Unitatea de învățare nr.

Avantaje și dezavantaje ale arbitrajului comercial

Cuprins

Avantajele şi dezavantajele arbitrajului

1. Avantajele arbitrajului
1.1. Celeritatea
1.2. Decizii definitive şi obligatorii
1.3. Recunoaşterea internaţională a hotărârilor
1.4. Confidenţialitatea
1.5. Flexibilitatea procedurală
1.6. Posibilitatea desemnării arbitrilor de către părţi. Specializarea şi
profesionalismul arbitrilor
1.7. Neutralitatea
1.8. Costurile
1.9. Posibilitatea soluţionării litigiului în echitate şi/sau conform
uzanţelor comerciale
1.10. Autonomia procedurii arbitrale
1.11. Alte avantaje
2. Unele dezavantaje ale arbitrajului comercial

Conținut

Preambul
Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special litigiilor
dintre comercianţi şi care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o cale preferată de
rezolvarea a posibilelor diferende. Alegerea arbitrilor, chiar şi în arbitrajul instituţionalizat, cu
atât mai mult în arbitrajul ad-hoc, prezintă avantajul că permite părţilor să opteze pentru acel
judecător în care au încredere, dată fiind concepţia, pregătirea sau reputaţia profesională. În
mâinile unor practicieni profesionişti şi abili procedura arbitrală poate fi adaptată ca să
conducă la obţinerea unei sentinţe finale într-o manieră rapidă şi cu cheltuieli scăzute.

Judecătorii statali sunt obligaţi în toate cazurile să aplice strict legea, chiar dacă o
astfel de aplicare poate provoca inechităţi, pe când arbitrii au posibilitatea de a ţine seama
când este cazul şi de uzanţele comerciale sau principiul echităţii. În acelaşi timp, sentinţele
arbitrale, definitive şi obligatorii, sunt rezultatul unei proceduri care prezintă aproape aceleaşi
garanţii ca şi hotărârile instanţelor statale, chiar dacă părţilor li se recunoaşte un rol important
în organizarea acestei proceduri.
Arbitrajul – ca metodă de soluţionare a litigiilor comerciale – este uzitat cu precădere
în relaţiile economice internaţionale care necesită mecanisme eficiente şi specifice de
rezolvare a eventualelor diferende de natură să asigure încrederea părţilor cu privire la
regimul de drept aplicabil, cât şi a procedurilor şi termenelor de soluţionare.

1.1. Celeritatea
Arbitrajul este o procedură eficientă, care asigură soluţionarea cu celeritate a
litigiilor, urmărind limitarea posibilităţii părţii interesate de a obstrucţiona soluţionarea
litigiului şi fără aplicarea sistemul greoi al căilor de atac de drept comun.
Părţile pot stabili în cadrul convenţiei arbitrale termenul în care tribunalul arbitral
trebuie să decidă asupra litigiului supus competenţei sale. Acest termen decurge, de regulă, de
la data constituirii tribunalului arbitral. În cazul în care părţile nu au prevăzut un astfel de
termen, pentru arbitrajele comerciale care au loc în România se aplică termenul prevăzut de
art. 567 NCPC: „Dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe
hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale”, tribunalul arbitral putând să
dispună, o singură dată, pentru motive temeinice, prelungirea termenului cu cel mult 3 luni (în
acelaşi sens sunt şi Regulile CACIR).
Pe lângă faptul că părţile pot stabili un termen limită pentru pronunţarea hotărârii
arbitrale, durata mai redusă a procesului rezultă şi din faptul că hotărârea arbitrală nu este
supusă căilor ordinare şi extraordinare de atac, ci numai unei căi extraordinare de reformare –
acţiunea în anulare.
Caracterul simplificat al procedurii arbitrale şi impunerea unor termene în care
trebuie finalizată această procedură duce, prin urmare, la obţinerea unor hotărâri definitive,
având forţă executorie comparabilă cu a hotărârilor judecătoreşti, într-un timp mai scurt decât
cel cerut de procedura judiciară de drept comun.

1.2. Decizii definitive şi obligatorii

În majoritatea statelor care recunosc şi promovează instituţia arbitrajului, hotărârile
pronunţate sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în litigiu. Legiuitorul stipulează în mod
neechivoc principiul autorităţii de lucru judecat şi a forţei executorii a hotărârii arbitrale,
tribunalul arbitral având competenţa şi puterea conferite de convenţia părţilor de a pronunţa
hotărâri definitive şi obligatorii pentru ele, potrivit art. 606 NCPC.
Desigur, există posibilitatea de a ataca hotărârea arbitrală prin acţiunea în anulare,
prevăzută de Codul de procedură civilă, dar motivele pentru care se poate cere şi admite
aceasta acţiune sunt limitativ prevăzute de către lege în art. 608 NCPC.
Hotărârea arbitrală, având efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, constituie
titlu executoriu și deci poate fi executată silit ca o hotărâre judecătorească (art. 615 NCPC)
fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie.
1.3. Recunoaşterea internaţională a hotărârilor
Hotărârea unui tribunal arbitral se bucură în general de o recunoaştere internaţională
mai puternică decât cea a unei instanţe judecătoreşti statale. Până în prezent, 145 de state au
semnat Convenţia Naţiunilor Unite din 1958 referitoare la recunoaşterea şi executarea
hotărârilor arbitrale străine, cunoscută sub denumirea de Convenţia New York 1958. Pe lângă
aceasta, mai există şi numeroase tratate bilaterale sau multilaterale menite să faciliteze
recunoaşterea internaţională.

8.1.4. Confidenţialitatea
Potrivit prevederilor art. 126 din Constituţie, şedinţele de judecată sunt publice, afară
de cazurile prevăzute de lege. Procesul civil, în mod obişnuit, este guvernat de principiul
publicităţii, potrivit căruia judecata oricărui proces trebuie să aibă loc într-o anumită încăpere,
la sediul instanţei, în care să aibă acces şi persoanele care, deşi nu sunt părţi, doresc să
participe la judecata pricinii, în orice fază a acestuia, mai puţin în etapa deliberării.
Deosebindu-se de procesul în faţa instanţelor de drept comun, guvernat de principiul
publicităţii, dezbaterile care au loc în cadrul procesului arbitral nu sunt publice. De conţinutul
încheierilor de şedinţă şi a actelor de la dosar pot lua cunoştinţă numai părţile. Nici hotărârea
tribunalului arbitral nu se pronunţă în şedinţă publică, ci ea este adusă numai la cunoştinţa
părţilor.
Caracterul confidenţial – nu numai al dezbaterilor, ci şi al întregii desfăşurări a
arbitrajului – poate constitui un serios avantaj atunci când în litigiu se află interese şi secrete
comerciale sensibile, comercianţii fiind direct interesaţi de menţinerea încrederii din partea
partenerilor contractuali, şi implicit de păstrarea reputaţiei lor în mediul de afaceri.
De aceea se şi spune de fapt că discreţia arbitrajului este avantajul cel mai apreciat în
lumea afacerilor.
În plus, art. 565 lit. c) NCPC consacră răspunderea materială pentru daune a
arbitrilor în cazul încălcării de către aceştia a caracterului confidenţial al arbitrajului, prin
publicarea sau divulgarea, fără a avea autorizare din partea părţilor, a unor date despre care
iau cunoştinţă în calitate de arbitrii.
În ceea ce priveşte publicarea hotărârilor, aceasta se poate face, de asemenea, numai
cu acordul părţilor. Hotărârile arbitrale pot fi însă comentate sub aspectul problemelor de
drept ivite, în reviste, lucrări sau culegeri de practică arbitrală, fără a se da numele sau
denumirea părţilor, ori date care ar putea prejudicia interesele lor.

8.1.5. Flexibilitatea procedurală

Participanţii la schimburile internaţionale comerciale, fie state, fie comercianţi,
persoane fizice sau persoane juridice, caută posibilităţi moderne şi flexibile, adecvate
condiţiilor de desfăşurare a comerţului internaţional, şi pe cale de consecinţă, şi mijloace
rapide, moderne şi economice de rezolvare a litigiilor de drept comercial şi în special a celor
de drept comercial internaţional.
 Arbitrajul are un caracter flexibil, maleabil, deoarece permite părţilor şi arbitrilor să
organizeze litigiul în maniera cea mai potrivită nevoilor părţilor şi naturii litigiului supus
arbitrajului.
De cele mai multe ori procedura în faţa instanţelor de drept comun prezintă un
formalism de la care părţile nu se pot abate. Instituţia arbitrajului a fost concepută ca un
sistem eficient de soluţionare a litigiilor, bazat pe principiul libertăţii de voinţă a părţilor, care
au posibilitatea de a stabili chiar normele procedurale pe care le consideră mai adecvate în
vederea soluţionării litigiului în care sunt implicate. Potrivit principiului libertăţii de voinţă a
părţilor, acestea pot să stabilească astfel de comun acord:
- dacă soluţionarea litigiului prin această procedură să se facă de un arbitru sau
de mai mulţi;
- să stabilească locul arbitrajului, limba şi regulile după care să se desfăşoare
judecata pricinii;
- probele ce urmează a fi administrate în cauză;
- dacă cheltuielile de judecată să fie suportate de ambele părţi din proces sau
numai de cel care a căzut în pretenţii etc. În măsura în care părţile nu se înţeleg, în cazurile în
care legea poate să deroge de la normele legale, competentă să soluţioneze aceste neînţelegeri
este instanţa judecătorească care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în primă
instanţă, în lipsa convenţiei arbitrale;
- posibilitatea de a rezolva litigiul printr-o soluţie „în echitate”, hotărâre
preferabilă dacă părţile doresc o soluţie de compromis faţă de una strict juridică;
- calitatea hotărârii arbitrale poate fi superioară, datorită numirii unor arbitrii
specializaţi, care, de regulă, au cunoştinţe aprofundate în domeniul în care a apărut
neînţelegerea, aceasta şi ca urmare a faptului că arbitrii sunt aleşi de părţi, cunoscându-li-se
calităţile profesionale, obiectivitatea, conduita morală, bunul renume şi diligenţele sporite
depuse în soluţionarea eficientă a litigiului dedus arbitrajului.
Menţionăm că în procedura arbitrală, majoritatea prevederilor legale au caracter
dispozitiv şi, ca urmare, părţile au posibilitatea să deroge de la ele, excepţie făcând normele
cu caracter imperativ (de exemplu, prevederile art. 540 NCPC), cele care se referă la
capacitatea de a încheia o convenţie arbitrală, la sfera litigiilor care pot fi soluţionate prin
procedura arbitrală (art. 542 NCPC) şi cele referitoare la principiile fundamentale ale
procedurii arbitrale (art. 575, 544, 542, 1122 NCPC).

1.6. Posibilitatea desemnării arbitrilor de către părţi. Specializarea şi

profesionalismul arbitrilor
Spre deosebire de cazul soluţionării litigiilor de către instanţele judecătoreşti de drept
comun, când părţile nu au facultatea de a alege proprii judecători, arbitrajul, inclusiv cel
instituţionalizat, conferă părţilor oportunitatea de a desemna persoanele care în calitate de
arbitrii să se pronunţe asupra litigiului în cauză. Această posibilitate evocă ideea de
parteneriat între părţile implicate, conducând la menţinerea şi continuarea relaţiilor de afaceri;
deci diferendul dintre părţi supus soluţionării arbitrajului se caracterizează prin colaborare, nu
antagonism, fiind astfel o formă de justiţie adaptată litigiilor comerciale.
 Arbitrii aleşi de părţi sunt de regulă persoane cu o specializare şi experienţă relevantă
în domeniul vizat de către obiectul litigiului. Cunoştinţele aprofundate ale arbitrilor în
respectivul domeniu şi încrederea de care se bucură din partea părţilor ce i-au desemnat sunt
de natură de a asigura o calitate deosebită actului de justiţie.
Garanţia calităţii actului de justiţie este asigurată în cazul arbitrajului şi prin
consacrarea răspunderii arbitrilor pentru daune (în dreptul român de art. 565 NCPC), în
contrast cu imposibilitatea angajării unei astfel de responsabilităţi în cazul magistraţilor.
Aşadar arbitrajul apare şi ca o relaţie de încredere între părţi şi arbitrii, aceştia din urmă
putând fi aleşi de părţi din lista instituţiei de arbitraj, dacă este arbitraj instituţionalizat, sau
chiar din afara listei, opţiunea aparţinând în exclusivitate părţilor.
Facem remarca că în arbitrajul instituțional organizat de CACIR, începând cu anul
2012 acest avantaj a fost eliminat, părțile nemaiavând opțiunea de a își alege arbitrii. Numai
Autoritatea de Nominare, reprezentată de Președintele Camerei Naționale este cea care face
desemnările, chiar dacă prin convenția arbitrală părțile au prevăzut altfel. În cazul în care
părțile doresc totuși să aibă beneficiul desemnării arbitrilor, arbitrajul se consideră ad hoc și
nu intituțional, aplicându-se o taxă administrativă majorată cu 50% (art. 8 din Normele
CACIR).

1.7. Neutralitatea
Decurgând din principiul autonomiei de voinţă a părţilor, larg recunoscut şi aplicat în
cazul instituţiei arbitrajului, apare avantajul plasării părţilor, chiar dacă sunt din state diferite,
pe o poziţie de perfectă egalitate în ceea ce priveşte cinci elemente cheie:
- locul arbitrajului;
- limba în care au loc dezbaterile;
- procedura şi regulile aplicabile;
- naţionalitatea arbitrilor;
- reprezentarea legală.
Această posibilitate de alegere este în măsură să asigure o perfectă neutralitate,
înlăturând avantajarea necuvenită a uneia din părţi.

8.1.8. Costurile
Un proces arbitral poate fi mai puţin costisitor decât un proces desfăşurat în faţa
instanţelor de drept comun, având în vedere că durata procesului, conform celor precizate mai
sus este mai redusă, că nu presupune cheltuieli suplimentare datorate existenţei unor căi
ordinare şi extraordinare de atac şi că, în principiu, conduce la o recuperare mai rapidă a
creanţelor. În plus, în sistemul român, taxele de arbitraj stabilite prin Regulile de procedură
ale CACIR nu sunt de regulă mai mari decât taxele judiciare de timbru aferente proceselor
desfăşurate în faţa instanţelor de drept comun.
Totodată, cheltuielile arbitrale pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului se
suportă potrivit înţelegerii dintre părţi (art. 595 NCPC, care dedică de altfel un întreg capitol
III Cheltuielilor arbitrale) şi numai în lipsa acestei înţelegeri cheltuielile arbitrale se suportă de
partea ce a pierdut litigiul. Însă părţile se pot şi înţelege asupra cheltuielilor arbitrale.

1.9. Autonomia de voinţă a părţilor

Este interesant de remarcat că în discutarea avantajelor şi a dezavantajelor arbitrajului
comercial internaţional, sunt evidenţiate în principal elemente privind costurile şi soluţionarea
cu celeritate a acţiunii, pe când un avantaj mai puţin reliefat în prezentarea acestei materii este
acela al (respectării) autonomiei de voinţă a părţilor, autonomie care în doctrina arbitrală este
considerată de esenţa arbitrajului comercial, cu distincţie între arbitrajul intern şi cel
internaţional. În alegerea legii aplicabile, în cazul arbitrajului domestic, voinţa părţilor este
limitată de o legătură substanţială cu contractul, în timp ce în arbitrajul comercial
internaţional alegerea este o opţiune esenţială în litigiile izvorâte din contracte.
Caracterul privat al arbitrajului are ca temei principiul autonomiei de voinţă a părţilor,
care este în strânsă legătură cu conflictul de legi, dar care are impact mult mai general, fiind
un principiu de drept privat, legal şi ideologic fundamental cu valoare de ghid în arbitrajul
intern şi internaţional. Tribunalul arbitral există numai în temeiul faptului că părţile au trasat
limitele acestuia de jurisdicţie, deoarece pentru ca arbitrajul să poată fi aplicabil şi tribunalul
arbitral să aibă autoritate, părţile trebuie să fi ales în mod liber arbitrajul ca metodă de
soluţionare a litigiilor lor. De asemenea, eminenţii profesori Redfern şi Hunter se referă la
autonomia părţilor ca la piatra de temelie a arbitrajului în general şi a celui internaţional în
mod particular. Autonomia părţilor este principiul care se extinde dincolo de jurisdicţia
tribunalului arbitral pentru a traversa întreaga procedură arbitrală, de la stadiul incipient la
aplicarea regulilor procedurale şi a regulilor de fond, la constituirea tribunalului arbitral, la
desfăşurarea procedurii, până la pronunţarea hotărârii arbitrale. Cu alte cuvinte, în aproape
toate aspectele arbitrajului, părţile pot decide pentru ele însele şi tribunalul arbitral va urma
orice convenţie a părţilor.

1.10. Posibilitatea soluţionării litigiului în echitate şi/sau conform uzanţelor

comerciale
Aceasta posibilitate este deseori convenabilă părţilor, care în vederea păstrării unor
raporturi comerciale de lungă durată preferă să se supună unei soluţii de compromis, decât
unei soluţii strict juridice, prin aplicarea riguroasă a normelor de drept.
Este adevărat că şi rolul judecătorului nu se rezumă numai la aplicarea legii, ci este
cunoscut că rolul acestuia trebuie să treacă de caracterul normativ al dreptului pozitiv spre o
dimensiune a interesului social al societăţii, dincolo de barierele legii imobilizate în textele
normative. Direcţia, atât a justiţiei, dar şi a raporturilor de drept din societatea românească,
este necesar să se reorienteze către adaptarea la interesele sociale ale justiţiabililor. Faptul că
dreptul nu se limitează numai la o simplă aplicare a legii este, de regulă, cunoscut
judecătorilor, dar este ceva mai dificil ca aceştia să conştientizeze şi să accepte acest principiu
în practică, astfel încât justiţia să nu se rezume doar la aplicarea şi executarea legilor, ci să
cuprindă şi dimensiunea socială, confuziile şi contradicţiile unei societăţi pe care justiţia
trebuie să le echilibreze, chiar şi atunci când nu există lege sau când, dimpotrivă, legea
stabileşte anumite soluţii inflexibile ce împiedică orice posibilitate de adaptare.
Aici intervine diferenţa între rolul judecătorului şi cel al arbitrului. Datorită
specificului procedurii arbitrale şi, în special, a faptului că litigiile se pot soluţiona şi în
echitate şi ţinându-se seama de uzanţele comerciale şi de faptul că dreptul nu este un domeniu
static ci flexibil, că el de fapt ar trebui să reprezinte dinamica oglindirii unor realităţi sociale
mereu în schimbare, arbitrul poate prin hotărârile sale să vină în întâmpinarea unor soluţii
originale, care să restabilească un echilibru normal între părţile litigioase.
Se delimitează astfel rolul arbitrului, într-o permanentă căutare, de cel al
judecătorului, şi datorită faptului că arbitrii pot alege această profesie pornind cu experienţe şi
pregătiri variate. Mulţi arbitri sunt la origini specializaţi şi în alte ştiinţe, precum sociologie,
psihologie sau în domenii tehnice sau economice. Dar, datorită caracterului din ce în ce mai
complex al litigiilor cu numeroase implicaţii juridice şi economice din epoca modernă şi, mai
ales, a intervenţiei aspectelor legale în asemenea neînţelegeri, cel mai adesea arbitrii provin
din rândul juriştilor specializaţi şi cu experienţă în domeniul dreptului comercial. Această
tendinţă a luat o asemenea amploare, încât activitatea de arbitraj comercial constituie în
prezent fie o profesie distinctă, fie adesea o completare a practicii tradiţionale pentru mulţi
avocaţi, profesori în drept, judecători pensionari şi alte categorii de jurişti. Să nu uităm că
arbitrii sunt chemaţi să soluţioneze diferendele în baza unor norme procedurale definite prin
lege sau de părţi sau de însăşi arbitrii numiţi, aşadar sunt ţinuţi şi îndreptăţiţi să cunoască şi să
aplice legea. Totodată există situaţii în arbitrajul internaţional în care arbitrul este
reprezentantul unei autorităţi şi este expert în domeniul litigiului, de cele mai multe ori şi
datorită poziţiei acestuia ca angajat al autorităţii statale responsabile de reglementarea
activităţii care constituie obiectul litigiului. S-a ajuns astfel la necesitatea practică ca arbitrii
să se supună unui cod profesional de conduită care, printre altele, obligă pe practician să-şi
exercite funcţia de arbitru într-o manieră neutră şi imparţială, şi să păstreze confidenţialitatea
procesului.

1.11. Autonomia procedurii arbitrale

În dinamica dezvoltării arbitrajului comercial, indiferent dacă acesta este instituţional
sau ocazional, există o tendinţă clară de autonomizare, deci de câştigare a unei autonomii cât
mai largi în raport cu instanţele judecătoreşti. S-a ajuns astfel ca să se asigure arbitrajului
comercial condiţii corespunzătoare necesare pentru a putea soluţiona litigiile cu care este
învestit fără intervenţia jurisdicţiei statale.
Pe plan intern, Codul de procedură civilă, prin art. 553 alin 1, statuează înlăturarea
competenţelor instanţelor judecătoreşti odată cu încheierea unei convenţii arbitrale. Întrucât
învestirea efectivă a tribunalului arbitral cu autoritatea de a arbitra va avea totodată în vedere
şi necesitatea valabilităţii convenţiei arbitrale, aici intervine problematica condiţiilor de
valabilitate ale convenţiei arbitrale, precum capacitatea părţilor de a încheia convenţia, lipsa
viciilor de consimţământ, obiectul dedus arbitrajului - arbitrabilitatea litigiilor, cauza
convenţiei arbitrale, cât şi redactarea în termeni clari şi cât mai complet a convenţiei arbitrale
- cazul clauzele arbitrale patologice.
 În acest sens, reamintim că se recunoaşte unanim astăzi, atât în dreptul nostru intern
(art. 554, 579 NCPC), cât şi pe plan internaţional, faptul că organul arbitral are calitatea de a
decide asupra propriei sale competenţe.

1.12. Alte avantaje

Alte avantaje care pot justifica preferinţa comercianţilor pentru arbitraj sunt:
- tribunalul arbitral poate dispune ca administrarea probelor să fie efectuată în
faţa unui arbitru din constituirea tribunalului arbitral (art. 588 alin. 1 NCPC), asigurându-se
astfel o procedură rapidă şi practică;
- arbitrajul prezintă acelaşi garanţii procesuale ca şi judecata în faţa unei instanţe
statale;
- arbitrajul are mai degrabă un caracter calmant, liniştitor prin posibilitatea
părţilor de a stabili ele însele modalităţile de abordare a normelor de procedură pe care
tribunalul arbitral le urmează în judecarea litigiului, inclusiv al locului şi limbii arbitrajului;
- sala de judecată de la locul arbitrajului nu este atât de oficială ca cea statală şi
arbitrajul se poate derula chiar în afara sălilor speciale puse la dispoziţie de instituţiile
arbitrale, chiar şi în sedii neutre (case de avocaţi, notari etc.) sau altele care se agreează de
părţi şi tribunalul arbitral – în vederea stabilirii unei atmosfere optime pentru rezolvarea
efectivă a litigiului dedus arbitrajului;
- posibilităţile de informare egală a părţilor provenind din ţări diferite – prin
intermediul regulamentelor de arbitraj – şi facilitarea folosirii limbilor străine în arbitrajul
internaţional.

8.2. Unele dezavantaje ale arbitrajului comercial

Pe lângă avantajele sus menţionate au fost semnalate în literatura de specialitate
totuşi şi unele dezavantaje sau inconveniente, depinzând de partea care le invocă, cum ar fi:
- ascultarea martorilor şi a experţilor se realizează de regulă fără prestare de
jurământ;
- tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere şi nici să
aplice sancţiuni martorilor sau experţilor (art. 589 NCPC);
- măsurile asigurătorii şi cele vremelnice dispuse de instanţa de arbitraj, în caz
de împotrivire, pot fi executate numai pe baza dispoziţiei instanţei judecătoreşti (art. 585
NCPC);
- arbitrajul poate implica uneori şi un oarecare risc, prin renunţarea la
competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura urmată de acestea în soluţionarea
litigiilor;
- cauzele care pot conduce la desfiinţarea hotărârii arbitrale nu sunt atât de
cuprinzătoare ca şi motivele căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; astfel o eroare
în stabilirea situaţiei de fapt nu va mai putea fi remediată prin acţiunea în anulare;
- încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei,
posibilitatea de a reveni la instanţa judecătorească;
 - costurile arbitrajului pot fi câteodată destul de ridicate, deoarece sunt incluse în
costurile acestea şi onorariile arbitrilor şi cheltuielile acestora în legătură cu arbitrajul, iar
organizarea arbitrajului printr-o instituţie de arbitraj este şi ea costisitoare, depinzând de cele
mai multe ori de valoarea litigiului dedus arbitrajului;
- există şi riscul parţialităţii arbitrului, fiind vorba de relaţia care se poate stabili
între arbitru şi partea ce l-a ales;
- în cazul unui arbitraj multi-partit, diverse dificultăţi sunt, de asemenea, de luat
în considerare – de exemplu, tribunalul arbitral nu poate proceda la conexarea mai multor
pricini, iar lipsa consensului părţilor (să nu uităm de fundamentul contractual al arbitrajului)
poate conduce la probleme complexe legate de numirea arbitrilor, stabilirea normelor de
procedură, la organizarea de arbitraje paralele sau chiar în faţa a diferitelor organe de
jurisdicţie, chiar şi la pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
Conchidem însă că, arbitrajul prezintă, prin caracteristicile sale, numeroase avantaje
ce îl recomandă ca o procedură modernă pentru soluţionarea litigiilor comerciale, preferabilă
jurisdicţiei statale.

Concepte și termeni de reținut

- avantajele arbitrajului
- celeritate – termenul arbitrajului; eficiență – costuri și timp
- decizii definitive și obligatorii – nu mai este necesară investirea cu formulă executorie
- confidențialitate – răspunderea tuturor participanților la procesul arbitra; reglementare
specială a răspunderii materiale a arbitrilor
- flexibilitate – organizarea și desfășurarea maleabilă a procesului, în funcție de nevoile
reale ale părților
- arbitrii – desemnare de către părți, avantajul cel mai important și cu implicațiile cele mai
semnificative asupra întregii proceduri și a rezultatului, finalității sale; imposibilitatea de
desemnare sub auspiciile CACIR
- neutralitate
- costuri – modalitate de reglementare proprie
- autonomia de voință a părților – fundamentul arbitrajului
- soluționarea litigiului și în echitate
- autonomia procedurii arbitrale față de sistemul statal, fără a fi înlăturată complet
intervenția instanțelor judecătorești în anumite situații care pot apărea pe parcursul
derulării procedurii, pentru înlăturarea eventualelor piedici
- existența si a unor dezavantaje
 Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Ce avantajele ale arbitrajului puteți enumera?

2. Ce caracteristici sunt legate de celeritatea în arbitraj?
3. Ce importanța are eficiența desfășurării organizării arbitrajului? Ce termeni sunt
legați de această noțiune?
4. Enumerați câteva aspecte legate de hotărârea arbitrală care determină avantajele
arbitrajului.
5. Confidențialitatea este necesară în arbitraj? Ce impact are aceasta asupra
participanților la procesul arbitral? Există reglementare expresă referitor la anumiți
participanți la proces? Care sunt acestea?
6. Desemnarea arbitrilor în arbitraj este privit ca un avantaj? Aduceți argumente și
exemplificați dacă se aplică întotdeauna în cazul arbitrajului instituțional.
7. Ce alte avantaje mai are arbitrajul față de instanțele judecătorești statale?
8. Există și unele dezavantaje? Care ar fi acestea?