Repararea Prejudiciului Cauzat in Urma Infractiunilor de Furt Jaf Si Talharie

Repararea prejudiciului cauzat în urma
infracţiunelor de furt, jaf şi

tâlhărie.
Planul:
Introducere……………………………………………………………………....2-4
Capitolul I. Consideraţiuni generale privind mecanismul de reparare a

daunelor cauzate în urma infracţiunelor de furt, jaf şi tâlhărie ................. 5-19
1.1 Noţiunea şi tipurile daunelor provocate în urma săvârşirii de infracţiuni..5-12
1.2 Raportul dintre prejudiciile morale patrimoniale şi cele nepatrimoniale cauzate
prin aceeaşi faptă ilicită şi culpabilă..............................................................12-14
1.3 Apărarea dreptului de proprietate în urma comiterii infracţiunilor de furt, jaf şi
tâlhărie.....................................................................................................15-19
Capitolul II. Mecanismul de reparare a dunelor cauzate în urma infracţiunilor

de furt, jaf şi tâlhărie..................................................................................20-41.
2.1. Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de furt......20-29
2.2. Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de jaf..........30-36
2.3. Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de tâlhărie...36-41
Capitolul III. Rolul companiilor de asigurări în vederea reparării prejudiciilor

cauzate în urma infracţiunilor de furt, jaf şi tâlhărie...............................42-58
Încheiere …………………………………………………………………….58-60
Bibliografie ………………………………………………………………....60-65
1
Introducere
Argumente privind actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a
acesteia.
Orice societate îşi întemeiază structura şi funcţionalitatea pe baza unui model
unic, normativ şi cultural, constituit dintr-un ansamblu de valori, norme, reguli,
îndatoriri, cutume şi uzanţe, care asigură atât stabilitatea şi continuitatea societăţii,
cât şi evitarea tensiunilor, disfuncţiilor şi conflictelor dintre indivizi şi grupurile
sociale ce o alcătuiesc.
În structura unui stat de drept, punctul de plecare îl constituie însuşi dreptul,
care trebuie să fie construit sub forma unei ordini juridice ierarhizate în care
normele juridice nu numai că sînt legate între ele, ci şi integrate într-un ansamblu
organic, într-un tot coerent. Guvernată de principiul non-contradicţiei, ordinea
juridică a statului de drept se prezintă ca un edificiu, format din nivele suprapuse şi
subordonate unele, altora. O normă nu este valabilă decît dacă satisface, prin
condiţiile sale de emitere şi prin conţinutul său, cerinţele înscrise în alte norme, de
nivel superior. În acelaşi timp, mecanismele de reglare specializate trebuie
instituite pentru a verifica această conformitate şi, eventual, pentru a o asigura prin
înlăturarea normelor necorespunzătoare.
Atît în literatura juridică de specialitate, cît şi în practica de zi cu zi această
temă a fost abordată pe larg şi cu ecouri indiscutabile, în mod special atenţia fiind
îndreptată asupra mecanismului de reparare a daunelor, indiferent de ce natură ar fi
acestea, specialiştii preocupându-se însă mai puţin de corelarea lor.
Odată cu democratizarea societăţii, cu aderarea Republicii Moldova la
structurile internaţionale şi europene, credem că trebuie abordată problema
reparării daunelor cauzate în urma infracţiunilor cu normele dreptului internaţional
2
şi comunitar. Analiza acestor subiecte prezintă o importanţă maximă nu numai
pentru teoria, dar şi pentru practica judiciară.
Scopul şi obiectivele tezei. Argumentele invocate în favoarea importanţei şi
actualităţii obiectivului cercetărilor ne angajează a formula finalităţile studiului
întreprins.
Scopul major al cercetărilor efectuate este de a elabora şi identifica
principiile de bază ce guvernează instituţia de reparare a daunelor provocate în
urma comiterii de infracţiuni. În vederea realizării scopului formulat, ne propunem
dimensionarea lui într-un şir de obiective de realizare consecutivă şi consecventă:
- identificarea aspectelor legale şi conceptuale ce reglementează această
instituţie;
- analiza modului în care acest procedeu este realizat pe deplin şi în
strictă conformitate cu legislaţia în vigoare;
- studierea rolului compensator în cadrul acestor raporturi juridice;
- analiza corelării normelor juridice din sistemul de drept naţional cu
normele dreptului internaţional şi comunitar în domeniul reparării
daunelor cauzate în urma comiterii de infracţiuni;
Suportul metodologic şi teoretico ştiinţific al investigaţiilor. În procesul
de studiere a modului de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunilor de furt,
jaf şi tâlhărie am utilizat cu incidenţă maximă metodele: dialectică şi sistematică.
Cercetarea complexă fundamentată pe unitatea dintre analiză şi sinteză a permis
cercetarea naturii juridice a acestui procedeu complicat şi divers de altfel.
În lucrare a fost utilizată, atît metoda logică (analiza, inducţia, deducţia,
generalizarea, diviziunea, clasificarea, definirea etc.), cît şi cea comparativă, care
ne-a permis să elucidăm aspecte de drept comparat în acest sens.
În această lucrare metoda comparativă se utilizează pentru a stabili
asemănările şi deosebirile dintre trăsăturile caracteristice mecanismului de reparare
a daunelor patrimoniale pe de o parte, cît şi cele nepatrimoniale pe de altă parte,
prin prisma identificării unui instrument-cheie cît mai perfect şi lipsit de
interpretări.
3
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările
doctrinare din ţară şi de peste hotare. În mod special, evidenţiem doctrina juridică
din România, Franţa, Republica Moldova, Federaţia Rusă privind materia
referitoare la mecanismele de reparare a prejudiciilor cauzate în urma anumitor
categorii de infracţiuni contra patrimoniului.
Reieşind din necesitatea determinării locului şi rolului organelor
jurisdicţionale în aplicarea eficientă a normelor juridice, am recurs la cercetarea
sintezelor jurisprudenţiale ale Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, a
hotărîrilor Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.
Noutatea ştiinţifică a lucrării. Elementele de noutate ştiinţifică ale tezei
sînt determinate de scopurile şi obiectivele cercetării. Pentru prima dată în doctrina
naţională s-a făcut încercarea de a face o analiză detaliată a procedeelor şi
mecanismelor care asigură asigurarea respectării normelor juridice ce
reglementează procedeul de reparare a daunelor.
Structura tezei. Lucrarea este structurată în trei capitole, introducere ca
iniţiere în studiu, încheiere, ce înserează concluzii şi recomandări, bibliografie,
care reflectă suportul documentar şi doctrinar al lucrării, adnotare, cuvinte-cheie
utilizate în lucrare.
4
Capitolul I.
Consideraţiuni generale privind mecanismul de reparare
a daunelor
1.1. Noţiunea şi tipurile daunelor provocate în urma săvârşirii de

infracţiuni
Omul este o fiinţă socială. El nu trăieşte izolat de semenii săi, ci dimpotrivă

coabitează cu ei, participând într-un sistem de relaţii cu ceilalţi oameni, relaţii ce se
caracterizează prin ample interacţiuni, interdependenţe, într-un cuvânt, îşi duce
existenţa în cadrul vieţii sociale.
Comportamentul oamenilor, care se manifestă prin acţiuni, inacţiuni şi
relaţiile interpersonale generează societatea, iar relaţiile sociale instituţionalizate,
obiectivate, devin apoi, forţe modelatoare ale determinaţiilor calitative ale
oamenilor.
Activităţii umane îi sînt caracteristice o multitudine de dimensiuni. Una din
cele mai importante din punctul nostru de vedere este dimensiunea normativă. Ea
presupune stabilirea unor reguli care organizează comportamentul uman. Aceasta
impune individului un anumit model de comportament în conformitate cu valorile
sociale existente în societate la etapa respectivă. Deci, în cadrul societăţii umane,
care reprezintă un sistem dinamic ce se autoreglează, supus unor procese specifice
de structurare şi restructurare, acţiunile oamenilor – înzestraţi cu conştiinţă şi
voinţă proprie – prin care aceştia asigură funcţionalitatea şi dinamica ansamblului
social, nu se pot produce ca o desfăşurare haotică de fapte, ci, dimpotrivă, ele se
5
derulează într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, au un caracter
normat. Nici un proces social nu poate avea loc fără organizare, deci fără normare,
reglementare.1
Societatea umană este clădită şi funcţionează potrivit unor principii şi norme
izvorâte din necesitatea existenţei sociale, orientând comportamentul oamenilor şi
adaptarea lor la nevoile dezvoltării şi progresului social, în general2.
Ideea posibilităţii evaluării băneşti a daunelor morale nu este nouă, în mod
sugestiv s-a spus că "răul moral nu se poate drămui cu gramul şi nici măsura cu
metrul, dar nici răul infracţiune nu se poate măsura şi drămui şi totuşi nimeni nu a
susţinut pentru aceasta că infracţiunile nu mai trebuie pedepsite pentru că nu există
o unitate de măsură între infracţiune şi pedeapsă. între dauna morală şi
despăgubirile băneşti de asemeni nu există o unitate de măsură, dar ca şi între
infracţiune şi pedeapsă tot aşa între dauna morală şi despăgubirile băneşti se
poate stabili o proporţie, un echivalent moral, care reprezintă o satisfacţie
materializată ca conţinut, dar moralmente evaluată".3
Fără să negăm că în lipsa unor criterii reglementate de lege instanţele pot
întâmpină dificultăţi în stabilirea cuantumului despăgubirilor, în funcţie de
circumstanţele diferitelor situaţii, nu credem că acest lucru trebuie să conducă la
concluzia imposibilităţii evaluării prejudiciilor morale.
Practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral în aşa fel
încât sumele acordate să nu fie exagerate şi să reprezinte o justă compensare a
răului suferit.
În consecinţă, noţiunea de responsabilitate este astfel deformată, "căci
despăgubirea pecuniară are mai degrabă caracter de pedeapsă decât unul de
reparaţie" 4.
1
Mihai Bădescu, Concepte fundamentale în teoria şi filozofia dreptului. Teoria normei juridice. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p. 10. 142 p
2
Bucureşti, 2004, p. 10. 142 p
3
Jean Carbonnier, Droit civil, 4, Presses Universitaires de France, 1975, p.308
4
A se vedea, St. D. Cărpenaru, op. cit., p 4, Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1961, p.65
6
Este patrimonial acel drept subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat în
bani. Drepturile patrimoniale conţin sau cuprind numai acele valori patrimoniale
ale persoanei care se bucură de ocrotirea legii.
Despăgubirea are ca scop de a da o compensare sau satisfacţie victimei, în
anumite cazuri percepute, cuantumul compensaţiei va putea fi determinat şi de
gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna.
1. Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească, şi măsuri
care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare.

2. La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincţie între dauna
materială şi dauna morală.

3. Văzând importanţa practică a asigurărilor, ar fi utilă organizarea unui schimb
de idei între reprezentanţii societăţilor de asigurări şi juriştii specialişti în

materia daunelor morale.
Cu alte cuvinte, răspunderea civilă are darul de a preveni cauzarea de
prejudicii, cât şi de a întări disciplina în convenţii, reflectând un scop educativ şi,
implicit, unul preventiv. Mai mult, ea constituie un veritabil mijloc de insuflare în
conştiinţa oamenilor a necesităţii de a acţiona cu prudenţă sporită, de a nu prejudicia
pe alţii, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi, într-un cuvânt, de a respecta
legea.
Aşa cum, pe bună dreptate, s-a subliniat în literatura noastră juridică, nici o
societate de ieri sau de azi, nu a găsii un sistem de mijloace juridice şi nejuridice, care
să repare pe deplin şi în toate cazurile daunele morale. Mai mult, se cunosc
numeroase cazuri de daune morale, ca, de exemplu, cele rezultate din mutilări sau
desfigurări, cele constând în dureri fizice şi psihice, în atingeri aduse demnităţii şi
reputaţiei unei persoane, a căror reparare, fie ea nepatrimonială sau patrimonială, abia
dacă poate aduce victimelor unele alinări sau satisfacţii5.
Tocmai pentru că se cunosc neajunsurile şi dificultăţile pe care le prezintă încă
sistemele ce conţin măsuri de reparare a daunelor morale, se impunerea, paralel cu
folosirea mijloacelor de reparare oferite de aceste sisteme, să se identifice şi alte
5
Pentru desemnarea acestei noţiuni de daune morale, este preferabilă utilizarea termenului de prejudiciu patrimonial, cu
toate variantele sale (material, pecuniar etc.) socotite ca fiind sinonime.
7
posibilităţi de reparaţie, însă fără restrângerea ori nesocotirea mijloacelor existente şi
aplicabile, deja.
Acest demers privind identificarea unui sistem mixt de reparare a daunelor

morale, prin mijloace deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale, eficiente şi
acoperitoare, este expresia realizării principiului reparării integrale a prejudiciului.
Aşa cum am mai arătat, în sensul art. 998 Cod Civil al României (redacţia
veche), principiul reparării integrale („măsura răspunderii civile o dă, în principiu
prejudiciul"), desemnează faptul restabilirii raporturilor încălcate printr-un fapt ilicit
şi culpabil, repunerea în situaţia anterioară producerii prejudiciului, adică repararea în
întregime a acestuia.
În materia daunelor morale, acest principiu nu poate avea decât un caracter
aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune,
imposibil de a fi echivalate băneşte. În practică, admiţându-se ideea acordării de
reparaţii, principiul că aceasta trebuie să fie integrală a fost atenuat în favoarea unei
mai puţin ambiţioase, dar mai realiste indemnităţi cu caracter compensatoriu, tinzând
la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, aceasta
permiţând victimei să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei
ilicite.
În sensul acesta, doctrina juridică de la noi a apreciat că prejudiciile
nepatrimoniale „nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă; aşa-numita reparaţie
are menirea doar de a uşura suferinţele persoanelor prejudiciate sau de a le crea
anumite satisfacţii".6
Instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial va trebui să caute a
fixa o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea
avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile a înlocui
valoarea de care a fost privată.
6
A se vedea Alex Weill, Droit civil, Les obligasions, Dalloz, Paris, 1971, p.427
8
Măsurile patrimoniale (despăgubirile băneşti) şi cele nepatrimoniale, aplicabile
singure ori împreună, după împrejurări, sunt singurele de natură a repune pe cel
prejudiciat moral în situaţia anterioară producerii prejudiciului, fapt posibil a fi
realizat prin exercitarea acţiunii în justiţie.
Potrivit criteriului naturii sale intrinseci, prejudiciul este patrimonial sau
nepatrimonial, aceasta din urmă reprezentând o formă distinctă a prejudiciului, în
general, şi , în consecinţă, un factor relativ independent de antrenare a răspunderii
civile.
Pornind de la acest fapt, o problemă ce se ridică vizează explicarea conţinutului
noţiunii de daune morale, demers anevoios din pricina varietăţii de termeni, expresii şi
denumiri ce s-au folosit şi încă se mai folosesc pentru enunţarea acestei forme a
prejudiciului civil.
În dreptul nostru civil, uneori, prejudiciul patrimonial mai este desemnat şi prin
denumirile de prejudiciu material, iar alteori, prin denumirile de prejudiciu pecuniar,
de dauna morală sau prejudiciu moral, pagubă sau pagubă patrimonială.
Asta şi pentru că, pe de o parte, aceste denumiri este consecinţa luării în
considerare a cele mai importante diviziuni ce poate fi făcută asupra conţinutului
instituţiei prejudiciului civil, în general, anume, după criteriul naturii sale intrinseci, iar
, pe de altă parte, aceiaşi denumire de prejudiciu patrimonial ilustrează, cu mare
precizie, atât unitatea dintre prejudiciul patrimonial şi cel nepatrimonial, ca părţi
componente ale prejudiciului civil, cât şi deosebirea de natură ce există între aceste
două aspecte ale prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii civile.
La fel de indicată mi se pare şi denumirea de daună morală, atunci când dorim
să desemnăm noţiunea de prejudiciu nepatrimonial (moral), denumire deja tradiţională
în dreptul nostru civil, folosită frecvent atât în terminologia juridică, cât şi în vorbirea
curentă.
În sprijinul ideii exprimate mai sus vine şi legiuitorul român care, expressis
verbis, consacră în câteva acte normative posibilitatea reparării unor astfel de
9
prejudicii7, folosind, în cuprinsul reglementărilor adoptate, denumirea de ,, daune
morale ”.
Dreptul civil al altor ţări prezintă, la fel ca în dreptul nostru, o anumită
inconsecvenţă în materia termenilor folosiţi pentru desemnarea noţiunii de prejudiciu
nepatrimonial sau moral. În dreptul civil francez, de exemplu, expresia des utilizată
pentru desemnarea prejudiciului nepatrimonial este aceea de prejudiciu
moral(prejudice moral), opusă aceleia de prejudiciu material (prejudice materiel) prin
care este indicat prejudiciul patrimonial.8
Tot astfel, pentru desemnarea prejudiciului nepatrimonial, se mai utilizează şi
denumirea de daună morală (dommage moral)9. În dreptul civil elveţian se apreciază
că prejudiciu (le prejudice), definit ca fiind acea diminuare involuntară a unui bun sau
valori de ordin economic sau moral, se subdivide, din punctul de vedere al naturii sale,
în le dommange, prin care se înţelege acel prejudiciu care se exprimă băneşte,
constând într-o pierdere de ordin economic, şi le tort, prin care se desemnează doar
prejudiciul ce afectează persoana victimei rezultând dintr-o atingere adusă intereselor
persoanei, şi care se manifestă prin suferinţele fizice ori morale resimţite de victimă
sau prin tulburările de ordin psihologic încercate de aceasta.
Chestiunea extrem de delicată căreia trebuie să-i dăm rezolvare este aceea de a
lămuri înţelesul şi conţinutul noţiunii de prejudiciu nepatrimonial sau moral. De
succesul acestui demers depinde, într-o foarte mare măsură, exactitatea delimitării
dintre prejudiciul patrimonial, pe de o parte, şi prejudiciu nepatrimonial, pe de o altă
parte, distincţie ce corespunde marii diviziuni a drepturilor, în drepturi cu caracter
patrimonial şi drepturi cu caracter extrapatrimonial.
Relativ la distincţia între dauna materială şi dauna morală, atât în literatura
occidentală, cât şi în literatura juridică de la noi, s-au exprimat opinii destul de
nuanţate.
7
L. Pop „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Lumin Lex, 2000, p. 204.
8
A se vedea, Alex Weill, Droit civil, Les obligasions, Dalloz, Paris, 1971, p.427; Rene Savetier, La theorie des obligations.
Visions juridique et economique, Dalloz, Pari, 1969, p.344; Henri, Leon et Jean Mazeaud, Lecons de droit civil, Editions
Montechrestien, Paris, 1956, tome II,p.337.
9
A se vedea , Boris Starck, Droit civil, Obligations, Librairies Techniques, Paris, 1972, p. 56 şi urm.; Jean Carbonnier, Droit
civil, 4, Presses Universitaires de France, 1975, p.308
10
Astfel , s-a apreciat că prejudiciul moral este acela care nu se exprimă printr-o
pierdere de în bani, întrucât aduce atingere unui drept extrapatrimonial şi nu
patrimonial. În acelaşi sens, s-a susţinut că dauna morală este aceea care aduce atingere
intereselor extrapatrimoniale şi neeconomice ale persoanei, lezînd aşa zisele drepturi
ale personalităţii.
Alteori, prejudiciul moral a vizat atingerea adusă intereselor persoanelor,
concretizată în suferinţele fizice şi psihice resimţite de victimă, cât şi în ,,tulburările
psihologice” încercate de acesta.
Aflat în opoziţie cu prejudiciu patrimonial, cel extrapatrimonial ar include
suferinţele morale, necazurile, tulburările care nu intră în conţinutul noţiunii de
pagubă, în sens propriu, ci, mai de grabă în acela de vătămare sau de rău, în sens larg.10
Momentul de vârf în care literatura noastră juridică încearcă o definire mai
nuanţată şi mai acoperitoare pentru conţinutul noţiunii de daune morale, este legat de
numele şi activitatea marelui jurist şi profesor român, Aurelian Ionaşcu, care,
precizând poziţia adoptată de dreptul nostru, în această materie, arată : ,, spre
deosebire de paguba materială care fie diminuează patrimoniul victimei, fie îl
lipseşte de un beneficiu pecuniar pe viitor, pe care aceasta l-ar fi realizat în mod
neîndoielnic - , dauna morală nu aduce nici o pierdere de ordin pecuniar. În alţi
termeni, care, de altfel, sunt mai proprii, paguba materială, având un caracter
economic, constituie un prejudiciu patrimonial, în timp ce dauna morală este un
prejudiciu extrapatrimonial, adică orice altă daună neeconomică 11.
Sintetizând părerile exprimate atât în literatura juridică străină, cât şi în cea
română, referitoare la conţinutul propriu-zis al noţiunii de daune morale, reţinem un
acord deplin asupra următoarelor elemente, astfel:
a) prejudiciul patrimonial, denumit şi prejudiciu material sau daună materială,
constă într-o atingere adusă acelor valori ocrotite de lege.
10
A se vedea , V. Ravazzoni, La riparazione del dauno nonpatrimoniale, Milan, 1962, citat după Marco Comparti, La
responsabilite civile en Italie, în Revue internationale de droit compre, 1967, nr.4, p.857
11
A. Ionaşcu, La reparation dommages moraux en droit socialist roumain, în Revue roumaine des sciences sociales, Series
de sciences juridiques, 1966, nr. 2, p. 207
11
b) că aceste valori sunt : bunurile, lucrurile, obiectele precum şi alte valori
similare.
c) că prejudiciul patrimonial poate fi evaluat în bani, el având conţinut
economic.
Totodată, ca rezultat al aceleiaşi sinteze, se degajă observaţia că, în această
materie, nu există acord privitor la repararea bănească a prejudiciilor patrimoniale, iar
mai mult unii autori consideră că este admisibil o asemenea repararea, pe când la
repararea prejudiciilor nepatrimoniale, unii autori consideră chiar inadmisibilă o
asemenea reparare, de aici şi consecinţa includerii în noţiune de prejudiciu patrimonial,
a specificării că acesta ,, poate fi reparat în bani”.
1.2. Raportul dintre prejudiciile morale patrimoniale şi cele

nepatrimoniale cauzate prin aceeaşi faptă ilicită şi culpabilă
Corelaţia dintre natura drepturilor încălcate şi natura prejudiciilor cauzate
Jurisprudenţa, mai ales, dar şi realitatea curentă au demonstrat posibilitatea că, prin
una şi aceeaşi faptă ilicită şi culpabilă, să se aducă atingere atât unor drepturi de
natură patrimonială, cât şi unor drepturi de natură nepatrimonială, iar, pe planul
rezultatelor, persoanei lezate să-i fie aduse, deodată, atât prejudicii patrimoniale, cât
şi prejudicii nepatrimoniale.
Faptul reţinut mai sus aduce în discuţie problema raportului care există sau care
trebuie să existe între natura valorilor lezate printr-o acţiune ilicită, dăunătoare, pe de o
parte, şi natura prejudiciilor cauzate pe această cale, pe de altă parte.
Existenţa acestei corelaţii necesare, potrivit căreia între valorile şi drepturile
vătămate şi prejudiciile cauzate trebuie să existe o identitate de natură
nepatrimonială sau patrimonială, după caz, nu conduce neapărat la concluzia că
atingerile aduse unor valori nepatrimoniale vor produce numai vătămări de ordin
nepatrimonial, iar cele aduse unor valori patrimoniale vor produce, la rândul lor,
numai prejudicii de aceeaşi natură. Prin urmare, este posibil ca, datorită relaţiei
12
naturale ce există între atributele generale, materiale şi nemateriale, ce ţin de
personalitatea umană, în ansamblul ei, unor drepturi nepatrimoniale ale acesteia să
aibă sau să poată avea nu numai consecinţe de natură nepatrimonială (morală),ci şi
consecinţe negative de natură patrimonială; tot astfel, vatămarea12 unor drepturi
patrimoniale are sau poate avea şi rezultate negative, de ordin patrimonial sau moral.
Această idee desprinsă mai devreme, anume că atingerea adusă unor valori
şi drepturi nepatrimoniale poate determina direct un prejudiciu patrimonial, a fost
exprimată nuanţat în literatura juridică. 13
Totodată, se cuvine să amintim că nu oricând printr-o faptă ilicită şi culpabilă se
vor produce atât prejudicii nepatrimoniale, cât şi prejudicii patrimoniale.
Singurul domeniu în care se întâlnesc simultan, cele două categorii de prejudicii,
este acela al vătămărilor aduse integrităţii şi sănătăţii persoanei. Aceasta din urmă, prin
ansamblu trăsăturilor biopsihice, morale, sociale care o definesc, ilustrează deplin
legătura indisolubilă dintre aspectele sale materiale şi morale, spirituale.
Pentru a întări această concluzie, dăm exemplu vătămarea corporală gravă produsă
asupra unei persoane, faptă care, concomitent şi succesiv, antrenează atât prejudicii de
natură materială, constând în cheltuieli ocazionate cu îngrijirea medicală şi tratamentul
adecvat situaţiei, cât şi prejudicii de natură morală, cum ar fi suferinţele şi traumele
psihice încercate de cel vătămat şi, mai mult, chiar de membrii familiei sale, atunci când
aceştia, fortuit, sunt nevoiţi să-i acorde îngrijiri suplimentare.
Am stabilit că posibilitatea prezenţei printre urmările unei fapte ilicite şi
culpabile, atât a unor prejudicii de natură materială, cât şi a unor prejudicii morale, se
explică prin corelaţia existentă între ceea ce s-ar putea numi patrimoniul material şi
patrimoniul nematerial (moral) al omului, ca formă concretă de existenţă.
Sunt însă şi situaţii în care daunele morale şi cele patrimoniale, generate de aceeaşi
faptă ilicită şi culpabilă, pot fi privite ca fără vreo legătură nemijlocită între ele. De
exemplu, vătămarea corporală gravă ce are ca urmare pierderea unui braţ poate lipsi
de mijloace materiale de existenţă pe acela care, anterior, se îndeletnicea cu activităţi
12
Bucureşti, 2004, p. 10. 142 p
13
A se vedea , Sanda Ghimpu, Pretium doloris, în Contemporanul, nr. 161 (1327) din 14 aprilie, 1972, p.8, citată
după I. Albu , V. Ursa, op.cit., p. 64; A. Ionaşcu, op. cit., p.107
13
de ceasornicărie; dar, aceeaşi faptă, poate, totodată, să': producă suferinţe psihice atât
celui vătămat, cât şi altei persoane apropiată acestuia, cum, de altfel, am subliniat mai
sus. în această situaţie singura legătură între cele două feluri de prejudicii produse
(material şi moral) o constituie vătămarea corporală gravă a celui în cauză.
Alteori, între prejudiciile patrimoniale şi cele morale, antrenate de aceeaşi
faptă ilicită, se poate identifica însă o legătură directă, de la cauză la efect.
Astfel, furtul din locuinţa unei persoane a unor bijuterii vechi, de familie, îi poate
provoca acesteia, deopotrivă, un prejudiciu patrimonial, cât şi suferinţe psihice
îndeajuns de serioase, acestea din urmă determinate fiind de însemnătatea afectivă
ce o reprezintă obiectul furat pentru cel în cauză, sau, de exemplu, mama al cărei
fiu a fost victima unui omor, este încercată atât de un prejudiciu moral, cât şi de un
prejudiciu patrimonial.
Observând textul art. 998 Codul Civil român (redacţia veche), conform căruia
„orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui s-a
ocazionat, a-l repara", constatăm că atesta nu face distincţie care să privească natura
patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului; de asemenea, distincţie vizând
chestiunea în discuţie nu se deduce nici din economia textului art. 999 Codul Civil
român (redacţia veche), impunându-se interpretarea că şi acest text legal se referă
la orice fel de prejudiciu, adică atât patrimonial, cât şi nepatrimonial.
Împărtăşim fără rezerve această interpretare tradiţională care s-a impus în
materie, potrivit căreia, prejudiciul nepatrimonial constituie, ca şi prejudiciul
patrimonial, un element structural al răspunderii civile delictuale 14, alături de fapta
ilicită, de culpa autorului şi de raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Pe lângă temeiul juridic tradiţional, consacrat de art. 998- 999 Codul Civil român
(redacţia veche), găsim după decembrie 1989, adoptate şi unele acte normative
particulare prin care s-a admis expres şi repararea bănească a unor prejudicii morale
delictual cauzate.
14
14
1.3. Apărarea dreptului de proprietate în urma comiterii infracţiunilor
de furt, jaf şi tâlhărie
Ocrotirea patrimoniului se realizează printr-o paletă variată de mijloace

juridice şi măsuri organizatorice, şi de ce nu - şi educative, care au menirea de a
ordona şi influenţa atitudinea tuturor persoanelor faţă de acest patrimoniu.
În primul rînd, apărarea patrimoniului se face, direct sau indirect, printr-o
diversitate de mijloace juridice, reglementate de normele mai multor ramuri de
drept: dreptul constituţional, dreptul civil şi dreptul procesual civil, dreptul
administrativ, dreptul comercial, dreptul muncii etc.
În Constituţia Republicii Moldova se arată că "Statul ocroteşte proprietatea"
şi că "Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, sînt
garantate". În legătură cu aceste prevederi, se impun unele precizări. Mai întâi, ele
sânt de maximă generalitate, lucru firesc pentru nişte dispoziţii constituţionale.
Conturarea lor în toate amănuntele urmează a se face prin prevederi specifice unor
ramuri diferite ale dreptului (penal, civil, administrativ, comercial etc.).15
Alt aspect se referă la suficienţa prevederilor constituţionale nominalizate:
termenii "ocroteşte" şi "garantate", folosiţi în text sînt, totuşi, cuprinzători pentru o
asemenea reglementare, deci, corespund maximei multum in parvo (mult în puţin).
Într-adevăr, ocrotirea proprietăţii (implicit - a patrimoniului), indiferent că este
privată sau publică, vizează ansamblul de măsuri luate de către stat cu privire la
proprietate. Ele pot fi de sorginte educativ-preventivă, organizatorică, juridică,
administrativă etc., toate avînd scopul apărării proprietăţii.
În dreptul civil, premisa drepturilor subiective constă în recunoaşterea lor
prin normele juridice de ocrotire şi garantare a acestora. Fără o asemenea oferire de
garanţii, drepturile civile ar fi iluzorii. Respectarea lor se face pe cale benevolă, iar
executarea obligaţiilor corelative lor se realizează într-o manieră similară. În
15
A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
Editură şi Presă „Şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p. 113;
15
ipoteza violării dreptului dat sau de neonorare a obligaţiilor respective, ocrotirea
dreptului subiectiv civil se efectuează în cadrul procesului civil.
Potrivit art.376 CC RM, dacă dreptul de proprietate este încălcat în alt mod
decît prin uzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere
autorului încetarea încălcării. Dacă există temei de a presupune că se vor face
încălcări ulterioare, proprietarul poate intenta o acţiune negatorie.
Aşadar, acţiunea negatorie reprezintă acţiunea prin care, cel ce o exercită,
cere justiţiei să stabilească, prin hotărîre judecătorească, că terţa persoană nu are un
drept real (de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute sau de superficie) asupra
bunului ce se găseşte în proprietatea sa; de asemenea, el cere să o oblige pe această
persoană să înceteze exercitarea nelegitimă a dreptului real amintit.
Sancţionarea penală a atacurilor contra patrimoniului nu ocroteşte numai
patrimoniul diferiţilor cetăţeni, ci şi ordinea socială interesată ca conflictele dintre
indivizi să se rezolve conform prevederilor legale. Proprietarul care, pentru
apărarea patrimoniului său, recurge la acte considerate de lege ca dăunătoare
ordinii sociale, trebuie să suporte consecinţele atitudinii sale. A decide altfel ar
însemna să creăm o imunitate, la adăpostul căreia orice individ care are vreo
pretenţie patrimonială contra altuia, ar putea fără risc să se dea la orice atac
împotriva patrimoniului acestuia din urmă, invocîndu-şi postura de proprietar. 16 Or,
calea admisibilă este alta: proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său, iar
instanţa de judecată, ca suverană apreciatoare, să constate recunoaşterea acestuia.
Iată de ce, chiar posesorului nelegitim trebuie să-i fie recunoscut dreptul de a
apela la acţiunea posesorie în vederea proteguirii stării de fapt împotriva unor
încălcări violente. În caz contrar, titularul posesiunii ar trebui să aplice el însuşi
acte de violenţă în scopul apărării sale. În acest fel, lipsa de ordine socială ar
deveni deplină.
După R.Garraud, caracteristica dominantă a necesităţii apărării penale a
patrimoniului, iar nu numai a aplicării mijloacelor extrapenale de apărare a lui, este
16
A se vedea, C. Furtună, Gh. Brenciu, Acţiunea civilă şi procesul penal. Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1998, p. 7-8.'
16
"insuficienţa mijloacelor ordinare de prevedere sau de apărare individuală". De
exemplu, în caz de furt, escrocherie, tîlhărie etc., individul se simte neputincios de
a se pune la adăpostul unor asemenea fapte şi atunci intervine colectivitatea
socială, pentru a asigura tuturor netulburarea situaţiilor de fapt existente.
Într-adevăr, patrimoniul poate fi supus şi unor vătămări care fac necesară
intervenţia mijloacelor de drept penal. Astfel, într-o primă ipoteză, relaţiile sociale
privitoare la patrimoniu pot fi vătămate prin fapte de sustragere a bunurilor altei
persoane, adică de luare a bunurilor din sfera de stăpînire a altei persoane şi (sau)
trecerea lor în sfera de stăpînire a celui ce le sustrage. De asemenea, relaţiile
sociale privitoare la patrimoniu pot fi lezate prin determinarea, în cadrul
contractelor, prin abuz de încredere sau înşelăciune, a unor acte păgubitoare pentru
persoana victimă a abuzului de încredere sau a înşelăciunii.17
Vorbind la concret despre necesitatea apărării penale a patrimoniului
împotriva faptelor infracţionale, prevăzute în Capitolul VI din Partea Specială a
Codului penal al Republicii Moldova, e necesar să dezvăluim în ce constă
periculozitatea acestor fapte pentru normala şi paşnica formare, desfăşurare şi
dezvoltare a relaţiilor sociale privitoare la patrimoniu.
Fiind cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri, furtul (art.186 CP RM)
constituie şi astăzi forma cea mai tipică şi, totodată, cea mai frecventă de încălcare
a relaţiilor sociale privitoare la patrimoniu. În şirul tuturor formelor sustragerii,
furtul este cea mai des întîlnită, dar şi cea mai puţin periculoasă din punct de
vedere social: ea nu este însoţită de aplicarea violenţei fizice sau psihice;
făptuitorul nu foloseşte atribuţiile de care dispune în privinţa bunurilor, nici nu
recurge la înşelăciune sau la abuz de încredere pentru a intra în stăpînirea bunurilor
altei persoane.
Totuşi, trebuie de remarcat că, într-o evoluţie anterioară, modul clandestin de
deposedare a bunurilor altei persoane, mai ales pe timp de noapte, era considerat
17
Dacă am accepta teza contrară, în sensul că prejudiciul moral poate fi şi consecinţa încălcării doar a unui
drept patrimonial, ar trebui să acceptăm ideea că prin distrugerea unui bun, indiferent că este sau nu preţuit de partea
vătămată, aceasta suferă şi un prejudiciu moral.
17
un indiciu al unui om josnic, mişel, care merită dispreţ. O asemenea atitudine era
firească într-o epocă, în care fiecare se bizuia atît de mult pe propriile forţe, încît
infractorul, care se apropia în taină, provoca mai multă desconsiderare şi chiar
temere decît cel care-şi urmărea scopul în mod manifest, chiar cu condiţia de a nu
se opri în faţa unei eventuale violentări a persoanei.
În cazul jafului (art.187 CP RM), modul deschis de luare a bunurilor altei
persoane nu doar obiectiv sporeşte periculozitatea socială a acestei infracţiuni, dar
mai mărturiseşte despre pericolul social mai mare al subiectului. Or, în acest caz,
subiectul ignorează prezenţa posesorului bunurilor vizate şi, implicit, sfidează
ameninţarea de a fi descoperit şi reţinut. Spre deosebire de hoţ, subiectul jafului se
bizuie nu pe absenţa sau pe neştiinţa martorilor oculari ai faptei, ci pe cu totul alte
circumstanţe. Aceste circumstanţe pot fi următoarele: caracterul inopinat şi
impertinent al acţiunilor sale; dezorientarea, surprinderea şi şovăiala martorilor
oculari; teama martorilor oculari de o eventuală aplicare a violenţei; dispariţia
rapidă a făptuitorului de la locul infracţiunii etc.18
Cît priveşte temerea de o posibilă aplicare a violenţei de către subiectul
jafului, aceasta nu întotdeauna se dovedeşte neîntemeiată. Într-adevăr, cel care ia
bunurilor străine în văzul unor terţe persoane, nu poate exclude din calcul că,
probabil, va fi nevoie să se confrunte cu o rezistenţă împotriva acţiunilor sale. Din
aceste motive, sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane presupune nu rareori
o violenţă potenţială, privită ca metodă de anihilare a presupusei reacţiuni din
partea martorilor oculari. Etalîndu-şi comportamentul intens antisocial, subiectul
jafului urmăreşte să transmită un fel de mesaj celor din jur, că orice fel de încercare
de a-i contracara acţiunile ar putea antrena aplicarea violenţei nepericuloase pentru
viaţa sau sănătatea lor, ori, cel puţin, ameninţarea reală de aplicare a unei asemenea
violenţe. De notat, că alteori subiectul jafului este predispus să aplice violenţa de
îndată, pentru a intra în stăpînirea bunurilor altei persoane.
18
Teoria cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative S. Brînză - Necesitatea apărării penale a patrimoniului
împotriva unor fapte de sustragere (furt, jaf, tîlhărie) //Revista Naţională de Drept 4/10, 2004
18
Fiind considerată ca cea mai periculoasă infracţiune din rîndul sustragerilor,
tîlhăria (art.188 CP RM), chiar prin construcţia conţinutului său legal, îşi dovedeşte
această reputaţie: atacul săvîrşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.
Aşa cum se poate observa, reprehensiunea juridico-penală trebuie să fie,
vizavi de tâlhărie, cea mai energică, din moment ce luarea bunurilor altei persoane
se realizează pe calea agresării acelei persoane sau a unor terţe persoane, fiind în
stare să conducă la vătămarea sănătăţii sau chiar la moartea acestora. Deşi, atît
furtul sau jaful, cît şi violenţa sau ameninţarea sînt incriminate distinct, totuşi,
atunci cînd violenţa sau ameninţarea, avînd intensitatea corespunzătoare, a fost
folosită în vederea comiterii sustragerii, între sustragere (de regulă, sub forma de
infracţiune fapt tentat) şi violenţă sau ameninţare există o strânsă conexiune.
Tocmai acest fapt l-a impulsionat pe legiuitor să alcătuiască din aceste două acte de
conduită de sine stătătoare din punct de vedere material o unitate infracţională.
Pericolul social sporit al faptei de tâlhărie explică şi caracterul "trunchiat" al
conţinutului acesteia, caracter care-şi are obârşia în acel trecut istoric îndepărtat,
cînd interdicţiile, impuse asupra incursiunilor unor bande înarmate, constituind
noţiunea de rapina, erau îndreptate în principal spre ocrotirea persoanei, purtând
un caracter nu atît pro-patrimonial, cît mai ales antiviolental.19
Capitolul II.
19
Teoria cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative S. Brînză – op. cit. Revista Naţională de Drept
4/10, 2004
19
Mecanismul de reparare a dunelor cauzate în urma
infracţiunilor de furt, jaf şi tâlhărie.
2.1. Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de

furt.
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele
condiţii şi anume: prejudiciul trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă şi să fie
direct.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa
existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data
când se pretinde repararea lui.
Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs încă, sigur
că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare.
Astfel, prejudiciile viitoare sînt prejudicii care, deşi nu s-au produs imediat,
este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent pe bază de elemente
suficiente. Cu prejudiciul viitor, care este cert, nu trebuie confundat prejudiciul
eventual, care este lipsit de certitudine şi deci nu poate justifica acordarea de
despăgubiri.
Aşadar, rezultă că certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existenţa
cât şi la întinderea sa. Dacă nu se poate cunoaşte întreaga întindere a acestuia,
instanţa de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat
şi evaluat cu certitudine. Ea poate însă reveni ulterior pentru a acorda repararea
cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunţarea hotărârii şi provenite
din aceeaşi faptă.
Prejudiciile viitoare şi eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt
lipsite de caracter cert. Ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este
sigur că se vor produce .
20
A doua condiţie este ca prejudiciul să nu fi fost reparat. Unii autori consideră
că această condiţie nu priveşte condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale,
ci este o condiţie de exercitare a acţiunii în răspundere de către persoana
vătămată.20
Considerăm că aceasta este o condiţie de angajare a răspunderii civile. A
răspunde civil înseamnă a repara prejudiciul, iar în cazul când prejudiciul a fost
reparat integral, răspunderea civilă încetează.
Există însă situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit
despăgubiri ori a făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în parte,
prejudiciul cauzat.
Asemenea situaţii pot apărea, de exemplu, în următoarele cazuri:
A) victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la societatea de
asigurare;
B) victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la o terţă persoană, care
nu are obligaţia de a plăti aceste despăgubiri.
Care va fi poziţia victimei în fiecare din aceste situaţii? Ce raporturi juridice
noi iau naştere în aceste situaţii?
A) În primul caz - când victima primeşte despăgubire de la societatea
de asigurări - mai multe situaţii sunt posibile, după cum despăgubirea este primită
ca urmare a faptului că bunul era asigurat, ori ca
urmare a faptului că autorul prejudiciului era asigurat - în temeiul legii sau
contractual - în cadrul unei asigurări de răspundere civilă.
a) În situaţia în care însăşi victima avea calitatea de persoană asigurată, se
face distincţia după cum este vorba de asigurare de persoane ori asigurare de
bunuri.
Asigurarea de persoane este o măsură de prevedere şi de economisire. Ea nu
are ca scop despăgubirea persoanei asigurate. Plata îndemnizaţiei de asigurare se
face la realizarea riscului asigurat. Existenţa acestei obligaţii a societăţii de
asigurare este independentă de producerea unui prejudiciu în patrimoniul
20
L. Pop „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Lumin Lex, 2000, p. 207
21
asiguratului sau de întinderea lui. Prin urmare, plata îndemnizaţiei de asigurare nu
are caracter de despăgubire. Rezultă că primirea ei de către victimă este lipsită de
semnificaţie referitor la existenta şi întinderea dreptului său de a pretinde întreaga
reparaţie de la autorul faptei prejudiciabile. Deci îndemnizaţia de asigurare se
cumulează cu despăgubirile datorate de autorul prejudiciului. De asemenea,
asiguratorul nu are drept de regres împotriva autorului prejudiciului, deoarece el
este obligat să plătească victimei suma asigurată la producerea riscului asigurat.
În cazul asigurării de bunuri, plata îndemnizaţiei de către asigurator, atunci
când se produce riscul asigurat, are caracter de despăgubire. Deci victima nu are
dreptul să cumuleze suma asigurată cu reparaţia datorată de autorul prejudiciului.
Totuşi, dacă prejudiciul este mai mare decât îndemnizaţia de asigurare, persoana
păgubită are dreptul de a pretinde plata acestei diferenţe de la autorul faptei ilicite.
Societatea de asigurare este îndreptăţită ca, pe calea acţiunii în regres, să
recupereze de la persoana vinovată suma plătită asiguratului.21
b) În situaţia în care autorul prejudiciului este asigurat, de exemplu, în cadrul
unei asigurări de răspundere civilă, victima prejudiciului poate primi despăgubirea
direct de la societatea de asigurări.22 Deci victima nu poate cere despăgubiri de la
autorul faptei prejudiciabile. Cu toate acestea, dacă suma plătită de societatea de
asigurări nu acoperă integral prejudiciul, victima are dreptul să pretindă diferenţa
de despăgubire de la autorul faptei ilicite. După ce a plătit victimei despăgubirea,
societatea de asigurări nu are, de regulă, drept de regres împotriva autorului
prejudiciului, deoarece el este asigurat de răspundere civilă delictuală şi în acest
scop a plătit primele de asigurare; acţiunea în regres este posibilă numai împotriva
altor persoane decât asiguratul, dacă fapta acestora a dat naştere obligaţiei de plată
a îndemnizaţiei de asigurare.
B) O altă situaţie în care victima primeşte despăgubiri de la altcineva decât
autorul prejudiciului este cazul în care terţa persoană, neobligată, plăteşte unele
sume cu caracter îndemnizator, de natură a acoperi total sau parţial prejudiciul.
21
Fr. Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, Editura Actami, 1996, 415.
22
A. Bloşenco „Răspunderea civilă delictuală”, Chişinău, Editura ARC, 2002, p. 125.
22
Spre a determina poziţia victimei şi raporturile care se stabilesc în aceste
situaţii este necesar să stabilim cu precizie scopul cu care au fost plătite aceste
sume.
Dacă, de exemplu, terţa persoană a înţeles să plătească în locul autorului
prejudiciului, victima nu va mai putea urmări pe autor decât pentru diferenţa de
prejudiciu neacoperită. Raporturile dintre autorul prejudiciului şi terţul plătitor se
stabilesc potrivit înţelegerii dintre ei; de exemplu, terţul a înţeles să scutească de
plată pe autor, făcându-i, astfel, o liberalitate indirectă; sau terţul a înţeles să
împrumute, în această formă, pe autorul prejudiciului etc.
Dacă însă terţii au înţeles să vină exclusiv în ajutorul victimei cu o îndemni-
zaţie, victima îşi păstrează neatins dreptul de a se despăgubi integral de la autorul
prejudiciului; autorul va trebui să plătească despăgubirea integrală, şi nu numai
diferenţa dintre îndemnizaţia plătită de terţ şi prejudiciul produs.
A treia condiţie este ca prejudiciul să fie direct. Prejudiciul este direct atunci
când este legat de fapta ilicită printr-un raport de cauzalitate. 23 Dacă nu se poate
stabili o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, prejudiciul este indirect şi, prin
urmare, acesta iese din sfera răspunderii civile delictuale. Ar fi deci injust ca
cineva să suporte toate ecourile îndepărtate ale unei fapte ilicite.
În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru a se putea obţine repararea
prejudiciului se pot stabili măsurile pentru repararea efectivă a acestuia. Astfel
potrivit art. 1416, alin. (1) CC RM „instanţa de judecată stabileşte felul
despăgubirii în funcţie de circumstanţe. Ea va lua hotărîre diferită de cererea
păgubitului numai din motive întemeiate.” Stabilind întinderea reparaţiei, instanţa
de judecată trebuie să ţină cont de principiul reparării integrale a prejudiciului. Prin
urmare, autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv
(damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca
urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se urmăreşte a se
asigura restabilirea situaţiei anterioare a părţii vătămate.24
23
A. Corhan „Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc”, Bucureşti, Editura Lumin Lex, 1999, p. 56.
24
C. Stănescu, C. Bîrsan „Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 157.
23
În stabilirea întinderii despăgubirii nu se ia în considerare nici starea
materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei. Aceste
elemente pot fi avute în vedere eventual numai la stabilirea modalităţii de plată a
despăgubirii (suma globală plătibilă dintr-o dată, plată sub formă de rate etc.).
Gravitatea vinovăţiei nu constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea
cuantumului despăgubirilor: autorul prejudiciului răspunde integral, chiar şi pentru
fapta ilicită săvîrşită din imprudenţă. Cu toate acestea, forma vinovăţiei poate fi
luată în considerare în stabilirea întinderii despăgubirilor, în situaţia în care în
producerea prejudiciului suferit de victimă se reţin, atât vinovăţia autorului cât şi
vinovăţia victimei.25
Cu condiţia ca prejudiciile să fi fost rezultatul cauzal al faptei ilicite a
autorului, ele vor trebui să fie reparate de acesta integral, indiferent dacă le-a
prevăzut sau nu în momentul săvârşirii faptei; autorul răspunde, aşadar, atât pentru
prejudiciile previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.
Repararea prejudiciului poate fi asigurată prin două modalităţi: repararea în
natură a prejudiciului sau repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. În
principiu repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură. Repararea în natură
constă în activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de partea vătămată prin
modalităţi şi procedee, cum ar fi: restituirea bunurilor şi valorilor sustrase,
înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceeaşi natură, efectuarea unor reparaţii
tehnice etc. Aceste procedee trebuie să fie apte de a duce la repunerea persoanei
vătămate în situaţia anterioară „restitutio in integrum”.
Repararea în natură are o aplicare limitată în domeniul răspunderii civile
delictuale. Nu putem vorbi despre repararea în natură a prejudiciilor în cazul
vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale, deoarece restabilirea acestor valori se
află în afara reglementării juridice.26
Ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă,
repararea se va face prin echivalent bănesc, adică prin obligarea celui răspunzător
25
Ibidem, p. 158.
26
Decizia Colegiului civil al Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 r/a-204/99 din 29.09.1999, în Sinteza practicii judiciare,
p.222.
24
la plata unei sume de bani.27 Dacă repararea se face prin echivalent bănesc,
despăgubirea trebuie să fie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul
suferit de persoana vătămată. Repararea prin echivalent bănesc se poate acorda fie
prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice
succesive cu caracter viager sau temporar, ţinând cont de interesele persoanei
vătămate, dar şi de posibilităţile autorului prejudiciului.
Modalitatea de reparare a prejudiciului este aleasă de către instanţa de
judecată în funcţie de circumstanţele şi opinia persoanei vătămate. În cazul în care
instanţa de judecată stabileşte o altă modalitate de reparare a daunei decât cea
indicată în cererea reclamantului, ea trebuie să motiveze acest fapt.
Conform art. 1416 alin. (3) CC RM „instanţa de judecată stabileşte
cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc în funcţie de întinderea prejudiciului
de la data pronunţării hotărîrii”, deoarece numai astfel se asigură persoanei
vătămate posibilitatea de a-şi restabili, la preţul zilei, situaţia patrimonială pe care
o avea înainte de prejudiciere. Din momentul pronunţării hotărîrii rămasă
definitivă, persoana responsabilă datorează şi dobânzi aferente sumei stabilite ca
despăgubire (art. 619 CC RM), până la plata ei. Pentru perioada anterioară nu se
acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunţării hotărârii instanţei de
judecată creanţa devine lichidă şi exigibilă. Totuşi, credem că cel puţin atunci când
prejudiciul are de la început un caracter pur pecuniar, dobânzile ar fi necesar să se
acorde de la data când prejudiciul a devenit cert, cu titlu de „lucrum cessans”.
În cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească,
se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot
obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat
a hotărârii anterior pronunţaţe (art. 1416, alin. (3) CC RM).
Cel mai adesea în practica judiciară apar situaţii în care se cere revederea
cuantumului prestaţiilor periodice acordate ca formă de reparare a prejudiciilor, fie
în sensul măririi sau reducerii cuantumului prestaţiilor, fie în sensul sistării plăţii
lor.
27
25
Ponindu-se de la una din situaţiile cele mai frecvente din practică, şi anume
de la situaţia prejudiciilor rezultate ca urmare a vătămării integrităţii corporale, se
conchide, după aprecierea noastră în mod temeinic, că ori de câte ori, ulterior
rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, s-a agravat starea sănătăţii,
despăgubirile stabilite prin hotărârea definitivă pot fi majorate, dacă prejudiciul
existent la data pronunţării hotărârii s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt
prejudiciabil. Această soluţie este valabilă atât în cazul în care despăgubirile au
fost acordate sub forma unei sume globale, cât şi în acela în care au fost acordate
sub forma unor prestaţii periodice. Într-adevăr, agravarea stării sănătăţii, cu
consecinţa sporirii prejudiciului, este echivalentă cu apariţia unui nou prejudiciu,
cu caracter de certitudine, care se cere a fi reparat, potrivit principiului reparării
integrale.
În cazul în care infirmitatea s-a micşorat ori chiar a dispărut, cu consecinţa
firească a scăderii ori a dispariţiei prejudiciului, se va putea dispune micşorarea ori
sistarea plăţii numai în cazul în care despăgubirile au fost stabilite sub forma unor
prestaţii periodice. Se consideră că însuşi caracterul periodic al prestaţiilor decurge
din caracterul provizoriu al despăgubirilor acordate în sensul că această acordare s-
a făcut sub condiţia subînţeleasă a menţinerii aceleiaşi stări de infirmitate existente
la data hotărârii.28
Nu va fi posibilă o micşorare ori sistare a despăgubirii ori de câte ori instanţa
a considerat infirmitatea ca fiind definitivă şi drept urmare a acordat despăgubirile
sub forma unei sume globale; în această situaţie, cele astfel hotărâte intră în
puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi modificate printr-o acţiune civilă separată.
O altă problemă controversată în literatura de specialitate este cea a
determinării momentului în funcţie de care se apreciază echivalentul prejudiciului
patrimonial, care nu poate fi reparat în natură. În legătură cu aceasta unii autori
propun de a fi luate în consideraţie preţurile de înlocuire a prejudiciului, existente
la data producerii prejudiciului.29 Considerăm că o atare soluţie nu este favorabilă
28
29
Флейшиц Е.А. „Обязательства из причинения вреда и из неосновательного обогащения”, Москва,
Издательство Юридическая литература, 1951, с.178.
26
persoanei vătămate, deoarece stabilirea despăgubirii în conformitate cu preţurile
existente la momentul cauzării prejudiciului nu asigură o reparare integrală a
prejudiciului şi stimulează abuzul din partea autorului prejudiciului.
Potrivit unei alte opinii, repararea prejudiciului va fi integrală numai atunci
cînd preţuirea se face chiar în momentul în care instanţa de judecată este chemată
să acorde despăgubiri.30 Unii autori au obiectat împotriva acestei soluţii, susţinînd
că în acest caz autorul faptei, în afară de repararea prejudiciului apărut din vina sa,
va fi nevoit să repare şi prejudiciile care au apărut nu din vina sa, ci în virtutea
fluctuaţiilor de preţ, ceea ce nu este echitabil.31
Considerăm că despăgubirea trebuie să se determine în conformitate cu
preţurile existente la momentul adoptării hotăririi. Autorul prejudiciului trebuie să
răspundă şi pentru fluctuaţiile de preţ, deoarece nimeni nu-1 împiedică să repare
imediat prejudiciul.
Pentru ca să nu mai existe discuţii controvesate cu privire la această
problemă, legiuitorul a prevăzut în art. 1416, alin. (3) CC RM că momentul în
funcţie de care se apreciază echivalentul bănesc al prejudiciului este „data
pronunţării hotărârii”.
Calcularea despăgubirii în conformitate cu preţurile existente la momentul
adoptării hotărîrii defavorizează într-adevăr autorul prejudiciului, dar o astfel de
stare de lucruri contribuie la realizarea principiului reparării integrale a
prejudiciului. Autorul prejudiciului trebuie să suporte riscurile inflaţiei.
Au dreptate deci autorii care afirmă că trebuie să existe concordanţă între
nivelurile preţurilor şi al prejudiciului, în virtutea principiului reparării integrale a
prejudiciului.32 Într-adevăr, nu s-ar putea susţine că în timp ce preţurile evoluează,
adaptîndu-se la influenţa proceselor inflaţioniste, prejudiciul să rămînă staţionar.
Din moment ce preţurile se adaptează continuu, acelaşi lucru şi în aceeaşi măsură
este valabil şi în ce priveşte prejudiciul cauzat.
30
T.R. Popescu, P. Anca „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 173; C. Stănescu, C.
Bîrsan „Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Editura ALL, 1997, p. 153.
31
Донцов С.Е., Глянцев В.В. „Возмещение вреда по советскому законодательству”, Москва, Юридическая
литература, 1990, с. 113.
32
C. Tureanu „Stabilirea despăgubirilor civile în condiţiile influenţelor proceselor inflaţioniste, în Dreptul”, 1997,
nr.11, p. 35.
27
Astfel, de exemplu,sustragerea pe ascuns (furtul) a unui bun
c a r e r e pr e z i n t ă o a m i nt i r e d e f a m i l i e p o a t e s ă s e c o n c r e t i z e z e n u
n u m a i î n t r- u n p r e j u d i c i u p a t r i m o n i a l - u n e or i a c e s t p r e j u d i c i u
p u t â n d s ă a i b ă o v a l o a r e c u t o t u l n e î n s e m n a t ă - d ar ş i , m a i a l e s ,
î n t r- u n p r e j u d i c i u m or a l , d e o r d i n p u r a f e c t i v " . P r i n ur m a r e ,
pr e j u d i c i i l e m o r a l e p o t r e z u l t a n u n u m a i d i n î n c ă l c a r e a u n o r
dr e p t u r i e x t r a p a t r i m o n i a l e , d a r ş i d i n î n c ă l c a r e a u n o r d r e p t ur i
patrimoniale.
Fără îndoială că sustragerea pe ascuns ( f ur t u l ) sau
s u s t r a g e r e a d e s c h i s ă ( j a f u l ) a u n u i b u n pr e ţ u i t d e p a r t e a v ă t ă m a t ă ,
c e r e pr e z e n t a o a m i n t i r e d e f am i l i e , a d u c e a t i n g e r e u n e i v a l o r i
m a t e r i a l e , î n c ă l c â n d u - s e e v i d e n t u n dr e p t p a t r i m o n i a l ; î n m o d
corespunzător prejudiciul imediat cauzat este tot patrimonial. De
asemenea, nu se poate nega că, în această situaţie, se poate cauza
şi un prejudiciu moral, chiar mai important decât prejudiciul
p a t r i m o n i a l . D a r î n a c e a s t ă i p o t e z ă , pr e j u d i c i u l m o r a l e s t e o ar e
rezultatul încălcării dreptului patrimonial, adică al simplului fapt
că s-a sustras un bun material ce constituie o amintire de familie?
Credem că nu.
S u n t e m d e p ă r er e c ă pr i n l i p s i r e a a u n u i b u n c u v a l o a r e d e
a m i n t i r e p e n t r u p a r t e a v ă t ă m a t ă , d a c ă e s t e i m p or t a n t ş i pr e ţ u i t d e
a c e a s t a , s e î n c a l c ă î n r e a l i t a t e d o u ă d r e p t ur i s u b i e c t i v e ş i a n u m e : u n
dr e p t p a t r i m o n i a l ş i u n d r e p t e x t r a p a t r i m o n i a l . N u m a i v a l o a r e a
lezată direct prin fapta ilicită este materială, dar dr e p t u r i l e
s u b i e c t i v e î n c ă l c a t e î n t r- o a s e m e n e a s i t u a ţ i e s u n t a t â t p a t r i m o n i a l e
cât şi extrapatrimoniale. Dreptul extrapatrimonial încălcat constă în
s e n t i m e n t e l e p u t e r n i c e d e a f e c ţ i u n e p e n t r u c e e a c e r e pr e z i n t ă a c e l
bun pentru partea vătămată, în importanţa şi preţuirea 33 care i s-a
a c o r d a t , î n c h i a r dr e p t u l l a a m i n t i r e . D e a c e e a , s u f e r i n ţ e l e p s i h i c e
33
nr.11, p. 35.
28
î n c e r c a t e d e p a r t e a v ă t ă m a t ă s u n t c o n s e c i n ţ a a t i n g e r i l or a d u s e
a c e s t o r s e n t i m e n t e d e af e c ţ i u n e , d r e p t u l u i l a a m i n t i r e , a d i c ă s u n t
c o n s e c i n ţ a a t i n g e r i l o r pr e j u d i c i u p a t r i m o n i a l .
Numai valoarea lezată 34 direct prin fapta ilicită este materială, dar drepturile
subiective încălcate într-o asemenea situaţie sunt atât patrimoniale cât şi
extrapatrimoniale.
Dreptul extrapatrimonial încălcat constă în sentimentele puternice de afecţiune!
pentru ceea ce reprezintă acel bun pentru partea vătămată, în importanţa şi
preţuirea care i s-a acordat, în chiar dreptul la amintire. De aceea, suferinţele
psihice încercate de partea vătămată sunt consecinţa atingerilor aduse acestor
sentimente de afecţiune, dreptului la amintire, adică sunt consecinţa atingerilor. aduse
unor drepturi extrapatrimoniale, iar nu unor drepturi patrimoniale.
Cum se repară prejudicial cauzat persoanei juridice prin infracţiuni de furt?

Persoanei juridice i se repară prejudiciul patrimonial efectiv cauzat, precum
şi beneficiul neobţinut (venitul ratat) în urma acţiunilor ilicite.” Persoanele juridice
cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea penală
pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubire sub următoarele forme:
- restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite
în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală;
- compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau
restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor
deteriorate;
- compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală.
2.2 Modul de reparare a daunelor cauzate în urma

infracţiunii de jaf.
34
nr.11, p. 35.
29
Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect
juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale
de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a
societăţii, de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relaţii
sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea
represivă.
Legea civilă cât si cea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin
patrimonial, incriminând şi sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora,
prevăzând un regim sancţionator sever.
Pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei de a cere obligarea
autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar sa îndeplineasca două condiţii:
să fie cert şi să fie nereparat. 35
A. Caracterul cert al prejudiciului. Un prejudiciu este cert atunci când existenţa
lui este sigură, neândoielnică şi totodată, poate fi evaluat în prezent. Sunt certe
toate prejudiciile actuale, dar şi prejudiciile viitoare şi sigure. Prin prejudiciu actual
se înţelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui.
Prejudiciile viitoare şi sigure sânt acele prejudicii care, deşi nu s-au produs, este
sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente
îndestulatoare. Aşa, de exemplu, atunci când victima unei fapte ilicite a ramas cu o
încapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deşi o bună parte din el se
va produce în viitor.
Aşadar, rezulta că certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la
existenţa ,cât şi la întinderea sa. Dacă nu se poate cunoaşte întreaga întindere a
acestuia,
înstanţa de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului
constatat şi evaluat cu certitudine36. Ea poate însă reveni ulterior pentru a acorda
repararea cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunţarea hotărârii şi
provenite din aceeaşi faptă.
35
A.Bloşenco „Răspunderea civilă delictuală”, Chişinău, Editura ARC, 2002, p. 125.
36
R..Sanilevici „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Iaşi, Universitatea „A.I. Cuza”, 1980, p. 136.
30
Prejudiciile viitoare şi eventuale, a caror producere în viitor este nesigură, sunt
lipsite de caracter cert. Ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este
sigur că se vor produce.
B. Prejudiciul să fie nereparat. A răspunde civil înseamnă a fi obligat la
repararea unui prejudiciu. De aceea, în cazul în care prejudiciul cauzat a fost deja
reparat, răspunderea civilă încetează. Aşa fiind, victima nu mai are dreptul de a
obţine din nou o reparaţie, deoarece s-ar îmbogăţi fără justa cauză.
Rezultă că răspunderea civilă nu poate fi antrenată dacă autorul faptei a
restituit bunul sustras, a înlocuit sau reparat bunul avariat ori a pus la dispoziţia
victimei toate mijloacele băneşti necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.
Tot astfel, dacă pentru prejudiciu răspund solidar sau in solidum două sau mai
multe persoane şi victima a obţinut reparaţia integrală de la una dintre acestea,
dreptul de creanţă se stinge prin executare. Înseamnă că cel pagubit nu are dreptul
de a acţiona şi pe celelalte persoane care au fost ţinute să răspundă alături sau
pentru cel care a executat obligaţia de reparare. Aceste persoane vor rămâne
obligate, de regulă, pentru partea lor de contribuţie la producerea pagubei,numai
fată de solvens, care a facut singur plata.
În practică însă, întâlnim frecvent situaţii când o altă persoană decât autorul
prejudiciului remite victimei sume de bani. Aceste sume se plătesc fie de o
persoană care nu are nici o obligaţie, fie de o persoană care este obligată la plata pe
temeiul altor raporturi juridice decât răspunderea delictuală
(asigurare prin efectul legii, contract de asigurare sau raporturi de asigurare
socială).
În toate aceste cazuri se aplică principiul potrivit căruia victima poate obţine o
singură reparaţie integrală a prejudiciului suferit; ea nu poate cumula două sau mai
multe despăgubiri pentru aceeaşi pagubă 37. Dar oare plata făcută victimei de către
o terţă persoană are valoare sau caracter de despăgubire? Răspunsul la această
întrebare vom încerca să-l dăm în cele ce urmează.
37
31
B.1. În ipoteza în care o terţă persoană remite victimei o sumă de bani cu
intenţia de a-i repara total sau parţial paguba suferită, aceasta are valoare de plată
sau caracter de despăgubire. Victima nu va putea să ceară reparaţia de la autorul
faptei ilicite, decât pentru eventuala diferentă de prejudiciu care a rămăs
neacoperită.
Plata îndemnizaţiei de asigurare nu are caracter de despăgubire. Rezultă că
primirea ei de către victimă este lipsită de semnificaţie referitor la existenţa şi
întinderea dreptului sau de a pretinde întreaga reparaţie de la autorul faptei
prejudiciabile. Deci îndemnizaţia de asigurare se cumulează cu despăgubirile
datorate de autorul prejudiciului. De asemenea, asiguratorul nu are drept de regres
împotriva autorului prejudiciului, deoarece el este obligat sa plătească victimei
suma asigurată la producerea riscului asigurat38.
În cazul asigurării de bunuri, plata îndemnizaţiei de către asigurator 39, atunci
când se produce riscul asigurat,are caracter de despăgubire. Deci victima nu are
dreptul să cumuleze suma asigurată cu reparaţia datorată de autorul prejudiciului.
Totuşi, dacă prejudiciul este mai mare decât îndemnizaţia de asigurare, persoana
pagubită are dreptul de a pretinde plata acestei diferenţe de la autorul pagubei.
Societatea de asigurare este îndreptăţită că pe calea acţiunii în regres, să recupereze
de la persoana vinovată suma platită asiguratului.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, se pot stabili măsurile pentru repararea
efectivă a acestuia.
Victima şi autorul prejudiciului pot conveni, prin bună învoială, asupra
întinderii despăgubirilor şi modalităţilor de reparare a prejudiciului. Dacă o
asemenea întelegere a intervenit între părţi, instanţa nu mai poate fi sesizată cu
acţiune , prin care să fie solicitată stabilirea cuantumului despăgubirilor şi
modalitatea de reparare a pagubei. În această situaţie, instanţa este obligată să
verifice doar dacă învoielile nu urmăresc un scop imoral sau ilicit, dacă nu
38
39
Gh.. Nichita, R. Petrescu „Din practica judiciară privind asigurările de stat, în revista română de drept”, nr. 4,
1985, p. 4.
32
contravin prevederilor legale, intereselor statului sau părţilor şi dacă nu sunt
rezultatul unui viciu de consimţământ. 40
În situaţia în care între părţi nu a intervenit o învoială, victima are la îndemână
o acţiune în justiţie pentru despăgubiri. În cadrul unor astfel de acţiuni, instanţele
se ghidează după anumite principii pentru a stabili despăgubirile. În primul rând,
avem de-a face cu principiul reparării în natură, excepţia fiind repararea prin
echivalent, iar în al doilea rând vom analiza principiul reparării integrale a
prejudiciului.
A. Repararea în natură. Despăgubirea trebuie să acopere întotdeauna întregul
prejudiciu cauzat pentru a se putea ajunge în acest mod la restabilirea situaţiei
anterioare, la înlăturarea în întregime a efectelor păgubitoare cauzate. Pentru
realizarea acestui scop, mijlocul cel mai adecvat îl constituie, desigur, repararea în
natură, cum ar fi, de pildă, obligaţia debitorului să predea lucruri de acelaşi fel cu
cele distruse ori să repare, pe cheltuiala sa, stricăciunile pricinuite. Victima este în
drept să ceară repararea în natură de câte ori ea este în fapt cu putinţă şi nu poate să
o refuze atunci când acest mod de despăgubire este propus de către debitor.
Numai în subsidiar se pune problema despăgubirii prin echivalent a pagubelor
suferite şi anume fie prin obligarea la plata unei sume de bani globală
corespunzător valorii prejudiciului, fie sub forma unor prestaţii necesive periodice
cu caracter viager sau temporar, dacă interesele părţilor reclama aceasta modalitate
de.despăgubire41.
B. Reparaţia integrală. Scopul reparaţiei o reprezintă restabilirea situaţiei
anterioare, scop ce poate fi realizat decât în cadrul unei reparaţii integrale.
Problema caracterului integral al reparaţiei se pune, deopotrivă, atât în cazul
reparaţiei în natură, cât şi în cazul despăgubirii prin echivalent. Aplicarea acestui
principiu duce la concluzia că dacă paguba trebuie să fie reparată în întregime, ea
nu poate constitui aici un mijloc de îmbogăţire pentru cel care a suferit-o.
40
A. Corhan „Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc”, Bucureşti, Editura Lumin Lex,
41
33
Principiul reparaţiei integrale înseamnă, de asemenea, ca în dreptul nostru,
starea materială, atât a victimei cât şi a făptuitorului nu este luată în considerare la
stabilirea cuantumului despăgubirilor42 sau pentru modificarea lui ulterioară.
Stabilirea dezdăunarii nu este determinată de gravitatea faptei, situaţia materială a
victimei şi a autorului faptului cauzator de prejudicii. 3
C. Stabilirea reparaţiei întâmpină uneori dificultăţi în cazul despăgubirii în
natură şi anume când lucrul este distrus, mai ales vechi şi nu poate fi înlocuit decât
prin unul nou, de o valoare incontestabil superioară; de asemenea, în cazul în care
cheltuielile de reparare a stricăciunii pricinuite lucrului depăşesc valoarea lui de
înlocuire printr-un lucru la fel de vechi (Tribunalul regional Banat, decizia nr 641
din 22 martie 1963, in "JN", nr. 1 /1964, p. 161).
În anumite conflicte, principiul reparaţiei în natură trebuie sa prevaleze chiar
dacă, prin aplicarea lui, s-ar ajunge ca reparaţia să depăşească valoarea integrală a
prejudiciului43 , dat fiind ca reparaţia în natură nu ar fi altfel cu putintă, iar
îmbogăţirea rezultată în acest mod nu poate fi considerată ca fiind fară temei.
Stabilirea prejudiciului reclamă un mod de calcul special în cazul vătămării
integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei ori în cazul morţii sale.
Principiul reparaţiei integrale reclamă că despăgubirea să cuprindă atât
pierderea propriu-zisă cât şi câştigul de care victima a fost lipsită prin săvârşirea
faptei culpabile; într-un cuvânt, toate pagubele care sunt o consecinţă directă şi
necesară a faptei săvârşite.
În ceea ce priveşte stabilirea pagubei corespunzătoare folosului nerealizat, s-a
ridicat problema dacă, în cazul răspunderii prin echivalent, sunt datorate daune
moratorii, adică despăgubiri distincte pentru lipsa de folosire a sumei care
constituie reparaţia, în răstimpul dintre data producerii pagubei şi aceea când
instituţia fixează cuantumul reparaţiei. De la data hotărârii şi până la aceea a plăţii
despăgubirii stabilire nu este pus la îndoială dreptul victimei la dobânzi legale.
42
43
34
Problema dobânzilor legale în prima situaţie depinde de caracterul constitutiv
sau declarativ al acestor categorii de hotărâri prin care sunt stabilite
despăgubirile44. În general, aceste hotărâri au un caracter constitutiv deoarece
obligaţia de dezdăunare nu corespunde unei creanţe existente anterior judecăţii, ci
uneia născute de la data pronunţării hotărârii. În unele cazuri, însă, dreptul la
despăgubire prezintă chiar de la naştere un caracter cert şi lichid şi anume ori de
câte ori obiectul pagubei îl constituie de la început, o sumă determinată de bani. În
aceste cazuri, hotărârea are o funcţie declarativă ceea ce atrage şi posibilitatea
acordării de daune moratorii-sub forma dobânzilor legale-de la data însăşi a
producerii prejudiciului.
Cînd persoana prejudiciată poate să-şi retragă cererea privind repararea

prejudiciului?
Persoana care a fost prejudiciată moral sau material, prin infracţiune, poate
retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai tîrziu de
retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a
cauzei.
Persoana poate retrage acţiunea civilă şi în cazul în care aceasta a fost
iniţiată de către procuror în interesele ei.
Retragerea cererii, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă, impune
încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea
ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul procesului penal.
Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii
civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate
sau a altor interese ocrotite de lege 45
În ce caz persoana prejudiciată nu poate să-şi retragă cererea privind

repararea prejudiciului?
44
45
A.Bloşenco „Răspunderea civilă delictuală”, Chişinău, Editura ARC, 2002.
35
Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în
cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor
interese ocrotite de lege.
Cum se repară prejudiciul cauzat de un minor între 14 şi 18

Minorul între 14 şi 18 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit
regulilor generale.
În cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente
pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea
nereparată, de către părinţi (adoptatori) sau curator dacă nu demonstrează că
prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat
de un minor între 14 şi 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins
majoratul, precum şi în cazul cînd, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobîndeşte
bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.
2.3 Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de tâlhărie.

În conformitate cu metoda de însuşire a bunurilor proprietarului, tâlhăria
constituie una dintre cele mai grave infracţiuni contra proprietăţii. Gravitatea
prejudiciabilă sporită a tâlhăriei este condiţionată de faptul că tâlhăria poate cauza
simultan daune atât proprietăţii, cât şi personalităţii.
După cum se poate observa din textul legii penale, infracţiunea de tâlhărie se
realizează printr-un atac (agresiune) săvârşit asupra unei persoane în scopul
sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viata sau sănătatea
persoanei agresate ori de ameninţare cu aplicarea unei asemenea violenţe.
Atacul (agresiunea) în scopul săvârşirii unei tâlhării se manifestă prin acţiuni
agresive active săvârşite prin surprindere pentru victimă, fapt care creează un
pericol real însoţit de aplicarea unei violenţe periculoase pentru viaţa ori sănătatea
36
persoanei agresate sau cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe în scopul
defraudării proprietarului.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi 46 va putea
cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice
măsuri socotite necesare de către instanţă, spre ajungerea la restabilirea dreptului
atins. Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit
prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa
judecătorească va putea sa-l oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi pe
fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus
Aşadar, măsurile ce pot fi luate de instanţele judecătoreşti, la cererea
persoanei vătămate sunt :
- obligare autorului de a întoarce bunul care aduce atingere drepturilor
patrimoniale.
- obligare autorului faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsură
socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins .
- obligarea autorului prejudiciului la plată, în folosul statului, a unei amenzi
pentru fiecare zi de întârziere , dacă nu îndeplineşte faptele destinate să
restabilească dreptul atins
Care sunt condiţiile de iniţiere a răspunderii civile pentru repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune de tâlhărie?
Pentru exercitarea acţiunii civile47 în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite
mai multe condiţii astfel
1.Infracţiunea să fi cauzat persoanei un prejudiciu material sau moral. Această
condiţia înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea civilă
întrucât unele infracţiuni, prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii
materiale sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile.Însa
întotdeauna infracţiunile de furt, jaf şi tîlhărie, se rezultă cu cauzarea prejudiciului
material, precum şi cel moral.
2. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu, să existe raport de cauzalitate.
46
Ase vedea C.Hamangiu, N.Georgean, Codul civil adnotat, vol VII,Bucureşti 1931, p.553.
47
A se vedea, C. Stătescu, C.Bârsan, op. cit ., p. 115.
37
Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică
a persoanei care a săvârşit fapta.
3. Prejudiciul să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie
exercitată pentru repararea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale,
cât şisub aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul48 este cert când este
constatat, fiind astfel actual. Şi prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când este
susceptibil de evaluare.
4. Prejudiciul să nu fi fost reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea
ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin
infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât
inculpatul. Însă, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin
drept, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, întrucât există
posibilitatea ca prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul a
fost plătit, total sau parţial, de terţe personae cărora nu le revenea această obligaţie,
acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal în funcţie de titlul cu care a fost
acoperit prejudiciul.
5. Să existe manifestarea de voinţă49 din partea persoanei juridice sau a
persoaneifizice cu capacitatea deplină de exerciţiu de a fi despăgubită, condiţie
care se realizează prin constituirea de parte civilă.
Care este modul de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune de

tîlhărie?
Modul de reparare a prejudiciului este stabilit de către instanţa de judecată în
funcţie de circumstanţe. Ea va lua hotărîre diferită de cererea păgubitului numai
din motive întemeiate.
Instanţa de judecată, adoptând hotărâre cu privire la reparaţia prejudiciului,
obligă autorul prejudiciului să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de
aceeaşi calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral
prin echivalent bănesc prejudiciul cauzat.prin infracţiune?
48
A se vedea , I. Albu, V. Ursan, op. cit.,p.42
49
A. Bloşenco „Răspunderea civilă delictuală”, Chişinău, Editura ARC, 2002, p. 125.
38
Deasemenea instanţa de judecată stabileşte cuantumul reparaţiei prin
echivalent bănesc în funcţie de întinderea prejudiciului de la data pronunţării
hotărîrii. Persoana vătămată poate cere despăgubiri suplimentare50 pentru
prejudiciul care a apărut după pronunţarea acestei hotărîri. Repararea prejudiciului
prin echivalent bănesc se face prin încasarea unei sume globale în folosul
persoanei vătămate sauprin stabilirea unei redevenţe. În cazul în care se stabileşte
achitarea despăgubirii în rate, poate fi obligat la depunerea unei garanţii.
Сum se repară prejudicial cauzat prin infracţiunea de tîlhărie soldată cu

vătămarea integrităţii corporale?
Săvîrşirea majorităţii infracţiunilor de tîlhărie, comform practicii
judiciare,sunt însoţite de cauzarea vătămărilor integrităţii corporale.
Astfel,în caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă vătămare a sănătăţii,
autorul prejudiciului are obligaţia să compenseze 51 persoanei vătămate salariul sau
venitul ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi
cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătăţii - de tratament, de
alimentaţie suplimentară, de protezare, de îngrijire străină, de cumpărarea unui
vehicul special, de reciclare profesională etc.
Determinarea salariului (venitului) nerealizat din cauza vătămării integrităţii
corporale sau altei vătămări a sănătăţii se efectuează conform legii.
La determinarea salariului nerealizat (venitului ratat) nu se iau în considerare
pensia de invaliditate, stabilită persoanei vătămate în legătură cu vătămarea
integrităţii corporale sau cu o altă vătămare a sănătăţii şi nici alte indemnizaţii sau
sume, plătite pe linia asigurărilor sociale de stat.
Volumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei vătămate52, poate fi mărit prin
lege sau contract.
Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie 53 cea mai gravă formă
50
Fr. Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, Editura Actami, 1996, 415.
51
A. Corhan „Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc”, Bucureşti, Editura Lumin Lex, 1999, p. 56.
52
53
Decizia Colegiului civil al Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 r/a-204/99 din 29.09.1999, în Sinteza practicii judiciare,
p.222.
39
sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este
îndreptat împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite pe de
o parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii referitoare la persoană
creează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, fapt ce a determinat
incriminarea tâlhăriei ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare.
Cînd persoana prejudiciată poate să-şi retragă cererea privind repararea

prejudiciului?
Persoana care a fostp rejudiciată moral sau material, prin infracţiune, poate
retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai tîrziu de
retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a
cauzei.
Persoana poate retrage acţiunea civilă şi în cazul în care aceasta a fost
iniţiată de către procuror în interesele ei.
Retragerea cererii, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă,
impune încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică
intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul procesului penal.
Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în
cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor
interese ocrotite de lege.
În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine seama de
caracterul ilicit al acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei,
scopul incriminării fiind apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera
patrimonială.
Toate infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie
preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită
situaţie de fapt în care se găseşte bunul, situaţie care este modificată prin comiterea
infracţiunii.
40
Capitolul III.
Rolul companiilor de asigurări în vederea reparării
prejudiciilor cauzate în urma infracţiunilor de furt, jaf şi
tâlhărie.
Ocrotirea patrimoniului se realizează printr-o paletă variată de mijloace

juridice şi măsuri organizatorice, şi de ce nu şi educative, care au menirea de a
ordona şi influenţa atitudinea tuturor persoanelor faţă de acest patrimoniu.
În primul rând, apărarea patrimoniului se face, direct sau indirect, printr-o
diversitate de mijloace juridice, reglementate de normele mai multor ramuri de
drept: dreptul constituţional, dreptul civil şi dreptul procesual civil, dreptul
administrativ, dreptul comercial, dreptul muncii etc.
41
De regulă, apărarea patrimoniului prin alte mijloace juridice, decât cele de
drept civil şi drept procesual civil, se efectuează în mod indirect. În acest fel, prin
normele de drept respective se urmăreşte, mai cu seamă, realizarea altor finalităţi.
În opinia lui Liviu Pop, numai implicit, mijloacele juridice altele decât cele de
drept civil şi de drept procesual civil, au ca efect apărarea dreptului de proprietate
sau a altor drepturi reale.
Sancţionarea penală a atacurilor contra patrimoniului nu ocroteşte numai
patrimoniul diferiţilor cetăţeni, ci şi ordinea socială interesată ca conflictele dintre
indivizi să se rezolve conform prevederilor legale. Proprietarul care, pentru
apărarea patrimoniului său, recurge la acte considerate de lege ca dăunătoare
ordinii sociale, trebuie să suporte consecinţele atitudinii sale. A decide altfel ar
însemna să creăm o imunitate, la adăpostul căreia orice individ care are vreo
pretenţie patrimonială contra altuia, ar putea fără risc să se dedea la orice atac
împotriva patrimoniului acestuia din urmă, invocîndu-şi postura de proprietar. Or,
calea admisibilă este alta: proprietarul trebuie să facă dovada dreptului său, iar
instanţa de judecată, ca suverană apreciatoare, să constate recunoaşterea acestuia.
Iată de ce, chiar posesorului nelegitim trebuie să-i fie recunoscut dreptul de a
apela la acţiunea posesorie în vederea proteguirii stării de fapt împotriva unor
încălcări violente. În caz contrar, titularul posesiunii ar trebui să aplice el însuşi
acte de violenţă în scopul apărării sale. În acest fel, lipsa de ordine socială ar
deveni deplină.
Aşa cum am menţionat supra, drepturile obligaţionale se nasc şi se
realizează în corelaţia strînsă cu drepturile reale, printre care şi dreptul de
proprietate, care formează chintesenţa patrimoniului oricărei persoane. În context,
mijloacele juridice civile indirecte sînt acele acţiuni în justiţie, izvorîte din
executarea unor obligaţii, pe care diverse persoane le aveau faţă de proprietar în
virtutea unor acte juridice (contracte, îmbogăţirea fără justă cauză etc.), precum şi
acele acţiuni care izvorăsc din obligaţiile de a repara o pagubă pricinuită printr-un
delict. De regulă, prin promovarea acestor acţiuni, se înlătură, în mod indirect,
atingerile aduse dreptului de proprietate al celui ce exercită acele acţiuni.
42
Aşadar, incluzând nu numai proprietatea, ci totalitatea drepturilor şi
obligaţiunilor care au valoare economică, patrimoniul este apărat, în primul rând,
printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale - constituţionale, civile
şi de altă natură. Împotriva actelor de conduită ce prezintă un grad mai sporit de
pericol social, patrimoniul este protejat şi prin mijloacele energice ale legii penale.
După R.Garraud, caracteristica dominantă a necesităţii apărării penale a
patrimoniului, iar nu numai a aplicării mijloacelor extrapenale de apărare a lui, este
"insuficienţa mijloacelor ordinare de prevedere sau de apărare individuală". De
exemplu, în caz de furt, escrocherie, tîlhărie etc., individul se simte neputincios de
a se pune la adăpostul unor asemenea fapte şi atunci intervine colectivitatea
socială, pentru a asigura tuturor netulburarea situaţiilor de fapt existente.
Într-adevăr, patrimoniul poate fi supus şi unor vătămări care fac necesară
intervenţia mijloacelor de drept penal. Astfel, într-o primă ipoteză, relaţiile sociale
privitoare la patrimoniu pot fi vătămate prin fapte de sustragere a bunurilor altei
persoane, adică de luare a bunurilor din sfera de stăpânire a altei persoane şi (sau)
trecerea lor în sfera de stăpânire a celui ce le sustrage. De asemenea, relaţiile
sociale privitoare la patrimoniu pot fi lezate prin determinarea, în cadrul
contractelor, prin abuz de încredere sau înşelăciune, a unor acte păgubitoare pentru
persoana victimă a abuzului de încredere sau a înşelăciunii. La fel, relaţiile sociale
privitoare la patrimoniu pot fi vătămate prin tulburarea paşnicei folosiri a
imobilelor stăpânite în mod legal, chiar de un detentor precar sau, în fine, pot fi
lezate prin distrugerea sau deteriorarea bunurilor în substanţa lor materială,
lipsindu-le de orice utilitate sau reducându-le valoarea de întrebuinţare. În sfârşit,
dar nu în ultimul rând, considerăm că patrimoniul poate fi vătămat prin atingerile
aduse, în orice mod, dreptului de proprietate intelectuală.
Vorbind la concret despre necesitatea apărării penale a patrimoniului
împotriva faptelor infracţionale, prevăzute în Capitolul VI din Partea Specială a
Codului penal al Republicii Moldova, e necesar să dezvăluim în ce constă
periculozitatea acestor fapte pentru normala şi paşnica formare, desfăşurare şi
dezvoltare a relaţiilor sociale privitoare la patrimoniu.
43
Fiind cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri, furtul (art.186 CP RM)
constituie şi astăzi forma cea mai tipică şi, totodată, cea mai frecventă de încălcare
a relaţiilor sociale privitoare la patrimoniu. În şirul tuturor formelor sustragerii,
furtul este cea mai des întâlnită, dar şi cea mai puţin periculoasă din punct de
vedere social: ea nu este însoţită de aplicarea violenţei fizice sau psihice;
făptuitorul nu foloseşte atribuţiile de care dispune în privinţa bunurilor, nici nu
recurge la înşelăciune sau la abuz de încredere pentru a intra în stăpânirea
bunurilor altei persoane.
Totuşi, trebuie de remarcat că, într-o evoluţie anterioară, modul clandestin de
deposedare a bunurilor altei persoane, mai ales pe timp de noapte, era considerat
un indiciu al unui om josnic, mişel, care merită dispreţ. O asemenea atitudine era
firească într-o epocă, în care fiecare se bizuia atât de mult pe propriile forţe, încât
infractorul, care se apropia în taină, provoca mai multă desconsiderare şi chiar
temere decât cel care-şi urmărea scopul în mod manifest, chiar cu condiţia de a nu
se opri în faţa unei eventuale violentări a persoanei.
În cazul jafului (art.187 CP RM), modul deschis de luare a bunurilor altei
persoane nu doar obiectiv sporeşte periculozitatea socială a acestei infracţiuni, dar
mai mărturiseşte despre pericolul social mai mare al subiectului. Or, în acest caz,
subiectul ignorează prezenţa posesorului bunurilor vizate şi, implicit, sfidează
ameninţarea de a fi descoperit şi reţinut. Spre deosebire de hoţ, subiectul jafului se
bizuie nu pe absenţa sau pe neştiinţa martorilor oculari ai faptei, ci pe cu totul alte
circumstanţe. Aceste circumstanţe pot fi următoarele: caracterul inopinat şi
impertinent al acţiunilor sale; dezorientarea, surprinderea şi şovăiala martorilor
oculari; teama martorilor oculari de o eventuală aplicare a violenţei; dispariţia
rapidă a făptuitorului de la locul infracţiunii etc.
Cît priveşte temerea de o posibilă aplicare a violenţei de către subiectul
jafului, aceasta nu întotdeauna se dovedeşte neîntemeiată. Într-adevăr, cel care ia
bunurilor străine în văzul unor terţe persoane, nu poate exclude din calcul că,
probabil, va fi nevoie să se confrunte cu o rezistenţă împotriva acţiunilor sale. Din
aceste motive, sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane presupune nu rareori
44
o violenţă potenţială, privită ca metodă de anihilare a presupusei reacţiuni din
partea martorilor oculari. Etalîndu-şi comportamentul intens antisocial, subiectul
jafului urmăreşte să transmită un fel de mesaj celor din jur, că orice fel de încercare
de a-i contracara acţiunile ar putea antrena aplicarea violenţei nepericuloase pentru
viaţa sau sănătatea lor, ori, cel puţin, ameninţarea reală de aplicare a unei asemenea
violenţe. De notat, că alteori subiectul jafului este predispus să aplice violenţa de
îndată, pentru a intra în stăpînirea bunurilor altei persoane.
Fiind considerată ca cea mai periculoasă infracţiune din rîndul sustragerilor,
tîlhăria (art.188 CP RM), chiar prin construcţia conţinutului său legal, îşi dovedeşte
această reputaţie: atacul săvîrşit asupra unei persoane în scopul sustragerii
bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.
Aşa cum se poate observa, reprehensiunea juridico-penală trebuie să fie,
vizavi de tîlhărie, cea mai energică, din moment ce luarea bunurilor altei persoane
se realizează pe calea agresării acelei persoane sau a unor terţe persoane, fiind în
stare să conducă la vătămarea sănătăţii sau chiar la moartea acestora. Deşi, atît
furtul sau jaful, cît şi violenţa sau ameninţarea sînt incriminate distinct, totuşi,
atunci cînd violenţa sau ameninţarea, avînd intensitatea corespunzătoare, a fost
folosită în vederea comiterii sustragerii, între sustragere (de regulă, sub forma de
infracţiune fapt tentat) şi violenţă sau ameninţare există o strînsă conexiune.
Tocmai acest fapt l-a impulsionat pe legiuitor să alcătuiască din aceste două acte de
conduită de sine stătătoare din punct de vedere material o unitate infracţională.
Pericolul social sporit al faptei de tîlhărie explică şi caracterul "trunchiat" al
conţinutului acesteia, caracter care-şi are obîrşia în acel trecut istoric îndepărtat,
cînd interdicţiile, impuse asupra incursiunilor unor bande înarmate, constituind
noţiunea de rapina, erau îndreptate în principal spre ocrotirea persoanei, purtînd un
caracter nu atît pro-patrimonial, cît mai ales antiviolental.54
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă are o deosebită importanţă
pentru persoanele vătămate, şi la general, pentru întreaga societate, deoarece unul
54
Teoria cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative
45
dintre domeniile în care oamenii sunt expuşi riscurilor, iar dacă ne referim la
infracţiunile patrimoniale, generate de multe evenimente cu consecinţe grave atât
pentru bunurile din proprietate, cât şi pentru viaţa, sănătatea proprietarilor. Deci,
prin asigurările de răspundere civilă asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti
despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terţe persoane. Reieşind din
specificul acestei asigurări, legiuitorul, în scopul protejării intereselor terţelor
persoane păgubite în urma sustragerilor (şi aici ne referim atât la infracţiunile de
furt, jaf şi tâlhărie), a introdus prin lege obligaţia deţinătorilor de bunuri să-şi
asigure bunurile, pentru a se evita neplăcerile ce pot apărea.
Rezultă că prin asigurarea de răspundere civilă pentru problemele create din
timpul sustragerii se realizează protecţia patrimoniului asiguratului, deoarece în
cazul în care el cauzează prejudicii terţelor persoane nu apelează la patrimoniul său
pentru a-1 acoperi, deoarece asigurătorul, ca rezultat al încheierii contractului de
asigurare obligatorie de răspundere civilă, şi-a asumat răspunderea şi intervine
acordând despăgubirea care se cuvine.
Reieşind din prevederile Legii Republicii Moldova nr.414-XVI din
22.12.2006, asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse în
urma sustragerilor (furt, jaf şi tâlhărie) este definită ca fiind un „contract de
asigurare, probat prin poliţa de asigurare RCA şi/sau poliţa de asigurare „Carte
Verde”, prin care un asigurător autorizat, în condiţiile” respectivei „legi, să practice
asigurare obligatorie de răspundere civilă, în baza unei prime plătite de asigurat, să
despăgubească prejudiciile cauzate prin sustrageri în perioada de valabilitate a
contractului de asigurare”.
Din definiţie şi din specificul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru
pagube produse în urma sustragerilor se evidenţiază următoarele trăsături
caracteristice ale asigurării:
a) este un tip de asigurare obligatorie, reglementat de legislaţia Republicii
Moldova în vigoare;
b) vinovăţia asiguratului constituie una din condiţiile de bază care se cere a fi
îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terţilor
46
păgubiţi;
c) în calitate de beneficiari pot apărea numai terţe persoane necunoscute în
momentul încheierii asigurării;55
c) suma asigurată rămâne la acelaşi nivel pe toată durata asigurării, la fiecare
producere a riscului asigurat despăgubirea de asigurare putând atinge nivelul
maxim al sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate care au avut
loc în perioada de valabilitate ale asigurării;
e)are un caracter universal, care permite aplicarea cât mai amplă a acestui tip
de asigurare obligatorie pentru protecţia economiei naţionale şi intereselor
societăţii, duce la reducerea cheltuielilor care rezultă din activitatea de asigurare.
Principiul universalităţii pentru prima dată a fost formulat în literatura juridică
de Raiher V.K., în această noţiune autorul include întreaga sferă a asigurării,
stabilită de:
- cercul asiguraţilor;
- cercul obiectelor asigurate;
- cercul cazurilor asigurate.
g) despăgubirea de asigurare care este achitată de către asigurător constituie o
anumită sumă ce depinde de la caz la caz, în funcţie de valoarea sa.
Spre deosebire de asigurarea obligatorie, care se încheie pe baza prevederilor
legale, asigurarea facultativă se încheie în baza condiţiilor prevăzute în contractul
de asigurare, elaborate de către asigurător.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă şi anume auto (deoarece face parte
din patrimoniu persoanei) constituie un caz de răspundere civilă indirectă,
nereglementat de Codul Civil, ce se realizează prin subrogarea asigurătorului în
obligaţia de răspundere civilă a asiguratului pentru prejudiciile cauzate de acesta
unor terţe persoane. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă nu se încadrează
perfect în sfera definită de scopul şi obiectul general al asigurărilor, ea are un
specific - deoarece, în acest caz nu mai avem de-a face cu valori patrimoniale şi
nepatrimoniale expuse riscului, ci cu o subrogare legală a asigurătorului într-o
55
V. Pătulea, op. cit., p. 40
47
obligaţie de despăgubiri datorate de asigurat ca urmare a unei fapte culpabile faţă
de persoanele terţe, neavând nici o relevanţă faptul că raporturile juridice între
asigurător şi asigurat au o bază contractuală (important este că persoana păgubită
nu este parte la acest raport juridic reglementat prin lege).56
Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate, asigurătorul datorează
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în cazul în care, pentru această sustragere se
poate angaja - potrivit legii - răspunderea civilă a persoanei asigurate, în toate
cazurile acest tip de asigurare acoperind numai răspunderea civilă delictuală a
asiguratului. Asigurătorul nu are o răspundere civilă contractuală faţă de terţul
păgubit, pentru că acesta nu este parte la contractul de asigurare, raporturile
juridice obligaţionale între asigurător şi persoana păgubită, în urma sustragerii, prin
fapta asiguratului legându-se în cadrul răspunderii civile existente între asigurat şi
terţa persoană prejudiciată ca urmare a faptei ilicite comisă de primul, asiguratului
subrogându-i-se asigurătorul57, în temeiul contractului de asigurare obligatorie.
În concluzie se poate de menţionat că raporturi juridice contractuale există
doar între asigurător şi asigurat, iar între asigurător şi terţa persoană prejudiciată
există (prin subrogare) doar raporturi juridice izvorâte exdelictu, adică raporturi
juridice delictuale.
Este important de menţionat că asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor
de bunuri este obligatorie în majoritatea ţărilor lumii, inclusiv în Republica
Moldova. Conform Legii R.M. cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere
civilă , sunt supuse asigurării:
a) persoanele fizice şi persoanele juridice care au bunuri in proprietate şi
sunt înregistrate sau la evidenţă pe teritoriul Republicii Moldova;
b) persoanele care intră pe teritoriul Republicii Moldova cu bunuri asigurate
în străinătate; se consideră asigurate dacă:
- sunt asigurate în conformitate cu legea menţionată;
- posedă documente internaţionale de asigurare valabile în Republica
56
V. Pătulea „Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de
autovehicule”. Revista „Dreptul”, Bucureşti, 2004, vol. 8, p. 42-43.
57
V. Pătulea, op. cit., p. 43.
48
Moldova. Referitor la acest ultim punct, vom da un exemplu ,,persoanele care intră
pe teritoriul Republicii Moldova cu autovehicule înmatriculate în străinătate se
consideră asigurate, dacă au încheiat contracte de asigurare de răspundere civilă în
condiţiile unei convenţii bilaterale dintre organizaţiile de asigurare ale Republicii
Moldova şi cele din ţara de înregistrare. În cazul în care persoanele fizice sau
juridice, care folosesc pe teritoriul Republicii Moldova autovehicule înmatriculate
în străinătate şi neasigurate acolo, sunt obligate să depună prime de asigurare la
intrarea în ţară, iar cele ale căror asigurări expiră în timpul aflării pe teritoriul
Republicii Moldova îndeplinesc această cerinţă într-o localitate proximă.
Deşi asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse în urma
sustragerilor este instituită prin efectul legii, ea totuşi ia naştere ca rezultat al
încheierii contractului de asigurare obligatorie între asigurător şi proprietar.
Prin contractul de asigurare pentru bunurile unei persoane „o parte
(asiguratul) se obligă, să efectueze o plată obligatorie prevăzută de lege (prima de
asigurare), iar în cazul sustragerii acelui bun (cazului asigurat), asigurătorul, astfel,
despăgubind dauna pricinuită cu bunul asigurat, prin plata despăgubirii de
asigurare, unor terţe persoane şi bunurilor acestora din vina celelalte părţi
(asigurat) sau din vina altei persoane, care poartă răspundere pentru aceasta, în
baza legii şi, de asemenea, să despăgubească cheltuielile suportate de asigurat în
acţiunea civilă”.58
Contractul de asigurare se încheie pe o anumită durată, ce rămâne la atitudinea
persoanei respective, după scurgerea termenului acesta este prelungit la acordul
părţilor. Pentru aceasta este necesar ca proprietarul acelui bun să depună o cerere
de asigurare adresate asigurătorului, iar pentru ca contractul de asigurare să intre în
vigoare este necesar să fie achitată prima de asigurare de către asigurat.
În unele cazuri contractul de asigurarea poate fi încheiat pe o perioada mai
mică de 12 luni, dar nu mai mică de 15 zile (la automobile).
Primele de asigurare de bază aferente asigurării obligatorii de răspundere
civilă auto interne şi externe se stabilesc şi se actualizează cel puţin o dată pe an de
58
O. Ciobanu „Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse în urma accidentelor
rutiere”, Revista Naţională de Drept, nr. 3, 2002, p. 50.
49
către Autoritatea de supraveghere (Comisia Naţională a Pieţei Financiare) după o
metodologie aprobată de Guvernul Republicii Moldova. Confirmarea încheierii
contractului este remiterea de către asigurător asiguratului a poliţei de asigurare, în
care, conform art.1309 CC RM, se va indica:
a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
b) obiectul asigurării: bun, persoană şi răspundere civilă;
c) riscurile ce se asigură;
d) începutul şi durata asigurării;
e) suma asigurată;
f) prima de asigurare, locul şi termenele de plată;
g) alte date, conform legii sau acordului dintre părţi.
Primele de asigurare obligatorie de răspundere civilă urmează să fie achitate
de către asigurat asigurătorului, în condiţiile stabilite de legislaţie. Astfel, conform
art.13 al Legii cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
pagube produse de autovehicule nr.414-XVI din 22.12.2006, prima de asigurare se
plăteşte integral pentru toată perioada de asigurare specificată în poliţa de
asigurare. Dovada plăţii primei de asigurare revine asiguratului, înscrisul
constatator fiind cecul de casă sau dispoziţia de plată.
După cum rezultă din specificul asigurării obligatorii de răspundere civilă,
prejudiciul cauzat persoanelor terţe trebuie reparat anume prin achitarea
despăgubirii de asigurare. Legiuitorul reglementează prejudiciile pentru care se
acordă despăgubiri, şi anume:
a) pentru prejudiciile care s-au produs din culpa asiguratului sau utilizatorului
de autovehicul;
b) în cazul distrugerii de bunuri.
Deasemenea, legiuitorul, în art. 16, alin. (1) al Legii R.M. nr. 414-XVI din
22.12.2006, a reglementat cazurile când asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate, şi anume pentru:
a) partea din prejudiciu care depăşeşte limitele despăgubirilor de
asigurare;
50
g) reducerea valorii bunurilor după reparaţie;
j) sumele de recuperare a pagubei morale rezultate în urma sustragerii.
În urma unei sustrageri, asiguratul sau proprietarul este obligat, conform
art. 18, alin. (1) al Legii RM nr. 414-XVI din 22.12.2006, să:
a) întreprindă toate acţiunile posibile pentru diminuarea pagubelor
produse;
b) să notifice organele poliţiei sau alte organe de drept despre sustragerea
acelui bun imediat după ce a constatat, cerând întocmirea actelor conform
legislaţiei în 48 de ore să înştiinţeze asigurătorul care a emis poliţa de
asigurare despre cele întâmplate, indiferent de rezultatele constatării , anunţă
asigurătorii respectivi şi sânt obligaţi să nu întreprindă de sine stătător
măsuri de reparare a pagubelor.
După ce a luat cunoştinţă de acel eveniment sau dacă persoana păgubită
a înaintat cerere de despăgubire, asigurătorul este obligat să deschidă dosar
de daune; să solicite organelor şi instituţiilor competente (poliţia, unităţile de
pompieri, procuratura sau instituţiile medicale) informaţii despre sustragere
şi consecinţele lui; să examineze bunurile avariate şi să încheie, în termen de 5
zile lucrătoare din data primirii informaţiei , un proces-verbal de constatare a
pagubelor; să închidă dosarul de daune privind pagubele materiale în cel mult
15 zile calendaristice din data depunerii de către păgubit a ultimului
document necesar finalizării dosarului; să închidă dosarul de daune privind
vătămările corporale sau decesul în cel mult 10 zile calendaristice din data
depunerii de către păgubit a ultimului document de confirmare a pagubelor;
să achite despăgubirea de asigurare în termenele stabilite de legislaţia în
vigoare.
Dosarul de daune trebuie să includă în mod obligatoriu:
a) copiile de pe documentele de constatare a faptului şi a
circumstanţelor în care s-a produs furtul, jaful sau tâlhăria, întocmite de
lucrătorii organelor afacerilor interne, ai procuraturii, ai instituţiilor
medicale;
51
b) explicaţia asiguratului sau a proprietarului privind sustragerea.
c) cererea persoanei păgubite privind constatarea pagubei, stabilirea
şi achitarea despăgubirii de asigurare;
d) procesul-verbal de constatare a pagubelor;
e) procesul-verbal suplimentar de constatare a pagubelor, după caz;
f) actul de evaluare a cheltuielilor de reparaţie, cu indicarea
preţurilor,
g) documentele care confirmă producerea vătămărilor corporale (in
cazul jafului);
h) hotărârea judecătorească definitivă privind cuantumul
despăgubirilor şi modul lor de plată, după caz;
i) copiile de pe documentele contabile care confirmă plata
despăgubirilor; confirmarea scrisă a persoanei păgubite sau a
reprezentantului ei că a fost despăgubită şi că nu are pretenţii faţă de
asigurător;
j) confirmarea se redactează în două exemplare semnate, câte un
exemplar pentru fiecare parte;
k) angajamentul scris prin care persoana păgubită se obligă să
restituie despăgubirea în cazul anulării actelor perfectate de lucrătorii
organelor afacerilor interne, ai procuraturii, ai instituţiilor medicale(în cazul
jafului).
După ce au fost stabilite pagubele ce urmează a fi reparate, asigurătorul
încheie un proces-verbal de constatare a pagubelor, cu participarea
asiguratului şi a persoanei păgubite sau a reprezentantului acesteia, în bază
de procură. Procesul-verbal respective se semnează de toţi participanţii, iar
eventualele obiecţii ale părţilor cu privire la pagubele constatate se
menţionează în acelaşi proces-verbal sau într-o anexă la acesta. În termen de 5
zile, de la constatarea pagubelor, asigurătorul este obligat să elibereze
persoanei păgubite un extras din dosarul de daune în care să indice numărul
52
dosarului deschis şi lista documentelor necesare pentru finalizarea dosarului
de daune şi efectuării plăţii.
Persoana păgubită ia cunoştinţă de toate documentele din dosarul de
daună, exprimându-şi acordul sau dezacordul asupra soluţiilor propuse de
asigurător, confirmând faptul prin semnătură aplicată pe aceste documente.
Dacă în timpul demontării sau reparaţiei bunului avariat se descoperă şi
alte pagube produse de accident, care nu au putut fi constatate iniţial, se
încheie un proces-verbal suplimentar de constatare a pagubelor, cu
antrenarea persoanelor ce au participat la constatarea iniţială.
Despăgubirile se stabilesc în baza unui acord scris între asigurat,
persoana păgubită sau reprezentantul ei legal şi asigurător ori, în cazul în care
nu s-a ajuns la nici o înţelegere, prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă.
Despăgubirile nu pot fi stabilite pe baza acordului dintre asigurat,
persoana păgubită sau reprezentantul acesteia şi asigurător în cazul în care
persoanele care formulează pretenţii de despăgubire sânt: soţul (soţia) sau
persoanele care se află la întreţinerea asiguratului răspunzător de producerea
pagubei ori sânt angajaţii lui, persoanele care formulează pretenţii de
despăgubire, în caz de vătămare corporală, sânt copiii, părinţii, fraţii sau
surorile asiguratului răspunzător de producerea pagubei care nu se află la
întreţinerea lui.
În cazul neprezentării asiguratului, despăgubirile de asigurare se
stabilesc în lipsa acestuia, prin acord încheiat între asigurător şi persoana
păgubită.
Acordul dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător are caracter
total, necondiţionat, definitiv şi stinge toate pretenţiile ce decurg din pagubele
care erau sau puteau fi cunoscute la data realizării acordului, pentru pagubele
ce s-au acoperit pe această cale.
53
În cazul în care sustragerea face obiectul unui proces penal, despăgubirile
pot fi stabilite în baza unui acord între asigurat, persoana păgubită şi
asigurător dacă:
a) potrivit legii, acţiunea penală poate înceta prin împăcarea părţilor;
b) deşi hotărârea instanţei de judecată a rămas definitivă şi irevocabilă,
stabilirea despăgubirilor urmează a se face ulterior în acţiune civilă;
c) deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, este
posibilă stabilirea despăgubirii în baza acordului dintre asigurat, persoana
păgubită şi asigurător.
În cazul avarierii sau distrugerii de bunuri, despăgubirea se stabileşte în
conformitate cu legislaţia în vigoare privind acoperirea cuantumului
pagubelor aduse bunurilor, ţinându-se cont de pretenţiile formulate de
persoana păgubită. Astfel, în cuantumul despăgubirilor se includ cheltuielile
aferente acţiunilor de limitare a pagubelor; de transport al bunurilor la locul
de reparaţie, depozitare; aferente cazului asigurat, suportate în proces civil de
către asigurat sau păgubit; aferente expertizei efectuate la cererea păgubitului
sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Dacă, la data sustragerii, persoana păgubită are în vigoare un contract de
asigurare de bunuri pentru bunurile avariate posesorul unor astfel de bunuri
va fi despăgubit în temeiul acelui contract.
În cazul avarierii sau distrugerii bunurilor despăgubirea nu poate depăşi
valoarea pagubei real suportate, diferenţa dintre valoarea bunului de la data
săvârşirii şi valoarea rămasă conform actului de reevaluare încheiat de către o
unitate de specialitate sau limita despăgubirii de asigurare. Această valoarea
este egală cu costul reparaţiei părţilor componente sau a pieselor avariate ori
cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, pentru
lucrările de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor
necesare, stabilite la preţurile practicate de unităţile specializate.
În acest context ar trebui să fie explicat, în contextul legii, sensul
sintagmei „părţi componente sau piese care trebuie înlocuite”. Astfel prin
54
acestea se înţelege acele părţi componente sau piese a căror reparaţie sau
folosinţă nu mai este posibilă din punct de vedere tehnic din cauza gradului
înalt de avariere ori cele a căror reparaţie este posibilă, dar costul lor, inclusiv
cheltuielile pentru materiale, pentru lucrările de demontare şi montare
aferente, depăşeşte valoarea de nou a părţii componente sau a piesei
respective, inclusiv cheltuielile pentru materiale, pentru lucrările de
demontare şi montare aferente.
Dovada şi costul reparaţiei bunurilor se stabileşte pe baza documentelor
eliberate de unitatea de specialitate acceptată de părţi.
Preţurile părţilor componente, ale pieselor înlocuitoare noi şi ale
materialelor sânt cele practicate de unităţile de specialitate. În cazul în care
pentru repararea bunului este necesară cumpărarea în valută străină a unor
piese sau materiale, costul lor este egal cu costul de achiziţie prevăzut în actele
de cheltuieli prezentate (inclusiv cheltuielile de transport şi taxele vamale,
exclusiv TVA aferentă), echivalat în lei moldoveneşti la cursul de schimb al
Băncii Naţionale a Moldovei de la data plăţii facturii. În astfel de cazuri,
costul părţilor componente, al pieselor sau al materialelor nu va depăşi preţul
de vânzare practicat de unităţile de specialitate din Republica Moldova, dacă
sânt comercializate şi în Republica Moldova, iar în cazul în care aceste părţi
componente sau piese necesare pentru reparaţia bunului nu sunt
comercializate în Republica Moldova şi nu există preţuri practicate de
unităţile de specialitate, atunci valoarea de nou a acestora se stabileşte pe baza
preţurilor din cataloagele pieselor de schimb sau, în lipsă, prin analogie cu
preţurile la părţile componente sau la piesele unor bunuri similare.
Valoarea bunului din data sustragerii se determină prin scăderea uzurii
din valoarea lui de nou, care se determină în raport cu vechimea, utilizarea şi
starea lui de întreţinere din data sustragerii.
În anumite condiţii, plata pentru reparaţie poate fi solicitată direct către
unitatea service care urmează să repare dauna, dacă poliţa şi condiţiile de
asigurare anexe pot permite acest lucru. Însă, în mod normal, reparaţiile se
55
fac pe cheltuiala persoanei păgubite, ulterior aceste cheltuieli fiind returnate
de către asigurător.
În cazul vătămării corporale (referitor la jaf, art. 188 al 3, l c, CPRM cu
vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii), despăgubirea de asigurare se
stabileşte prin acordul scris dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător.
Despăgubirea de asigurare va include diferenţa dintre veniturile nete ale
persoanei vătămate şi indemnizaţia primită din fondurile bugetului
asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical -
pentru persoanele salariate, venitul mediu lunar net realizat din activităţi
desfăşurate la ultimul loc de lucru de persoana vătămată, probat cu
documente justificative - pentru persoanele care nu au calitatea de salariat, o
indemnizaţie nu mai mică decât coşul minim de consum - pentru persoanele
păgubite aflate la data producerii accidentului de autovehicul în ultimul an de
studii sau de calificare, fără menţinerea salariului, inclusiv cheltuielile de
transport al persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, de
recuperare, de protezare, de alimentaţie specială, conform prescripţiilor
medicale, probate cu documente justificative, care nu sânt suportate din
fondurile de asigurări medicale obligatorii, conform actelor normative în
vigoare, cheltuielile real suportate cu îngrijitori pe perioada incapacităţii
temporare de muncă, dacă prin certificat medical se recomandă acest lucru,
dar nu mai puţin decât coşul minim de consum.
Documente (deviz de reparaţie sau alte evaluări) prezentate de persoana
păgubită se iau în considerare, la stabilirea despăgubirii, după ce sânt
verificate de asigurător.
Asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile în termen de 10 zile
calendaristice de la data finalizării dosarului de daune şi să accepte cererea
păgubitului privind modalitatea de plată a despăgubirii, care poate fi: în
numerar, prin virament în cont bancar, prin virament în contul bancar al
unităţii de specialitate care a efectuat reparaţia.
56
Obiecţiile referitor la suma despăgubirii se vor comunica asigurătorului
în 5 zile calendaristice de la finalizarea dosarului de daune, urmând ca, în
termen de 5 zile din data înştiinţării, asigurătorul să le soluţioneze ori să
prezinte dezacordul faţă de ele.
Dacă persoana păgubită nu este de acord cu decizia asigurătorului
privind cuantumul despăgubirii de asigurare, acesta plăteşte totuşi
despăgubirea în cuantumul stabilit. În acest caz, persoana păgubită are
dreptul să atace decizia asigurătorului în instanţă de judecată.
În cazul în care despăgubirea de asigurare se stabileşte prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, asigurătorul va acorda despăgubire
fără a mai fi necesar acordul păgubitului.
În ceea ce priveşte achitarea despăgubirilor de asigurare, regula este
următoarea: despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor
fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de
asigurat; şi ca de la orice regulă există o excepţie: asigurătorul plăteşte
despăgubirea de asigurare asiguratului, cu condiţia ca acesta să dovedească că a
despăgubit pe cel păgubit şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate din contul
asiguratului prin acţiune de regres. Astfel, în art. 29 al legii RM cu privire la
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule
nr. 414-XVI din 22.12.2006, sunt prevăzute expres cazurile când asigurătorul are
dreptul să înainteze acţiune de regres persoanei răspunzătoare de producerea
pagubelor, şi anume: atunci când sustragerea a fost produsă cu intenţie.
Referitor la termenul maxim în care asigurătorul este obligat să
soluţioneze cererea şi să achite despăgubirea de asigurare, acesta este de cel
mult 3 luni din data informării despre cazul asigurat.
În concluzie aş menţiona că acest tip de asigurare de bunuri este un mijloc de
a-1 proteja pe cel slab (persoana păgubită ca rezultat a sustragerii ), Într-o altă
ordine de idei, pentru ca apărarea posesiunii să fie eficientă, se recunoaşte
posesorului dreptul de a-şi proteja posesiunea, împotriva oricăror încălcări
exterioare, prin exercitarea acţiunilor posesorii. Potrivit art.308 CC RM, în cazul în
57
care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate să ceară noului posesor
restituirea bunului. Conform art.309 CC RM, în cazul în care nu a fost lipsit de
bun, dar este tulburat în orice alt mod în exercitarea posesiunii, posesorul de bună-
credinţă poate cere, ca un proprietar, încetarea tulburării, precum şi despăgubiri
pentru prejudicierea posesiunii.
Însă chiar dacă presupunem că posesorul şi-a însuşit în mod fraudulos
dreptul de posesiune, există un argument pentru a apăra posesiunea acestei
persoane prin intermediul acţiunilor posesorii. Într-adevăr, într-un Stat de Drept,
orice stare de fapt, orice aparenţă de drept, chiar dacă contravine dreptului, trebuie
ocrotită contra oricărei violenţe. Nu poate fi recunoscut, nici chiar adevăratului
proprietar, dreptul de a deposeda pe titularul posesiunii, până nu va face într-un
proces civil probarea dreptului său.
ÎNCHEIERE
58
Sinteza rezultatelor obţinute
A devenit deja axiomatic faptul că rolul principal în garantarea unui sistem
eficient de garantare a reparării prejudiciilor cauzate în urma comiterii de
infracţiuni aparţine statului. Este vorba nu doar de faptul că trebuie sau nu să
promoveze statul o politică activă în dezvoltarea stabilă a acestui sistem, ci de
modalitatea de promovare acestuia, de măsurile primordiale care ar trebui să se
facă, de limita intervenţiei directe a statului în reglementarea relaţiilor de acest gen.
Problema abordată – intervenţia statului în acest domeniu – este una extrem de
actuală pentru Republica Moldova.
Astfel, în urma studiului efectuat s-a constatat că în condiţiile în care se
admite repararea daunelor prin despăgubiri băneşti, se ridică problema, dificilă, a
modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cît şi a criteriilor de
stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor, sub aspectul consecinţelor negative, există şi
acestea sunt corespunzătoare naturii acestora, adică sunt tot de natură
nepatrimonială.
În schimb, identificarea unor criterii ştiinţifice, exacte, pentru evaluarea
cuantumului indemnizaţiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este
posibilă, întrucît există o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al
daunelor şi caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirilor (indemnizaţiilor). De
aceea, cînd legiuitorul a reglementat unele cazuri de reparare bănească a daunelor
morale, nu a putut menţiona vreun criteriu ştiinţific de stabilire a cuantumului
despăgubirilor. Nici în hotărîrile judecătoreşti nu se arată criteriile după care
judecătorul a stabilit indemnizaţia.
Dacă în legislaţia altor ţări a asigurărilor de accidente, cum ar fi spre
exemplu cea elveţiană se prevede expres, în art.24, că "dacă în urma accidentului,
asiguratul suferă de un prejudiciu important şi de durată cauzat integrităţii fizice
sau mentale, el are dreptul la o indemnizaţie echitabilă (justă, dreaptă) pentru atac
la integritate".
59
În concluzie, stabilirea îndemnizaţiei destinate reparării prejudiciului se face
în funcţie de gravitatea prejudiciului şi în conformitate cu principiul echităţii.
Criteriul echităţii se întemeiază pe dreptate, pe adevăr, drept şi nepărtinire. În
funcţie de importanţa pe care trebuie să o joace indemnizaţia, se pot stabili nişte
sume la care poate avea pretenţii victima prejudiciului moral sau patrimonial.
Cu titlu d constatare, se poate afirma că importanţa prejudiciului depinde de
valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată
această valoare şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării
de către persoana vătămată. Dacă valorile morale au fost alterate în mare măsură,
atunci prejudiciul moral cauzat este extrem de important. Dacă, dimpotrivă, aceste
valori au fost lezate într-o mai mică măsură, şi prejudiciul moral va fi mai puţin
important.
În funcţie de importanţa valorii lezate pentru persoana vătămată, judecătorul
poate aprecia importanţa prejudiciului moral cauzat. Este necesară această
apreciere a importanţei prejudiciului moral pentru a se putea proceda la repararea
corectă a acestuia. Prin urmare, importanţa valorii morale lezate constituie un
criteriu de apreciere a prejudiciului moral, deoarece orice prejudiciu moral
presupune lezarea unor valori nepatrimoniale.
Menţionarea în considerentele acestor hotărîri a împrejurărilor în care s-a
comis fapta ilicită, a suferinţelor grave, fizice şi psihice, pe care victima
prejudiciului le-a avut şi care ar putea afecta evoluţia normală a acesteia, a
restrîngerii libertăţii de mişcare şi a imposibilităţii atingerii momentelor de
destindere fireşti în viaţă, a limitării accesului în clipele de agrement încercate
anterior comiterii faptei etc., demonstrează clar aprecierea prejudiciului moral de
către instanţă, care s-a făcut, în cazurile respective, după criteriile arătate, iar în
altele, desigur, aprecierea prejudiciului se face şi în funcţie de alte criterii. Aşadar,
stabilirea indemnizaţiei presupune aprecierea prejudiciului moral. Indemnizaţia nu
poate fi stabilită decît prin raportare la prejudiciul suferit, pentru că numai stabilită
în acest mod îşi poate atinge scopul de a reprezenta efectiv o reparaţie a daunei
morale.
60
În concluzie, suntem de părere că ceea ce trebuie apreciat, cînd se
examinează repararea daunelor morale, este, pe de o parte, prejudiciul moral
suferit, iar, pe de altă parte, despăgubirea bănească destinată reparării acestuia.
Evident că, mai întîi, se apreciază prejudiciul moral, iar, în funcţie de acest rezultat
urmează, logic, stabilirea despăgubirii, adică a sumei de bani destinate asigurării
efective a satisfacţiei, alinării sau uşurării suferinţelor persoanei vătămate moral.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
61
1) Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 082 din 22.06.2002
2) Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XVI din
30.05.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-115 din
12.06.2003
3) Legea „Cu privire la asigurări” nr. 1508-XII din 15.06.1993, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 5/53 din 15.09.1994
4) Legea „Cu privire la asigurări” nr. 407-XVI din 21.12.2006, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 47-49/213 din 06.04.2007
5) Legea „Cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
pagube produse de autovehicule” nr. 414-XVI din 22.12.2006, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35/112 din 09.03.2007
6) Legea „Cu privire la asigurările şi reasigurările în România” nr. 136 din
29.12.1995, Monitorul Oficial al României nr. 303/1995 din 30.12.1995
7) Legea „Privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor” nr.
32 din 03.04.2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din
10.04.2000
8) Legea Federaţiei Ruse „Cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere
civilă a deţinătorilor de autovehicule” nr. 40-ФЗ din 25.04.2002
9) Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la asigurarea
obligatorie de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi vehicule
electrice urbane, nr. 956 din 28.12.94, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 006 din 26.01.95
10) Decizia Colegiului civil al Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 r/a-204/99 din
29.09.1999, în Sinteza practicii judiciare
Surse doctrinare:
1) Albu I., V. Ursa „Răspunderea civilă pentru daunele morale”, Cluj-Napoca,
Editura „Dacia”, 1979
2) Anghel I.M., Fr. Deak, M.F. Popa „Răspunderea civilă”, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970
62
3) Angheli S. „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Editura
ALL, 1993
4) Bloşenco A. „Răspunderea civilă delictuală”, Chişinău, Editura ARC, 2002
5) Corhan A. „Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc”, Bucureşti,
Editura „Lumin Lex”, 1999
6) Deak Fr. „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, Editura
„Actami”, 1996
7) Deak Fr. „Tratat de drepr civil. Contracte speciale”, Bucureşti, Editura
„Universul juridic”, 2001
8) Eliescu M. „Răspunderea civilă delictuală”, Bucureşti, Editura Academiei
RSR, 1972
9) Ghimpa N. „Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă”, Bucureşti, 1964
10) Macovei D., M. S. Striblea „Drept civil. Contracte. Succesiuni”, Iaşi,
Editura „Junimea”, 2000
11) Pop L. „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Lumin Lex, 2000
12) Popescu T.R., P. Anca „Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968
13) Sanilevici R. „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Iaşi,
Universitatea „A.I. Cuza”, 1980
14) Stănescu C., C. Bîrsan „Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor”,
Bucureşti, Editura ALL, 1998
15) Urs I. „Repararea daunelor morale”, Bucureşti, Lumina Lex, 2001
16) Văcărel I., F. Bercea „Asigurări şi reasigurări”, Bucureşti, Editura „Expert”,
1999
17) Vlachide P.C. „Repetiţia principiilor de drept civil”, vol. II, Bucureşti,
Editura „Europa Nova”, 1994
18) Alex Weill „Droit civil, Les obligations”, Dalloz, Paris, 1971
19) B. Starck „Droit civil. Obligations. 1. Résponsabilité délictuelle, troisième
édition”, Litec, Paris, 1988
63
20) Henri, Leon et Jean Mazeaud „Lecons de droit civil”, Editions
Montchrestien, Paris, tome II, 1956
21) J. Carbonnier „Droit civil”, 4, Presses Universitaires de France, 1975
22) P.Tercier „Contribution a l’étude du tort moral et de sa réparation en droit
suisse”, Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971
23) Антимонов Б.С. „Гражданская ответственность за вред, причинённый
источником повышенной опасности”, Москова, Госюриздат, 1952
24) Гавзе Ф.Г. „Возмещение вреда, причинённого механизированным
транспортом”, Минск, Университетское, 1988
25) Донцов С.Е., Глянцев В.В. „Возмещение вреда по советскому
законодательству”, Москва, Юридическая литература, 1990
26) Красавчиков О.А. „Возмещение вреда, причинённого источником
повышенной опасности”, Москва, Юридическая литература, 1966
27) Самощенко И.С., Фарукшин М.Х. „Ответственность по советскому
законодательству”, Москва, Юридическая литература, 1971
28) Седугин П.И. „Судебная практика по делам о возмещении вреда”,
Москва, Юридическая литература, 1963
29) Слесарев В.М. „Объект и результат гражданского правонарушения”,
Томск, Издательство Томского университета, 1980
30) Малеин Н.С. „Возмещение вреда, причинённого личности ”, Москва,
Издательство Юридическая литература, 1965
31) Матвеев Г.К. „Основания гражданско-правовой ответственности”,
Москва, Юридическая литература, 1970
32) Носов В.А. „Юридическая ответственность”, Ярославль, Ярославский
государственный университет, 1987
33) Тархов В.А. „Ответственность по советскому гражданскому праву”,
Саратов, Издательство Саратовского университета, 1973
34) Флейшиц Е.А. „Обязательства из причинения вреда и из
неосновательного обогащения”, Москва, Издательство Юридическая
литература, 1951
64
35) Шиминова М. Я. „Компенсация вреда гражданам”, Москва,
Издательство Наука, 1979
36) Шиминова М. Я. „Государственное страхование в СССР”, Москва,
1990
37) Яичков К.К. „Права возникающие в связи с потерей здоровья”,
Москва,Наука, 1964
Dicţionare:
1) Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1998
2) Dicţionar de asigurări. Gh. D. Bistriceanu, Fl. Bercea, E.I. Macovei,
Chişinău, Logos, 1993
Articole din publicaţii periodice:
1) Boar M. „Repararea daunelor morale în cazul unor persoane aflate în stare
vegetativă cronică ”, în Dreptul, nr. 12, 1997
2) Ciobanu O. „Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru
pagube produse în urma accidentelor rutiere”, Revista Naţională de Drept,
nr. 3, 2002
3) Nichita Gh. , R. Petrescu „Din practica judiciară privind asigurările de stat,
în revista română de drept”, nr. 4, 1985
4) Pătulea V. „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul
prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale”, în Revista
română de drept, nr. 11, 1970
5) Pătulea V. „Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagubele
produse prin accidente de autovehicule”. Revista „Dreptul”, vol. 8,
Bucureşti, 2004
6) Tureanu C. „Stabilirea despăgubirilor civile în condiţiile influenţelor
proceselor inflaţioniste, în Dreptul”, nr. 11, 1997
7) Urs I. „Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi
definitive a victimei”, în Dreptul, nr. 5, 1997
8) Urs I. „Înţelesul noţiunii „prejudiciu de agrement, temei de reparare
65
bănească a daunelor morale””, în Dreptul, nr. 2, 1999
9) A. Ionaşcu „La réparation dommages moraux en droit socialiste roumain, în
Revue roumaine des sciences sociales, Séries de sciences juridiques”,
nr. 2, 1966
10) Егоров Н. „Понятие источника повышенной опасности, în Советская
юстиция”, №11, 1980
11) Казанцев В. „Возмещение морального вреда”, în Российская
юстиция, №5, 1996
12) Суботин А. „Субъекты ответственности за вред, причинённый
источником повышенной опасности, în Советская юстиция”, №12,
1982
13) Мазалов А. „Гражданский ответчик, în Советская юстиция”, №19,
1974
14) Матвеев Г.К. „О прямых и косвенных убытках”, în Правоведение №2,
1963
15) Эрделевский А. „О размере возмещения морального вреда”, în
Российская юстиция № 10, 1994
16) Эрделевский А.М. „Проблемы компенсации морального вреда в
зарубежном и российском законодательстве и судебной практике, în
Государство и право”, №10, 1997
66

Repararea Prejudiciului Cauzat in Urma Infractiunilor de Furt Jaf Si Talharie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Repararea Prejudiciului Cauzat in Urma Infractiunilor de Furt Jaf Si Talharie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Repararea prejudiciului cauzat în urma

infracţiunelor de furt, jaf şi

Capitolul I. Consideraţiuni generale privind mecanismul de reparare a

Capitolul II. Mecanismul de reparare a dunelor cauzate în urma infracţiunilor

Capitolul III. Rolul companiilor de asigurări în vederea reparării prejudiciilor

1.1. Noţiunea şi tipurile daunelor provocate în urma săvârşirii de

Omul este o fiinţă socială. El nu trăieşte izolat de semenii săi, ci dimpotrivă

care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare.

materială şi dauna morală.

de idei între reprezentanţii societăţilor de asigurări şi juriştii specialişti în

Acest demers privind identificarea unui sistem mixt de reparare a daunelor

1.2. Raportul dintre prejudiciile morale patrimoniale şi cele

Corelaţia dintre natura drepturilor încălcate şi natura prejudiciilor cauzate

Ocrotirea patrimoniului se realizează printr-o paletă variată de mijloace

2.1. Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de

Cum se repară prejudicial cauzat persoanei juridice prin infracţiuni de furt?

2.2 Modul de reparare a daunelor cauzate în urma

Cînd persoana prejudiciată poate să-şi retragă cererea privind repararea

În ce caz persoana prejudiciată nu poate să-şi retragă cererea privind

Cum se repară prejudiciul cauzat de un minor între 14 şi 18

2.3 Modul de reparare a daunelor cauzate în urma infracţiunii de tâlhărie.

Care este modul de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune de

Сum se repară prejudicial cauzat prin infracţiunea de tîlhărie soldată cu

Cînd persoana prejudiciată poate să-şi retragă cererea privind repararea

Ocrotirea patrimoniului se realizează printr-o paletă variată de mijloace

S-ar putea să vă placă și