Butură Ana Maria, masterand probațiune, anul Ii, semestrul I

Tema comună, 2

Arbitrajul

Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a diferendelor care a luat amploare în special în

ultimele decenii, dar care, ca şi concept, are origini străvechi. încă din Antichitate, în cetăţile greceşti,
şi mult mai pregnant în Evul Mediu, disputele născute între comercianţi se soluţionau prin
înţelegerea părţilor, de către o persoană desemnată de acestea, cu reputaţie neştirbită, şi în care
părţile aveau deplină încredere.

Nu se cunoaşte cu precizie momentul în care a fost utilizat pentru prima dată arbitrajul ca mijloc de
soluţionare a litigiilor, însă există dovezi care atestă originile sale străvechi. Regele Solomon a fost
arbitru, Filip al ll-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, a utilizat această metodă pentru soluţionarea unor
conflicte teritoriale. în Roma antică, arbitrajul era una dintre modalităţile preferate de rezolvare a
conflictelor, precum şi în Evul Mediu, în ceea ce priveşte litigiile comerciale. Originile arbitrajului
maritim datează din perioada în care vasele fenicienilor erau folosite de către negustorii greci pentru
transportul mărfurilor,

în multe societăţi, în absenţa legilor scrise, comportamentele şi faptele sociale damnablle erau
judecate de adunări formate din bătrânii respectabili ai comunităţii. Deşi se judeca după legi
nescrise, în general se creau anumite cutume din practica de zi cu zi a respectivelor adunări.

în Marea Britan ie, arbitrajul a fost folosit ca metodă de soluţionare a litigiilor înainte de
implementarea sistemului common law, acesta fiind utilizat încă din 1224. Atitudinea englezilor faţă
de arbitraj a variat, de la opoziţia vehementă până la o acceptare mode¬rată. Realitatea lumii
afacerilor a influenţat însă această atitudine, arbitrajul devenind o modalitate de soluţionare a
litigiilor foarte importantă .

Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special litigiilor patrimoniale, o
alternativă la justiţia clasică, realizată prin intermediul arbitrilor, persoane private desemnate în
conformitate cu convenţia arbitrală încheiată de părţi.

Totuşi, jurisprudenţa şi noua reglementare recunosc arbitrului mij¬loace de constrângere în

executarea hotărârii, cu precădere în cazul acţiunilor având ca obiect obligaţia de a face. Puterea
arbitrilor derivă din convenţia arbitrală ce materializează acordul de voinţă al părţilor, în timp ce
puterea judecătorilor din dreptul comun derivă din lege.

Sistemul public de drept al oricărui stat reprezintă un compro¬mis între diverse solicitări, uneori
contradictorii, privind calitatea, viteza şi costul redus al luării deciziilor.

Administrarea justiţiei este privită, în mod obişnuit, ca un serviciu public care produce pierderi.
Părţile care apelează la justiţia statului acceptă implicit întârzierile, inconvenientele şi, adesea,
pagubele pe care le produce acest sistem.

în sistemul nostru de drept s-a pus accentul pe celeritate şi costul redus al actului de justiţie, astfel
că a avut de suferit calitatea luării deciziilor; în ţările din sistemul de drept anglo-saxon s-a acordat o
mai mare importanţă calităţii deciziilor, ceea ce a antrenat o viteză redusă în luarea deciziilor şi un
cost destul de mare.

în majoritatea statelor administrarea justiţiei în public consti¬tuie un principiu de drept. Cu foarte

puţine excepţii, oricine doreşte să îi fie recunoscute drepturile în faţa justiţiei se aşteaptă ca
pro¬cesul cu privire la drepturile sale să se desfăşoare în public.

Legea procesuală nu obligă părţile litigante să recurgă, pentru a-şi rezolva neînţelegerile, la
instanţele judecătoreşti, dacă este vorba de drepturi de care ele pot dispune în principal prin
tranzac¬ţie, şi oferă părţilor facultatea de a încredinţa misiunea rezolvării litigiului unor arbitri,
persoane particulare desemnate de către acestea.

Desfăşurarea procedurii într-un cadru privat este totuşi între¬ruptă atunci când una dintre părţi,
nemulţumită de rezultatul arbitrajului, atacă hotărârea în sistemul justiţiei publice. Aceasta se
întâmplă mai des în sistemul nostru de drept, unde justiţiabilii, în loc să urmărească principiul
eficienţei economice prin stingerea amia¬bilă a litigiilor, tind să treneze la nesfârşit desfăşurarea
unui litigiu, astfel că, profitând de toate posibilităţile pe care le oferă legea pro¬cesual civilă, atacă
aproape întotdeauna hotărârile arbitrate, apelând la sistemul justiţiei de stat.

Reprezentând o derogare importantă de la principiul soluţio¬nării cauzelor de către justiţia de stat,

arbitrajul nu poate fi folosit însă în acele materii care privesc ordinea publică.

Aşadar, arbitrii nu au îndreptăţirea să soluţioneze acele cauze în care sunt puse în discuţie raporturi
juridice civile ori comerciale, aflate sub incidenţa regulilor imperative de care depinde ordinea
publică într-un stat anume.

Arbitrajul se poate desfăşura potrivit principiilor generale de drept, pentru a „racorda" soluţia
adoptată Ia reguli normative precis determinate, iar dacă părţile doresc, pe baza acordului expres al
acestora, tribunalul arbitrai poate soluţiona litigiul în echitate.

Aplicabilitatea arbitrajului este mai redusă în materie civilă, în schimb această procedură îşi
regăseşte o prezenţă semnificativă în materie comercială şi mai ales în arealul dreptului comerţului
internaţional.

Apartenenţa instituţiei arbitrajului la dreptul procesual civil consacră un caracter special derogator al
acestei jurisdicţii faţă de dreptul comun; procedura de judecată arbitrală este stabilită de părţi, de
către arbitri, de către o instituţie permanentă de arbitraj ori prin asimilarea de către părţi a unei alte
proceduri edictate de stat.

Partizanii arbitrajului invocă în favoarea acestui mod de solu-ţionare a diferendelor, în comparaţie cu

justiţia statală, o serie de avantaje care justifică încrederea mediilor de afaceri pentru această formă
de justiţie care îşi are originea exclusiv în voinţa părţilor în litigiu.

Suplă şi elegantă, procedura arbitrajului este tot mai mult agreată de către părţile litigante, în
contextul în care este relevant rolul conciliator specific al tribunalului arbitrai.

Atmosfera în care se desfăşoară şedinţa de arbitraj este mai puţin solemnă, mai puţin formalistă,
fără publicitate, iar judecata arbitrilor, specialişti în domeniul Ia care se referă litigiul, determină
acceptarea facilă a deciziei de către părţi.
Din punct de vedere legal, arbitrajul reprezintă o jurisdicţie alternativă, cu caracter privat şi care
înlătură rigiditatea procedurii de drept comun.

Din punct de vedere economic, constituie o modalitate rapidă, ieftină şi eficientă de rezolvare a
diferendelor, o soluţie salvatoare pentru păstrarea relaţiilor economice între partenerii de afaceri.

Din punct de vedere psihologic, arbitrajul reprezintă o formă de justiţie privată, bazată pe
confidenţialitate şi înţelegere, prin care se soluţionează prompt şi echitabil situaţia litigioasă.

Arbitrajul este o procedură nestatală. Atunci când părţile recurg la arbitraj, acestea înţeleg să scoată
de sub jurisdicţia instanţelor naţionale soluţionarea litigiilor survenite între ele. Există mai multe
motive pentru care părţile pot alege această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor ţex:
celeritatea şi confidenţialitatea procedurii,

specializarea arbitrilor în anumite domenii) şi, prin urmare, se recurge la arbitraj în foarte multe
cazuri.

în al doilea rând, arbitrajul este realizat de persoane private, care nu sunt învestite cu putere publică.
Prin urmare, arbitrii neavând puterea jurisdicţională cu care sunt învestite instanţele statale,
dobândesc puterea de a judeca un anumit litigiu numai în virtutea înţelegerii dintre părţile la
respectivul litigiu. Cu toate acestea, atribuţiile lor se aseamănă în multe privinţe cu cele ale
judecătorilor şi, mai mult, ei beneficiază şi de o anumîtă imunitate, care diferă de la stat la stat .

Părţile la arbitraj pot fi persoane fizice sau juridice sau chiar persoane de drept public, în măsura în
care legea naţională permite.

în România, statul sau autorităţile publice pot încheia în mod valabil convenţii arbi- trale fie în
raporturile de drept internaţionale reglementate de Convenţia de la Geneva din 1961 sau Convenţia
de la Washington din 1965 , respectiv, în alte ipoteze de drept intern reglementate de legi speciale.

în prezent, situaţiile în care arbitrajul le este permis persoanelor de drept public sunt des întâlnite,
motiv pentru care NCPC tranşează eventualele probleme cu privire la această capacitate, în art. 534
alin. 2: „statui şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt
autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte". în cazul în care o
persoană de drept public săvârşeşte acte de comerţ sau este parte la raporturi juridice susceptibile
de a fi supuse arbitrajului, aceasta va putea încheia în mod valabil convenţii arbitrale în această
calitate, similar unei persoane de drept privat.

AVANTAJELE RECURGERII LA ARBITRAJ

Costurile presupuse de procedura arbitrală nu reprezintă factorul care să determine recurgerea la o

astfel de procedură alternativă de soluţionare a litigiilor, ele fiind de cele mai multe ori superioare
celor percepute de instanţele naţionale.

Există însă o multitudine de avantaje pentru care părţile preferă să aleagă această procedură, şi nu
una tradiţională, cum ar fi: confidenţialitatea, celeritatea, flexibilitatea, specializarea.

Confidenţialitatea procedurii
Arbitrajul prezintă în primul rând un ridicat grad de confidenţialitate, procedura urmată fiind diferită
de cea de drept comun, care de regulă se desfăşoară în şedinţă publică, în virtutea principiului
publicităţii care guvernează procedura judiciară.

Procedura arbitrată nu este supusă acestui principiu, ea permiţând în acest fel păstrarea secretului
comercial, aspect foarte important în raporturile de natură comer¬cială. în cadrul procedurii
arbitrale, numai părţile - personal sau prin reprezentant - participă la dezbaterea litigiului.

Nici hotărârea tribunalului arbitrai nu este pronunţată în şedinţă publică, ea fiind comunicată numai
părţilor implicate.

Celeritatea

Un al doilea avantaj al arbitrajului îl reprezintă celeritatea procedurii, aspect care poate fi esenţial în
unele situaţii, în special în raporturile de natură comercială. Această procedură fiind una derogatorie
de la dreptul comun, ea nu este supusă nici formalismului excesiv al procedurii de judecată de drept
comun, nici nu intră pe rolul încărcat al instanţelor naţionale. Prin urmare, procedura se desfăşoară
mult mai rapid, permiţând soluţionarea eficientă a raporturilor litigioase dintre părţi.

Flexibilitatea

a. Libertatea alegerii instanţei. Avantaj important al arbitrajul, în comparaţie cu justiţia publică

naţională, conferind posibilitatea părţilor de a ţine seama de personalitatea, calificările profesionale
şi experienţa arbitrilor, precum şi de eficienţa şi costul pe care le implică alegerea unei anumite
instanţe .

b. întocmirea cererilor. Arbitrajul nu impune cerinţe privind forma cererilor. Cererea de arbitraj
iniţială poate fi simplă, simi¬lară unei scrisori adresate tribunalului arbitrai, în care este ex¬plicat clar
şi succint litigiul, făcându-se referire la convenţia arbi¬trală, ca fundament pentru solicitarea de
începere a arbitrajului .

c. Compunerea instanţelor. în funcţie de varietatea domeniilor abordate în cadrul litigiului,

compunerea instanţei arbitrale este decisă de părţi1.

d. Controlul procedurilor preliminare. Arbitrul controlează fazele preliminare şedinţei de

judecată, în vreme ce, în majoritatea cazurilor, judecătorul nu are această posibilitate. Arbitrul se
documentează cu privire la litigiul în cauză, înainte ca acesta să ajungă în faza de judecată, şi
direcţionează procedura de urmat, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, pentru a elimina orice
costuri suplimentare .

e. Administrarea probatoriilor. în ceea ce priveşte probele, instanţele publice impun, de obicei,

o serie de reguli de procedură privind administrarea probelor, cum ar fi jurământul depus de
martori, mijloace de constrângere pentru aducerea acestora şi prezentarea de concluzii asupra
probelor administrate de către ambele părţi.

în arbitraj administrarea probelor este mai liberă, nefiind impuse cerinţe cu privire la ce probe vor fi
administrate sau sub ce formă. în plus, arbitrul îşi formează singur convingerea cu privire la
importanţa pe care o va acorda unei probe, fără a asculta părţile în contradictoriu. De obicei, arbitrii
nu vor refuza primirea unei probe pe motiv că nu au fost respectate reguli procedurale, ci vor analiza
toate probele administrate şi îşi vor forma propria convingere. Probele cu caracter tehnic se
administrează mai rapid în faţa unui arbitru de specialitate.

f. Posibilitatea mai mare de reprezentare a părţilor. în faţa instanţelor publice, partea care nu
doreşte să se prezinte trebuie să fie reprezentată de către un avocat sau de către un consilier juridic,
iar în arbitraj se poate alege orice reprezentant în faţă instanţei1.

g. Costul. în sistemul nostru de drept, părţile plătesc o taxă unică, calculată proporţional cu
valoarea litigiului, onorariul arbi-trilor fiind plătit de instituţia arbitrală, care se ocupă şi de
rezervarea unei săli de şedinţe. Arbitrajul costă mai puţin, având în vedere economisirea cheltuielilor
efectuate în jurisdicţia de drept comun în căile de atac; de asemenea, într-o dispută cu un pronunţat
caracter tehnic, arbitrul desemnat, tocmai pentru ca are calificare tehnică, soluţionează litigiul de
urgenţă, fără implicarea avocaţilor, pe baza documentelor aflate la dosar, pe care le-a circumscris
ariei problematicii de interes.

Specializarea

în cadrul acestei proceduri, părţile dispun şi de libertatea de a desemna arbitrii ce vor soluţiona
litigiul, cu respectarea principiilor de imparţialitate, independenţă şi, de regulă, im paritate. Părţilor li
se dă astfel posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri, a unor specialişti în domeniul dedus judecăţii,
sporindu-şi încrederea în rezultat prin garanţia competenţei celor ce-i vor judeca. Arbitrajul oferă
astfel alternativa unei judecăţi eficiente, prin arbitri cu experienţă îndelungată şi de o competenţă
recunoscută în domeniul în cauză. De altfel, neîndeplinirea condiţiilor de calificare şi de
independenţă poate constitui o cauză de recuzare a arbitrilor.

Obligativitatea hotărârii

în plus, sentinţa pronunţată de o instanţă arbitrală este obligatorie între părţi, acestea fiind obligate
să o pună în executare, imediat sau la termenul arătat în hotărâre. La cerere, hotărârea poate fi
învestită cu formulă executorie de către instanţa care ar fi fost competentă să judece pricina în lipsa
convenţiei arbitrale, în acest fel ea devenind titlu executoriu şi executându-se întocmai ca o hotărâre
judecătorească.

Existenţa unui control asupra regularităţii arbitrajului

în plus, legalitatea pronunţării hotărârii arbitrale este asigurată de posibilitatea anulării acesteia prin
intermediul unei acţiuni în anulare introdusă la instanţa de judecată competentă să judece litigiul în
lipsa convenţiei arbitrale, pentru motivele enumerate în art. 364 C. pr. civ., reprezentând în mare
parte vicii procedurale.

Rolul conciliator specific tribunalului arbitrai.

Atmosfera în care se desfăşoară şedinţa de arbitraj este mai puţin solemnă, mai puţin formalistă, iar
arbitrii, fiind specialişti în domeniul la care se referă litigiul, fac ca decizia să fie acceptată de către
părţi.

Arbitrul urmăreşte satisfacerea interesului privat al părţilor.

în sistemul nostru de drept, judecătorii ce funcţionează în cadrul unei instituţii a statului urmăresc, în
principal, satisfacerea intere¬sului public, cu respectarea strictă a legii. Dacă un judecător aplică cu
rigurozitate principiile de drept ce guvernează judecarea unui litigiu, un arbitru nu este obligat să
dea satisfacţie interesului public, ci doar părţilor în litigiu; el beneficiază de o mai mare flexibilitate,
putând da câştig de cauză părţii care, conform legii dar şi uzanţelor şi practicii comerciale, îşi justifică
valorificarea drepturilor.

Dezavantajele albitrajului

Arbitrajul prezintă însă şi unele inconveniente. Părţile renunţă la garanţiile de independenţă şi

nepărtinire pe care le oferă justiţia statală, la competenţa unor profesionişti ai împărţirii dreptăţii.
Arbitrajul implică deci o doza de risc, care poate fi însă eliminată, recurgându-se la arbitrajul
instituţional şi la arbitrii selectaţi de instituţia permanentă de arbitraj sau la alţi specialişti
recunoscuţi pentru probitatea şi competenţa lor, care se bucură de încrederea părţilor.

Tribunalul arbitrai nu poate exercita aceleaşi constrângeri ca şi una judiciară în procesul administrării
probelor (spre exemplu, nu pot aplica sancţiuni martorilor sau experţilor care nu se supun indicaţiilor
instanţei). De asemenea, există riscul organizării unor arbitraje paralele, privind acelaşi litigiu, şi
implicit al pronunţării unor hotărâri arbitrale contradictorii.

Rămâne însă la alegerea părţilor, în funcţie de contextul contractual şi de utilitatea sau necesitatea
unei astfel de proceduri, dacă vor face apel la arbitraj, dat fiind caracterul consensual al acestuia.

Statistic, cele mai multe dintre raporturile juridice supuse acestei proceduri sunt raporturi de comerţ
internaţional. Practica arbitrală din România (şi nu numai) relevă foarte puţine cazuri în materie
civilă în care se recurge la această modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor, ceea ce denotă fie
lipsa de interes, fie lipsa de informaţie în rândul persoanelor care nu sunt implicate în raporturi
juridice comerciale în mod curent. Arbitrajul se practică şi în alte materii ultraspecializate, cum ar fi
dreptul sportiv, dar într-o pondere mult mai redusă, dată fiind incidenţa redusă a raporturilor
juridice care pot face obiectul unui astfel de arbitraj.