită regulă din
regulamentul intern al unui centru în custodia căruia se aflau anterior, și cei cu
infracțiuni mai grave, poate repetate.
Nu trebuie ca acești minori să locuiască împreună pentru că pot învăța ușor unii
de la alții și își pot însuși comportamente dezirabile, nedorite, cultivarea unui limbaj
indecent, nepoliticos, ireverențios, chiar modul de a gândi, de a acționa și de a privi
legea și respectarea ei într-un mod diferit și greșit însușit de la infractorii cu o
experiență îndelungată, rrecidiviști.
De asemenea, pot învăța cum să înșele organele de urmărire publică, cum să se
sustragă rigorilor legii și astfel, teama de lege dar și respectul față de bunul fiecăruia
vor dispărea treptat. Cu atât mai mult cu cât vor învăța cu timpul tehnici și moduri
ușoare prin carre să săvârșească infracțiuni dar și moduri de a rămâne nedescoperiți.
Astfel, încet, încet, de la persoane care au înfăptuit contravenții sau
infracțiuni ușoare, unii indivizi aflați în contact un timp îndelungat cu
infractori majori, pot privi pe cei din jur și drepturile lor, legea și respectarea
ei, ca fiind facultativă. Ei pot deveni într-un scurt timp infractori periculoși și
inventivi.

Persoanele participante la proces, calitatea acestora și modalități de colaborare

Știu că un minor este însoțit de un asistent social, un avocat și în anumite cazuri de un
medic sau un asistent medical. În unele cazuri este prezent și tutorele legal al acestuia, unul
din părinți sau persoana căreia îi este dat în grijă minorul. Minorului i se aduce la cunoștință,
i se explică modul de derulare a procedurii judiciare, rolul fiecărei persoane prezente, a
procurorului, judecătorului, sau avocatului celeilalte părți.
Dacă este cazul și dacă are vârsta de zece ani sau mai mare i se ascultă și părerea, opinia
minorului. Toate persoanele participante la proces trebuie sa colaboreze între ele pentru ca
desfășurarea acestei acțiuni legale să se facă într-un mod cât mai simplu și mai util pentru
copil și măsurile luate să fie cele mai nimerite pentru îngrijirea copilului sau pentru
reabilitarea acestuia în cazul când a încălcat legea sau o normă juridică sau morală
respectată în societate.
În cazurile cele mai grave se apelează la instanța pentru minori, aceasta pentru că în
România încă nu s-a dezvoltat așa cum ar trebui această instanță.
 Desigur, că rolul primordial îi revine judecătorului care ia hotărârea dar și
procurorului care adună și clarifică probele și dovezile și sintetizează concluziile pentru a le
prezenta judecătorului.
De asemenea, asistentul social, psihologul sau medicul care sunt prezenți trebuie să
vegheze la echilibrul fizic și psihic al copilului, pentru ca acesta sa nu se simtă singur, să nu
fie timorat sau să se considere inutil sau un copil rău, cel mai rău, care nu se va putea
schimba niciodată, de aceea a ajuns aici, în tribunal și de aceea nimeni nu îl iubește și nici nu
îl apreciază.
Este important ca asistentul social sau psihologul să îi explice copilului situația în care
se află, cauzele care au dus la declanșarea ei și contextul în care s-a derulat și să îl ajute să își
înțeleagă și să accepte, să își însușească partea sa de vină, dacă există vreuna. Nu trebuie ca
minorul sa se considere singurul responsabil și singurul vinovat, ci să înțeleagă exact cum s-
au petrecut faptele, care a fost factorul declanșatorr, pentru a nu-și asuma în totalitate o vină
pe carre nu o are de loc sau o are doar în parte, deoarece aceasta e prea mult, prea greu și
pentru un individ matur cu atât mai mult pentru un copil și nici nu este corect, echitabil.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât există situații cum ar fi divorțul și apoi acordarea
custodiei copilului unuia dintre părinți, când, de cele mai multe ori copilul nu are nici o vină
pentru situația creată dar din cauza stresului, a nesiguranței declanșate în urma destrămării
familiei, a distrugerii spațiului său de siguranță, copilul crede că toate s-au întâmplat doar din
vina lui și se simte îngrozitor, nefolositor și nedorit. Ar face orice ca totul să revină la
normal, chiar dacă aceasta ar însemna să își asume întreaga vină pentru cele întâmplate.
De aceea, asistentulsocial trebuie să fie foarte atent pentru a echilibra balanța în
mintea copilului. Nu este ușor, desigur, să te apropii de un copil în momente dificile, mai
ales că el poate să îți înțeleagă greșit intențiile sau să creadă că ești împotriva lui, așa cum,
crede el sunt toți cei din jur. Cred, că e bine ca în acele momente, să fii cât se poate mai
deschis cu copilul, el nu are nevoie de lingușiri ci de afecțiune și de acceptare a sa așa cum e.
Este important, în cazul în care un minor a încălcat legea să înțeleagă că se poate reabilita, că
există reabilitare pentru el și să fie susținut în această direcție.
Un rol important, nu doar în desfășurarea unui proces sau în strângerea probelor
necesare pentru a se putea ajunge în instanță ci și în supravegherea minorilor delincvenți,
cum e cazul centrului unde am făcut eu practică, anul trecut, , îl au și organele de urmărire
penală, dar, aici nu mă refer la procuror, despre care am vorbit mai sus, ci despre polițiști,
poliție.
Am putut observa, că de fiecare dată când un copil reușea să se sustragă supravegherii
personalului din centru și dispărea, nu se mai întorcea la centru era anunțată poliția care
proceda la căutarea acelui copil. Deși copilul era însoțit de un educator sau de un alt
membru al personalului la școală sau în altă parte, el reușea de multe ori să se sustragă
supravegherii acestuia și nu mai era găsit decât cu ajutorul poliției. De asemenea, de multe
ori, din cauza personalului insuficient, nu se putea asigura supravegherea tuturor minorilor
pe durata unui întreg program școlar dintr-o zi și copilul dispărea înainte de terminarea
orelor. Mai exista și cazul când copilul primea permisiunea de a locui un timp acasă, cu
familia și părinții anunțau dispariția sa. Este important, ca, în aceste situații, poliția să
colaboreze eficient cu centrul pentru delincvenți minori pentru a se proceda cât mai rapid,
mai eficient la găsirea copilului, iar poliția trebuie să dispună de toate datele care îi pot
facilita căutarea.
Cred, că ar fi oportun ca instituția poliției să întocmească o listă cu minorii din centru
care părăsesc cel mai des centrul fără învoire pentru ca,în cazul când unul din acei minori
dispare să fie mai ușoară și mai rapidă identificarea și găsirea lui.
În cazul derulării unui proces pentru un minor sau când este vorba de întocmirea unui
dosar pentru ca un copil să fie introdus într-un centru pentru delincvenți minori, în cazul
abuzului asupra unui copil sau când, în general este vorba de încălcarea drepturilor sau de
aflarea în pericol a unuia este mai dificil de păstrat confidențialitatea asupra datelor
personale ale copilului.
Aceasta pentru că nu doar o persoană sau două lucrează pentru a-l susține pe copil, ci o
întreagă echipă multidisciplinară. Iar, când cazul ajunge în instanță este și mai dificil pentru
că numărul de persoane care au acces, prin funcția și ocupația pe care o dețin la dosarul
acelui copil, crește.
De aceea, trebuie să se depună toate eforturile pentru ca datele referitoare la copil și
situația sa să nu fie divulgate presei sau altor persoane, care prin funcție, profesie sau grad de
rudenie nu sunt îndreptățite să ia cunoștință de ele. Trebuie ținut cont că întotdeauna se are în
vedere protejarea și interesul superior al copilului și că confidențialitatea este unul din
principiile care garantează și susțin acest apanaj al protejării unui copil.

Modalități de asigurare pentru asistența juridică, cine, cui, cât timp.

Prin continutul sau, dreptul de aparare in cadrul procesului penal apare ca

un drept fundamental, caracterizat printr-o pozitie fireasca, normala a invinuitului sau
inculpatului de a se disculpa fata de invinuirile care i se aduc, de a se opune sau de a-si
mentine punctul de vedere fata de pretentiile ce se ridica impotriva sa, de a arata adevarul si
de a cere respectarea sau restabilirea drepturilor si intereselor sale legale si de a invoca
protectia legii. Realizarea acestui drept trebuie garantata, intrucat simpla lui prevedere nu
duce automat la respectarea lui. In aceasta materie s-a ajuns la concluzia ca dreptul la
aparare este cu atat mai bine asigurat cu cat partilor li se recunosc drepturile procesuale
necesare pentru a putea actiona cu eficienta in fata organelor judiciare. Garantarea dreptului
de aparare se face deci prin mijloace care sa asigure realizarea acestui drept, mijloace
denumite garantii procesual penale.
Garantiile procesual penale sunt definite ca mijloace procesuale prevazute de lege, care
asigura ca drepturile acordate partilor sa fie pe deplin exercitate in vederea apararii
intereselor legale ale acestora. Constituie mijloace de garantare a drepturilor acordate partilor
in proces impunerea obligatiei pentru organele judiciare de a face cunoscut partilor drepturile
procesuale pe care le au si de a le ajuta in exercitarea lor, respectarea conditiilor prevazute
de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale, pentru a fi evitata incalcarea drepturilor
procesuale ale partilor .Totodata, trebuie create premisele exercitarii unui control integral si
eficient pentru descoperirea incalcarii drepturilor procesuale ale partilor pe parcursul
intregului proces penal. Astfel, in activitatea de supravegherea efectuarii urmaririi penale,
procurorul poate infirma prin ordonanta actele sau masurile procesuale nelegale (art. 220
C.proc.pen. modificat prin Legea nr. 356/2006), poate da dispozitii in scris, motivat, pentru
indreptarea ilegalitatilor constatate.
De asemenea, ca urmarea exercitarii dreptului la plangere impotriva masurilor si actelor
de urmarire penala, procurorul sau, dupa caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat
masura sau a dat dispozitia, rezolva plangerea, cu luarea masurilor pe care legea le prevede,
inlaturand vatamarea adusa intereselor petentului.Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus art.
2781 C.proc.pen. care prevede dreptul persoanei vatamate, precum si al oricarei alte
persoane, ale caror interese legitime au fost incalcate, sa faca plangere in fata instantei
impotriva rezolutiilor sau a ordonantei procurorului de netrimitere in judecata .
Pe aceasta cale pot fi invocate si nerespectarea dispozitiilor legale privind exercitarea
dreptului la aparare. Cu ocazia exercitarii cailor ordinare si extraordinare de atac, se
examineaza si masurile luate de instanta de fond privind respectarea dispozitiilor legale care
asigura realizarea drepturilor procesual penale ale partilor.Eficienta acestui control este
posibila datorita existentei unor prevederi legale care instituie sanctiuni in caz de incalcarea
drepturilor procesuale acordate partilor.Pe langa faptul ca se pot aplica sanctiuni disciplinare
sau chiar penale persoanelor vinovate, pentru incalcarile grave constatate sunt prevazute
sanctiuni care constau in nulitatea actelor efectuate cu incalcarea drepturilor procesuale.
Astfel, art. 197 alin. (1) C.proc.pen. prevede ca incalcarea dispozitiilor legale care
reglementeaza desfasurarea procesului penal, deci inclusiv cele care asigura realizarea
drepturilor procesuale ale partilor, atrage nulitatea actului atunci cand s-a produs o vatamare
care nu poate fi inlaturata decat prin anularea acelui act. Aceasta prevedere este
o garantie deosebit de importanta, intrucat partile, ca urmare a incalcarii drepturilor pe care
legea le recunoaste, pot obtine anularea actului care le-a vatamat interesul legitim.
Garantarea dreptului de aparare, ca principiu fundamental al procesului penal, este
reglementata in art. 6 C.proc.pen,, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, cu
urmatorul cuprins: „Dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte
parti in tot cursul procesului penal, (2) in cursul procesului penal, organele judiciare sunt
obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute
de lege si sa le administreze probele necesare in aparare, (3) Organele judiciare
au obligatia sa-1 incunostinteze, de indata si mai inainte de a-1 audia, pe invinuit sau
pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure
posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii, (4) Orice parte are dreptul sa fie asistata
de aparator in tot cursul procesului penal, (5) Organele judiciare au obligatia sa
incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul
de a fi asistat de un aparator, consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare, in
conditiile si in cazurile prevazute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru
asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales”.
Trebuie remarcat insa ca dreptul de aparare a dobandit o legitimitate deosebita, prin
prevederea sa in Constitutia adoptata in 1991. in cuprinsul art. 24 se prevede ca „Dreptul la
aparare este garantat, in tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu”.Fiecare activitate care se desfasoara in cadrul procesului penal este
reglementata de norme procedurale care contin si prevederi concrete privind garantarea
dreptului de aparare.Reglementarea actuala ofera posibilitatea exercitarii dreptului de aparare
sub mai multe forme, si anume posibilitatea partilor de a se apara singure in cursul procesului
penal, obligatia organelor judiciare ca din oficiu sa aiba in vedere aspecte favorabile partilor
implicate in cauza respectiva, precum si posibilitatea, iar uneori, obligatia acordarii asistentei
juridice .
Datorita dificultatilor pe care le presupune exercitarea dreptului de aparare, care este in
multe cazuri o activitate complexa ce impune cunoasterea si folosirea garantiilor prevazute de
lege, partile apeleaza de cele mai multe ori la asistenta juridica calificata.In acest
context, asistenta juridica constituie calea prin care se asigura realizarea deplina si in bune
conditii a drepturilor procesuale ale partilor, drepturile fiind exercitate in locul partilor de
specialisti in domeniul juridic.De aceea, privita sub acest aspect, ca institutie care da contur
real dreptului de aparare, asistenta juridica esteconsiderata o garantie fundamentala, de prim
rang, a dreptului de aparare.Regula consta in faptul ca asistenta juridica este facultativa, adica
partea beneficiaza de serviciile aparatorului numai daca doreste si numai acolo unde legea
prevede in mod expres ca asistenta este obligatorie .
Asistenta juridica in cadrul procesului penal este asigurata de persoane calificate, care
isi desfasoara activitatea in baza Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei
de avocat, republicata cu modificarile si completarile ulterioare , potrivit cu care, in
exercitarea profesiei, avocatul este independent si se supune numai legii, statutului si
regulilor profesionale, promoveaza si apara drepturile, libertatile si interesele legitime ale
omului (art. 2). Legea prevede si modalitatea de realizare a avocaturii: prin consultatii si
cereri cu caracter juridic, asistenta si reprezentare juridica in fata instantelor judecatoresti, a
organelor de urmarire penala, a autoritatilor cu atributii jurisdictionale, a notarilor publici si a
executorilor judecatoresti, redactarea de acte juridice etc. (art. 3).
Capitolul V din lege, intitulat „Asistenta judiciara” reglementeaza modul concret de
acordarea asistentei juridice: baroul acorda asistenta juridica in toate cazurile in care apararea
este obligatorie potrivit legii, precum si la cererea instantelor de judecata, a organelor de
urmarire penala sau a organelor administratiei publice locale, in cazul in care acestea
apreciaza ca persoanele se gasesc in imposibilitate vadita de a plati onorariul, in cazuri de
exceptie, daca drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul
baroului poate aproba acordarea de asistenta juridica gratuita (art. 68). Daca principiul
garantarii dreptului de aparare este legiferat in Codul de procedura penala in art. 6, asistenta
judiciara isi are reglementarea in Titlul V, Capitolul I, intitulat „Asistenta juridica si
reprezentarea”.
Avand in vedere ca o garantare reala a dreptului de aparare nu poate fi realizata decat
prin instituirea unor obligatii clare pentru organele judiciare, prin care sa se impuna
respectarea acestui drept, modificarile intervenite (Legea nr. 32/1990) au actionat mai ales in
acest sens . Astfel, organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale, avand obligatia sa-i aduca la cunostinta invinuitului sau inculpatului,
inainte de a i se lua prima declaratie, dreptul de a fi asistat de un aparator, fapt care se
consemneaza in procesul-verbal de ascultare.
Pe langa Legea nr. 51/1995 care defineste practic locul si rolul avocatului in procesul
penal, reglementari in aceasta materie cuprinde si Codul de procedura penala (art. 171-174),
Constitutia (art. 24).Daca art. 171 alin. (1) C.proc.pen. prevede ca invinuitul
sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii,
alin. (2) cuprinde referiri exprese privind asistenta juridica obligatorie, precizand ca aceasta
este obligatorie: cand invinuitul sau inculpatul este minor.
Pentru faza judecatii, la aceste cazuri se rnai adauga inca doua, si anume in cauzele in
care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata
sau pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare. Aplicarea acestor prevederi in cazul minorului
pentru care asistenta juridica este obligatorie a generat intrebarea daca organele de urmarire
penala trebuie sa efectueze orice act de urmarire numai in prezenta aparatorului, in caz
afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta, de catre organele de urmarire
penala in absenta aparatorului ar atrage nulitatea absoluta.Plecand de aici, desfasurarea
urmaririi penale ar fi serios stanjenita. Spre deosebire de faza de judecata, unde prezenta
aparatorului practic este posibila la efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene cunoscute
cu mult timp inainte, ce permite asigurarea prezentei efective), urmarirea penala nu poate
avea o desfasurare intru totul prestabilita, chiar din cauze obiective .
Se considera ca aceasta interpretare este motivata si de precizarea din finalul alin. (1) al
art. 172 C.proc.pen., coroborata cu alin. (2) al aceluiasi articol .Astfel, in art. 172 alin. (1) se
arata ca lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actului de urmarire penala, daca exista
dovada ca aparatorul a fost incunostintat de data si ora efectuarii actului, iar alin. (2) prevede
ca atunci cand asistenta juridica este obligatorie - ca in cazul invinuitului si
inculpatului minor - organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la ascultarea
invinuitului sau inculpatului.
Pe langa cazul prevazut de art. 172 alin. (2) C.proc.pen., organul de urmarire penala
trebuie sa asigure prezenta aparatorului la prezentarea materialului de urmarire penala cand
contactul cu inculpatul este obligatoriu.
In literatura de specialitate, asistenta juridica obligatorie este tratata ca
un drept procesual al inculpatului, ce functioneaza ca o garantie procesuala . in cazul
minorului, motivatia constituind-o lipsa de experienta, ocrotirea acestuia fiind pe primul
plan, asistenta juridica obligatorie fiind o garantie a preintampinarii unor erori judiciare. O
problema aparuta dupa adoptarea Codului de procedura penala in vigoare a fost generata de
aplicarea dispozitiilor art. 197 alin. (2), respectiv care este sanctiunea juridica a neindeplinirii
obligatiei asistentei juridice in faza de urmarire penala? Intrucat initial practica a fost
neunitara, considerandu-se de unele instante ca asistenta juridica obligatorie este prevazuta
numai pentru faza de judecata, prin Decizia de indrumare nr. 3/1972 a fostului Tribunal
Suprem s-a statuat ca nerespectarea dispozitiilor procedurale referitoare la asistenta
inculpatului minor cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala este sanctionata
intotdeauna cu nulitate absoluta si atrage restituirea cauzei la procuror in vederea refacerii
actelor procesuale efectuate cu incalcarea legii.
Motivarea este data insa intr-o alta decizie a instantei supreme - Decizia de indrumare
nr. 29/1970 - in care se precizeaza ca dispozitiile art. 197 alin. (2) nu fac nicio distinctie, sub
aspectul sanctionarii cu nulitatea absoluta, intre faza urmaririi penale si cea a judecatii, iar pe
de alta parte, nerespectarea dispozitiilor procesuale privind asigurarea asistentei juridice
obligatorii in cursul urmaririi penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite ulterior, in
fata instantei. Potrivit art. 172 alin. (1) C.proc.pen., „lipsa aparatorului nu impiedica
efectuarea actului de urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostintat de
data si ora efectuarii actului”.
Fata de reglementarea anterioara, legiuitorul face precizari clare cu privire la
modalitatea incunostintarii: prin notificare telefonica, fax, internet sau prin alte asemenea
mijloace, incheindu-se in acest sens un proces-verbal. La intocmirea procesului-verbal trebuie
respectate, in masura in care se impune, dispozitiile art. 90-91 C.proc.pen., acesta constituind
mijloc de proba potrivit legii procesual penale. Termenul de „incunostintare”, ca modalitate a
asigurarii prezentei partilor sau a altor persoane la activitatea procesuala, mai este folosit
in Codul de procedura penala [art. 58 alin. (1) si (2), art. 129 alin. (2), art. 402 alin. (2)], insa
in ceea ce priveste sanctionarea neprezentarii, daca in cazul citarii lipsa nejustificata poate fi
sanctionata, neprezentarea, in cazul incunostintarii, nu este sanctionata de lege.

Colaborarea și parteneriatele instituționale, puncte tari, puncte slabe, motive și obligații.

Consider că este o activitate eficientă crearea și organizarea parteneriatelor, a

colaborării între instituții; această colaborare este în folosul beneficiarilor, al clienților, în
funcție de situație, dacă vorbim de o instituție publică sau de una privată, sau în cazul în care
ne referim fie la o instituție sau corporație sau întreprindere comercială sau bancară, fie la una
de asistență socială sau medicală. Este bine sa se realizeze aceste colaborări fie între diverse
instituții din mediul public, fie între organizații din mediul privat și instituții din mediul
public pentru a crește competitivitatea și rapiditatea în domeniul de lucru. Angajații,
managerii, firmele se vor simți supravegheați îndeaproape chiar daca nu aceasta e situația.
Vor avea un motiv în plus să realizeze lucrul mai rapid și mai bine pentru că proiectul
la care lucrează este realizat în parteneriat cu o altă firmă, instituție sau organizație. Se poate
declanșa un spirit de concurență, competitivitate colegială, cine, care echipă termină de
realizat mai întâi proiectul pe care îl are de făcut și care realizare, care lucrare este mai bună,
mai valoroasă. Dacă este și un premiu, poate fi și unul simbolic, concurența este și mai
strânsă pentru că acel premiu, chiar neînsemnat capătă valoare de trofeu. Dacă este o altă
echipă, o altă firmă sau companie care participă la realizarea aceluiași proiect, niciuna dintre
cele două părți care contribuie la realizarea lui nu își va permite să facă greșeli, să tărăgăneze
lucrul.
Fiecare dintre echipe se teme de evaluarea negativa a celeilalte, fiind în joc,
salariul, avansarea sau chiar libertatea membrilor echipei, în unele cazuri și nu își
poate permite să nu ia în seamă toate aceste premise. Nu e vorba doar de el sau doar
 de el șicolegii lui ci și de alte persoane și nu poate ști cum vor reacționa acestea dacă
vor apărea dificultăți sau nereguli din cauza neglijenței lui (a unuia din membrii sau a
uneia dintre firme sau echipe). Buna organizare și buna funcționare trebuie sa fie
garantată, pentru a se putea realiza o lucrare de calitate și într-un timp convenabil.
Nimeni nu poate să facă ce, când și cum îi place pentru că activitatea
defectuoasă a cuiva poate să încetinească realizarea proiectului sau poate produce
chiar stoparea lui. Imposibilitatea de a se mai realiza sau prin producerea unei
întârzieri a proiectului care să ducă la neacceptarea lui pentru că nu s-au respectat
condițiile privind punctualitatea predării sau încheierii lucrării, la data, ora și locul
stabilit prin contract.
Este însă posibil ca în cazul când vorbim de colaborare între instituții,
dacă nu există o persoană care să dețină o funcție de conducere, care i-a fost
atribuită oficial sau o persoană care să poată modera conflictele sau
bneînțelegerile care pot să apară între parteneri, colaborarea eficientă între
aceștia să poată fi periclitată și lucrul în echipă să nu mai meargă așa cum ar fi
de dorit.
Pot exista diferențe de opinii sau ciocniri de personalitate, poate chiar
reminiscențe ale conflictelor sau chiar conflicte de interese, chiar dacă
lucrează la aceeași realizare.
Toate acestea pot slăbi coeziunea grupului, pot apărea probleme de
înțelegere și de colaborare, întreaga activitate poate fi compromisă.
Există de asemenea și problema fondurilor care nu sunt
distribuite echitabil, egal fiecărei firme sau organizații, mai ales când
vorbim de diferențierea dintre sectorul public și cel privat. Sau, de
asemenea, când distribuția fondurilor către beneficiari pune probleme.
Nu toți sunt de acord ca anumite sume să meargă către unele categorii
ei propun altele sau propun ca acei bani sa fie utilizați în fo,losul public
nu pentru o categorie specifică de indivizi.
Chiar daca există o persoană care este delegată să se ocupe de
acest aspect, este posibil ca și în acest caz partenerii să nu fie
mulțumiți, satisfăcuți de felul cum au fost distribuite fondurile. Aceasta
fie din invidie, neîncredere sau neînțelegerea exactă a modului pentru
care acea persoană a procedat în acel fel, fie, pentru că întradevăr banii
nu au fost folosiți sau distribuiți corect, într-un sector al activității unde
nevoia lor era stringentă sau pentru ca au fost folosiți inutil, unde nu
era necesar sau unde deja se investiseră fonduri suficiente și nu se
observase un rezultat satisfăcător.
Când ne gândim la parteneriate avem în vedere și dezavantajul birocratic. Sunt necesare
mult mai multe hârtii, aprobări, decizii, hotărâri și acte, fie pentru a se reglementa
colaborarea, fie când începe aceasta, pentru că fiecare trebuie să semneze deciziile,
persoanele cu o funcție importantă sau profesioniștii trebuie sa își dea aprobarea în scris
aproape pentru orice se realizează în cadrul parteneriatului.
Chiar dacă există un contract de colaborare, el nu poate cuprinde toate situațiile care pot
apărea pe parcursul derulării parteneriatului. Legislația se poate schimba, prețurile fluctuiază,
cererea și oferta de asemenea și poate, cu timpul nici condițiile de distribuție, efectuare sau
executare nu mai sunt aceleași. Astfel, din cauza încetinirii birocratice munca poate stagna,
pot apărea neînțelegeri și se pot declanșa discuții dacă nimeni nu își asumă responsabilitatea
întârzierii, iar colaborarea poate fi periclitată.
Chiar dacă, înainte de a se inițiia un parteneriat, ambele părți semnează un contract,
în care sunt stipulate obligațiile, drepturile și motivele pentru care s-a încheiat acel
parteneriat, pot apărea, totuși, mai târziu neînțelegeri sau proteste din partea celor implicați.
Aceasta fie pentru că sarcinile nu sunt distribuite echitabil, pentru că managerul, persoana
responsabilă de buna funcționare a colaborării, nu este ascultată, nu are autoritate suficientă,
nu este respectată sau nu se implică cât ar trebui în desfășurarea parteneriatului, neavând nici
competențele necesare, fie pentru că, deși, au luat la cunoștință de mențiunile prevăzute în
contract, nu și-au dat seama cu exactitate de implicațiile lor, de impactul pe care îl vor avea
asupra derulării întregii lor activități sau chiar de îngrădirile care decurg după semnarea
contractului în desfășurarea ei.
Pot apărea neînțelegeri cu privire la modul în care trebuie realizate anumite
operațiuni, când și cum trebuie încheiate diferite rapoarte sau în privința distribuției
sarcinilor, a autorității, a avantajelor sau a primelor. Se poate ivi și nemulțumirea ca
drepturile și îndatoririle să nu fie acordate în mod echitabil sau sa nu fie de acord cu anumite
măsuri luate de una din părți.
Dacă, pe parcursul desfășurării lucrului într-o singură firmă pot apărea neînțelegeri,
neclarități sau diferențe de opinie, cu atât mai mult când colaborează două sau mai multe
firme sau instituții sau și mai mult dacă colaborarea se realizează pe plan internațional.
În cazul în care parteneriatul, colaborarea vizează doar operațiunile financiare sau
este un parteneriat indirect sau separat, adică se ocupă ambele părți de activitatea în
totalitatea ei dar fiecare parte are sarcini independente , care sunt realizate separat, fără a
colabora unul cu celălalt decât indirect, și mai mult la nivel de instituție, pot apărea diferențe
majore de la sector la sector sau în funcție de cât de competent este finalizată o activitate.
Se poate întâmpla ca într-un sector activitatea să se deruleze fără probleme, cu
aportul deplin al tuturor celor implicați iar în altul lucrul să fie amânat, tărăgănat, sau să se
desfășoare fără colaborarea directă și precisă a tuturor celor implicați. Rezultatele se vor
vedea, mai ales daca cele două sectoare trebuie să funcționeze împreună.

Drepturi ale minorului în faza de urmarire penala

Copilul nu poate să-şi apere singur drepturile. În acest sens, în cadrul urmăririi penale
şi în instanţa de judecată, copilul este reprezentat de părinţi, inclusiv părinţii adoptivi, tutore
sau curator. Anume aceste persoane sunt împuternicite să pledeze în procesul penal, în
funcţie de etapele acestuia, în calitate de reprezentanţi legali ai copilului. Copilul victimă şi
tu, încalitate de reprezentant legal al copilului, la etapa urmăririi penale (înainte ca dosarul să
fie transmis în instanţa de judecată) beneficiaţi de diverse drepturi:
 Dreptul de a cunoaşte esenţa învinuirii;
 Dreptul de a face declaraţii şi a oferi explicaţii, de a prezenta documente şi alte
mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal;
 Dreptul de a participa la toate acţiunile ce se efectuează cu participarea copilului;
 Dreptul de a face cunoştinţă cu procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a
participat copilul, de a face obiecţii asupra corectitudinii şi caracterului complet al
acestora, precum şi de a cere completarea lor cu date care, în opinia ta, trebuie să fie
menţionate;
 Dreptul de a cere completarea acţiunilor procesuale (poţi să formulezi propuneri
referitoare la cercetarea diferitor circumstanţe, mărturii, citarea martorilor, numirea
expertizelor ş.a.);
 Dreptul de a contracta / solicita un apărător avocat pentru a beneficia de consultanţă
pe tot parcursul procesului penal;
 Dreptul de a solicita încasarea prejudiciilor materiale şi daunelor morale care au fost
cauzate prin infracţiune;
  Dreptul de a face cunoştinţă, după finisarea urmăririi penale, precum şi în caz de
încetare sau clasare a procesului penal, cu toate materialele cauzei şi de a nota orice
informaţie din dosar;
 Dreptul de a ataca deciziile luate de organul de urmărire penală sau de procuror;
 Dreptul de a participa la activităţile preparatorii (de pregătire) ale şedinţei de judecată
şi la cercetarea judecătorească a cazului;
 Dreptul de a fi informatdespretoatedeciziileşihotărârileadoptate care se referă la
drepturileşiintereselecopiluluitău, de a primigratuit, la solicitare, copii ale
acestorhotărâri.
 Dreptul de a ataca hotărârile instanţei de judecată etc.
Sistemul juridic prevede, în egală măsură, dreptul de a beneficia de asistenţa unui
avocat. Poţi să-ţi alegi orice avocat de la barourile de avocaţi care să-ţi acorde consultanţă pe
tot parcursul procesului penal. Trebuie să ştii, însă, că asemenea servicii, de regulă, sunt cu
plată, iar valoarea onorariului avocatului ar putea depăşi capacităţile financiare ale familiei
tale. Dacă nu dispui de mijloace băneşti pentru a plăti avocatul, poţi să ceri organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată să fii asistat de un avocat care acordă asistenţă
juridică garantată de stat. Pentru asistenţa oferită de acesta nu vei achita nici un onorariu.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va examina solicitarea ta şi va decide
dacă este nevoie să implice în proces un avocat public.

Actele și procedurile de urmărire penală pentru învinuit

Noul Cod de procedură penală instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii

urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Exceptând situațiile în care
însuși actul de sesizare este inform, ori cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o
cauză de neprocedibilitate, nici un act de procedură nu mai poate fi îndeplinit în afara
procesului penal, nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru.
Aceasta nouă așezare a concepției privind limitele și fazele urmăririi penale răspunde
unor exigențe ținând de observarea strictă a principiului legalității; instituția actelor
premergătoare, din vechea reglementare, nu răspundea în totalitate acestora (în principal
întrucât permitea strângerea de probe în afara procesului penal), iar ponderea pe care, în
practica organelor de urmărire penală, a cunoscut-o utilizarea acestei instituții (de multe ori
excesivă chiar și în raport cu dispozițiile vechiului cod) a creat necesitatea instituirii unei
reglementări care să nu mai permită desfășurarea vreunei activități specifice urmăririi penale
în afara unui cadrul procesual bine definit.
De aceea, în art. 305 alin. (1) C.p.p., potrivit căruia „când actul de
sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul
dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul
de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă” (s.n.), legiuitorul a
instituit obligația organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală, îndată după ce a
fost legal sesizat. Practic, actul imediat următor celui de sesizare, va fi, în mod necesar, în
toate cauzele, ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă.
Astfel, nicio investigație nu poate avea loc decât în condițiile privitoare la desfășurarea
actelor de urmărire penală; noua reglementare nu mai cunoaște faza premergătoare începerii
urmăririi penale, de strângere a datelor necesare „în vederea începerii urmăririi
penale”(prevăzută sub reglementarea anterioară de art. 224 din vechiul Cod de procedură
penală). În plus, noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o
anumită persoană nici în situația în care aceasta este indicată în actul de sesizare, ori când
acesta permite identificarea sa. Concluzia se impune față de faptul că art. 305 alin. (3) C.p.p.
cere ca indiciile rezonabile privind comiterea faptei de către o anumită persoană să rezulte din
datele și probele existente, iar potrivit art. 97 alin. (2) C.p.p. probele se pot obține doar în
procesul penal.
Cât privește limitele, conținutul și întinderea actelor de urmărire penală ce se pot
efectua după începerea urmăririi penale cu privire la faptă, în condițiile art. 305 alin. (1),
trebuie precizate următoarele: Aceasta este o fază procesuală destinată strângerii probelor în
baza cărora să se poată formula o învinuire împotriva unei persoane. Formularea unei
învinuiri in personam nu poate fi consecința simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind
un act de o însemnătate sporită și cu consecințe importante privitoare la persoana
celui investigat, punerea sub învinuire a unei persoane trebuie să fie fundamentată de o serie
de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
De aceea, simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul
formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului
procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă.
Dacă, după administrarea în acest cadru legal procesual a unor mijloace de probă, în
baza acestora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se
formula cu privire la aceasta o acuzație. De aceea, art. 305 alin. (3) prevede: „când din datele
şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta
pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se
efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect” (s.n.).
Anterior dispoziției ca urmărirea să se efectueze cu privire la o anumită persoană,
aceasta nu are nicio calitate procesuală, prin urmare nu este subiectul vreunor drepturi ori
obligații procesuale.
Dispozițiile legale analizate asigură caracter echitabil desfășurării urmăririi penale: pe
de o parte, răspund exigenței ca orice acte de cercetare să se desfășoare într-un cadrul
procesual (alin. 1 al art. 305); pe de altă parte, instituie o garanție în sensul că nicio persoană
nu este pusă sub acuzație în lipsa unor indicii rezonabile că a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală (alin. 3 al art. 305).
Această garanție subzistă mai ales în ipoteza în care, prin actul de sesizare (plângere,
denunț, sesizare din oficiu) este indicată o anumită persoană în calitate de prezumtiv
autor. Indicarea unei persoane în actul de sesizare nu este suficientă pentru ca această
persoană să dobândească calitatea de acuzat/suspect și nici pentru a considera că urmărirea
penală o vizează. Aceasta calitate se va dobândi, pe parcursul urmăririi penale, numai după
ce, în baza probelor administrate, se va dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la ea.
La această concluzie conduc chiar dispozițiile art. 289 C.p.p., care, reglementând conținutul
plângerii penale, se referă și la „indicarea făptuitorului”, dacă acesta este cunoscut. Or, dacă,
așa cum am arătat, începerea urmăririi penale cu privire la faptă este obligatorie imediat după
depunerea plângerii, coexistența acestei dispoziții cu cea din art. 305 alin. (1) C.p.p. nu poate
decât să probeze că începerea urmăririi se va dispune doar cu privire la faptă, chiar dacă este
autorul este indicat.
Tot din perspectiva caracterului echitabil al procedurii asigurat de aceste dispoziții, se
impun și următoarele precizări:
În forma inițial adoptată de legiuitor, Codul de procedură penală nu conținea nicio
prevedere cu privire la momentul în care o persoană dobândește calitatea de suspect: dacă în
privința începerii urmăririi penale cu privire la o anumită faptă cadrul procesual era
neechivoc stabilit (în condițiile art. 305 alin. (1) C.p.p.), modul în care se urma a se formula
învinuirea împotriva unei anumite persoane nu era prevăzut de reglementarea inițială.
Singura dispoziție, cuprinsă în art. 77 („persoana cu privire la care, din datele și probele
existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală
se numește suspect”), nu conferea certitudine nici momentului în care se formulează acuzația,
si, pe cale de consecință, nici momentului din care o anumită persoană, acuzată de comiterea
unei infracțiuni, poate reclama respectarea drepturilor sale procesuale (după cum nici
momentului din care aceleiași persoane i se poate cere respectarea obligațiilor procesuale).
O atare lacună ar fi permis abuzuri de procedură din partea organelor de urmărire penală
(care, în lipsa unei dispoziții legale exprese, nu ar fi fost ținute în niciun moment să aducă la
cunoștință unei persoane ”bănuiala” pe care ar avea-o
împotriva ei). Totodată, după începerea urmăririi penale cu privire la faptă,
administrarea oricăror mijloace de probă ar fi stat sub semnul unei potențiale nulități,
întrucât, nefiind cert din care moment este formulată o acuzație împotriva suspectului,
orice probă administrată anterior audierii lui ar fi fost susceptibilă de a fi considerată ca fiind
administrată cu nerespectarea dreptului la apărare. Aceste neajunsuri au fost remediate prin
Legea nr. 255/2013, prin modificarea adusă art. 305 alin. (3) în sensul analizat în cele ce
preced.
Un alt motiv pentru care, prin aceeași lege, a fost reglementată distinct faza in
personam a urmăririi penale a fost necorelarea dispozițiilor codului în forma inițial adoptată,
care instituiau doar urmărirea penală a faptei, cu normele constituționale care, privitor la
anumite categorii de persoane, reglementează în mod explicit urmărirea penală a persoanei.
Astfel, modificările aduse prin Legea nr. 255/2013 au avut ca scop
transpunerea instituției de rang constituțional a urmăririi penale in personam și în
dispoziții procesuale de rang legal. Pentru aceleași rațiuni, au fost introduse, prin același act
normativ, și dispozițiile alineatului 4 al art. 305, referitoare la categoriile de persoane care nu
pot fi urmărite decât după îndeplinirea unor prealabile condiții. În contextul acestor
modificări, în legătură cu urmărirea penală a unor categorii de persoane se impune și analiza
corelativă a dispozițiilor art. 294 ind. 1 cu cele ale art. 305.
Sintagma „începerea urmăririi penale” din art. 294 ind. 1 nu poate fi
interpretată separat de dispozițiile art. 305 alin. 4, potrivit cărora „faţă de persoanele pentru
care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau
de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate
dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei”.
Astfel, trebuie admis că, față de conținutul explicit al alin. 4 din art. 305 și având în
vedere întreaga concepție a legiuitorului privind cele două etape distincte ale urmăririi
penale, autorizările și celelalte condiții la care se referă art. 294 ind. 1 sunt în realitate
necesare pentru ca urmărirea penală să se efectueze față de o anumită persoană, și nu pentru
începerea urmăririi cu privire la o faptă.
Potrivit art. 140 C.p.p., supravegherea tehnică se dispune în cursul
urmăririi penale. Având în vedere considerentele de la pct. 1, sintagma „în cursul
urmăririi penale” din acest articol se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi
penale cu privire la faptă, potrivit art. 305 alin. (1) C.p.p.
În sprijinul acestei idei este și faptul că urmărirea penală față de o persoană nu poate
exista independent, în lipsa începerii urmăririi penale față de faptă, ci este o urmare a
acesteia. De acea, legiuitorul a folosit, cu privire la această fază procesuală, sintagma
„efectuarea în continuare a urmăririi penale” (s.n.). Textul nu prevede condiția ca organul de
urmărire penală să fi dispus și efectuarea urmăririi penale cu privire la o anumită persoană.
Astfel, după începerea urmăririi penale cu privire la faptă în condițiile art. 305 alin.
(1), cauza se află „în cursul urmăririi penale”, fază în care acuzația nu s-a formulat cu privire
la o anumită persoană, prin urmare nicio persoană nu are calitatea de suspect.
Așa cum am arătat, nici dispozițiile art. 2941 C.p.p. nu contrazic această concluzie, întrucât
aceste dispoziții nu pot fi privite decât corelativ cu cele ale art. 305 alin. (4) (astfel cum au
fost analizate în cele ce preced). Pe de altă parte, deși supravegherea tehnică presupune o
ingerință în viața privată a unei anumite persoane, utilizarea acestei metode de cercetare are
doar semnificația investigării unei fapte (cea pentru care s-a început urmărirea), și
nu echivalează cu formularea unei acuzații împotriva respectivei persoane. De aceea
și dispozițiile art. 139 și ale art. 140 se referă doar la existența unei suspiciuni rezonabile cu
privire la săvârșirea unei „infracțiuni” – deci cu privire la o faptă penală, și nu cu privire la
autorul acesteia.
În concluzie, din punctul de vedere al momentului procesual, singura condiție pentru
emiterea mandatului de supraveghere tehnică o reprezintă începerea urmăririi penale cu
privire la faptă, procedura nefiind în nicio situație condiționată de efectuarea urmăririi penale
față de o persoană. A susține contrariul sau a interpreta dispozițiile legale în sensul
că supravegherea tehnică nu se poate dispune decât după încunoștințarea vreunei persoane,
înseamnă, pe de o parte, a încălca dispoziția legală (adăugând o condiție neprevăzută de
normă), iar pe de altă parte, a ignora conținutul art. 305 C.p.p., potrivit căruia urmărirea
penală începe cu privire la faptă, și nu cu privire la persoană.

Conținutul dosarului minorului învinuit

Aspecte generale
Procesul penal, inclusiv procedura de judecată privind copiii suspectaţi sau acuzaţi de
comiterea unei infracţiuni, trebuie să respecte drepturile copilului, să-i ia în considerare vîrsta
şi să pornească de la scopul de reabilitare a acestuia. Asemenea cerinţe sunt bazate pe
percepţiile care prevăd că minorii trebuie să evite, pe cît posibil, stigmatizarea de criminal. În
procesul judecării cauzelor cu participarea minorilor trebuie să fie aplicate cu prioritate
metode educative decît pedepse.

Circumstanţele ce urmează a fi stabilite la judecarea cauzei penale privind minorii, în

afară de cele prevăzute pentru adulţi
1.Vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii).
Instanţa judecătorească este obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vîrstei
minorului. Se consideră că persoana a atins vîrsta anumită nu în ziua naşterii, ci începînd cu
ziua următoare. La constatarea vîrstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii copilului
inculpat urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care este numit de experţi. Instanţa de
judecată este în drept să atragă la dezbaterile judiciare reprezentanţi ai instituţiilor,
întreprinderilor, în cadrul cărora a muncit sau a făcut studii minorul, reprezentanţi ai
comisiilor pentru minori.
2.Influenţa adulţilor sau a altor minori.
La examinarea cauzelor cu privire la minori urmează să fie minuţios cercetate
materialele dosarului şi acţiunile persoanelor adulte, care au atras minorul la activitatea
antisocială şi criminală. Este important să se constate dacă persoana adultă admitea sau îşi
dădea seama că prin acţiunile sale atrăgea minorul la activitate antisocială sau la activitate
criminală.

Modalitatea de examinare a dosarelor penale în care sunt implicaţi adulţi şi minori

În cazul cînd la săvîrşirea infracţiunii, împreună cu minorul au participat şi adulţi,
cauza în privinţa minorului se disjungă pe cît e posibil, formînd un dosar separat.

Modul de chemare a minorului în calitate de bănuit, învinuit, inculpat

Chemarea minorului bănuit, învinuit, inculpat, care nu se află în stare de arest, în
instanţa judecătorească se face prin părinţii acestuia sau prin alţi reprezentanţi legali, iar în
cazul în care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori, prin administraţia
acestei instituţii.
 Judecarea cauzelor cu minori se desfăşoară cu citarea:
- minorului, deoarece judecarea cauzelor referitoare la o infracţiune săvîrşită de minor se face
în prezenţa acestuia, cu excepţia cazurilor cînd el s-a sustras de la judecată,
- părţilor, a căror citare este obligatorie, în vederea soluţionării cauzei sub toate aspectele de
temeinicie şi legalitate faţă de cei implicaţi,
- părinţilor, iar dacă este cazul curatorului, tutorelui şi altor persoane a căror prezenţă în
instanţă se consideră necesară.
- altor persoane, cum ar fi asistentul social din cadrul serviciului de reintegrare socială,
psihologul şi medicul psihiatru, care au participat la audierea părţii vătămate minore sau a
inculpatului minor.
- autorităţii tutelare din cadrul consiliului local, prezenţa acesteia este obligatorie deoarece
reprezentantul său poate da lămuriri, formula propuneri în vederea luării celei mai adecvate
sancţiuni pentru minor şi da explicaţii privind ancheta socială existentă în dosar.
De menţionat că neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

Audierea minorului în şedinţa de judecată

Tactica audierii minorului este diferită, de la caz la caz, determinată de gradul de
participaţie, de natura infracţiunii comise, de profilul inculpatului, de modalităţile săvîrşirii
infracţiunii, a mai comis sau nu alte infracţiuni, provine dintr-o familie completă sau
incompletă, adică diferită în aspect metodologic.
Audierea nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore
pe zi. De menţionat că la audierea unui minor în şedinţa de judecată, participarea
apărătorului, pedagogului sau psihologului este obligatorie.
Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimţămîntul judecătorului, să pună întrebări
minorului, iar la sfîrşitul audierii, să ia cunoştinţă de procesul verbal sau, după caz, de
declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi
corectitudinea înscrierii lor. Aceste drepturi sunt explicate pedagogului sau psihologului
înainte de începerea audierii minorului, fapt ce se menţionează în procesul-verbal.

Participarea reprezentantului legal al copilului în procesul penal

Participarea reprezentantului legal al copilului în conflict cu legea în procesul penal
este obligatorie. La momentul admiterii reprezentantului legal al minorului la proces, acestuia
i se înmînează o informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 78 al
Codului de procedură penală.
Reprezentantul legal al minorului se admite în procesul penal din momentul reţinerii sau
arestării preventive, sau al primei audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat.
Reprezentantul legal al minorului poate fi înlăturat din procesul penal şi înlocuit cu altul, cînd
aceasta este posibil, în cazul în care sunt temeiuri de a considera că acţiunile lui aduc
prejudicii intereselor minorului.
În cazul în care la şedinţa de judecată s-au prezentat ambii părinţi, luînd în consideraţie
părerea lor şi avînd în vedere scopul asigurării apărării intereselor legitime ale minorului
poate să-i atribuie drepturile de reprezentant legal unuia din ei. Despre aceasta se emite o
încheiere.

Încetarea procesului penal cu liberarea de răspundere penală a minorului

Instanţele judecătoreşti nu trebuie să aplice pedepse penale faţă de minorii care au
săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social, atunci cînd corectarea şi
reeducarea lor poate fi obţinută pe calea aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter
educativ/alternative la detenţie.
La judecarea cauzei penale în fond, instanţa este în drept să înceteze procesul penal, dacă se
stabileşte că minorul pentru prima dată a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă iar
corectarea lui poate fi obţinută fără a-l trage la răspundere penală, şi să aplice prevederile art.
54 şi 104 din Codul penal.

Îndepărtarea minorului din sala de judecată

La cererea apărătorului şi reprezentantului legal al tînărului în calitate de inculpat,
instanţa, ascultînd opiniile părţilor, este în drept să dispună îndepărtarea acestuia din sala
şedinţei de judecată pe durata cercetării circumstanţelor care pot avea o influenţă negativă
asupra minorului.
Imediat după întoarcerea minorului în sala şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei îl va
informa, într-o formă accesibilă, despre conţinutul cercetărilor care au avut loc în lipsa lui şi
îi va da posibilitatea să pună întrebări persoanelor audiate în lipsa lui.
Cînd în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii sunt minori sub 16 ani,
instanţa, după ce îi ascultă pe cei care nu au împlinit vîrsta de 16 ani, dispune îndepărtarea lor
din sala de şedinţă, în cazul în care consideră că cercetarea judecătorească de mai departe şi
dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorilor.

Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor cu

caracter educativ
În cazul în care instanţa constată condiţiile prevăzute în art. 93 din Codul penal, ea,
adoptînd o sentinţă de condamnare, dispune liberarea inculpatului minor de pedeapsa penală
şi aplică faţă de el măsuri cu caracter educativ, prevăzute în art.104 din Codul penal.
În cazul în care instanţa constată existenţa circumstanţelor prevăzute în art. 93 din Codul
penal, la adoptarea sentinţei de condamnare, ea dispune liberarea de pedeapsă penală a
minorului şi internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare pînă la atingerea majoratului, însă pe o durată nu mai mare
de termenul maximal al pedepsei, prevăzută de Codul penal pentru infracţiunea săvîrşită de
minor.
Aflarea minorului în instituţia specială de învăţămînt şi de reeducare sau în instituţia
curativă şi de reeducare poate fi încetată pînă la atingerea majoratului dacă minorul, datorită
corectării, nu mai are nevoie de influenţare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei
în instituţiile menţionate după atingerea majoratului se admite doar pînă la terminarea de
către ea a învăţămîntului general sau profesional.
Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate se
soluţionează, în baza demersului organului specializat de stat care asigură corectarea
minorului, de către judecătorul de instrucţie al instanţei care a adoptat sentinţa sau al instanţei
în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului, în termen de 10 zile de la primirea
demersului.

Pronunţarea sentinţei
Sentinţa judiciară constituie cel mai important act de justiţie. Pentru a evita
stigmatizarea copiilor şi pentru a proteja viaţa privată a acestora, pronunţarea sentinţei în mod
general în cazul lor nu este publică, excepţie stabilită şi de articolul 14 (1) al Pactului
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
La adoptarea sentinţei în procesul unui minor, în afară de chestiunile indicate în art. 385 al
Codului de procedură penală, instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea
liberării de pedeapsă penală a minorului în conformitate cu dispoziţiile art. 93 din Codul
penal sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor conform dispoziţiilor
art. 90 din Codul penal.
În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de
învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute în art. 104 din Codul penal, instanţa
informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui
efectuarea controlului asupra comportării acestui minor.

Pedeapsa cu închisoarea
Pedeapsa cu închisoarea trebuie să fie o măsură de ultimă instanţă şi aplicată doar în
cazuri excepţionale. Regula 17.1(c) a Regulilor de la Beijing stabileşte că „un minor nu
trebuie să fie încarcerat decît dacă este judecat pentru o infracţiune gravă, implicînd violenţa
împotriva altei persoane sau recidivarea în comiterea de infracţiuni grave şi decît dacă nu
există altă măsură potrivită de răspuns”. În caz de impunere a detenţiei, termenul maxim de
detenţie trebuie să fie stabilit de judecată şi să fie cît de scurt posibil.

Măsurile preventive aplicate minorului

Criminalitatea juvenilă este una dintre problemele importante ale societăţii

contemporane, deoarece se constată o tendinţă ascendentă a acestui tip de infracționalitate.
Foarte mulţi minori comit infracţiuni contra persoanei, infracţiuni privind regimul  drogurilor,
infracţiuni contra patrimoniului etc., situaţie care reclamă o reacţie socială pe măsură.
Această realitate crudă i-a determinat pe autorii de specialitate să propună, iar pe legiuitor să
adopte, o paletă largă de sancţiuni aplicabile minorilor infractori.
În vederea combaterii acestui fenomen, legiuitorul român, ţinând seama de starea psiho-
psihică specifică minorilor infractori, aflați în diferite etape ale minorităţii, a instituit o vârstă
minimă, de la care minorii răspund penal.
Astfel, legiuitorul a stabilit că minorii au capacitate penală începând cu vârsta de
14 ani, iar în ceea ce-i privește pe minorii cu vârsta între 14 și 16 ani a instituit o prezumție
relativă de lipsă a discernământului (iuris tantum). Prezumția poate fi răsturnată dacă se
probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Începând cu vârsta de 16 ani, existenţa
discernământului este prezumată, de asemenea, iuris tantum.
Aşadar, minorii care nu au împlinit 14 ani şi minorii care au împlinit această vârstă,
dar nu au avut discernământ în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, nu
răspund penal.
Ce instrumente juridice pot fi folosite față de minorii care nu răspund
penal? Conform art. 84 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului[1], față de copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care
nu răspunde penal, la propunerea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile
prevăzute la art. 59 lit. a) şi c). Este vorba despre plasament și supravegherea specializată.
Potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, pentru dispunerea uneia dintre cele două
măsuri, comisia pentru protecţia copilului, atunci când există acordul părinţilor sau al altui
reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanţa judecătorească, atunci când acest acord
lipseşte, va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
 Conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, măsura supravegherii
specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către
acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane[2].
Potrivit art. 86 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social,
precum şi în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art. 85
săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz,
instanţa judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un
serviciu de tip rezidenţial specializat.
Conform art. 62 din Legea nr. 272/2004, plasamentul copilului constituie o măsură
de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei
legi, după caz, la:
a) o persoană sau familie;
b) un asistent maternal;
c)un serviciu de tip rezidenţial.
Așadar, față de minorul care a comis fapte prevăzute de legea penală, dar în privința
căruia nu sunt îndeplinite cerințele pentru luarea unor măsuri educative, întrucât nu răspunde
penal, se poate dispune, în condițiile Legii nr. 272/2004, una dintre cele două măsuri de
protecție specială (plasamentul sau măsura supravegherii specializate).
Prin comparație cu vechiul Cod penal, noul Cod penal reglementează în mod diferit
tratamentul sancționator al minorilor infractori[3]. Astfel, spre deosebire de reglementarea
anterioară, care prevedea un regim sancționator mixt, ce cuprindea atât pedepse, cât și măsuri
educative, de lege lata sancțiunile de drept penal aplicabile minorilor infractori sunt exclusiv
măsuri educative, dintre care unele sunt privative de libertate.
Bineînțeles că, la fel ca în conformitate cu pprevederile Codului penal anterior, alături
de măsurile educative, dacă sunt întrunite condițiile legale (a se vedea art. 107-1121 C. pen.),
pot fi luate măsuri de siguranță.
Modelul care a inspirat reglementarea actuală este Legea Organică nr.5/2000 privind
reglementarea răspunderii penale a minorilor în Spania (modificată prin Legea Organică
nr.8/2006), dar s-au avut în vedere şi reglementări din dreptul francez (Ordonanţa din 2
februarie 1945 cu modificările ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori
din 1953 cu modificările ulterioare) şi dreptul austriac (Legea privind justiţia juvenilă din
1988).
În reglementarea actuală, alegerea măsurii educative ce urmează a fi dispusă se face,
în primul rând, după criterii obiective (dacă a mai săvârșit anterior o infracțiune ori dacă
pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită de minor este de o anumită gravitate), cu luarea în
considerare, în al doilea rând, a criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute
în art. 74 NCP, care se aplică mutatis mutandis și în cazul individualizării măsurilor
educative.
Regulile generale privind regimul sancționator aplicabil minorilor sunt cuprinse în art.
113-116 C. pen.
Potrivit art. 113 C. pen.: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.
 Din examinarea dispoziţiilor art. 113 C. pen rezultă 3 situații în care se poate afla un
minor care a comis o faptă prevăzută de legea penală, respectiv:
a) la data săvârșirii faptei minorul are sub 14 ani, situație în care funcționează prezumţia
legală absolută de incapacitate penală a minorului;
b) la momentul săvârșirii faptei minorul are între 14 şi 16 ani, situație în care acesta răspunde
penal dacă se probează că a săvârşit-o cu discernământ. În acest caz, activează o prezumţie
legală relativă de incapacitate penală a minorului;
c) la data comiterii faptei minorul are între 16 şi 18 ani, situație în care minorul răspunde
penal. În această ipoteză intră în acțiune o prezumţie legală relativă de capacitate penală (se
presupune, până la proba contrarie, că minorul avea discernământ la data comiterii faptei
prevăzute de legea penală).
Discernământul este aptitudinea minorului de a-și da seama de caracterul antisocial al
faptei sale și de a-și manifesta conștient voința pe planul relațiilor interumane. Existența
discernământului cu prilejul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală nu înseamnă și
existența vinovăției, însă constituie o premisă pentru aceasta. În raport cu legea penală,
minorul care încheie o căsătorie înainte de a împlini vârsta de 18 ani, dobândind astfel
capacitate de exercitare a drepturilor sale civile la fel ca majorul [art. 39 şi art. 272 alin. (2) C.
civ.] nu răspunde penal dacă prezumția de existență a discernământului a fost răsturnată prin
concluziile unui raport de expertiză.
Minorul poate răspunde penal numai dacă elementul material (acțiunea sau
iancțiunea) al laturii obiective, ce reprezintă conduita interzisă de legea penală, a fost
efectuat, integral sau parțial, după împlinirea vârstei de 14 ani. Dacă numai rezultatul
socialmente periculos s-a a survenit după vârsta de 14 ani, minorul nu răspunde penal, pentru
că existenţa condiţiei vârstei se apreciază la data efectuării elementului material al laturii
obiective.
De asemenea, la fel ca în ceea ce privește actul obiectiv de conduită, şi existenţa
discernământului se stabileşte în raport de momentul efectuării elementului material al
infracţiunii.
Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani, în principiu, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în
condiţiile art. 114 C. pen., potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 din același cod. Potrivit art.
114 alin. (2) C. pen., faţă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în
următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este
judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7
ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Din prevederile art. 114 C. pen. rezultă regula potrivit căreia măsurile educative
neprivative de libertate au întâietate [art. 114 alin. (1) C. pen.], în sensul că prima opțiune
a judecătorului trebuie să constea în luarea unei asemenea măsuri, în timp ce măsurile
educative privative de libertate au caracter subsidiar [art. 114 alin. (2) C. pen.], în sensul că o
astfel de măsura se va lua dacă nicio măsură din prima categorie nu este îndestulătoare pentru
atingerea finalității legiuitorului.
Potrivit art. 116 alin. (1) C. pen., în vederea efectuării evaluării minorului, potrivit
criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea
unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor
de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot
fi impuse acestuia de către instanţă.
Iar în conformitate cu prevederile art. 116 alin. (2) C. pen., referatul de evaluare
privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse se
întocmeşte de către serviciul de probaţiune în toate cazurile în care instanţa dispune asupra
măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse, cu
excepţia situaţiei prevăzute la art. 126 C. pen. (în situația schimbării regimului de executare),
când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenţie.
Serviciile de probațiune sunt regleementate de Legea nr. 252/2013, în cadrul Direcției
Naționale de Probațiune.
Codul de procedură penală în vigoare prevede în art. 243 condiţii speciale de aplicare
a măsurilor preventive faţă de minorii care au comis infracţiuni şi îndeplinesc condiţiile
legale pentru a răspunde penal. Norma menţionată prescrie aplicarea excepţională şi
condiţionată a măsurilor preventive privative de libertate de respectarea unei proporţionalităţi
între scopul urmărit prin luarea măsurii (dispoziţiile art. 202 C. proc. pen. se constituie ca o
premisă generală şi indispensabilă pentru dispunerea măsurilor preventive) şi efectele pe care
privarea de libertate  le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării minorului.
Realitatea socială reflectă faptul că delincvenţa juvenilă are tendinţa de a deveni tot
mai violentă şi de a-şi extinde aria de acţiune, modul său de exteriorizare dovedindu-se
profund distructiv. Cum s-ar putea explica din punct de vedere psihologic comportamentul
delincvent  al unui minor şi cum s-ar putea corela structura de personalitate a minorului, autor
al unei infracţiuni, cu opţiunea legiuitorului de a institui un tratament diferenţiat pentru minor
în materia măsurilor preventive? Viaţa psihică a minorului este intensă, cu stări afective
diverse şi oscilante, iar în ceea ce priveşte cogniţia, dezvoltarea este evidentă, însă are
dificultăţi relativ la raţionalizarea experienţelor imediate. Minorul are tendinţa să conteste
ceea ce observă în mediul său, să caute confruntarea cu alţii pentru a-şi verifica calităţile
fizice şi intelectuale, să adopte atitudini extreme faţă de ceea ce contestă sau apreciază.
Uneori, în considerarea egocentrismului cognitiv specific vârstei, îşi poate imagina că
este imun faţă de regulile morale şi juridice şi astfel pe fondul unor tulburări emoţionale
(impulsivitate, instabilitate, agresivitate, ambivalenţă afectivă, dispreţ faţă de muncă), pot
apărea premisele delincvenţei juvenile care îl pot duce pe minor în situaţia comiterii unei
palete vaste de infracţiuni (de exemplu, infracţiuni contra vieţii, infracţiuni contra integrităţii
corporale, infracţiuni contra patrimoniului, trafic de droguri etc.- indiferent de valorile sociale
lezate şi de modalitatea în care se manifestă, delincvenţa reprezintă un eşec în rezolvarea
crizelor de identitate pe care le traversează minorul în această perioadă a vieţii).
Comportamentul delincvent al minorului poate fi influenţat şi de alţi factori, precum:
factori organici (carenţe ale intelectului sau disfuncţii cerebrale), factori familiali (climatul
imoral sau conflictual în care trăieşte minorul, relaţiile deficitare cu părinţii cauzate de
atitudinea excesiv de autoritară sau dimpotrivă neimplicarea şi lipsa de autoritate a acestora),
factori ce ţin mediul în care trăieşte (sărăcia, nivelul ridicat al criminalităţii zonei respective,
repulsia faţă de educaţie care determină abandonul şcolar, tranziţii frecvente de la o şcoală la
alta, copierea conduitelor negative ale persoanelor din anturajul minorului). Toţi aceşti factori
determină atitudini favorabile comportamentului antisocial şi iniţiere precoce în acesta,
atitudini ce reflectă o imaturitate psiho-afectivă pe fondul unei personalităţi nestructurate.
 În considerarea faptului că minorul se află într-un proces de evoluţie şi dezvoltare încă
nefinalizat, legiuitorul a optat pentru un regim diferenţiat, astfel că reacţia organelor judiciare
la infracţiunile comise de minori trebuie să se manifeste prin aplicarea excepţională a
măsurilor preventive care privează libertatea de mişcare a minorului. Pentru a conferi garanţii
procesuale suplimentare, dispunerea reţinerii şi arestării preventive sunt condiţionate de
calitatea de inculpat a minorului, cu toate consecinţele care decurg din aceasta (arestarea
preventivă poate fi luată doar faţă de inculpatul major potrivit art. 203 alin. (3) C. proc. pen.,
regulă care se aplică şi minorului; reţinerea poate fi dispusă atât faţă de inculpatul, cât şi faţă
de suspectul major, potrivit regulii generale înscrise în art. 203 alin. (1) C. proc. pen., însă art.
243 alin. (2) C. proc. pen. este derogatoriu, motiv pentru care, în optica legiuitorului,
reţinerea se poate aplica numai unui minor care a dobândit calitatea de inculpat.
În altă ordine de idei, art. 243 C. proc. pen. ar putea reprezenta fundamentul juridic
pentru eventualele alternative la măsurile preventive privative de libertate aplicabile
minorului. Odată îndeplinită existenţa condiţiilor generale de luare a măsurilor preventive,
organului judiciar îi revine sarcina de a aprecia şi de a alege cu atenţie şi responsabilitate
măsura preventivă potrivită personalităţii şi dezvoltării psihice a minorului. Din modul de
formulare al art. 243 alin. (2) C. proc. pen. rezultă caracterul excepţional al reţinerii şi
arestării preventive şi primatul măsurilor restrictive de libertate. Astfel, recomandabil ar fi să
se ia o măsură preventivă mai uşoară (de exemplu, controlul judiciar) şi numai dacă se
dovedeşte insuficientă să se dispună o măsură mai severă, privativă de libertate.
În Codul de procedură penală francez, în art. 137, aplicabil atât infractorilor majori,
cât şi infractorilor minori, se prevede principiul priorităţii controlului judiciar în raport cu
detenţia preventivă, de aici rezultând trei etape care trebuie parcurse: prima este libertatea, a
doua controlul judiciar, iar a treia detenţia preventivă, la care persoana poate fi supusă numai
cu titlu excepţional, adică numai dacă obligaţiile care formează conţinutul măsurii controlului
judiciar se dovedesc ineficiente pentru atingerea obiectivelor urmărite. În Codul de procedură
penală român nu există o astfel de prevedere în cazul dispunerii măsurilor preventive faţă de
infractorii majori, însă în cazul minorilor, s-a instituit un regim diferenţiat, derogatoriu,
corelat cu imaturitatea psiho-afectivă, cu caracterul gradual al dezvoltării şi conştientizării
importanţei vieţii, activităţii sociale şi consecinţelor negative la care se expune în situaţia în
care comite infracţiuni.

Importanța întocmirii referatului de evaluare psihosocială

Referatul de evaluare este un document oficial, intocmit de catre consilierul de

probatiune la cererea organului de urmarire penala sau a instante de judecata, si reprezinta un
instrument consultativ si de orientare in luarea deciziilor juridice. Referatul de evaluare
cuprinde cinci capitole: introducere, sursele de informatii utilizate in realizarea lui, date
privind persoana pentru care a fost solicitat, factorii care influenteaza sau pot influenta
conduita generala a persoanei pentru care a fost solicitat, perspectivele de reintegrare in
societate.
In ciuda formei standardizate a referatului de evaluare, calitatea si cantitatea
informatiilor furnizate variaza in functie de numeroase aspecte: varietatea surselor de
informatii abordate (invinuitul/inculpatul, familia si cercul de prieteni ai acestuia, partea
vatamata, autoritati si membri ai comunitatii locale, documente oficiale etc.), competentele si
experienta consilierului de probatiune de a intervieva, procesa si redacta clar si obiectiv
informatiile obtinute, modul in care are loc intrevederea cu clientul etc. De aceea, un mod de
a imbunatati calitatea referatelor de evaluare este cunoasterea asteptarilor concrete pe care le
au procurorii si judecatorii in ce priveste continutul detaliat al acestor referate. Cu cat aceste
asteptari sunt cunoscute consilierilor de probatiune, cu atat atentia lor se va concentra spre
surprinderea si elaborarea anumitor tipuri de informatii.
Referatul de evaluare este instrumentul prin care serviciile de probatiune furnizeaza
organelor judiciare (instante de judecata si parchete) la sesizarea acestora date privind
persoana invinuitului sau inculpatului din perspectiva (psiho) sociala. Rolul referatului de
evaluare este de a introduce informatia sociala in deciziile juridice ale organelor judiciare, iar
ca trasaturi generale, acesta trebuie sa fie obiectiv, concis, concret, clar si coerent. Referatul
de evaluare are caracter consultativ si de orientare pentru organul judiciar care-l solicita.
Referatul de evaluare poate fi solicitat de organele judiciare inainte de pronuntarea
hotararii judecatoresti sau dupa aceasta astfel:
a) pentru minori
– in cazul invinuitilor, conform art. 482 C. pr. pen., procurorul care supravegheaza sau, dupa
caz, efectueaza urmarirea penala poate sa solicite, atunci cand considera necesar, efectuarea
referatului de evaluare de catre serviciul de probatiune de pe langa tribunalul in a carui
circumscriptie teritoriala isi are locuinta minorul, potrivit legii;
– in cazul inculpatilor, similar situatiei invinuitilor din paragraful anterior, procurorul poate
solicita intocmirea referatului de evaluare, conform art. 482 C. pr. pen. sau conform Legii nr.
129/2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea si
functionarea serviciilor de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii
sanctiunilor neprivative de libertate. Daca in cazul parchetului solicitarea intocmirii
referatului de evaluare este facultativa, in cazul instantei de judecata solicitarea intocmirii
acestuia este obligatorie conform art. 482 C. pr. pen. Solicitarea intocmirii referatului de
evaluarea se poate face, conform OG nr. 92/2000 privind organizarea si functionarea
serviciilor de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor
neprivative de libertate, de catre instanta de judecata, chiar daca dosarul penal contine
referatul de evaluare intocmit la solicitarea parchetului, daca instanta apreciaza ca este nevoie
de actualizarea informatiilor din referat (mai ales cand intervalul de timp este considerabil
intre solicitarea parchetului si cea a instantei de judecata sau in viata sau evolutia minorului
au survenit modificari importante).
– in cazul persoanelor supravegheate, solicitarea referatului de evaluare se poate efectua
numai de catre instanta de judecata conform OG nr. 92/2000, numai atunci cand este cazul.
b) pentru majori
– in cazul inculpatilor, conform Legii nr. 129/2002 intocmirea referatului de evaluare poate fi
solicitata de parchet sau, conform OG nr. 92/2000, de instanta. Nici unul dintre organele
judiciare nu are obligativitatea solicitarii intocmirii referatului de evaluare.
– in cazul persoanelor supravegheate, ca si in cazul minorilor, solicitarea referatului de
evaluare se poate efectua numai de catre instanta de judecata conform OG nr. 92/2000, numai
atunci cand este cazul.

Fișă de jurnal

22.10.2018

Activitatea de practică s-a desfășurat în incinta tribunalului Iași.

S-a desfășurat în intervalul orar 13-17

 La această ședință de tribunal au participat președintele tribunalului, judecător V. T.,
procurorul, avocații apărării precum și cei doi avocați, numiți din oficiu pentru a apăra
interesele celor două minore, părțile vătămate în cazul acestui proces penal.

Au fost prezenți și doi psihologi, câte unul pentru fiecare parte vătămată. care au asistat la
audiere. Au fost prezente părțile vătămate, care trebuiau audiate în acea zi precum și cei doi
inculpați, dar ei nu au asistat la audierea celor două minore, părăsind sala în momentele
respective. A fost prezent și grefierul precum și un polițist.

Desigur, că la această ședință am asistat și noi, studenții de la probațiune, din anul II.

Descrierea activităților

În primul rând, aș vrea să menționez faptul că deși procesul era unul pentru minori, deci
nepublic, noi am avut posibilitatea să asistăm la desfășurarea lui. În vederea acestui lucru, s-
au respectat prevederile legale specifice în desfășurarea unui proces în care, sunt implicați
minori, în calitatea juridică de părți vătămate și se solicită prezența unor studenți care să
asiste la proces, în vederea realizării orelor de practică.

În acest sens, s-a cerut acordul avocaților părților vătămate, dar, în special minorelor în cauză,
aducându-li-se la cunoștință faptul că doar ele pot decide în privința prezenței studenților la
acea ședință de tribunal, acesta fiind un drept exclusiv al lor și care nu va influiența în nici un
fel hotărârea tribunalului. Le-a fost expus, de asemenea, și motivul pentru care ar fi necesară
prezența studenților la ședință.

Acest proces se încadrează, din punct de vedere juridic în speța infracțiunii de trafic
de minori. Trebuie să menționez faptul că acest proces și-a început desfășurarea cu câteva
luni în urmă, iar ședința pe care o aduc ân discuție, nu este prima ședință derulată în cadrul
procesului de trafic de minori, din jurisdicția tribunalului Iași, dar este prima la care am
putut să asistăm în calitate de studenți la probațiune.

Această ședință a început cu citirea de către grefier a numărului dosarului în curs de

judecată, apoi tot grefierul a citat părțile pentru a verifica dacă sunt prezente.

Astfel, și-au anunțat prezența părțile vătămate, respectiv cele două minore care vor fi audiate
în cursul acestei ședințe, avocații lor, inculpații însoțiți de avocații acestora și cei doi
psihologi care au asistat la audiere, pentru a susține moral și psihic minorele și pentru a se
asigura, că, în cadrul audierii celor două tinere li se respectă demnitatea, le este protejată
intimitatea și nu trec printr-o experiență traumatizantă.

Așa cum am menționat anterior, în această ședință a avut loc audierea celor două părți
vătămate, audiere făcută în prezența avocaților celor două și a psihologilor. Fiecare minoră a
fost audiată pe rând, între cele două audieri, fiind lăsată o pauză de câteva minute.

Fiecărei tinere i s-a adus la cunoștință drepturile pe care le are. A fost întrebată dacă cunoaște
conținutul procesului, dacă i s-a explicat procedura de derulare și care este rolul fiecărei etape
a acestuia.

După fiecare audiere, tinerei i se citea depoziția pe care o făcuse. Era întrebată dacă mai are
ceva de adăugat, dacă ceea ce a declarat corespunde adevărului și dacă își menține
solicitările ca parte civilă în proces. Apoi, i se acorda un timp suficient pentru ca, în prezența
avocatului să citească depoziția și dacă menține cele declarate, să o semneze.

În final, după fiecare depoziție, se acorda cuvântul avocaților și procurorilor. În procesul la

care am asistat eu, fiind vorba de minori, întrebările erau aduse la cunoștința președintelui
completului de judecată, a judecătorului, după aceea, dacă acesta considera că întrebările pot
fi adresate, le adresa el însuși minorelor, uneori, modificând ușor ordinea cuvinntelor în
frază, pentru ca, tânăra să poată înțelege întrebarea fără dificulttăți.

Se încheia, cu stabilirea de către instanță a unui nou termen de judecată și cu recomandările

instanței pentru ședința următoare.

Observații personale

Ședința la care am asistat este primul meu contact cu domeniul penal. A fost o experiență
interesantă, mai ales din punct de vedere sociojuridic, totuși, cred că puțin cam dură pentru un
prim contact cu acest fel de activitateși implicit cu protagoniștii care o derulează, respectiv
infractori, inculpați și victime sau părți vătămate.

Am remarcat atitudinea foarte corectă și calmă a judecătorului pe parcursul întregului proces,

dar mai ales empatia și răbdarea de care dădea dovadă când lua depozițiile părților vătămate.
Încă de la începutul audierii, judecătorul a încercat prin câteva întrebări deschise, ușoare, să
destindă atmosfera, să ajute victimele să se relaxeze, să se calmeze, atât cât se poate într-un
asemenea cadru rigid, normat cum este cel dintr-o sală de judecată.

Am observat, de asemenea, că, în adresarea întrebărilor avea grijă la formulare, formă, fond
și conținut și nu grăbea niciodată răspunsurile. De fiecare dată, magistratul aducea victimelor
la cunoștință faptul că dacă nu vor, pot să nu răspundă la anumite întrebări sau să ceară ca
acestea să fie reformulate. Judecătorul a respectat și recomandările cu privire la pauză. Pe
parcursul audierii, când observa că victima este reticentă, obosită, sau a ajuns într-un moment
dificil care o emoționează sau o inhibă, îi amintea că, dacă vrea, se poate lua pauză sau dacă
dorește poate să bea puțină apă.

După observațiile mele, judecătorul s-a comportat pe tot parcursul audierii, ca un psiholog
sau un asistent social, care vrea să protejeze victima pe cât posibil, pentru ca, aceasta să nu fie
revictimizată prin aducerea aminte a ceea ce încearcă să uite, să nu fie traumatizată de trecut.

Abilități și tehnici de lucru, observate și exersate

Am observat și analizat abilitățile oratorice, în special ale avocaților. Am înțeles că

discursul este un instrument cheie pentru un apărător. Aș puteas spune că discursul este cartea
de vizită a unui avocat și demonstrează nivelul său de inteligență. Discursul unui avocat
trebuie să aibă conținut.

Am remarcat, deasemenea, faptul că toți cei care au luat cuvântul în acea ședință de
tribunal vorbeau literar, clar și concis.

Cred că pe parcursul acestei prime ședințe la care am asistat am înțeles cât de

importantă este abilitatea de a asculta, ascultarea activă. Sunt situații, cum e cea de față, în
care trebuie să știi cum să asculți, să intuiești motivul pentru care persoana audiată, cum e
cazul aici, a făcut o pauză, să știi dacă trebuie să îi adresezi o altă întrebare, trecând peste
momentul de întrerupere sau dacă trebuie să o încurajezi minimal, printr-o parafrazare,
sumarizare sau doar printr-o privire să continuie.

Fișă de jurnal

05.11.2018

Activitatea a avut loc tot în incinta tribunalului Iași

S-a desfășurat în intervalul orar 9-12, dimineața

La această activitate, respectiv o ședință de tribunal, a participat președintele

tribunalului, procurorul, avocații părților vătămate, avocații inculpaților, martorii apărării și ai
acuzării, grefierul și polițiștii. Am fost prezenți și noi studenții de la masterul de probațiune.

Descrierea activităților

Ședința aceasta de tribunal, face parte tot din procesul de traffic de minori, fiind
următoarea ședință de după cea descrisă anterior, în prima fișă de jurnal.

În cadrul acestei ședințe, a avut loc audierea martorilor convocați anterior, în urma
dispozițiilor instanței de judecată. Persoanele chemate ca martori, au primit o convocare,
întocmită în sensul de a se prezenta la tribunal, la o anumită dată și oră, în vederea furnizării
unor informații necesare instanței în derularea procesului în curs.

Unul dintre martori, nu s-a prezentat la prima și la a doua convocare, drept pentru care, în
baza mandatului emis de grefierr, la solicitarea expresă a instanței, a fost adus prin
intermediul polițiștilor.

Mai întâi, I se cere martorului un document de identitate, apoi el depune jurământul, în forma
cunoscută, sau declarația consensuală, dacă nu crede în Dumnezeu.

Tot atunci, martorului I se adduce la cunoștință faptul că mărturia mincinoasă se pedepsește

conform legii. Dacă declară că este creștin, în timp ce rostește jurământul, martorul pune
mâna pe cruces au pe Biblie. Apoi, martorul este întrebat dacă nu este rudă cu cel împotriva
căruia va depune mărturia.

După aceea, se procedează la luarea efectivă a declarației martorului. În cazul ședinței la

care am participat eu, declarația a fost luată de președintele tribunalului, judecătorul, după
care, pe rând, avocații ambelor părți și procurorul, au pus întrebări martorilor. Au fost
întrebări la care instanța sau procurorul au obiectat, acele întrebări au fost reformulate sau nu
au mai fost adresate deloc.

Grefierul a consemnat în scris declarațiile martorilor, li s-au citit și acestora, și dacă nu mai
aveau nimic de adăugat, le-au semnat.
 Ședința s-a încheiat cu solicitarea avocaților apărării, adică a avocaților celor două persoane
inculpate, de a se modifica încadrarea juridică în care este cuprins cazul procesului în
judecată. Solicitarea a fost adresattă președintelui tribunalului, care a comunicat avocaților că
va răspunde în scris, la termenul următtor. A fost fixat următorul termen și ședința s-a
suspendat.

Observații personale

A fost interesant să assist la o audiere de martori. Am putut asista practic, la modul în care
se ia jurământul martorilor și apoi cum se consemnează declarațiile fiecărui martor.

Am observat,că judecătorul remarca neconcordanțele din declarațiile vreunui martor și insista

pentru ca neclaritățile să fie lămurite. Nu știam că jurrământul făcut cu mâna pe Biblie se
poate înlocui cu declarația consensuală, am aflat acum.

Am remarcat și în ședința aceasta și în cea precedentă, faptul că judecătorul chestiona

martorii și părțile vătămate cu privire la posibilitatea de a se recurge la amențări sau mituire,
pentru a depune o mărturie falsă sau a renunța definitiv la process respectiv la mărturia în
instanță.

Abilități și tehnici de lucru, observate și exersate

Cred că foarte important pentru toate persoanele care lucrează în domeniul juridic,
este să dețină abilități de scriere.

În primul rând, abilitatea de a prezenta în mod corect, clar, précis și ușor informațiile pe
hârtie. Este necesar ca textul scris să poată fi înțeles nu doar de cei specializați în domeniul
juridic ci și de clienți, beneficiari, persoane judecate.

Este important, deasemenea, ca magistrații sau avocații să își însușească abilitatea de a

determina circumstanțele reale ale cazului, de a determina normele de drept aplicabile.
Trebuie să poată face trimiteri la legi chiar în timpul dezbaterilor dintr-o ședință.

Am remarcat această abilitate în cursul practicii din tribunal, când avocații, procurorul sau
judecătorul, făceau trimitere la un anumit paragraph din lege, pentru a-și susține
argumentarea.

Fișă de jurnal

12.11.2018

Activitatea s-a desfășurat în incinta tribunalului Iași

S-a desfășurat în intervalul orar 9-11, dimineața

 Prezenta fișă de jurnal a fost realizată în incinta tribunalului Iași, într-o sală de
judecată, respectiv sala numărul 1, etajul 1. În această fișă voi încerca să descriu pe scurt cum
s-a desfășurat o ședință de tribunal, dintr-un process care se încadrează din punct de vedere
juridic în infracțiunea de evaziune fiscală.

La această ședință de tribunal, au fost prezenți judecătorul, în acest caz președintele

tribunalului și al completului de judecată, doamna V. T., avocații apărării, procurorul,
inculpații, avocații acuzării, în situația de față cei care susțineau Anaf, reprezentând aceasstă
instituție și apărându-I interesele, grefierul, polițiștii și câțiva martori desemnați prin
dispoziția instanței de judecată. Au fost prezenți și câțiva studenți de la masterul de
probațiune.

Descrierea activităților

Pentru început, aș dori să menționez faptul că, în cursul acestei ședințe, a avut loc
audierea câtorva martori convocați de instanță, atât martori ai apărării cât și ai acuzării. Apoi,
s-a procedat la audierea unuia dintre cei doi inculpați, cercetați în cadrul acestui dosar penal.

În continuare, voi încerca să descriu pe scurt cum s-au derulat activitățile în sala de
tribunal.

Ședința și-a început derularea cu intrarea în sala de judecată a instanței, când toți cei
prezenți s-au ridicat în picioare. După ce toată lumea s-a reașezat, grefierul a dat citire
cauzelor prezentate în dosarele penale din acea zi. Tot grefierul, a verificat dacă toate părțile
citate în dosar sunt prezente la ședința de tribunal. În cazul dosarului pentru a cărui
soluționare a avut loc ședința pe care o descriu, s-a citat numărul dosarului, speța juridică în
care se încadrează, respectiv evaziune fiscală, apoi s-a verificat dacă toate părțile convocate
sunt prezente. E vorba de avocații, reprezentanții ANAF, partea prejudiciată civilmente, cei
doi inculpați asistați de avocații lor și martorii convocați prin mandate de către instanță.

Se trece efectiv la audierea martorilor. Aceștia sunt audiați pe rând, mai întâi martorii acuzării
apoi cei ai apărării. Fiecărui martor, I se cere, înainte de a începe să fie audiat, să prezinte
judecătorului un act de identitate. Apoi, este întrebat dacă are vreo legătură de rudenie cu
persoana împotriva căreia va depune mărturia. Se continua cu luarea jurământului. Martorul
jură, punând mâna pe Biblie sau pe cruce că va spune numai adevărul, dacă declară că nu este
creștin, el va rosti în fața tribunalului o declarație consensuală. Prin acea declarație,, martorul
declară, își asumă să spună doar adevărul, formula jur să fiind înlocuită cu declar că.
Persoanei care urmează să depună mărturia în fața instanței, I se adduce la cunoștință faptul
că mărturia mincinoasă se pedepsește conform legilor în vigoare.

Apoi, judecătorul adresează întrebările, dorind să fie lămurit asupra anumitor aspecte ale
cercetărilor dosarului de față sau îi spune martorului să relateze tot ce știe despre delictul
comis și împrejurările în care a fost comis.

După ce declarația martorului este consemnată de către grefier, urmează întrebările

procurorului precum și ale avocaților ambelor părți, întrebări ce sunt deasemenea consemnate
în dosar.
În ședința de tribunal despre care este vorba în această fișă de jurnal, judecătorul, prin
întrebările adresate martorului a urmărit elucidarea anumitor aspecte ale cauzei cercetate.
Întrebările erau clare, concise și la obiect, dar răspunsurile martorului, îl incriminau indirect
pe unul dintre inculpați.

Urmează audierea unuia dintre cei doi inculpați. Avocatul din oficiu al acestuia
solicită instanței, înainte de începerea audierii, permisiunea de a lua cuvântul. El adduce la
cunoștință instanței faptul că i-a fost foarte greu să comunice cu clientul său, acesta fiind o
persoană neștiutoare de carte. I-a fost foarte greu să îi explice inculpatului drepturile pe care
le are precum și modul de desfășurare a unui process de judecată, cu toate etapele acestuia și
rolul fiecărei etape până la pronunțarea hotărârii definitive.

Președintele tribunalului îi explică el însuși, inculpatului, drepturile pe care le are și încearcă,

deasemenea să îl facă să înțeleagă natura acuzațiilor care I se aduc precum și infracțiunea la
care, conform probelor administrate până acum, se face complice.

După aceea, are loc audierea inculpatului, întrebările adresate apoi de avocații ambelor părți
și de procuror și consemnarea acestora în dosar.

Ședința se încheie cu stabilirea unui nou termen de judecată. Acesta este stabilit de judecător,
dar, uneori, în funcție de cum apreciază acesta, se procedează în așa fel încât și avocații și
procurorul să fie mulțumiți.

Observații personale asupra întâlnirii

Această ședință de tribunal este prima ședință dintr-un process de evaziune fiscală la
care am asistat până acum. Demn de remarcat este faptul că am avut posibilitatea să audiez
un process în care partea vătămată, partea care a suferit prejudicii este o instituție a statului
român, ANAF. Dar, deși, până acum aș fi crezut că în cazul unui astfel de process se pot
întâlni particularități de derulare sau de procedură, totuși, după cât am putut să îmi dau eu
seama, procedura este aceeași ca în cazul în care partea vătămată este un cetățean al statului
român, o persoană fizică.

Când îmi amintesc de audierea martorilor sau a inculpaților, pot să observ că

judecătorul a acordat o deosebită atenție adresării întrebărilor și acurateții consemnării
răspunsurilor de către grefier. Se urmărea ca ceea ce se consemna să fie exact cu ceea ce
declara inculpatul sau martorul, verificându-se încă o data ca sensul frazelor pe care le
transcria grefierul să fie același cu cel marcat verbal de martor, punct cu punct, în sensul dorit
de acesta conform celor afirmate de el că reprezintă adevărul faptelor petrecute.

Am observat, tot în sensul luării depozițiilor martorilor, că judecătorul întreba de fiecare dată
dacă s-au exercitat presiuni asupra lor, din partea celor inculpați, fie prin amenințări, fie prin
recurgerea la mituire, pentru a se evita ca martorii să compară în fața instanței sau să depună
o mărturrie falsă, neconformmă cu modul în care s-au întâmplat defapt faptele. Deasemenea,
aș dori să remark faptul că la acest process, unul dintre martori a fost adus de tribunal din
penitenciarul Iași, unde își ispășea pedeapsa.

În privința audierii inculpatului, aș dori să menționez câteva amănunte care mi se par

interesante.
În primul rând, am observat cât de dificil era pentru inculpat să înțeleagă despre ce se
vorbește. Mi-a plăcut faptul că doamna judecător a încercat de mai multe ori să îi explice care
sunt drepturile sale, ce rol are fiecare etapă a procesului, de multe ori a reformulat câte o
întrebare pentru ca, inculpatul să o înțeleagă și să poată răspunde.

Am înțeles, că persoana inculpată aproape că nu înțelegea care este acuzația care I se adduce,
uneori, nu prea puteam să cred că era inculpat pentru că nu știa să citească, deci nu putea
semna sau falsifica statele de plată sau facturile. Urmărind, cu atenție derularea audierii, am
putut să îmi formez părerea că, unul din contabili, folosindu-se de acest handicap al
inculpatului, incapacitatea lui de a citi, falsifica statele de plată și scria în facturi materiale pe
care firma nu era acreditată nici să le cumpere și nici să le producă.

Abilități de lucru, observate și exersate

O primă abilitate de care aș vrea să amintesc este răbdarea. Un judecăttor sau un

avocat trebuie să dea dovadă de răbdare și de înțelegere atunci când își exercită funcția. Ei
trebuie să fie capabili să le explice celor cu care intră în contact care sunt atribuțiile lor, ce
drepturi are fiecare persoană în funcție de calitatea juridică pe care o deține în timpul
procesului., care sunt etapele acestuia, rolul fiecăruia și procedura de urmat pentru fiecare
etapă. Este necesar ca, cei investiți cu aceste funcții, să repete aceste informații, într-un mod
clar și concis, până când s-au convins că toți cei implicați în process, au înțeles despre ce este
vorba și ce li se cere să facă.

Este necesar ca, un avocat sau un judecător să își însușească capacitatea de a-și adapta
limbajul în funcție de persoanele cu care vorbește. Dacă este un coleg, specializat în
domeniul juridic, poate folosi limbajul de specialitate, cu care este obișnuit, dar, când discută
cu clienții, părțile vătămate, inculpații sau martorii, este necesar să folosească un limbaj clar,
pe înțelesul lor, chiar dacă rolul său îi impune să folosească anumiți termeni, să se
conformeze unei proceduri standard de urmat.

Trebuie să se asigure că limbajul pe care îl folosește poate fi înțeles de cel cu care vorbește,
cu ușurință.

Fișă de jurnal

26.11.2018

Incinta tribunalului Iași

Activitatea s-a desfășurat între ora 13-16, dupăamiaza

La această activitate, au luat parte doamna judecător V. T. și studenții din anul II, de
la masterul de probațiune.
 Descrierea activităților

Deși această activitate de practică, a avut loc într-o sală aparținând tribunalului Iași,
întâlnirea de practică pe care voi încerca să o descriu în continuare, nu are ca obiect audierea
unor martori sau asistarea la un process de judecată.

Această întâlnire, și-a început desfășurarea prin enumerarea de către doamna judecător, a
ședințelor de judecată la care am asistat până acum. Doamna judecător a trecut în revistă toate
audierile din sala de judecată la care am asistat, prezentând încadrarea juridică a fiecărui
process și particularitățile acestuia.

În continuare, dumneaei ne-a invitat să ne spunem părerea cu privire la desfășurarea

ședințelor la care am asistat, să îi punem întrebări legate de procedură și despre tot ceea ce nu
am înțeles.

Nu cred că mai este nevoie să insist asupra faptului că deși ne aflam într-o sală de tribunal,
atmosfera nu era specifică unui cadru normat cum este acesta, ci, se asemăna cu cea de la
orice curs la care asistasem până acum.

După ce am discutat pe larg despre audierile la care asistasem până acum, unii dintre
noi au adresat mai multe întrebări doamnei judecător. Aceste întrebări făceau referire la
dificultățile întâmpinate în studierea codului penal, dificultăți de asimilare a cunoștințelor
întâlnite în studiul respectiv. Doamna V. T. a explicat fiecăruia termenii juridici pe care nu îi
înțelegea, a mai insistat puțin asupra procedurii de judecată și a clarificat pentru toți cei
prezenți, în care etapă a procesului se pot folosi anumiți termeni și cum se poate argumenta
utilizarea lor din punct de vedere juridic.

Am continuat cu studierea a două dosare de process penal, cu infracțiuni comise de

minori. La sfârșit, am fost întrebați dacă am înțeles care este obiectul juridic al dosarelor
studiate și dacă nu avem nelămuriri cu privire la desfășurarea procedurii penale.

Întâlnirea s-a încheiat cu recomandarea doamnei profesor în privința documentării necesare

pentru realizarea discuțiilor din cadrul următoarei întâlniri de practică.

Observații personale asupra întâlnirii

Mi-am dat seama, cât de mult mai am de studiat pentru a acumula cunoștințele de
bază în domeniul juridic al dreptului penal. Trebuie să cunosc temeinic prevederile codului
penal român dar și să assist la cât mai multe ședințe de tribunal, în special cu minori pentru a
analiza cum se aplică cunoștințele teoretice acumulate, în practică.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care explica doamna judecător, clar, pe înțelesul nostru, noi,
nefiind familiarizați cu termenii juridici. Avea răbdare cu fiecare întrebare, cu fiecare student,
încercând să ne facă să înțelegem ceea ce studiem.

Abilități și tehnici de lucru, observate și exersate

Pe parcursul acestor întâlniri de practică, mi-am dat seama că a fi, în mod efectiv
asistent social sau consilier de probațiune înseamnă să ai capacitatea de a utiliza un repertoriu
larg de tehnici.
Priceperea asistentului social înseamnă, în același timp, să operezi o selecție potrivită de
tehnici pentru o anumită situație și abilitatea să utilizezi aceste tehnici efectiv. Selecția
anumitor tehnici trebuie să se bazeze pe efortul conștient de a allege și a utiliza acele
cunoștințe de care suntem siguri că vor fi în concordanță cu valorile asistenței sociale.

În acest sens, valorile devin un filtru între cunoștințele disponibile și priceperile utilizate de
asistentul social în ceea ce privește serviciile oferite. În general, priceperea presupune o
strânsă legătură cu deprinderea. Priceperea presupune utilizarea deprinderii în condiții diferite
și adegvate situației.

Consider că pe parcursul acestei întâlniri,dar și al întâlnirilor precedente, am lucrat la

dezvoltarea deprinderii de a lucra într-un mediu ostil, rigid. Am înțeles că întotdeauna
specialistul trebuie să se adapteze condițiilor de mediu în care lucrează, un specialist rămâne
specialist chiar dacă mediul în care își desfășoară activitatea nu este relaxant ci rigid și el
trebuie să demonstreze acest lucru.

O altă abilitate pe care aș dori să o menționez este deprinderea de a-și impune

autoritatea profesională. Am observat această abilitate în special la doamna judecător V. T.
Atât în argumentarea susținută la tribunal cât și în discuțiile din cadrul întâlnirilor de practică,
dumneaei își susținea întotdeauna opiniile prin argumente temeinice, bazate pe codul penal
sau pe literatura de specialitate. Astfel, nu era nevoie să se ajungă la contradicții sau ca
discuția să fie amânată pentru că cineva nu își putea susține afirmațiile, doamna judecător
demonstra foarte corect și dacă se poate spune așa, legal, că este capabilă să își impună
autoritatea profesională. Toți erau mulțumiți pentru că exprimarea acestei autorități, nu se
făcea abuziv, ci, era sprijinită pe cunoștințele și experiența acumulată de-a lungul anilor.

Cred că și pentru un asistent social sau pentru un consilier de probațiune, este

important să își dezvolte abilitatea de avocat, advocate. Mă refer, aici, la abilitatea observată
în cursul întâlnirilor de practică, abilitate ce constă în a ajuta clienți specifici să obțină
anumite servicii care, în mod obișnuit le-ar fi refuzate. Deasemenea, această abilitate,
presupune, ca, cel care o deține să ajute la extinderea serviciilor pentru oamenii în nevoie.

Fișă de jurnal

10.12.2018

O sală din incinta tribunalului Iași

Întâlnirea de practică s-a desfășurat în intervalul orar 16-19.

Au fost prezenți doamna judecător V. T. și studenții din anul II, de la masterul de

probațiune.

Descrierea activităților
 Această întâlnire de practică, la fel ca cea descrisă în fișa de jurnal anterioară, deși se
desfășoară într-o sală din incinta tribunalului, nu are ca obiect analiza și descrierea succintă a
unui process penal, ci, are caracteristicile unui curs din mediul universitar.

Pentru început, fiecare dintre noi, studenții prezenți, a vorbit despre ceea ce a înțeles,
studiind individual documentația recomandată de doamna profesor la ultima întâlnire. Fiecare
a spus câteva cuvinte, a adus în discuție o problemă legată de cele studiate, care a fost
dezbătută și analizată pe scurt, toți au împărttășit câte o opinie proprie sau una aparținând
unui autor cunoscut sau și-au exprimat vreo nelămurire în privința celor aflate în decursul
studiului individual. Doamna profesor a fost cea care a moderat aceste discuții și a explicat
ceea ce era mai dificil și nu fusese înțeles.

În continuare, persoanele care fuseseră desemnate au prezentat pe larg problema

justiției prietenoase pentru copii în România și în alte state. Au adresat câteva întrebări
colegilor, încercând să realizeze o prezentare cât mai atractivă și totodată, cât mai interactivă,
acceptând și întrebări sau curiozități ale colegilor la care încercau să răspundă mulțumitor.

În ultima parte a întâlnirii, doamna judecător a subliniat aspectele cele mai importante,
reieșite din discuțiile avute până acum, completând și dumneaei analiza cu câteva exemple
deosebit de interesante.

Apoi, a explicat amănunțit ce înseambnă din punct de vedere juridic interesul superior al
copilului și dreptul nondiscriminării. La fiecare explicație, aducea exemple simple, întâlnite
în viața de zi cu zi, pentru a-și sublinia cât mai bine ideile pe care voia să le transmită și
pentru a se face înțeleasă cu ușurință de noi.

În final, a întrebat dacă sunt nelămuriri și a stabilit o nouă întâlnire de practică.

Observații personale asupra întâlnirii

Mi-am dat seama cât este de important să înțeleg cum se realizează corect legătura
dintre teorie și practică. Am înțeles cât este de util să poți corela pentru fiecare noțiune
teoretică întâlnittă, un exemplu clar și simplu, practic, întâlnit adeseori. Acest lucru te va
ajuta să asimilezi rapid informațiile de care ai nevoie, iar asimilarea și aplicarea lor nu ți se va
părea un chin.

De aceea, mi-a plăcut foarte mult faptul că doamna judecător nu ne bombarda cu explicații
teoretice, cu fraze complicate, înțesate de termeni juridici, din codul penal, ci, încerca să
vorbească cât mai simplu pentru a o putea înțelege. Desigur, că întâlneam mulți termeni
specifici codului penal și domeniului penal, termeni foarte importanți pe care era necesar să îi
asimilăm.

În cazul acestor termeni, doamna judecător nu lăsa explicația lor pe mai târziu, ci, o parte
dintre ei ni-I explica, pe loc, când îi întâlneam sau când îi ceream noi lămurire asupra
înțelesului lor, iar alții trebuia să îi căutăm noi acasă, dar utilizând documentația pusă la
dispoziție de dumneaei, lucru ce ne era de un real folos.

Deasemenea, aș dori să remark și faptul că pentru a ne ajuta să înțelegem mai ușor

anumite noțiuni, doamna judecător își presăra explicațiile cu numeroase exemple simple, la
obiect, de care, eu, cel puțin îmi voi aminti după mulți ani.
 Aș dori să mai observ și faptul că, este necesar ca, în cel mai scurt timp să încep să
citesc literatură de specialitate. Mi-am dat seama, că, în ultimul timp, am asimilat ceva
cunoștințe de bază, mai ales din codul penal, dar mai am încă multe de învățat, nu doar din
punct de vedere legislativ, ci și al literaturii de specialitate referitoare la acest domeniu. Când
spun literatură de specialitate, mă refer, mai ales la tratatele și manualele de drept și
criminologie, pe care trebuie să le parcurg, dar și la comentariile și sintezele realizate după
codul penal sau de procedură penală.

Abilități și tehnici de lucru, observate și exersate

Autorul lucrării Skills of Social Work, scria în această lucrare. Cu toate că sunt
associate cu diferite faze sau procese, deprinderile asistenței sociale nu sunt sarcini tehnice pe
care asistenntul social le întrebuințează asemenea unui robot, la aproximativ aceeași perioadă
de timp, în același fel cu toți clienții, cu toate problemele și în toate situațiile.

Mai bine spus, asistentul social selectează și adaptează deprinderile necesare, pentru ca
acestea să se potrivească anumitor nevoi și caracteristicilor

Persoanei/ problemei/ situației.

O primă abilitate la dezvoltarea căreia am lucrat mult în timpul orelor de practică, este
abilitatea de a lucra în cadrul unei echipe multidisciplinare. Am învățat, astfel să respect
părerile celorlalți și să încerc să le înțeleg. Am mai învățat că fiecare știință cere abordarea
unei probleme în manieră diferită, uneori, folosind tehnici de lucru cu totul opuse. Am înțeles
că în situația în care o întreagă echipă disciplinară, lucrează la un caz, este mult mai dificil,
dacă nu chiar imposibil să se păstreze confidențialitatea datelor din dosar. De aceea, cu atât
mai mult, trebuie să se încerce acest lucru.

Cred, deasemenea că am lucrat puțin și la deprinderile de redactare în scris. Pe parcursul

orelor de practică, înregistram cele mai importante părți ale întâlnirii pe reportofon, iar
imediat ce ajungeam acasă, transcriam totul mai întâi în Braille, folosind instrumentul meu
special, apoi copiam totul pe laptop, în format word. Astfel, încet, încet, am reușit să îmi
îmbunătățesc considerabil redactarea în format tehnologic precum și rapiditatea la scris.

Voi vorbi aici și despre faptul că am început să pricep tot mai bine cum se alcătuiește
un dosar penal, ce componente trebuie să conțină acesta în funcție de delictul pe care îl
cuprinde, dar și de categoria de persoane avute în vedere, și, în sfârșit de particularitățile
fiecărui caz în parte.

O altă abilitate, pe care aș dori să o menționez este abilitatea de a fi un bun

intermediator, broker. Persoana care deține această abilitate trebuie să cunoască toate
serviciile disponibile, fie că sunt gratuite fie că nu și să se asigure că cei care au nevoie de
aceste servicii, beneficiază fiecare de serviciul care îi este necesar. Intermediarul, trebuie să
se asigure, deasemenea, că furnizorii de servicii îi servesc cum trebuie pe beneficiari, că le
furnizează serviciile de care au nevoie, într-un timp cât mai scurt și la prețul convenit sau
afișat anterior. Tot el, va mediia sau intermedia eventualele neînțelegeri apărute pe parcursul
întâlnirii.

Am exersat această abilitate, în cursul întâlnirilor de practică, când lucram în echipă cu

colegii mei.
 Bibliografie

1. Muntean, Ana, Sage, Biel, 2007, Practici în asistența socială: România și Germania,
ed. Polirom, Iași;

2. Oancea, Gabriel, 2012, Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice,

ed. C.h. Beck, București;

3. Sandu, Maria, 2016, Reacția socială împotriva criminalității, ed. Prouniversitaria,

București;

4. Schiaucu, Valentin, Canton, Rob, 2008, Manual de probațiune, ed. Euro Standard,
Cluj Napoca;

5. Durnescu, Ioan, coord, 2011, Probațiunea. Teorii, legislație și practică, ed. Polirom,
Iași;

6. Iacobuță, Ioan, 2007, Criminologie, ed. Casa de editură, Iași;

7. Buzducea, Doru, coordonator, 2010, Asistența socială a grupurilor de risc, ed.

Polirom, Iași;

8. Balahur, Doina, 2004, Probațiune și reintegrare comunitară, ed. Didactică și

pedagogică, București;

9. Balahur, Doina, 2001, Fundamente socio-juridice ale probațiunii, ed. Bit, București;

10. Noul cod penal, cu completările și actualizările la zi.