Unitatea de învățare nr.

10

Procedura arbitrală. Reguli procedurale aplicabile.

Principii. Măsuri asigurătorii.
Judecata. Cheltuieli arbitrale

Cuprins

1. Reguli procedurale aplicabile

1.1 Sesizarea tribunalului arbitral – cererea arbitrală. Întâmpinare.
Cerere reconvenţională.
1.2 Citare. Participarea părţilor. Judecata în lipsă
2. Principii generale
3. Măsuri asigurătorii
4. Judecata
5. Cheltuieli arbitrale

Conținut

Preambul

Datorită reglementării de drept comun a arbitrajului în Codul de procedură civilă,

procedurii arbitrale i se conferă identitatea unei proceduri, deși bazată pe caracterul ei
voluntar, alternativ la justiția statală.
Astfel, soluționarea litigiilor deduse arbitrajului se face de asemenea pe calea unei
proceduri, în baza unor standarde procedurale, dar care nu sunt atât de stricte, exigente și care
țin cont de izvorul contractual al arbitrajului și de faptul că arbitrii sunt persoane private. Deci
concepția clasică a dreptului procesual civil este mai atenuată și mai liberală în ceea ce
privește arbitrajul, a cărui reglementare privind procedura arbitrală este special prevăzută în
Titlul al IV-lea al Cărții a IV-a, NCPC, dedicată arbitrajului. Se conferă mai puțină
tehnicitate, rigurozitate și mai multă flexibilitate și libertate participanților la procesul arbitral
în stabilirea regulilor aplicabile și modelarea acestora pe potriva specificității litigiului și
situației respective de fapt.
Procedura arbitrală nu este necesar să fie intransigentă precum a cea de drept comun,
având în vedere că justiția ce se înfăptuiește prin arbitraj este una privată, cu caracter voluntar,

1
alternativ la cea statală și deci care urmărește să fie pertinentă cauzei deduse spre soluționare,
mai adaptată nevoilor părților și nu reglementată întocmai, strictă și fără posibilități de
adaptarea la cerințele cazului.

1. Regulile procedurale aplicabile

Regulile de procedură arbitrale sunt cuprinse în legislațiile naționale ca reglementare

de drept comun și instituțiile arbitrale au dezvoltat aceste standarde, încercând să le adapteze
și perfecteze în funcție de situațiile cel mai des întâlnite și pentru a satisface o paletă cât mai
largă de potențiali clienți.
Astfel instituțiile prevăd diverse mijloace de atractivitate a normelor emise, pentru a
câștiga încrederea părților, a atrage arbitrii cât mai competenți și recunoscuți pe listele lor și a
crea un cadru bine închegat și totuși flexibil oricărei situații ce poate interveni. La redactarea
normelor și a regulilor de procedură arbitrală, instituțiile sunt chemate să ia în considerare
libertatea părților în alegerea formei de arbitraj, a regulilor aplicabile, a locului și limbii
arbitrajului. Acestea însă trebuie coroborate cu principiile arbitrajului și dreptul părților la un
proces echitabil și totodată cu noile tendințe în materie, astfel încât să nu impieteze asupra
uniformizării și standardizării internaționale. Seturile de reguli sunt astfel definite încât să
asigure un cadru instituțional bine structurat, care să asigure transparența, eficiența și
corectitudinea în procesul se soluționare a litigiilor și totodată pentru a permite părților să își
exercite drepturile și să își ajusteze desfășurarea procedurii cum consideră mai potrivit.
Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, când părțile pentru a asigura eficiența arbitrajului
trebuie să cuprindă în convenția arbitrală toate elementele necesare bunei funcționări a
procedurii, în cazul arbitrajului instituțional se subînțelege că părțile au agreat implicit și
regulamentul, regulile de procedură arbitrală, normele instituției, fără a mai fi necesară
inserarea lor separată.
Deci referitor la efectele convenției arbitrale și modul în care este formulată, trendul
modern este de subînțelegere a regulilor procedurale ale unei instituții odată ce aceasta a fost
agreată sau de convenire asupra instituției prin menționarea/acceptarea regulilor sale
procedurale. De exemplu, în sistemul Regulilor CACIR, atunci când părțile agreează asupra
instituției, se prezumă că au agreat pentru regulile sale de procedură și asupra tuturor
normelor convenționale ale acelei instituții arbitrale. Identic art. 619 (2) NCPC. În mod
similar dar cu o nuanță diferită, Regulile ICC stipulează (art. 6 (2)) că prin convenirea asupra
regulilor, părțile se consideră că au convenit ca arbitrajul să se desfășoare sub auspiciile
respectivei instituții arbitrale.

1.1 Sesizarea tribunalului arbitral – cererea arbitrală

Sesizarea tribunalului arbitral se realizează de către partea la convenţia arbitrală care

doreşte soluţionarea unui litigiu, de natura celui prevăzut în convenţie, apărut între părţi.
Această parte, reclamantă în procedura arbitrală, va înainta tribunalului arbitral o cerere scrisă
care va conţine elementele imperative impuse fie de convenţia arbitrală, fie de regulile

2
instituţiei arbitrale sau de legea procedurală aplicabilă. În cazul în care convenţia arbitrală nu
conţine detalii referitoare la conţinutul cererii de arbitrare, NCPC impune în art. 571
conţinutul minimal al cererii de arbitrare.
Cererea de arbitrare va fi însoţită de înscrisuri care se depun în original sau în copie
certificată de parte.
Se specifică totodată că cererea se poate face printr-un proces-verbal încheiat în faţa
tribunalului arbitral şi semnat de părţi sau numai de reclamant, precum şi de arbitri.
In baza prevederilor art. 572 NCPC, reclamantul va comunica pârâtului, precum şi
fiecărui arbitru, copie de pe cererea de arbitrare şi de pe înscrisurile anexate.

Medierea/concilierea prealabilă
O problemă interesantă în punct de vedere practic şi teoretic, având în vedere ultimele
modificări ale codului de procedură civilă, este aceea a existenţei obligaţiei de mediere/
conciliere prealabilă a părţilor implicate într-o procedură arbitrală comercială.
Obligaţia de conciliere exista reglementată de vechiul C.pr.civ. înaintea declanşării
unui litigiu comercial în faţa instanţelor de drept comun (art. 720 1 C.pr.civ). Ședința de
informare privind medierea și avantajele sale a devenit obligatorie conform legii medierii și
art. 193 NCPC.
În ce măsura astfel de proceduri ar fi obligatorii înainte de declanşarea procedurii
arbitrale reprezintă o problema de discutat în raport de prevederile convenţiei arbitrale, a
regulilor de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul sau a legii procedurale
aplicabile litigiului.
Considerăm că în măsura în care principiul autonomiei părţilor este preponderent în
această materie, dacă părţile nu au menţionat expres în cadrul convenţiei arbitrale
obligativitatea acestei proceduri prealabile, îndeplinirea acesteia nu poate determina
neprimirea sau inadmisibilitatea cererii de arbitrare. În plus, dacă regulile de procedură ale
instituţiei de arbitraj nu prevăd obligativitatea unei astfel de proceduri prealabile, părţile nu
sunt obligate la aceasta pentru ca cererea arbitrală să fie primită spre soluţionare.
În consecinţă, întrucât arbitrajului îi sunt aplicabile regulile de procedură speciale
prevăzute în Cartea a IV-a NCPC, considerăm că nu este necesară realizarea vreunei
proceduri prealabile ca o condiţie prealabilă pentru primirea cererii arbitrale.

Întâmpinarea și cererea reconvențională

În vederea asigurării dreptului la apărare al celui împotriva căruia este îndreptată
cererea de arbitrare, acesta are dreptul de a-şi formula apărările fie pe calea întâmpinării fie
prin formularea unei cereri reconvenţionale, în limitele convenţiei arbitrale și a regulilor
aplicabile.
Condiţiile, termenul în care trebuie depusă şi cuprinsul întâmpinării vor fi
reglementate de către părţi prin convenţia arbitrală, în caz contrar aplicându-se prevederile
legii procedurale aplicabile sau regulile instituţiei arbitrale.
În baza prevederilor art. 573 NCPC, pârâtul poate formula întâmpinare în termen de
30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare. Întâmpinarea va cuprinde excepţiile

3
privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la aceasta cerere, probele propuse
în apărare, precum si, în mod corespunzător, toate celelalte menţiuni prevăzute în art. 571
NCPC pentru cererea arbitrală.
Sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a
fost legal citată (fostul prim termen de înfăţişare), pârâtul trebuie să aducă la cunoştinţa
tribunalului arbitral excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin
întimpinare.
Dacă litigiul se amână din cauza pârâtului, care nu a depus întâmpinarea, acesta va
putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.
De asemenea, pârâtul va trebui să depună întâmpinarea şi înscrisurile doveditoare în
copie atât pentru fiecare arbitru cât şi pentru reclamant.
În cazul în care pârâtul are pretenţii de formulat împotriva reclamantului, derivând din
acelaşi raport juridic şi în baza aceleiaşi convenţii arbitrale, acesta poate formula cerere
reconvenţională (art. 574 NCPC). Cererea reconvenţională trebuie introdusă în cadrul
termenului pentru depunerea întimpinării sau cel mai târziu până la primul termen judecată la
care pârâtul a fost legal citat şi trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea
principală sau întâmpinarea.

1.2. Citare. Participarea părţilor. Judecata în lipsă

Pentru realizarea corectei informări a părţilor în ceea ce priveşte declanşarea,

organizarea şi desfăşurarea procedurii arbitrale, un loc important îl ocupa dispoziţiile legate
de citarea părţilor în arbitraj şi comunicarea actelor de procedură. Realizarea corectă a acestor
acte procedurale, supuse legii procedurale aplicabile, este verificată de instanţele de drept
comun care au competenţe în materia investirii cu formula executorie şi a executării sentinţei
arbitrale.
Conform art. 577 NCPC, comunicarea între părţi sau de către părţi a actelor de
procedură, a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, a hotărârilor arbitrale şi a încheierilor de
şedinţă se face prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire.
Informaţiile şi înştiinţările părților cu privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitral pot fi
făcute şi prin telefax, poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare care permite
stabilirea probei comunicării şi a textului transmis. Înscrisurile pot fi înmânate şi personal
părţii, sub semnătura acesteia. Înscrisurile pot fi înmânate și personal părții, sub semnătură.
Comunicarea înscrisurilor către părţi se consideră îndeplinită şi în cazul în care
destinatarul a refuzat primirea sau nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru a le ridica, deşi
există dovada avizării sale. O altă modalitate de îndeplinire a procedurii de comunicare şi
citare în cazul arbitrajului instituțional poate fi şi înmânarea sub semnătura certificată de
asistentul arbitral sau de un agent al Curţii de Arbitraj, cu precizarea datei înmânării.
Toate dovezile referitoare la îndeplinirea procedurilor de citare şi comunicare se vor
depune la dosarul cauzei.
Art. 578 NCPC precizează că îndată după expirarea termenului pentru depunerea
întâmpinării, tribunalul arbitral verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere şi, dacă va

4
socoti necesar, va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului. După
această verificare şi, dacă este cazul, după completarea dosarului, tribunalul arbitral fixează
termen de dezbatere a litigiului şi dispune citarea părţilor.
NCPC prin art. 580 fixează un interval de cel puțin 15 zile între data primirii citației si
termenul de dezbatere.

Participarea părților și a terților

Vechea reglementare nu prevedea expres posibilitatea participării părților prin
reprezentant sau participarea terților.
Textul art. 546 NCPC care se referă la reprezentarea părților particularizează
principiile generale ale dreptului comun în materie (Cartea I, Titlul II, Capitolul II, Secțiunea
a 4-a NCPC), întrucât formularea de cereri și exercitarea drepturilor procesuale prin
reprezentant convențional a devenit o necesitate și obicei, având în vedere complexitatea și
tehnicizarea problemelor de drept și de fapt ce însoțesc un astfel de proces arbitral. Sunt
similare principiile reprezentării prin avocat sau consilier juridic (art. 546 (3) NCPC).
Mai mult, alin. 2 al art. 546 NCPC prevede că împuternicirea dată avocaților are chiar
o dublă eficacitate procedurală, prezumându-se că domiciliul / sediul procesual este ales la
avocat și totodată cuprinde dreptul avocatului de a exercita opțiunile cu privire la termenul
arbitrajului (caducitate, prelungire).
Deci în litigiul arbitral reprezentarea părților poate fi dublată de asistarea altor
specialiști, iar art. 581 NCPC se ocupă de mai mult, participarea terților în litigiul arbitral,
știut fiind că numai în temeiul existenței unei convenții arbitrale, deci a consimțământului
celor interesați, se poate recurge la arbitraj. Astfel se specifică că această posibilitate a terților
de a participa la litigiul arbitral este valabilă în condițiile în care există acordul atât al terților
cât și al tuturor părților. Referitor la intervenția accesorie (art. 63 NCPC), având în vedere
particularitățile acesteia, se stabilește că nu mai este nevoie de îndeplinirea consimțământului
tuturor.
O problemă extrem de interesantă se pune aici privind posibilitatea extinderii
convenției arbitrale la nesemnatari, problematică extrem de dezbătută mai ales în arbitrajul
internațional și care este delicată și complexă. Această problematică excede cursul de față și
chiar art. 581 NCPC, care cere consimțământul tuturor părților și acordul terților. În principiu
în practică apare problema lipsei acestui acord, dar necesitatea extinderii clauzei
compromisorii la nesemnatari care au contribuit în vreun fel la negocierea, semnarea,
implicarea în executarea contractului principal sau au beneficiat de încheierea contractului sau
sunt afiliați ai unei părți și astfel s-ar putea interpreta ca aderare (consimțământ implicit) la
clauza compromisorie. Dar trebuie analizat în coroborare cu forma clauzei compromisorii
cerută de art. 548 NCPC și posibilitatea aplicării unei legi delocalizate pentru a considera
validă formal o astfel de clauză extinsă.

Judecata în lipsă
Ținând cont de principiul celerității procedurii arbitrale, soluționarea rapidă a litigiului
arbitral este facilitată prin reglementarea posibilității dezbaterii acestuia în absența uneia din

5
părțile legal citate. Aceasta este regula consfințită de art. 582 NCPC, dar care are ca excepție
solicitarea expresă de amânare pentru motive temeinice de către partea lipsă, cel mai târziu cu
3 zile înainte de data pentru care a fost stabilită dezbaterea, cu condiția încunoștințării
celorlalți participanți. Pentru a se da eficiența necesară arbitrajului, legiuitorul a lăsat la
latitudinea exclusivă a tribunalului arbitral aprecierea justeții motivelor invocate, pentru a
preveni și elimina manevrele șicanatorii de tergiversare prin cererea nejustificată a
amânărilor, hotărârea tribunalului în acest sens nefiind supusă niciunei căi de atac.
O altă modalitate de a crește eficiența procedurii este prevăzută în art. 584 NCPC, care
se referă la absența ambelor părți (legal citate). Astfel, soluționarea litigiului poate fi realizată
și în lipsa ambelor părți legal citate, cu excepția amânării pentru motive temeinice, supuse
analizării numai de către tribunalul arbitral, similar comentariului de mai sus.
Dar, în măsura în care tribunalul arbitral apreciază că prezența părților sau măcar
depunerea de concluzii scrise ar fi necesară, poate interveni și amâna din oficiu judecarea,
pentru a asigura corectitudinea și a sluji aflării adevărului în cauză.

2. Principiile generale ale procedurii arbitrale

Principiile generale de desfăşurare a procedurii arbitrale pornesc de la autonomia de

voinţă a părţilor în cadrul acestei proceduri, prevăzută atât de dispoziţiile aplicabile în litigiile
arbitrale interne cât şi în cele internaţionale. Aplicabilitatea şi importanţa acestui principiu în
cadrul procedurilor arbitrale este o consecinţă directă a caracterului convenţional al
arbitrajului, fiind de la sine înţeles faptul că de vreme ce părţile prin acordul mutual de voinţă
supun soluţionarea unui litigiu tribunalului arbitral, regulile de desfăşurare a procesului sunt şi
acestea lăsate la latitudinea părţilor.
Autonomia părţilor în stabilirea procedurii de desfăşurare a arbitrajului sau a unor
anumite părţi din aceasta se completează cu autonomia pe care arbitrii, membrii ai
tribunalului arbitral, o au în sensul stabilirii cadrului procedural al arbitrajului.
Alături de acest principiu general de desfăşurare a arbitrajului, în reglementarea
existentă – atât cea conţinută în Codul de procedură civilă cât şi cea din Regulile CACIR –
putem identifica în coroborare cu Capitolul II din Titlul preliminar dedicat principiilor
fundamentale ale procesului civil, art. 5-23 NCPC la care face trimitere și art. 575 NCPC şi
alte principii legate de desfăşurarea procedurii arbitrale:
Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, cunoscut pe plan
internațional ca due process, este prevăzut deja în art. 6 NCPC, fiind preluat din art. 6 al
Convenției europene a drepturilor omului. Aplicabilitatea în arbitraj a acestui principiu
corespunde unor exigențe superioare, de interes al asigurării unei justiții corecte și eficiente,
deziderat pentru orice justițiabil. Indiferent că se adresează unui tribunal privat sau statal,
acest principiu de bază al procesului echitabil a devenit o etică generală, deoarece reprezintă
garanțiile procedurale de bază ale oricărui organ jurisdicțional (cum este si tribunalul arbitral),
care include imparțialitatea tribunalului arbitral, contradictorialitatea procedurii, celeritatea și
eficiența procedurii, obligația de a motiva și altele.

6
 Egalitatea părţilor participante în cadrul unei proceduri arbitrale, care reiese din
examinarea prevederilor referitoare la constituirea tribunalului arbitral, dreptul la apărare şi
limba de desfăşurare a arbitrajului. Părţile, prin convenţia arbitrală pot stabili limba în care se
va desfăşura procedura arbitrală şi în care se vor administra probele, pentru a evita
inegalitatea între părţi în ceea ce priveşte accesul rapid şi nelimitat la dosar şi la procedură.

Contradictorialitatea procedurii. Acest principiu asigură părţilor posibilitatea de a

participa şi de a soluţiona orice probleme sau incidente apărute în cadrul procedurii în
contradictoriu cu cealaltă sau celelalte părţi implicate, astfel ca măsurile sau orice alte decizii
luate de către tribunalul arbitral să fi puse întâi în discuţia părţilor.

Disponibilitatea apare ca posibilitatea părţilor în litigiu de a stabili în mod clar şi

detaliat limitele litigiului supus soluţionării tribunalului arbitral şi de a dispune în orice
moment de soarta acestuia. Concretizarea acestui principiu o constituie dreptul suveran al
părţilor de a declanşa un litigiu arbitral, de a stabili limitele pretenţiilor de a renunţa la cererea
arbitrală şi a pretenţiilor ridicate, dreptul pârâtului în cadrul unei proceduri arbitrale de a
achiesa la pretenţiile formulate, dreptul părţilor de a tranzacţiona pretenţiile ridicate ca şi
drepturile acestora legate de atacarea hotărârii arbitrale pronunţate sau de a solicita sau nu
executarea acesteia.

Oralitatea. Este adevărat că cele mai multe elemente sau aspecte ale procedurii sunt
obligatoriu a fi desfăşurate în scris, totuşi de principiu dezbaterile au loc oral în faţa
tribunalului arbitral.

Confidenţialitatea procedurii. Toate actele de procedură cât şi documentele din

dosarul arbitrajului sau dezbaterile acestuia sunt confidenţiale. Arbitrii au obligaţia de a păstra
confidenţialitatea asupra tuturor celor desfăşurate în cursul procedurii, asupra actelor şi
documentelor aflate la dosarul cauzei. Mai mult, atât instituția cât și arbitrii (art. 565 NCPC))
au obligaţia de a nu publica sau divulga datele de care iau cunoştinţă în îndeplinirea
atribuţiilor ce le revin în cadrul procedurii arbitrale. Dosarul cauzei este confidenţial şi nici o
persoană străină nu are acces la acesta fără acordul scris al părţilor şi încuviinţarea
tribunalului arbitral.
Toate aceste aspecte asigură realizarea uneia din caracteristicile importante ale
arbitrajului comercial şi constituie totodată şi unul din avantajele unei astfel de proceduri care
asigură păstrarea secretului asupra unei întregi palete de informaţii şi date cu caracter
comercial, care sunt ţinute la distanţă de orice formă de publicitate care ar putea vătăma
interesele comerciale ale părţilor implicate.

Rolul activ al arbitrilor reiese prin evidenţierea tuturor aspectelor de fapt care pot
conduce la cea mai bună soluţionare în drept sau în echitate a problemelor aduse în faţa
tribunalului arbitral. Arbitrii pot solicita administrarea anumitor probe sau clarificarea
anumitor situaţii sau chiar pot încerca soluţionarea litigiului pe baza concilierii părţilor. Libera

7
apreciere (582, 584, 587 NCPC) și rolul activ, chiar de facilitator de soluționare amiabilă a
litigiului (art. 21, 22 NCPC) sunt expres prevăzute de lege.

Exercitarea cu bună credinţă a drepturilor procedurale în conformitate cu scopul

pentru care acestea au fost recunoscute părţilor. Acest principiu aplicabil şi în cazul procedurii
în faţa instanţelor de drept comun este mai accentuat în cadrul unei proceduri de natură
contractuală, private cum este cea a arbitrajului comercial.

3. Măsuri vremelnice asigurătorii și provizorii

Tribunalul arbitral poate încuviinţa în favoarea uneia între părţi măsuri vremelnice
asigurătorii sau conservatorii referitoare la circumstanţe de fapt sau la averea pârâtului, în
condiţiile legii (art. 585 NCPC). În cazul în care partea împotriva căreia s-a luat o astfel de
măsura nu îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile stabilite prin aceste măsuri în sarcina sa,
numai instanţele de drept comun pot dispune executarea unor astfel de măsuri, deoarece
numai instanțele statale pot ordona măsuri de constrângere, tribunalul arbitral neavând
prerogativa imperium.
De exemplu, măsurile vremelnice asigurătorii sau conservatorii pot avea ca obiect
anumite dispoziţii legate de bunuri supuse deprecierii cu privire la depozitarea sau vânzarea
imediată a acestora, dacă în caz contrar partea interesată ar suferi pierderi din această cauză.
Măsurile vremelnice dispuse de către tribunalul arbitral ca şi orice alte decizii ale
acestuia pot fi puse în executare silită numai de către instanţele de drept comun competente să
decidă în ceea ce priveşte aspectele legate de executarea deciziilor tribunalului arbitral. De
asemenea, aceleaşi instanţe pot decide în ceea ce priveşte anumite măsuri de obligare sau
constrângere a părţilor într-un litigiu arbitral de a se supune oricăror măsuril dispuse de către
tribunalul arbitral.
Instituția măsurilor asigurătorii poate opera atât înaintea intrării efective (declanșării)
în procedura arbitrajului (dar cu condiția constituirii tribunalului arbitral), cât și în cursul
arbitrajului.
Cererea de măsuri asigurătorii poate fi adresată și direct instanței judecătorești, fără ca
aceasta să semnifice renunțarea părților la competența arbitrajului, ci doar intervenția instanței
judecătorești pentru desfășurarea arbitrajului, conform art. 547 NCPC.
Procedura acordării măsurilor asigurătorii este menționată în art. 585 (2), (3) NCPC.
De obicei, în fața instanței judecătorești aceste cereri vremelnice se soluționează pe calea
ordonanței președințiale (art. 996-1001 NCPC) sau pe calea procedurilor speciale
reglementate conform Cartea a VI-a (Proceduri speciale), Titlului IV, Măsuri asigurătorii și
provizorii (art. 951-978 NCPC), precum sechestru asigurător / judiciar, poprire sau alte
măsuri.

4. Judecata - Dezbaterile

4.1. Legea procedurală aplicabilă

8
 Reținem din paragraful destinat regulilor aplicabile procedurii că art. 541, 544, 576,
1122 NCPC stabilesc ca regulă generală că, în limita respectării ordinii publice, a bunelor
moravuri și a dispozițiile imperative ale legii, părțile stabilesc regulile de desfășurare a
arbitrajului prin convenția arbitrală (inclusiv referirea la un anumit arbitraj instituțional) sau
împuternicesc tribunalul arbitral să stabilească regulile aplicabile sau dacă nici acesta nu o
face, se aplică codul de procedură civilă.

4.2. Locul, limba şi termenul arbitrajului. Caducitate

Cu referire la legea procesuală aplicabilă, un element important îl reprezintă locul în

care se va desfăşura arbitrajul. Dacă părţile nu au făcut referire la nici un fel de reguli de
procedură, în arbitrajului ad-hoc sau în cazul în care regulile de procedură stabilite de către
părţi prin convenţia arbitrală sau normele la care aceasta face referire sunt incomplete, legea
procesuală aplicabilă va fi cea în vigoare la locul desfăşurării arbitrajului. Această regulă
rezultă din prevederile Convenţiei de la New York care menţionează (art. V d) ca o condiţie a
obţinerii recunoaşterii şi executării unei sentinţe arbitrale faptul că procedura arbitrală s-a
desfăşurat în conformitate cu prevederile convenţiei arbitrale sau în lipsa acesteia în
conformitate cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul.
În cadrul procedurii arbitrale, în baza principiului autonomiei voinţei părţilor, acestea
pot conveni care este limba în care se va desfăşura procedura arbitrală, fapt care va fi stabilit
de regulă în cadrul convenţiei arbitrale. Aceasta poate fi limba contractului principal care
conţine convenția arbitrală sau poate fi stabilită ulterior prin compromis.
În cazul arbitrajului internaţional, părţile pot beneficia de serviciile propriului lor
traducător pentru limba în care are loc procedura arbitrală, care este de regulă limba
menţionată în convenţia arbitrală sau limba contractului în care aceasta convenţie a fost
inclusă. Tribunalul arbitral poate stabili orice altă limbă de circulaţie internaţională ca fiind
limba arbitrajului, în condiţiile în care se dovedeşte a fi necesar (art. 570 NCPC).
Dacă părţile nu stabilesc limba în care se va desfăşura arbitrajul, aceasta va fi limba
tribunalului arbitral sau limba instituţiei arbitrale care organizează litigiul arbitral. În orice
caz, dacă părţile au stabilit că limba arbitrajului este altă decât cea română, toate actele,
comunicările, înscrisurile şi documentele emise de către instituție, tribunalul arbitral sau de
către părţi vor fi emise în această limbă. Hotărârea arbitrală pronunţată într-un astfel de litigiu
va fi redactată şi semnată de către arbitri în limba în care s-a desfăşurat procedura arbitrală.
Referitor la termenul arbitrajului, art. 567 NCPC prevede că acesta este de 6 luni de la
data constituirii tribunalului arbitral, sub sancțiunea caducității arbitrajului, dar părțile sunt
libere să convină în scris asupra prelungirii termenului. Pentru motive temeinice, tribunalul
arbitral poate dispune prelungirea termenului cu cel mult 3 luni, o singură dată.
Caducitatea se referă la posibilitatea părților de a stabili la primul termen de judecată
la care au fost legal citate, sub sancțiunea decăderii, un anumit termen în care să se
soluționeze litigiul lor. Odată ales acest termen el trebuie respectat, iar la îndeplinirea
acestuia, când cel puțin una din părți a formulat declarația privind caducitatea, tribunalul

9
arbitral va pronunța o hotărâre de constatare a intervenirii caducității. Dacă părțile doresc să
continue judecata trebuie să declare în mod expres că înțeleg să renunțe la caducitate (art. 568
NCPC).

4.3. Competență. Obligaţii procedurale – cereri și excepții

Reținem că la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită tribunalul

arbitral își verifică competența, fiind astfel reafirmat principiul competence-competence (art.
579 NCPC), analizat la paragraful destinat autonomiei convenției arbitrale.
Soluțiile tribunalului arbitral pot fi de competență, consemnată printr-o încheiere ce nu
se poate desființa separat de hotărârea arbitrală, sau de necompetență, caz în care își declină
competența printr-o hotărâre, fără a mai putea fi desființată.
În afară de toate cele precizate anterior sau faţă de alte dispoziţii aplicabile ale legii de
procedură, în cazul în care convenţia arbitrală nu prevede în mod diferit, părţile au obligaţia
de a îndeplini anumite acte de procedură şi de a ridica anumite excepţii în limitele prevăzute
fie în Codul de procedură civilă fie în regulile de arbitraj aplicabile, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a mai invoca anumite excepţii.
Astfel, art. 592 NCPC menţionează în mod expres faptul că orice excepţie privind
existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele
însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecata la care
partea a fost legal citată trebuie ridicată de către părţile în litigiul arbitral cel mai târziu până
la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. În caz contrar, părţile sunt
decăzute din dreptul de a invoca aceste excepţii pe parcursul procedurii arbitrale, în cursul
dezbaterilor.
Pe de altă parte, părţile sunt obligate să depună orice înscrisuri şi să facă orice alte
cereri tot până la primul termen de judecată. În caz contrar, toate aceste probe sau cereri nu
mai pot fi invocate în cursul arbitrajului, cu excepţia cazurilor la art. 254 (2) NCPC.
A devenit incident prin alin. 3 al art. 592 NCPC principiul salvgardării actelor de
procedură neregulate dacă neregularitatea nu a fost invocată la primul termen, dar anterior de
a se pune concluzii în fond.

4.4. Probele: administrare, tipuri de probe admise, particularităţi ale procedurii

de administrare a probelor

Codul de procedură civilă cât şi Regulile CACIR nu prezumă existenţa unor contacte
între părţi înaintea dezbaterilor în vederea discutării probelor ce vor fi propuse spre
administrare. Fiecare parte în litigiu va propune spre administrare probele pe care le consideră
necesare, iar administrarea acestora se va face în baza deciziei tribunalului arbitral (art. 586
NCPC), care va stabili tipul de probă admisibilă şi termenul administrării acesteia. Se reține
însă încurajarea cooperări între părți în demersul procedurale al administrării probelor (art.
588 NCPC), dar tribunalul arbitral poate ordona înfățișarea oricărui mijloc de probă dacă este
deținut de una din părți și aceasta nu îl prezintă de bunăvoie.

10
 Referitor la propunerea probelor, conform art. 587 NCPC, Tribunalul arbitral are
competenţa exclusivă de a decide asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor propuse
de părţi. Pentru eficientizarea procedurii și asigurarea celerității, cu consultarea părţilor,
tribunalul arbitral poate fixa termene-limită pentru administrarea probelor încuviinţate. După
expirarea acestor termene, administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul
arbitral apreciază că aceasta este esenţială pentru soluţionarea corectă a litigiului.
În ceea ce privește administrarea probelor, tribunalului arbitral îi este recunoscută
prerogativa dispunerii administrării oricăror probe, sarcina probei revenind în exclusivitate
părților, tribunalul arbitral putând să solicite lămurirea obiectului cererii arbitrale și situației
de fapt. În principiu, conform legislaţiei române aplicabile, părţile pot propune proba cu
înscrisuri (documente sub semnătură privată sau acte autentice, documente contabile,
registrele societăţilor comerciale, facturi, corespondenţă etc.), martori, interogatoriu,
expertiză.
Audierea martorilor și experților se face fără prestare de jurământ. Tribunalul arbitral
nu poate aplica martorilor și experților sancțiuni sau mijloace de constrângere. Depoziţia
martorilor este orală, în faţa tribunalului arbitral dar, cu titlu de noutate, se poate la cererea
sau cu consimțământul martorilor și experților efectua și la locuința acestora sau la locul unde
își desfășoară activitatea şi în general tribunalul arbitral poate cere depoziția și în scris,
acordând un termen în acest scop (art. 589 NCPC). Totodată li se pot cere autorităților publice
informații necesare pentru soluționarea litigiului (art. 590 NCPC).
În continuare intima convingere a tribunalului arbitral este fundamentul legal al
aprecierii probatoriului.
Larg folosită în arbitrajul internațional, cross-examination, adică audierea încrucișată a
martorilor/ experților, nu este reglementată în NCPC, cu toate acestea, conform art. 256
NCPC referitor la convențiile privind probele, se poate agrea de către părți și asupra acestei
metode.

4.5. Încheierile de şedinţă

Încheierile de şedinţă reprezintă un proces verbal al dezbaterilor care au avut loc la un

anumit termen. Evident, prin aceste încheieri se vor constata şi măsurile dispuse de tribunalul
arbitral cu aceasta ocazie şi pot cuprinde şi anumite menţiuni sau măsuri care să lege
tribunalul arbitral având în vedere sentinţa arbitrală ce va fi luata, aşa numitele decizii
interlocutorii.
Decizii interlocutorii pot fi luate cu privire la următoarele aspecte: obiecţiile ridicate
de către una dintre părţi cu privire la unul dintre arbitrii, la competenţa tribunalului arbitral, la
aspecte legate de îndeplinirea procedurii de citare sau pot fi dispuse măsuri interimare şi
asigurătorii.
Deciziile interlocutorii sunt obligatorii şi leagă tribunalul arbitral cu privire la cele
decise, în sensul că acesta nu mai poate reveni asupra acestor decizii.

11
 Art. 593 NCPC menţionează faptul că încheierea de şedinţă va conţine cuprinsul
dezbaterilor tribunalului arbitral iar orice măsura dispusă prin aceste încheieri va trebui să fie
consemnata şi motivata în încheierea de şedinţă.
Încheierea de şedinţă este un act scris care va conţine pe lângă componenta nominală a
tribunalului arbitral, locul şi data dezbaterilor, numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor
sau, după caz, denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte
persoane care au participat la dezbaterea litigiului, şi următoarele menţiuni:
a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
b) cererile şi susţinerile părţilor;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor.
Arbitrii care au opinii diferite, vor menţiona în încheiere opinia separată.
Părţile în litigiul arbitral au dreptul să ia cunoştinţa de conţinutul încheierilor şi de
actele dosarului. La cererea acestora sau din oficiu tribunalul arbitral poate îndrepta sau
completa încheierea de şedinţă, printr-o altă încheiere.
Tribunalul arbitral poate comunica la cerere copii de pe încheierea de şedinţă.
Art. 594 NCPC reglementează atacarea separată a anumitor încheieri de ședință.

5. Cheltuieli arbitrale

În mod obişnuit costurile sunt reprezentate de taxele percepute de instanţe pentru

serviciile oferite, onorariile avocaţilor, experţilor şi al producerii probelor admise de către
respectiva instanţă. Aceste costuri sunt avansate de către cel care începe procedura arbitrală la
declanşarea acesteia.
Costurile arbitrajului reprezintă cheltuielile efectuate de către părţi, arbitrii şi alţi
participanţi la procedura arbitrală în vederea desfăşurării şi finalizării acesteia. Distingem însă
între cheltuieli ale părţilor în litigiu, pe care fiecare dintre acestea le suportă, şi anume
cheltuieli referitoare la reprezentare, experţii proprii, transport până la locul arbitrajului,
traducători etc. - cheltuieli care în principiu la sfârşitul procedurii vor fi suportate de către
partea care cade în pretenţii - şi între cheltuieli ale tribunalului arbitral, care privesc strict
procedura arbitrală, cum ar fi onorariile arbitrilor, cheltuielile referitoare la transportul
acestora, cheltuielile legate de procedura arbitrală, expertize, probe şi alte măsuri ce pot fi
dispuse de către tribunalul arbitral pe parcursul desfăşurării procedurii arbitrale (art. 595
NCPC).
Conform NCPC cheltuielilor arbitrale le sunt consacrate Capitolul III, art. 595-600.
care reprezintă dreptul comun pentru arbitrajul ad-hoc, căci pentru cel instituțional fiecare
instituție are propriile sale norme aplicabile.
În ceea ce priveşte arbitrajul instituţionalizat, Codul de procedură civilă prevede faptul
că toate problemele legate de cheltuielile arbitrale (cheltuieli pentru organizarea arbitrajului şi
altele asemenea) ca şi onorariile arbitrilor vor fi reglementate în conformitate cu dispoziţiile
regulamentului instituţiei care organizează arbitrajul (art. 620 NCPC).

12
 În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie stabilită în mod
separat; valoarea obiectului cererii se stabileşte la suma totală a capetelor de cerere.
Dacă reclamantul nu a stabilit sau a stabilit inexact valoarea obiectului cererii,
tribunalul arbitral sau instituția arbitrală (în cazul arbitrajului instituționalizat), din oficiu sau
la cererea pârâtului, stabileşte această valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.

Reguli referitoare la stabilirea, consemnarea sau avansarea cheltuielilor arbitrale

În principiu, tribunalul arbitral stabileşte nivelul cheltuielilor arbitrale ţinând seama de
complexitatea cauzei supuse spre soluţionare, probele solicitate, durata procedurilor şi
valoarea litigiului.
Art. 595 NCPC stabileşte faptul că onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a
probelor, de deplasare a părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor, se suporta conform
înţelegerii dintre părţi. Dispoziţiile legale nu prevăd însă niveluri minimale sau maximale ale
acestor cheltuieli şi nici criterii pe care tribunalul arbitral le poate avea în vedere în stabilirea
nivelului acestor cheltuieli.
Atât în cazul procedurilor arbitrale ad-hoc cât şi în cazul arbitrajului instituţionalizat,
nu exista obligativitatea garantării prealabile a costurilor legate de procedurile arbitrale pentru
nici una dintre părţile implicate. Dar, garantarea prealabilă a costurilor legate de procedurile
arbitrale nu împiedica tribunalul arbitral să estimeze onorariile arbitrilor şi în timpul
desfăşurării procedurilor arbitrale şi să oblige părţile împreună (solidar) sau una dintre ele să
consemneze la dispoziţia tribunalului sumele reprezentând aceste onorarii (art. 596 NCPC).
Dacă partea care a fost obligată să avanseze sau să consemneze cheltuielile arbitrale nu îşi
îndeplineşte această obligaţie, cealaltă parte poate avansa sau consemna sumele stabilite de
către tribunalul arbitral urmând ca prin hotărârea arbitrală partea respectivă să fie obligată să
achite aceste cheltuieli (art. 596 (3) NCPC).
De asemenea, tribunalul poate decide ca părţile să consemneze la dispoziţia acestuia şi
o parte din cheltuielile arbitrale într-un moment interimar al desfăşurării procedurii arbitrale
(art. 597 NCPC). Mai mult, tribunalul poate să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea,
avansarea sau plata sumelor prevăzute.
În cazul în care părţile nu sunt de acord cu dispoziţiile tribunalului arbitral în ceea ce
priveşte consemnarea în avans a cheltuielilor arbitrale şi a onorariilor arbitrale instanţa de
drept comun, la cererea părţii interesate, poate să decidă asupra acestor aspecte (art. 598
NCPC). Instanța statală va pronunța o încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi de
atac.
Numai după comunicarea hotărârii se va efectua plata onorarilor arbitrilor, iar dacă
arbitrajul se întrerupe fără pronunțarea unei hotărâri,onorariile se reduc corespunzător
activității depuse (art. 599 NCPC).
Orice dispute între părţi referitoare la probleme legate de onorariile arbitrilor şi alte
cheltuieli arbitrale nu pot constitui motive pentru anularea hotărârii arbitrale sau pentru
împiedicarea executării acesteia. Orice diferenţă în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se
regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală şi se plăteşte până la comunicarea

13
hotărârii către părţi. Hotărârea nu se va comunica, dacă este cazul, până la plata diferenţei (art.
600 NCPC).

Concepte și termeni de reținut

- reguli de procedură aplicabile

- legea procedurală aplicabilă
- termenul, locul arbitrajului; caducitate
- sesizarea tribunalului arbitral
- cerere arbitrală / de arbitrare
- întâmpinare
- cerere reconvențională
- cereri și excepții procedurale; decădere
- neregularități ale actelor de procedură
- citare și comunicare de acte procedurale
- competence-competence
- reprezentarea părților în arbitraj
- participarea terților în arbitraj
- absența părții/ părților la judecată
- principiile generale ale procedurii arbitrale
- măsuri vremelnice, asigurătorii și provizorii
- probe – propunere, administrare; audiere martori/ experți
- încheiere de ședință
- cheltuieli arbitrale

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Cum se stabilesc regulile de procedură privind desfășurarea procedurii arbitrale?

2. Care este regula stabilirii legii procedurale?
3. Ce importanță are alegerea legii procedurale?
4. Ce importanță are alegerea locului arbitrajului?
5. Ce semnifică caducitatea?
6. Care este termenul arbitrajului reglementat de lege?
7. Cum se recurge la arbitraj din punct de vedere procedural?
8. Cui i se adresează cererea arbitrală?
9. Cum se realizează sesizarea tribunalului arbitral?
10. Ce elemente trebuie să conțină cererea arbitrală?
11. Este obligatorie procedura prealabilă a medierii în arbitraj?
12. Care este importanța întâmpinării în arbitraj? Dar a cererii reconvenționale?
13. Ce cuprind aceste acte procedurale?

14
 14. Există vreo restricție referitor la posibilitatea invocării cererilor și excepțiilor
procedurale în orice moment al procedurii arbitrale?
15. Se pot acoperi neregularități ale actelor de procedură?
16. Care sunt dispozițiile legate de citarea și comunicarea actelor de procedură în
arbitraj?
17. Care pot fi soluțiile tribunalului arbitral referitor la competența sa?
18. Care sunt noile reglementări în materia reprezentării părților în arbitraj? Dar
referitor la participarea terților?
19. Se poate soluționa litigiul în arbitraj prin neprezentarea unei părți în procedură?
Dar prin lipsa ambelor părți?
20. Poate însă tribunalul arbitral să amâne el însuși procedura în cazul absenței
părților?
21. Care sunt principiile generale ale procedurii arbitrale?
22. Cine poate încuviința și acorda măsuri asigurătorii și provizorii? Tribunalul arbitral
poate dispune executarea acestor măsuri?
23. Care este procedura referitor la luarea măsurilor asigurătorii și provizorii?
24. Cum se stabilește limba arbitrajului?
25. Care sunt regulile referitoare la sarcina probei în arbitraj?
26. Care sunt particularitățile referitor la propunerea și administrarea probelor în
arbitraj?
27. Ce sunt încheierile de ședință?
28. Ce cuprinde încheierea de ședință?
29. Există încheieri de ședință ce ar putea fi atacate separat?
30. Ce sunt cheltuielile arbitrale si ce cuprind acestea?
31. Există diferențe privind cheltuielile arbitrale în arbitrajul ad-hoc față de cel
instituțional?
32. Care sunt regulile referitor la stabilirea, consemnarea sau avansarea cheltuielilor
arbitrale?

15