GEORGE W.

CABLE
Familia Grandissime
Coperta: MIHAI MANESCU
I
M”. IV
GEORGE W. CABLE
THE GRANDISSIMES
American Century Series Hill and Wang, New York, 1967
Toate drepturile asupra acestei versiuni sunt rezervate editurii
UNIVERS
Primul roman clasic al sudului american
Promiţă torul debut literar al lui George Washington Cable1 se
produce la începutul celui de al doilea deceniu de după Ră zboiul Civil
(1861 – 1865), aşadar într-una dintre cele mai spectaculoase perioade
de prefaceri din istoria naţiunii americane, sugestiv denumită „a doua
descoperire a Americii44. Este vorba în primul râ nd de descoperirea
nebă nuitelor resurse oferite de extinderea naţiunii la proporţiile
continentului. Idealul unită ţii naţionale facilitat de dezvoltarea fă ră
precedent a mijloacelor de comunicaţie este permanent alimentat de
succesele unui rapid proces de industrializare posibil datorită
bogatelor resurse naturale puse la dispoziţia Nordului de că tre noile
teritorii ale Vestului şi Sudului, precum şi de anexarea unor întinse
teritorii, cum ar fi de pildă Alaska. Chiar şi peisajul ţă rii se modifică .
Elementele semnificative nu mai sunt fermele sau plantaţiile, micile
comunită ţi rurale ţinâ nd de o societate agrară , ci marile oraşe în
continuă creştere. Mitul Vestului sau cel al Sudului patriarhal fac
treptat loc noului cult pentru înavuţire nă scut pe coasta de est, iar în
ierarhia eroilor legendari locul cowboy-ului sau al
%
plantatorului aristocrat este ameninţat de ascensiunea omului
de afaceri transformat peste noapte în erou româ ntic. Dar idealul
identită ţii unice din perioada postbelică nu este numai o manifestare a
optimismului creat de noile perspective de viitor, ci şi, aşa cum pe bună
dreptate afirmă Jay Martin, „o reacţie împotriva impulsurilor
secesioniste care, concretizate sub forma Ră zboiului Civil, cauzaseră
suferinţe şi pierderi inestimabile, determinâ nd în consecinţă pe
americani să minimalizeze diferenţele fundamentale existente între ei
şi să vorbească despre identitatea naţională ca despre o armonie a
tuturor regiunilor ţă rii” 2.
Ca o dezvoltare firească a acestei» atitudini, pe plan literar mitul
identită ţii unice se manifestă în două tendinţe aparent contradictorii,
dar care într-o mai mică sau mai mare mă sură vor apela la realism ca
principală modalitate de redare şi interpretare a noii unită ţii: pe de-o
parte încercarea ambiţioasă de a se crea „marele roman american”, „o
Eneidă pentru o nouă Romă ”, un roman naţional care să exprime
spiritul şi idealurile noii naţiuni, iar pe de altă parte constituirea unei
adevă rate mişcă ri literare denumită sugestiv „local color” („culoare
locală ”). Dâ nd glas nevoii de cunoaştere reciprocă şi entuziasmului
americanilor pentru întinderea şi varietatea ţă rii lor, dar şi nostalgiei
pentru nişte valori ale vieţii iremediabil pierdute, printr-un inspirat
amestec de elemente romantice şi realiste, scrierile coloriştilor locali
reînvie specificul local în tot ce are el mai pitoresc şi nostalgic,
concentrâ ndu-se asupra caracteristicilor anumitor regiuni exprimate
în tradiţii şi obiceiuri, limbaj, cadru natural, temperament şi
comportament uman.
Încă mult timp „marele roman american” a ră mas un deziderat
neîmplinit, care mai stimula încă forţele creatoare ale americanilor
chiar şi în primele trei decenii ale secolului XX3, dovedind că literatura
americană în condiţiile unei tradiţionale predilecţii pentru genul
„româ nce” 4 a avut nevoie de o perioadă îndelungată nu numai de
asimilare a noilor realită ţi naţionale, dar şi de asimilare şi
perfecţionare a metodei realiste. În schimb „culoarea locală ” pentru
care se manifestaseră preocupă ri sporadice chiar şi înainte de Ră zboiul
Civil, stimulată de consecinţele ră zboiului va cunoaşte o deosebită
amploare şi departe de a avea statutul limitat sugerat de
provincialismul inclus printre conotaţiile denumirii, va juca un rol
esenţial în direcţionarea procesului de tranziţie de la romantism la
realism. Dialectica procesului va diferi însă în funcţie de tradiţiile
fiecă rei regiuni în parte. Persistenţa elementelor romantice este mult
mai puternică în Sud, unde exotismul naturii şi al culturii,
sentimentalismul spiritului meridional, imaginea idilică a vechilor
plantaţii cu tradiţiile lor de viaţă aristocratică , cu stă pâ ni milostivi şi
sclavi hâ tri, ţinâ nd de însă şi esenţa literaturii produse înainte de
Ră zboiul Civil, se vor transforma în evocă ri cu atâ t mai nostalgice cu
câ t anii Reconstrucţiei3 nu vor fac, e decâ t să scoată şi mai mult în
evidenţă înfrâ ngerea Sudului, profundele decalaje şi tensiuni dintre
Nord şi Sud ră mase nerezolvate. Perpetuarea în literatura posth-lică a
imaginii idealizate a Vechiului Sud reclamată cu asiduitate de că tre
majoritatea consumatorilor de literatură , adică de că tre cititorii din
Nord, dornici să uite jalnicele mă rturii ale prezentului gustâ nd mai
degrabă din umorul, exotismul şi sentimentalismul de care cei din Sud
nu duceau lipsă , va contribui la dezvoltarea „culorii locale” în
asemenea mă sură , încâ t pentru prima oară se poate vorbi aici de o
şcoală care va crea o tradiţie puternică şi în ziua de astă zi.
Deloc omogenă , lista coloriştilor din Sud este impresionantă :
Joel Chandler Harris, Thomas Nelson Page, Kate Chopin, Lafcadio
Heam, Mary Noailles Murfree, James Lane Allen, Charles Waddell
Chesnutt – dar cel care „a introdus voga noii şcoli a Sudului” 6 cu cele
şapte povestiri despre viaţa creolilor din Louisiana incluse în volumul
de debut Zilele de odinioară ale creolilor a fost George Cable. Cu toate
acestea meritul cel mai mare al lui Cable nu a fost acela de a fi, aşa cum
atestă istoriile literare, unul dintre cei mai de frunte reprezentanţi
sudişti ai culorii locale, ci mai ales acela de a fi depă şit în multe
privinţe cadrul relativ îngust al acestei mişcă ri inaugurâ nd noi tradiţii
şi deschizâ nd noi perspective în literatura Sudului, că reia îi oferă prin
Familia Grandissime (1880) primul ei roman despre un spaţiu cultural
neglijat pâ nă atunci şi totodată primul ei roman care avea să devină un
clasic al literaturii americane.
 Începâ nd cu prima sa povestire („Sieur George”, 1873) şi
sfâ rşind cu ultimele două romane (The Flower of the Chapdelaines, şi
Lovers of Louisiana, ambele publicate în 1918), Cable va face din
Louisiana, mai precis din New Orleans şi delta fluviului Mississippi
unde se plasează şi acţiunea romanului Familia Grandissime, o
preocupare de o viaţă , în ciuda faptului că în 1885 pă ră seşte aceste
ţinuturi stabilindu-se definitiv în Nord, la Northampton,
Massachusetts.
La farmecul romantic al Sudului patriarhal Louisiana adaugă un
plus de exotism şi culoare nă scut dintr-un amestec de culturi şi rase
unic în America şi întreţinut de peisajul tulbură tor al deltei marelui
Mississippi şi de nu mai puţin tulbură toarea climă subtropicală . Iniţial
colonie franceză , cu primele aşeză ri ridicate la sfâ rşitul secolului al
XVII-lea, în 1763 ea devine pentru aproape patruzeci de ani posesiune
spaniolă reuşind totuşi să pă streze primatul culturii franceze.
Profitâ nd de slă biciunea guvernului spaniol, în 1801 Napoleon forţează
Spania să returneze Franţei întreg teritoriul de la vest de Mississippi
numit pe atunci Louisiana. Intenţiile lui Napoleon de a crea un mare
imperiu colonial în imediata apropiere a Statelor Unite, şi mai mult
decâ t atâ t, de a pune din nou stă pâ nire pe New Orleans, principalul
port de la gura fluviului, indispensabil pentru traficul comercial fluvial
şi maritim al Americii, îi neliniştesc pe americani care ameninţă să
încheie o alianţă cu englezii împotriva Franţei. Un ră zboi cu Anglia
fiind iminent după precara pace de la Amiens, Napoleon se teme că
englezii ar putea lua Louisiana şi drept urmare se hotă ră şte să o vâ ndă
Statelor Unite. Faimoasa „Louisiana Purchase” („Cumpă rarea
Louisianei”) are loc în 1803, anul de început al acţiunii din Familia
Grandissime, câ nd contra sumei de cincisprezece milioane dolari
Statele Unite obţin întreg teritoriul dintre Mississippi şi Munţii
Stâ ncoşi, Golful Mexic şi graniţa cu Canada, inclusiv portul New
Orleans, adică mai bine de 2.600.000 km². Redusă la conturul
graniţelor ei de astă zi, Louisiana capă tă în acelaşi an statut de Teritoriu
devenind stat american de abia în 1812.
 La râ ndul să u New Orleans-ul întemeiat de francezi 4 n 1718 şi
ridicat patru ani mai tâ rziu la rangul de capitală a coloniei,
împă rtă şeşte soarta Louisianei trecâ nd din mâ inile francezilor în ale
spaniolilor şi înapoi la francezi, pentru ca peste scurt timp să fie
vâ ndut americanilor. Deşi dominantă ră mâ ne cultura franceză – sau
mai degrabă cea a creolilor, înţelegâ nd prin creoli, aşa cum o face
Cable, descendenţii albi ai francezilor şi spaniolilor din Louisiana –
penetraţia unor elemente din alte culturi facilitată nu numai de istoria
locurilor, ci şi de poziţia strategică a oraşului la întretă ierea unor
importante că i de comunicaţie, oferă treptat New Orleans-ului un aer
cosmopolit şi insolit comparabil cu cei al Alexandriei, situată şi ea la
gurile unui mare fluviu, la ră scrucea drumurilor dintre continente.
În New Orleans-ul copilă riei şi tinereţii lui Cable varietatea de
tipuri umane, de rase şi naţionalită ţi descrisă în Familia Grandissime
este încă – uluitoare: genealogiile scot la iveală stră moşi indieni,
francezi, spanioli, englezi, acadieni veniţi din Noua Scoţie la jumă tatea
secolului al XVIII-lea, refugiaţi fugiţi din Indiile de Vest, negri aduşi din
Africa, americani sosiţi din Nord şi încă mulţi alţii. La toţi aceştia se
adaugă tnetişii precum şi o categorie numeroasă de aşa-zişi „free men
of color” („oameni liberi de culoare”), prescurtat „f.m.c”. („o.l.c.”) –
mulatri, „quadroons” sau „octoroons” – la care sâ ngele alb variază faţă
de cel negru în proporţie de unu la unu şi respectiv de trei şi de şapte
la unu.
Şi totuşi, în ciuda pitorescului şi ineditului să u New Orleans-ul,
ca de altfel întregul ţinut al deltei, ră mă seseră pâ nă atunci aproape
total ignorate de literatură . În perioada colonială şi la începutul
secolului al XIX-lea ele furnizaseră câ teva subiecte siropoase literaturii
de limbă franceză şi cu totul şi cu totul sporadic unor scriitori
americani de importanţă minoră , adevă rata intrare în literatură a
Louisianei şi a culturii creole realizâ ndu-se de abia în decadele de
avâ nt al „culorii locale” datorită intuiţiei şi talentului lui George Cable,
şi aceasta chiar mai înainte ca alte regiuni ale Sudului să se fi dezvă luit
Americii, ca de pildă Virginia în povestirile lui Thomas Nelson Page sau
Georgia în cele ale lui Joel Chandler Harris.
Faţă de spaţiul culturii c. reole pe care îl explorează , Cable se
află într-o poziţie deosebit de favorizată . Pe de-o parte el se naşte şi îşi
tră ieşte prima jumă tate a vieţii la New Orleans, ceea ce îi prilejuieşte o
cunoaştere intimă , din interior, a locurilor, oamenilor şi atmosferei a
că ror nostalgie o va purta în suflet tot restul zilelor, pe de altă parte
însă , mama sa fiind din Noua Anglie, iar tată l din Virginia, deci niciunul
dintre ei creol, el va beneficia în acelaşi timp de poziţia celui care
examinează societatea creolă detaşat, din afară . Profitâ nd de pe urma
acestei duble perspective, fă ră să piardă nimic din farmecul romantic al
scrierilor coloriştilor locali, Familia Grandissime depă şeşte cu mult
convenţiile şi servituţile culorii locale, c. constituindu-se într-o
adevă rată panoramă a vieţii creole, şi dincolo de ea, într-o subtilă şi
ascuţită analiză a întregului eşafodaj social şi etic al Louisianei din anii
Reconstrucţiei şi ai decadei imediat urmă toare. În ac, est sens romanul
lui Cable reprezintă un moment de ruptură cu tradiţia aristocratică a
literaturii vechiului Sud menită să întreţină cu mijloace romantice
mitul vieţii patriarhale de dinaintea ră zboiului şi totodată în multe
privinţe un moment inaugural al unei tradiţii preponderent realiste,
care în secolul nostru va da personalitate şi distincţie romanului din
Sud.
Cable are vocaţia perspectivelor largi. Deşi acţiunea relatată în
roman care evoluează în jurul vrajbei dintre două mari familii creole se
limitează la intervalul scurt de un an (1803 – 1804), evocarea unor
evenimente anterioare întâ mplate înfcă din 1673, data naşterii
stră bunei indiene, precum şi permanentele trimiteri la actualitate,
adică la sfâ rşitul epocii Reconstrucţiei, dilată intervalul la o perioadă
de peste douji sute de ani. Alegerea anului
1803 nu este deloc întâ mplă toare. E un an de ră scruce pentru
destinele Louisianei, marcâ nd trecerea ei la americani în urma
cumpă ră rii, tot aşa cum Ră zboiul Civil şi Reconstrucţia vor însemna o
nouă ră scruce marcâ nd încă o dată o nouă şi mult mai traumatizantă
reintegrare în Uniune. Chestiunile de ordin social şi etic ridicate aşadar
de acest roman în privinţa bazelor societă ţii Sudului care au generat
impulsurile secesioniste ducâ nd la iminenţa ră zboiului, adică în
principal sclavia şi existenţa unui osificat sistem de castă , sunt
prezentate ca avâ nd adâ nci ră dă cini în trecut. Cu patruzeci de ani
înaintea lui Faulkner şi a altor scriitori sudişti, Cable, refuzâ nd să
creadă în mitul unui trecut edenic, arată cum opţiunile, contradicţiile şi
tarele trecutului apasă asupra prezentului, fac din trecut forţa
modelatoare a prezentului.
Tarele trecutului sunt mai întotdeauna colective. Mâ ndria
ancestrală din temperamentul creolilor în manifestă rile ei negative
cum ar fi extrema aroganţă caracteristică membrilor familiei Fusilier,
„pă să ri cu priviri aprige, ciocuri puternice, gheare vâ njoase şi
întunecate, pă să ri care dacă nu puteau câ nta, aveau în schimb un penaj
bogat, se pricepeau să croncă nească , să muşte şi să lovească , să -şi
zbâ rlească neîncetat crestele şi să -şi etaleze, mâ ndre de ele, proasta
dispoziţie” (Familia Grandissime, p. 46) sau mâ ndria absurdă – cum ar
fi cea a de Grapionilor – stă , după cum explică Honore Grandissime, la
temelia tuturor situaţiilor conflictuale – „aceeaşi mâ ndrie absurdă ,
apatică , fantastică , distrugă toare, la fel de letargică şi feroce ca un
aligator.4 De aici şi pâ nă la violenţă nu e decâ t un pas. Semnificativ,
fierbinţeala sâ ngelui devine criteriu de împă rţire a Grandissimilor în
trei categorii * „cei care clocoteau, cei care fierbeau înă buşit şi cei care
scoteau doar aburi sub un capac bine potrivit” (p. 205), iar sâ ngele
dezlă nţuit dă naştere la atâ tea manifestă ri de violenţă , încâ t violenţa se
instalează pe nesimţite în chiar centrul romanului sugerâ nd rolul
constant tragic jucat de ea în viaţa Sudului şi fă câ nd din nou din Cable
un deschiză tor de drum pentru romanul Sudului, care va abunda
precum în creaţia lui Faulkner de pildă , în scene de violenţă şi imagini
violente 7.
Violenţa se manifestă în duelurile nesă buite care stâ rnesc şi
adâ ncesc conflictul dintre cele două mari familii învră jbite, în loviturile
de pumnal primite în două râ nduri de Agricola Fusilier, în ră nirea
Palmyrei, în atacul iraţional al gloatei şi devastarea prăvă liei lui
Frowenfeld, în prinderea Clemencei într-o capcană , dar ea ră mâ ne în
aceste cazuri o manifestare relativ individuală , în timp ce, îndreptată
împotriva sclavilor, ca în povestea lui Bras Coupé şi a Clemencei, ea se
transformă în crimă colectivă .
La aceste tare majore ale trecutului care bâ ntuie prezentul se
mai adaugă şi altele: prejudecă ţi de castă şi rasiale, conservatorism,
ignoranţă , lene şi dispreţ pentru muncă , extremă toleranţă în privinţa
standardelor etice şi morale, tare care se regă sesc toate sub o formă
sau alta în conflictele personale, sociale, politice şi rasiale ale
prezentului. Critica socială şi intenţia moralizatoare au în vedere
soluţii care reclamă revizuirea unor atitudini fundamentale ale
Sudului, printre care un loc important îl ocupă atitudinea faţă de
inechitatea rasială . Fă ră a vedea o soluţionare simplă a problemei, la fel
ca Faulkner, dar cu patruzeci de ani înaintea lui, Cable atrage atenţia
asupra complexită ţii relaţiilor rasiale ca urfhare a existenţei sclaviei.
Newton Arvin remarcă pe bună dreptate la Cable şi Faulkner o
interpretare similară a relaţiilor dintre rase, dâ nd drept exemple
raportul dintre cei doi fraţi vitregi Honore Grandissime care
anticipează legă tura complexă dintre Henry Supten şi fratele să u
vitreg, mulatrul Charles Bon în Absalom, Absalom! precum şi
apropierea dintre Palmyre şi Aurora care anticipează relaţia fră —
ţească dintre Bayard Sartoris şi Ringo în The Unvanquished
(Neînvinşii).8
În general literatura regională operează cu două modalită ţi
principale: fie că reconstruieşte un mit cu mijloace romantice, fie că îl
desfiinţează cu mijloace care nu pot fi decâ t realiste.9 Fiind primul
scriitor sudist care demitizează trecutul, Cable este în chip firesc şi
primul care se confruntă cu exigenţele realismului, cu atâ t mai mult cu
câ t el scrie roman şi nu povestiri sau nuvele ca majoritatea coloriştilor
locali. Şi iată -l din nou pe Cable deschiză tor de drumuri, de data
aceasta în calitate da „primul dintre realiştii Sudului”, cum îl
caracterizează cu deplină justificare Hamilton Basso.
În ciuda caracterului pragmatic al vieţii americane, despre
realism ca mişcare literară se poate vorbi în America relativ cu
întâ rziere, de abia în ultima decadă a secolului al XIX-lea, odată e, a
scriitori ca Stephen Crane, Frank Norris şi Theodore Dreiser, deci la o
dată câ nd atâ t în Franţa câ t şi în Anglia curentul îşi epuizase
principalele resurse. *»
Fă ră a nega influenţa realismului european, impus în America în
special datorită activită ţii liâ erare desfă şuratele „William Dean
Howells şi mai tâ rziu de Henry James, nu iivtefţfretă m (aşa cum se
întâ mplă adesea) această întâ rziere ca %pe o dovadă că realismul
american ar fi fost un import european, ci dimpotrivă că este rezultatul
unor profunde prefaceri în viaţa şi e ştii americană după Ră zboiul Civil,
oglindite pe plan literar în lunga perioadă de tranziţie de la romantism
la realism, câ nd împletirea elementelor realiste cu cele de „româ nce”
produce efecte dintre cele mai neaşteptate.
Cazul lui Cable este semnificativ. Realismul să u este un realism
copleşit pe alocuri de tributul plă tit sentimentalismului naturii
contradictorii a spiritului să u şi gustului romantic al epocii – aceasta cu
atâ t mai mult cu câ t romanul a fost publicat iniţial în foileton de că tre
prestigioasă revistă Scribner’s Monthly cu începere din noiembrie
1879. Intriga, convenţională şi melodramatică , ţesută în jurul
duşmă niei – dintre puternicele şi vechile familii creole Grandissime şi
de Grapion este permanent alimentată cu elemente de „româ nce”, care
de cele mai multe ori au rolul de a contribui la crearea suspensului,
cum ar fi de pildă moartea celor patru membri ai familiei Frowenfeld
din pricina frigurilor galbene, misteriosul binefă că tor, cei doi fraţi
vitregi cu acelaşi nume despă rţiţi de legile nescrise ale castei, practicile
magiei, blestemele care se împlinesc, moştenirea ră pită pe nedrept,
duelurile, tripla poveste de dragoste, decorul sinistru al mlaştinei,
pumnalul care loveştedin umbră şi multe altele.
Că o astfel de intrigă constituie doar un pretext pentru o
investigaţie mult mai profundă a societă ţii şi civilizaţiei creole, o
aparentă – concesie fă cută gustului majorită ţii cititorilor pentru a-i
determina să accepte şi lucruri mult mai grave, stă mă rturie atitudinea
faţă de intrigă a însuşi autorului, o atitudine permanent ironică .
Construindu-şi intriga Cable face apel la două surse clasice – una
mă rturisită : povestea shakespeariană a vrajbei dintre familiile Capul et
şi Montague, iar cealaltă , lă sată doar să se ghicească ici şi colo:
epopeele homerice, îndeosebi Iliada. Cele două paralele clasice sunt
ambele comentarii ironice cu dublu sens, care se referă atâ t la o
reinterpretare sau mai bine zis o demitizare a trecutului câ t şi mai ales
la o satirizare a prezentului.
Ca şi în piesa lui Shakespeare în Familia Grandissime împă carea
dintre cele două familii s-ar pă rea că devine posibilă -datorită
dragostei, numai că în cazul acesta dragostea este egoistă , se
preschimbă în joc sau strategie, nu mai este însoţită de acea curatq
dă ruire care îi îndeamnă pe Romeo şi Julieta la supremul sacrificiu.
Situaţiile sunt ră sturnate în scopuri vă dit ironice: Romeo şi Julieta au
trecut bine de treizeci de ani; pă strâ ndu-şi aversiunea pentru ducle,
Romeo s-a transformat în bancher şi nu-şi poate declara dragostea
pâ nă nu gă seşte o rezolvare fericită a afacerilor familiei, iar noua
Julietă , împinsă de să ră cie, departe de-a alerga în braţele iubitului
exclusiv din pasiune, consideră că să toria o „necesitate”, mă rturisindu-i
cu prefă cută îngrijorare fiicei sale, care ce-i drept e mai severă decâ t
doic-a din piesă : „câ ndva, câ nd o să mi se facă foarte tare foame «i n-o
să avem decâ t orez… asta pentru că suntem nişte doamne lipsite de
protecţia bă rbaţilor… cred că societatea mă va face chiar şi pe mine să
mă mă rit” (p. 318). Noua Julietă , ca şi fiica ei, este o adevă rată
luptă toare pentru emanciparea femeii; ea nu ar putea muri din
dragoste, fapt pentru care deznodă mâ ntul romanului diferă esenţial de
piesa lui Shakespeare. În Familia Grandissime doar bă rbaţii se întreabă
dacă se poate muri din dragoste, iar unul din ei reuşeşte chiar să o şi
facă . Tragedia se transformă în farsă .
La râ ndul ei paralela homerică direct sugerată de nume precum
Achile sau Agamemnon şi culminâ nd cu „marea” bă tă lie epică din
capitolul 53 dusă pe veranda şi în saloanele reşedinţei Grandissimilor
transformă eroicul în eroicomic. Intenţia satirică implicită în această
analogie este evidentă . Iată de pildă cum se regă sesc faimosul „scut şi
coiful purtat de viteazul Achile în legendara bă tă lie a Troiei la Jean
Baptiste Grandissime în confruntarea sa cu o să rmana negresă , o
sclavă lipsită de apă rare: „… sub îmbră că minte era învelit din cap pâ nă -
n picioare într-o armură . Din oţel? Nu! Din aramă ? Nu! Era o armură
dintr-o singură bucată – o piele albă ; iar pe cap purta un coif invizibil –
numele Grandissime”. P. 378). Transformâ ndu-se în eroul colectiv al
epopeii, eroicomice, clanul Grandissimilor, amintind de atrizi,
întruchipează în concepţia lui Cable etosul vechiului Sud. Că ci, fă ră
îndoială , oprindu-se asupra acestei familii creole Cable nu
intenţionează să scrie o cronică de familie, tot aşa cum nu
intenţionează să evoce doar pitorescul, ineditul şi exoticul unei zone
neexplorate, ci îşi propune să prezinte o imagine câ t mai
cuprinză toare, veridică şi critică , aparent a societă ţii creola de la
începutul secolului, al XIX-lea, de fapt a Sudului zilelor sale şi în primul
râ nd a acelor elemente specifice din temperamentul Sudului care i-au
influenţat destihul”.
Pentru a-şi atinge scopul Cable se vede constrâ ns să caute
modalită ţile cele mai adecvate de a comunica această imagine citi
torului prin intermediul artei – sale. Am putea chiar afirma că pe
alocuri această preocupare legată de problemele retoricii romanului
devine vă dit preponderentă , un scop în sine, recomandâ ndu-l pe Cable
ca pe unul dintre puţinii scriitori americani din pştioada de tranziţie la
realism, care încercâ nd să perfecţioneze metoda realistă utilizează o
gamă relativ largă de strategii narative menite să contribuie la o
prezentare dramatizată încă cu mult înainte ca metoda dramatică sau
obiectivă să se impună romanului de limbă engleză prin practica lui
Henry James.
Irr redarea detaliului realist Cable dovedeşte o adevă rată
vocaţie. Descrierea balzaciană a stră zilor, caselor şi interioarelor
rivalizează doar cu descrierile minuţioase ale gestului semnificativ, fie
că e vorba de o confruntare între două personaje, o ssenă de mulţime
sau un exotic dans congolez. De remarcat că la Cable notarea gestului –
a privirii, a mişcă rii sau a particularită ţilor în limbaj – înlocuieşte de
cele mai multe ori comentariul psihologic.
Un loc aparte îl deţin descrierile panoramice, cum ar fi
descrierea de la înă lţime a oraşului sau descrierile deltei fluviului
Mississippi, unde entuziasmul romantic pentru descrieri ample este
mai greu controlat de exigenţa realistului. Cable excelează în scene
ample, de grup, ca de pildă cea a balului de la Theatre St. Philippe, a
promenadei din Place d’Armes, a dublei nunţi-sau a petrecerii de la
reşedinţa Grandissimilor.
Impersonalitatea pe care o sugerează vocea auctorială
transformată într-un fel de cameră de luat vederi, mâ nuită de un
operator iscusit, este însă permanent subminată de o complicitate cu
cititorul, de multe ori exprimată chiar prin adresă ri directe. Şi aceasta
tocmai pentru că autorul doreşte să atragă atenţia cititorului că
spectacolul la care asistă nu este de fapt spectacolul lumii reale, ci
spectacolul pus în scenă , regizat, mediat de că tre el, scriitorul. Ideea
artei ca joc şi iluzie este de altfel introdusă deja odată cu primul capitol
al balului, unde se întâ lnesc mascate sau în chip de mă şti aproape toate
personajele importante. Wellek şi Warren numesc această modalitate
prin care se mă reşte deliberat rolul naratorului spulberâ ndu-se orice
iluzie că ar fi vorba de „viaţă ” nu de „artă ” şi subliniindu-se caracterul
literar al că rţii, metodă romantic-ironică .10 La Cable metoda nu este
aplicată cu consecvenţă , deşi detaşarea ironică este o atitudine
permanentă . Ar fi o exagerare să spunem despre Familia Grandissime
că ar fi un roman despre cum se scrie un roman, dar rudimente ale
acestui gen de roman, foarte modern de altfel, pe care David Lodge îl
numeşte „roman problematic”, de tipul Quartetului Alexandrin al lui
Durrell de pildă , se regă sesc pe tot parcursul că rţii în ample comentarii
despre creaţia artistică fii general.
Potenţat de o teorie pragmatică asupra artei, romanul face apel
la toate artele pentru a le testa interferenţa şi finalitatea, pentru a le
analiza modalită ţile de comunicare şi a le verifica din perspectivă
axiologică . Muzica împletită cu poezia este prezentă sub forma
câ ntecelor negrilor sau a unor vechi câ ntece creole; dansul, care
adesea se însoţeşte cu muzica, prilejuieşte scene de un deosebit
dramatism, simbolice pentru definirea temperamentului unei rase cum
se întâ mplă cu dansul de la balul mascat, dansul negrilor din Piaţa
Congoleză cu prilejul captură rii lui Bras-Coupe sau dansul Clemencei,
atâ t de aproape de un veritabil dans al morţii. Nu lipseşte nici pictura.
Faimosul tablou alegoric al lui Innerarity, „Louisiana refuzâ nd să intre
în Uniune”, serveşte drept punct de pornire unui amplu comentariu
despre valoarea morală a artei, rolul criticii şi relativitatea principiului
valoric.
Există în Familia Grandissime şi personaje care au ambiţia
scrisului: cetă ţeanul Fusilier este autorul a două pamflete politice,
Frowenfeld face însemnă ri zilnice, care într-o bună zi ar putea deveni,
aşa cum speră Agricola, o carte despre Louisiana, nu mult diferită de
cea pe care o scrie Cable însuşi. Frowenfeld nu ajunge să scrie cartea,
în schimb se apucă să cerceteze şi să reconstituie o imaginară carte
descoperită de el, Societatea din New Orleans, adică exact cartea pe
care o va scrie Cable. Descrierea stră daniilor lui Frowenfeld este de
fapt o descriere a stră daniilor lui Cable de a-şi defini scopurile şi
metoda realistă : „Ce-i drept ştia că îşi asuma o sarcină grea… nu numai
fiindcă o mare parte a că rţii era scrisă într-o limbă stră ină lui, oi pentru
că filele desprinse ale volumului erau aşezate în neorâ nduială şi
trebuiau luate cu grijă , cură ţate atent de praful aşezat din belşug,
rearanjate, unele pagini rupte trebuiau reconstituite cu migală şi
uneori chiar ghicit sensul unor pagini întregi” (p. 139).
S-a vorbit mult în critică despre Joseph Frowenfeld ca fiind un
personaj schematic, neverosimil, lipsit de orice viaţă interioară şi
redus în mod agasant şi nejustificat la funcţia de „purtă tor de cuvâ nt”
al lui Cable sociologul. Unele din aceste critici sunt adevă rate, altele
însă se susţin doar parţial. Pe parcursul romanului se stabilesc într-
adevă r puncte de suprapunere perfectă între vocea auctorială şi vocea
lui Frowenfeld, şi aceasta îndeosebi atunci câ nd acesta îşi exprimă
pă rerile în privinţa cauzelor care generează tragediile Sudului: casta şi
sclavia, amintindu-ne de atâ tea din personajele lui D.H. Lawrence de
pildă , în spatele că rora îl auzim limpede pe scriitor impunâ ndu-şi
insistent ideile.
Lă sâ nd la o parte unele inconsistenţe şi inadvertenţe în
construcţia personajului Frowenfeld, de altfel cel mai slab realizat dacă
ne gâ ndim la figuri memorabile ca cele ale histrionicului Agricola
Fusilier, ale celor două doamne Nancanou sau ca cea a Clemencei,
considerată de Philip Butcher cel mai realist personaj negru din
literatura americană , comparabilă doar cu Jim din Aventurile lui
Huckleberry Finn, trebuie să recunoaştem că scriitorul, conştient parcă
de capcana în care ar putea că dea, se stră duieşte să pă streze o distanţă
vizibilă faţă de personajul să u. În primul râ nd, deşi deţine rolul
principal, Frowenfeld nu este singurul personaj prin intermediul
că ruia cititorul virte în contact cu datele povestirii. Mai sunt şi alţii,
cum ar fi doctorul Keene în capitolele 51 şi 52 sau proprietarul bricului
de la începutul şi sfâ rşitul povestirii în capitolul 59. În al doilea râ nd,
idealismul lui Frowenfeld este în permanenţă ironizat, pus pe seama
entuziasmului tinereţii sale petrecute în compania că rţilor şi lipsite de
experienţa vieţii. Scepticul doctor Keene vorbeşte despre
donquijotismul „transcendentului” spiţer, Honore Grandissime, nu
lipsit de ironie, observă că lui Frowenfeld îi revine „rolul simpuj de a
teoretiza şi filosofa”, pe câ nd lui, acela „nobil, de a acţiona”; în sfâ rşit,
comentariile auctoriale îl descriu pe Frowenfeld drept un om
„îndră gostit de abstract”, cu „principii înalte de te-apucă ameţeala”.
Distanţa dintre Frowenfeld şi creatorul să u se mă soară
asemenea distanţei dintre Ste phen Dedalus şi creatorul să u în
Portretul artistului în tinereţe şi prin aceea că Frowenfeld nu creează
nimic, studiază doar tun model şi o metodă şi strâ nge date pentru o
posibilă carte, pe care însă Cable o scrie. O scrie utilizâ nd cu precă dere
datele observaţiilor şi înetoda de investigaţie aparţinâ nd lui
Frowenfeld, că ci oprind pentru realism Cable aspiră implicit la
arsenalul de mijloace aparţinâ nd omului de ştiinţă care se vrea
Frowenfeld să fie, şi anume experienţa, observaţia, informaţia
documentată , cu alte cuvinte aspiră la idealul obiectivită ţii.
Menţionarea riguroasă a datelor, a temperaturii, a presiunii
atmosferice, cu care încep mai multe capitole, înşiruirea feluritelor
specii de arbori, plante, flori sau pă să ri care însoţesc mai întotdeauna
descrierile romantice de natură , imagini ca cea a Clotildei care sub
privirile lui Frowenfeld „se simţea ca şi cum fusese-pusă pe o lamelă la
microscopul lui”, amintesc toate de însemnă rile lui Frowenfeld sau
sunt prezentate chiar ca extrase din aceste însemnă ri.
Mai există şi alte mijloace prin care se menţine în Familia
Grandissime iluzia obiectivită ţii, printre care cel mai important este
acordarea unei ponderi mai mari prezentă rii directe în raport cu
povestirea, ceea ce vă deşte însă „nu atâ t o preocupare programatică
pentru forma romanescă şi perfecţionarea metodei dramatice ca în
cazul lui Henry James de pildă , ci mai degrabă o pasiune pentru teatru
pe care nereuşind, asemenea lui Henry James, să o fructifice ca
dramaturg, Cable va încerca să o exploateze ca romancier. De altfel în
februarie 1902 el va ţine chiar o conferinţă cu tema „Relaţia dintre
roman şi dramă ” pentru ca la sfâ rşitul aceluiaşi an să -şi vadă jucată pe
Broadway, deşi fă ră succes, dramatizarea romanului să u The Cavalier
(1900). În zadar va mai aştepta timp de peste două zeci de ani să -şi mai
vadă pusă în scenă vreuna din dramatiză rile fă cute nuvelelor şi
povestirilor sale.
În Familia Grandissime, în schimb, Cable se dovedeşte un
maestru în construirea unor scene deosebit de puternice. Scenele se
susţin prin consemnarea sugestivă a gesturilor, prin mâ nuirea
inspirată a dialogului, prin utilizarea nuanţată , deşi foarte greoaie
pentru cititor, a particularită ţilor de vorbire, în special fonetice, a
dialectului creol, a limbajului negrilor, prin obţinerea unor efecte
ritmice nu numai la nivelul frazei, ci şi prin alternarea unor variate
tehnici narative şi registre stilistice. Cu toate acestea gradul de
obiectivare ră mâ ne în ultimă instanţă relativ datorită unor intervenţii
personale a vocii auctferiale fie sub forma de indicaţii scenice, fie prin
comentarii de cele mai multe ori ironice pe marginea respectivei scene,
care amintesc cititorului că de fapt are de-a face cu o punere în scenă ,
cu o realitate mediată . Autorul se deconspiră el însuşi atunci câ nd
descriind gâ ndurile lui Frowenfeld spune că „umbre întunecate (…) se
ridicau la fiecare încercare a minţii de-a regrupa actorii în scenele din
acea noapte” (p. 138).
La virtuţile artei lui Cable ţinâ nd de perfecţionarea unui realism
care să pună în valoare deopotrivă eticul şi dramaticul se mai pot
adă uga multe altele care fac din Familia Grandissime, o carte de
excepţie: metaforele incitante, funcţionalitatea stilului, mâ nuirea
dimensiunii temporale cu dilatarea şi comprimarea timpului, cu
spargerea cronologiei şi crearea impresiei de simultaneitate, cu
efectele obţinute din jocul timpurilor verbale, simetria construcţiei,
forţa de evocare a unei atmosfere exotice şi totodată puterea de a trece
dincolo de concretul imediat, dincolo de cotidian.
S-a spus pe bună dreptate despre Familia Grandissime că este
cel mai bun roman scris de Cable şi de oricare alt colorist local.
Howells îl socotea unul dintre cele mai mari romane americane, iar
Robert Underwood Johnson afirma chiar şi în 1927 că Familia
Grandissime e cel mai mare roman scris de un american şi un roman
care se numă ră printre cele mai bune din lume.11 Acest entuziasm al
criticii a cunoscut cum era firesc şi fluctuaţii. Dacă anii cincizeci
abundă în studii despre Cable şi opera sa în decada urmă toare, decada
exploziei romanului american postmodernist, peste Familia
Grandissime se aşterne o nemeritată dar explicabilă uitare, pentru ca
nu peste mult timp, la începutul anilor şaptezeci, cartea să fie din nou
socotită „un roman mai bun decâ t toate romanele lui Faulkner cu
excepţia celor mai mari”.13 Dar cum o dovedeşte însă şi această
onorantă comparaţie cu Faulkner fă cută nu o dată , chiar dacă în lumina
a tot ce a produs literatura Sudului de la Cable încoace entuziasmul
criticii s-a mai temperat, reputaţia acestui scriitor ca deschiză tor de
drumuri a ră mas neştirbită , romanul Familia Grandissime pe care s-a
construit aproape în întregime această reputaţie dobâ ndindu-şi astfel
un loc bine meritat printre operele clasice ale literaturii americane.
 RODICA MIHĂ ILĂ
NOTE
1. Cu tată l provenind dintr-o familie de proprietari de sclavi din
Virginia şi mama dintr-o familie de puritani din Noua Anglie, George
Washington Cable se naşte în New Orleans unde ră mâ ne pâ nă în 1885,
câ nd din cauza atitudinii sale liberale şi nonconformiste în problema
negrilor expusă în numeroase articole, eseuri şi că rţi cum ar fi The
Silent South (Tă cutul Sud.
1885), sau The Negro Question (Problema negrilor, 1888), este
nevoit să se mute pentru tot restul vieţii în Northampton,
Massachusetts. După terminarea Ră zboiului Civil (1861 – 1865) în care
a luptat în râ ndurile cavaleriei sudiste, Cable lucrează pentru scurt
timp ca gazetar, iar apoi ca funcţionar în birourile unui mare depozit
de bumbac. Volumul să u de debut, Old Creole Days (Zilele de odinioară
ale creolilor, 1879), o colecţie de şapte nuvele şi povestiri publicate pe
parcursul a şase ani în diverse reviste dă glas fascinaţiei lui Cable
pentru vechea civilizaţie creolă din New Orleans şi reprezintă
împreună cu romanul The Grandissimes: A Story of Creole Life, Familia
Grandissime: O istorisire din viaţa creolilor, 1880) cele mai izbutite
pagini ale creaţiei sale. La acestea s-ar mai putea adă uga romanul se un
Madame Delphine (1881), colecţia de schiţe istorice The Creoles of
Louisiana (Creolii din Louisiana, 1884), romanele Dr. Sevier (1885), şi
Bonaventure (1888), ancorate toate în viaţa de odinioară a Louisianei
şi în farmecul civilizaţiei creole. Printre celelalte, opere reprezentative
ale lui Cable se cer menţionate John March, Southerner (John March,
sudist, 1894), un roman de idei care readuce în discuţie epoca
Reconstrucţiei şi problema negrilor, Strong Hearts (Inimi puternice,
1899), o colecţie de povestiri şi romanul scurt The Cavalier (1901), o
poveste romanţată din timpul Ră zboiului Civil. Deşi a continuat să scrie
pâ nă în 1918, anul publică rii ultimelor sale două romane, romanele
scrise după 1900 nu se ridică la înă lţimea creaţiei sale timpurii,
reprezentâ nd concesii fă cute gustului public.
2. Jav Martin, Harvest of Change: American Literature (1865 –
1914), Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1967, p. 25.
3. De abia în a treia decadă Dreiser, Dos Passos sau Thomas
Wolfe produc în sfâ rşit opere apropiate de condiţia romanului naţional,
cum ar fi An American Tragedy (O tragedie americană , 1925) sau
trilogia lui Dos Passos intitulată U.S.A. (1930 – 1938).
4. Spre deosebire de roman, care „prezintă o imagine a vieţii, a
obiceiurilor reale şi a epocii în care este scris”, romanţul (the romance)
„descrie într-un limbaj ales şi elevat, ceea ce nu s-a întâ mplat
vreodată ”. (Clara Reeve, The Progress of Româ nce, London, 1785, citat
în Wellek şi Warren, Teoria literaturii, E.L.U., Bucureşti, 1967, p. 285).
5. Reconstrucţia („Reconstruction”) – este denumirea dată
perioadei 1865 – 1877, în timpul că reia statele confederative s-au aflat
sub controlul guvernului federal, fiind obligate să -şi modifice întregul
sistem al instituţiilor politice şi sociale ca cerinţă obligatorie în
vederea admiterii în Uniune.
6. Vezi The Literature of the American People, ed. Arthur
Hobson Quinn, Appleton-Cehtury-Crofts, New York, 1951, p. 653.
7. Vezi Newton Arvin, „Introduction” la The Grandissimes: A
Story of Creole Life, p. IX.
8. Idem, p. X”.
9. Jay Martin, Op. cit., p. 88.
10 Wellek şi Warren, Op. cit., p. 295.
11. Philip Butcher, George W. Cable, Twayne Publishers Inc.,
New York, 1962, pp. 48 – 49.
12. Că rţi despre Cable apă rute în anii cincizeci: Kjell Ekstrom,
George Washington Cable: A Study of His Early Life and Work (1950);
Guy A. Cardwell, Twins of Genius (1953); Arlin Turner, George W.
Cable: A Bibliography (1956); Philip Butcher, George W. Cable: The
Northampton Years (1959); Arlin Turner, Mark Twain and George W.
Cable, Michigan State University Press, 1960.
13. Cleanth Brooks, R.W. B: Lewis, Robert Penn Warren, «d”
American Literature: The Makers and the Making, vol. II, St. Martin’s
Press, New York, 1973, p. 1697.
 Artileria mascată
Povestirea noastră începe la Theatre St. Philippe (unde peste
scaunele de la parter fusese fixată o pardoseală provizorie), în oraşul
numit acum New Orleans, în luna septembrie a anului 1803. Sub
scâ nteierea nenumă ratelor candelabre şi în aerul înmiresmat, înfiorat
de extazul tâ nguitor al viorilor, cei mai de frunte şi mâ ndri
reprezentanţi ai micii capitale creole ofereau în clar divinei
Terpsichora prima noapte ră coroasă a verii care îşi lua molatică un
lung ră mas bun. Că ci, nu uitaţi, acolo Vara este o flecară ză bavnică şi
atunci câ nd Septembrie se ridică să plece, ea de-abia începe să
vorbească de plecare. Ce-i drept, un bal select, organizat la o dată atâ t
de exagerat – atâ t de amuzant de timpurie, era ca şi cum Vara ar fi fost
împinsă pe uşă afară ; dar ceva se cuvenea fă cut pentru cei bolnavi şi
nevoiaşi… şi de ce nu un bal?
Toată lumea ştie că Domnului îi place ca cel ce dă ruieşte ceva, s-
o facă cu voioşie. Şi astfel, ca să mai repetă m o dată , povestirea noastră
începe la Theatre St. Philippe (primul şi cel mai vechi teatru din oraş)
şi, după cum poate s-a remarcat, în anul câ nd primul consul al Franţei
donase Louisiana. Unii s-ar putea să spună că „o vâ nduse”. Bă trâ nul
Agricola Fusilier cu bubuitul impresionant al vocii sale adevă rate – că ci
de o oră uitase că poartă mască şi domino – numise actul acesta
„donaţie”. Nu că el unul ar fi crezut că sc săvâ rşise aşa ceva; fiindcă ,
spuneţi şi dumneavoastră , cum ar fi cu putinţă ? Pretinsul tratat nu
conţinea, de pildă , nicio prevedere referitoare la marea familie
Brahmin Mandarin Fusilier de Grandissime. Era în mod evident un fals.
Agricola se dă du un pas sau doi la o parte din calea celor care se
izbeau de el pregă tindu-se să denunţe în continuare zvonul infam, câ nd
o mască – una din cele patru care tocmai sfâ rşiseră contra-dansul şi se
îndreptau spre coloana celor porniţi în plimbare prin sală – îl aduse la
realitate adresâ ndu-i un salut:
— Comment to ye, Citoyen Agricola!”
— Mm, pisicuţo! bolborosi bă trâ nul şi zâ mbi complicitar pe sub
mustaţă , cu vanitatea vâ rstnicilor, scrutâ nd nedumerit faţa unei
desăvâ rşite regine indiene. Nu numai acel tutoiement ** îl frapă pe
bă trâ n ca fiind o impertinenţă , ci şi faptul că masca îşi lua şi libertatea
de-a folosi dialectul sclavilor. Franceza vorbită de el nu era provincială .
— Mm, Hoţoman neruşinat! adă ugă el zâ mbitor şi doar pe
jumă tate adresâ ndu-se sieşi; poartă , domnule, haine ca cei de-un sex
cu dumneata şi atunci o să ghicesc cine eşti!
Dar regina, cu aceeaşi voce prefă cută ca mai înainte replică :
— Ah! mo piti fils, to pas connais to zancestres? Nu-ţi recunoşti
stră moşii, fiule!
— Mm, zeii să ne mm, aibă în pază ! zise Agricola cu un râ s plin
de importanţă înă buşit în spatele mă ştii, sunt mâ ndru să -i recunosc pe
stră moşii mei, pe regina din Tehoupitoulas şi pe stră bunicul meu,
Epaminondas Fusilier, locotenent de dragoni sub Bienville; dar – îşi
puse el mâ na pe 4 inimă şi se înclină în faţa celorlalte două persoane
ale că ror staturi mai mă runte tră dau sexul slab – să -mi fie cu iertare,
doamnelor, pe arborele nostru genealogic nu cresc nici că lugă ri şi nici
Filles à la Cassette * *.
Cele patru mă şti îşi întoarseră deodată privirile spre bă trâ nul în
domino; dar chiar dacă se intenţionase vreo
— Ce mai faci, cetă ţene Agricola! (franceză creolă ).
** Tutuire (fr.).
* * * Fete cu sipet (fr.).
ripostă , intenţia pieri câ nd viorile izbucniră în cascade de râ s.
De îndată întreaga sală se umplu de perechi care începură să valseze,
iar cele patru mă şti dispă rură .
Mă întreb” murmură Agricola pentru sine, „dacă nu cumva
Dragonul acela e Honore Grandissime?”
Din toate locurile spre care se îndreptau cele patru mă şti se
auzeau exclamaţii de încâ ntare: „Oho, oho! atenţie acolo! Ia uitaţi-vă
aici! Un grup reprezentâ nd pe primii colonişti! Unul din dragonii lui
Iberville! Nu-ţi aminteşti de portretul stră bunicului lui Fusilier – coiful
aurit şi penele de stâ rc? Şi masca din spatele lui, cea cu jambiere din
piele de că prioară şi că maşă din piele de pasă re, e o regină indiană .
Limpede ca lumina zilei! Vor să -i reprezinte pe Epaminondas şi pe
soţia lui, Lufki-Humma!” Toate acestea spuse, fireşte, în franceza
vorbită în Louisiana.
— Dar atunci, de ce nu pă şesc ală turi?
— De ce, pentru că amâ ndoi sunt bă rbaţi, naivo, în vreme ce
că lugă rul cel mă runţel de la braţul lui după cum vezi este femeie, la fel
ca şi masca la braţul că reia stă regina indiană ; uită -te ce mâ ini mici au.
În altă parte a să lii cele patru mă şti fură întâ mpinate cu „Ha, ha,
ha! E splendid! Uitaţi-vă la hughenota de la braţul reginei indiene! Ce
frumos! Ha, ha! are şi un mic cufă r. Este o Fille à la Cassette!”
Una din perechile care dansau cotilion comentă cu voce joasă în
spatele evantaiului:
— Şi chiar crezi că ştii cine este? întrebă unul din cei doi.
— Dacă ştiu? ră spunse celă lalt, dacă ştiu că am un cap pe umeri?
Pă i, dacă dragonul ă la nu este vă rul nostru, Honore Grandissime… ei
bine, atunci…
— Honore mascat? E prea sobru ca să facă una ca asta.
— Îţi spun că el e! Ascultă . Ieri l-am auzit pe doctorul Charlie
Keene implorâ ndu-l să vină şi spunâ ndu-i că vor veni aici şi două
doamne, două stră ine proaspă t sosite în oraş, pe care dorea ca el să le
întâ lnească . Ascultă -mă pe mine, dragonul este Honore, Lufki-Humma
este Charlie Keene, iar că lugă rul şi hughenota sunt cele două doamne.
Toate acestea nu ră mâ n însă decâ t pă reri din afară ; haideţi să ne
apropiem şi să vedem oare ce ne-ar putea dezvă lui întâ mplarea în
spatele celor patru mă şti.
Trece o oră . Dansul continuă ; inimile palpită , spiritul scâ nteiază ,
privirile înfruntă alte priviri cu suliţele lor de raze, piepturile se
înfioară de bucurie, de veselie şi de nemaipomenitele surprize
neaşteptate, vocile renunţă să se mai prefacă , iar urechea sfioasă a
frumuseţii se apleacă plină de o nesă buită docilitate; aici dragostea e
descumpă nită , acolo înşelată , dincolo face prizonieri iar dincoace
capitulează . Aerul însuşi pare că respiră , suspină şi râ de în timp ce
muzicanţii cu pă rul răvă şit şi frunţile şiroind de sudoare, cu arcuşuri
furioase atacă , scot şi ră spâ ndesc din viorile lor greu încercate o
nesfâ rşită avalanşă de armonii ră sună toare. Dar că lugă rul şi hugenota
nu se află la parterul teatrului. Stau acolo unde i-au lă sat cei doi
companioni, într-una din loji, privind neobositul vâ rtej şi stră lucirea de
culoare, lumină şi veşminte scâ nteietoare.
— Oh, chérie, chérie! murmură , adresâ ndu-se tă cutei sale
însoţitoare, doamna cea mai mică de statură deghizată în că lugă r,
folosind dulcele dialect al vechii Louisiane, continuă , acum îţi poţi face
o idee exactă despre cum e în paradis!
Întorcâ ndu-şi brusc faţa mascată , tă cuta Fille à la Casette
ră spunse acestei impietă ţi cu un murmur de mirare şi protest. Din
gluga că lugă rului ră zbi un râ s-vesel şi înfundat iar hughenota, cu un
suspin uşor, se afundă şi mai tare în scaunul ei.
— Ah, ruşine, eşti obosită ! râ se uşor cealaltă ; apoi deodată , cu
ochii „aţintiţi în celă lalt capă t al să lii, luă mâ na tovară şei sale şi o
strâ nse cu putere. îl vezi? şopti ea înflă că rată , chiar lâ ngă uşă … coiful
cu pene de stâ rc. Ah, Clotilde, pur şi simplu nu pot să cred că este unul
din Grandissimii aceia.
— Ei bine, ră spunse hughenota, doctorul Keene susţine că nici
nu este.
Într-adevă r aşa susţinuse doctorul Charlie Keene vorbind din
spatele mă ştii lui de regină indiană ; dar îngerul cu evidenţa, a că rui
scrupulozitate în asemenea treburi aşadar o înţelegem, îşi însemnă
imediat faptul în memorie pentru a-l trece în contul doctorului Keene.
Dacă aş fi crezut că e el, continuă doamna care vorbea în şoaptă ,
i-aş fi întors spatele şi l-aş fi lă sat în mijlocul contra-dansului!
În spatele lor stă tea un cuplu de oameni bine înaintaţi în vâ rstă ,
„bredouille”, cum se obişnuieşte a se spune pe la baluri despre
doamnele nedansate, avâ nd o expresie de calm binecuvâ ntat pe feţe,
semn distinctiv al orică rui creol că să torit şi respectabil. Doamna în
rasă de că lugă r se întoarse în scaun şi se aplecă spre ei râ zâ nd. Mă ştile
care tocmai treceau prin faţa lojii priviră într-acolo, intuind că cele
două costume ascund adevă rate frumuseţi. Fă câ nd lucrul acesta mai
observă şi că tă cuta Fille à la Casette se adresă şi ea peste umă r celor
din spate. Peste o clipă vă zură cum bă trâ nul însoţitor şi aceeaşi Fille à
la Casette se ridicară să danseze. Şi câ nd, curâ nd după aceea, mai
aruncă în urmă o ultimă privire, descoperiră că locotenentul de
dragoni se întorsese, iar acum el şi mă runţelul că lugă r se aflau din nou
la parterul teafrului aşteptâ nd să înceapă muzica…
— Ce s-a întâ mplat cu ultima dumitale parteneră ? zise vocea din
umbra glugii.
— Regina mea indiană ? întrebă creolul Epaminondas.
— Să zicem, mai degrabă , vraciul dumitale, ră spunse că lugă rul
cu şiretenie.
— În vremuri ca acestea, ră spunse cavalerul, un vraci nu poate
dansa prea mult fă ră a fi întrerupt cu vreo treabă profesională , chiar
dacă dansează în scopuri caritabile. A fost chemat la doi pacienţi care
au recidivat.
Începu muzica; vorbitorul îşi îndreptă atenţia asupra dansului
dar doamna nu-i împă rtă şi interesul.
— Se întâ mplă ca dragonii să fie şi moralişti? întrebă ea.
— Şi încă mai mult, preciză partenerul; uneori la câ te un bal,
câ nd desfă tarea pe care o dă frumuseţea se apropie de ceasul
amurgului, se molipsesc şi ei de plă cuta melancolie şi se mă rturisesc;
vrea bunul meu pă rinte să ia loc în confesional?
Perechea se întoarse lent şi se îndreptă spre loja de unde venise,
doamna pă strâ nd tă cerea; dar câ nd tocmai să intre în lojă , ea îşi
retrase pe jumă tate braţul de la braţul dragonului şi, înfruntâ ndu-l eu
stră lucirea intensă a ochilor din spatele mă ştii imobile de că lugă r,
spuse:
— De ce şi-ar încă rca un biet că lugă r amă râ t conştiinţa cu toată
frivolitatea acestui bal? Am dreptul să dansez dacă vreau. Vă dau
cuvâ ntul meu, Monsieur Dragon, dansez numai în folosul bolnavilor şi
al celor nevoiaşi. Voi bă rbaţii – dragonii şi alţii ca voi, nu vreţi să -i
ajutaţi fă ră o compensaţie de genul acestui bal absurd. De ce să vă
spovedim câ nd de fapt ar trebui să ardeţi în focul iadului?
 — Atunci că lă uziţi-ne spre altar, zise dragonul.
— Regret, domnule, replică ea şi vorbele i se împleteau într-un
râ s sincer şi muzical, nu merg în direcţia aceea. Scrută cu privirea sala
de bal. Cum bine ziceaţi, se lasă amurgul peste bal; caut luceafă rul de
seară – o caut adică pe micuţa mea hughenotă .
— Atunci înseamnă că v-aţi gă sit perechea potrivită .
— Cum adică ?
— Pă i nu sunteţi dumneavoastră aurora?
Doamna tresă ri nemulţumită .
— Domnule!
— Scuzaţi-mă , zise cavalerul, dacă din întâ mplare v-am
descoperit adevă ratul nume…
Ea râ se din nou – un râ s pe câ t de exuberant, pe atâ t de rasat.
— Ah, numele meu? Oh nu, asta nu! (încă ceva pentru îngerul cu
evidenţa).
Apoi se întoarse spre însoţitoarea ei.
— Doamnă , ştiu că vă gâ ndiţi că ar trebui să plecă m acasă .
Doamna în vâ rstă ră spunse cu vorbe amabile, dar ochii i se
închideau şi că lugă rul luă de pe scaun un şal pregă tindu-se să -l
desfacă . Tră gâ nd şalul spre el cu un gest privit cu bunăvoinţă de că tre
că lugă r, cavalerul se aşeză ală turi de că lugă r spunâ nd încet:
— Să mai râ dem odată înainte de a ne despă rţi.
— Un că lugă r nu are voie să râ dă de pomană .
— Voi plă ti.
Cum adică , să râ dem aşa fă ră motiv? Gâ ndul de a râ de fă ră motiv
o fă cu pe loc să râ dă puţin.
O să nă scocim noi un motiv, spuse cavalerul; ne vom scoate
mă ştile şi câ nd vom descoperi că suntem veri primari, râ sul o să vină
de la sine.
Ah! să ne scoatem mă ştile? – nu! eu n-am niciun vă r. Sunt sigură
că nu ne cunoaştem.
— Atunci vom râ de câ nd” ne vom gâ ndi că m-am pă că lit plă tind
pentru o dezamă gire.
 Continuară încă multă vreme să se tachineze copilă reşte şi
încetul cu încetul ajunseră iară şi la acelaşi subiect iniţial. Din umbra
glugii se auzi din nou un râ s zglobiu.
— Chiar vreţi să plă tiţi? Să vedem; câ t intenţionaţi să daţi
pentru cei bolnavi şi nevoiaşi?
— Voi da câ t îmi veţi cere ca să descopă r cu cine râ d.
— Două sute cincizeci de dolari, bani gheaţă , înmâ naţi direct
organizatorilor!
— S-a fă cut!
Că lugă rul începu să râ dă , iar bă trâ na însoţitoare deschise ochii
şi zâ mbi conciliant. Râ se şi cavalerul şi spuse:
— Ei bine! De râ s am râ s, acum să ne scoatem mă ştile.
— Şi veţi da negreşit banii organizatorilor cel mai tâ rziu mâ ine
seară ?
— Niciun minut mai tâ rziu. Negreşit aşa voi face.
— Prea bine, aşteptaţi să -mi pun şalul; trebuie să fiu pregă tită să
plec câ t mai iute.
Aceste încâ ntă toare banalită ţi fură întrerupte de întoarcerea
hughenotei şi a vâ rstnicului dar vioiului ei însoţitor, care fă cuseră un
tur prin sală . Bă trâ na doamnă deschise din nou ochii şi cei patru se
pregă tiră de plecare. Dragonul îl ajută pe că lugă r să înfrunte aerul de
afară . Doamna în straie de că lugă r fusese gata înaintea celorlalţi. Urmă
o pauză , un râ s înă buşit, o şoaptă : „Acuma!”. azu înaintea ei o figură
nobilă de pe care fusese înlă turată masca; îşi ridică şi ea masca puţin şi
apoi încă puţin; după care din nou o trase iute peste un chip a că rui
frumuseţe întrecea toate promisiunile acelei graţii fascinante, atâ t de
inspirat numită de Honore Grandissime, Aurora; dar era un chip pe
care el nu-l mai vă zuse niciodată .
— Ssst! şopti ea, duşmanii religiei stau la pâ ndă ; hughenota m-a
vă zut. Adio! – şi duşi au fost.
Dl. Honore Grandissime se ră suci pe că lcâ ie şi foarte curâ nd
pă ră si balul. „Şi acum, domnule”, gâ ndi el în sinea lui, „să ne vină din
nou mintea la cap”.
 „Acum o să -mi pun din nou penele”, zise pasă rea ră masă fă ră
pene.
Soarta emigrantului
La exact două să ptă mâ ni după bal, un anume Joseph Frowenfeld
dă du şi el cu ochii de Louisiana. Prin naştere, educaţie şi simţire era
american, dar şi german după pă rinţi, fiu unic al unei familii constâ nd
din tată , mamă , el şi două surori ca doi boboci de graţie feminină
proaspă t înfloriţi. lira în zorii unei zile de octombrie câ nd, de mult
să tulă de ocean şi anticipâ nd plină de iluzii verdeaţa, parfumul şi
splendoarea tropicală , această familie de suflete candide se trezi din
somn pentru ca să constate că vasul care o adusese tocmai din locurile
de baştină din nord, începuse s-o ia deja în sus pe Mississippi.
Ni-i putem imagina cu uşurinţă pe cei cinci ieşind gravi, unul
după altul, pe punte în dimineaţa acelei prime deziluzii şi ră mâ nâ nd
(cu un vâ rtej de ţâ nţari triumfă tori rotindu-li-se în jurul capetelor)
scrutâ nd pustietatea, vă zâ nd cum cerul întâ lneşte întinderea
mlă ştinoasă la ră să rit, la nord şi la apus şi primind cu o tă cere
ră bdă toare pă rerea tată lui, cum că , fă ră îndoială , după un timp vor
apă rea şi dealurile.
— Dragi copii, putem transforma această deziluzie într-o
adevă rată lecţie; dacă nobilii locuitori ai acestor ţinuturi ne-ar putea
vorbi în clipa aceasta, s-ar putea prea bine să ne roage să nu-i judecă m
pe ei sau ţinuturile lor după una sau două priviri aruncate în grabă sau
după scurta experienţă a câ torva zile sau să ptă mâ ni.
Dar nu se ivi niciun deal. Cu toate acestea, încetul cu încetul
gă siră cu toţii o consolare vă zâ nd o pă dure în depă rtare, iar după -
amiază ajunseră într-un ţinut…
dar ce ţinut! Un ţinut îndoliat, întunecat de chiparoşi uriaşi,
scufundat; un ţinut al reptilelor, al tă cerii, al umbrelor şi al
descompunerii.
— Câ nd ne-am dus să ne plă tim drumul, că pitanul i-a spus tatii
că oraşul New Orleans se află într-un loc mai înalt, zise mezina cu un
tremur în glas, nedâ nd nicio atenţie gestului dojenitor al surorii sale.
 — Într-un loc mai înalt? repetă că pitanul aflat lâ ngă pilot; aşa şi
este – mai înalt faţă de mlaştină , dar nu şi faţă de malurile fluviului, şi
îşi reţinu un zâ mbet larg.
Dar familia Frowenfeld nu era o familie care să se plâ ngă . Le era
caracteristic să recunoască atâ t virtuţile ascunse câ t şi pe cele care îţi
luau ochii şi să -şi amintească mereu unii altora de îndatorirea de a-şi
pă stra voia-bună . Pornind de pe buzele tă cute ale surorii mai mari, un
zâ mbet dă du ocol grupului îndreptâ ndu-se spre figura adâ ncită în
gâ nduri şi oarecum tristă a lui Joseph, care pe dată că pă tă o mină mai
bună , zicâ nd că nu-şi pot lua nicidecum libertatea să condamne ceea ce
Creatorul hotă râ se că este foarte bine. Bă trâ nul tată avea o inimă şi mai
curajoasă .
— Unii susţin, dragi copii, că ţâ nţarii ă ştia pă strează aerul curat,
zise el.
— După apusul soarelui aţi face mai bine să vă feriţi de
asemenea aer curat, interveni că pitanul.
După ziua şi noaptea aceea perspectiva viitorului deveni mai
puţin sumbră . Întă rită treptat, convingerea că oraşul New Orleans nu
se va ară ta cocoţat pe nişte picioroange în mlaştină , îngă dui ochiului să
înveţe cum să aprecieze mai bine peisajul grav. Şi la drept vorbind
peisajul nici nu era în permanenţă atâ t de grav. Ici şi colo, la dreapta şi
la stâ nga, se deschideau întinderi lungi de savane verzi ca smaraldul,
cu albastrul orbitor al Golfului dincolo de ele, în depă rtare, fluturâ nd
cu mii de mâ ini albe un adio, treptat, pe mă sură ce mlaştinile funebre
se îngră mă deau să acopere orizontul. Câ t de dulce era adierea blâ ndă
dinspre preriile jilave! Câ t de nepă mâ nteşti, câ t de teribil de aproape
pă reau apusurile purpurii, verzi, negre şi galbene! Câ t de ireale, ca de
vis, erau pă mâ ntul şi marele fluviu şoptitor! Liniştea profundă şi
întinderea nesfâ rşită îi aminteau bă trâ nului neamţ, aşa spunea el, de
îndepă rtatele vremi ale începutului, câ nd serile şi dimineţile erau
primele zile ale lumii de-abia pe jumă tate construite. Lă tratul unui
câ ine la Fort Plaquemines intră parcă înainte de râ nd în panorama
creaţiei – înainte ca pă mâ ntul să fie gata pentru stă pâ nul câ inelui.
 Dar bunului tată i se dă dură asigură ri că omului nu-i era chiar
cu neputinţă să tră iască în mlaştinile acelea – „dacă un negru se poate
numi om”. Sclavi fugiţi nu se întâ lneau prin acele mlaştini atâ t de rar
pe câ t şi-ar fi dorit un vâ nă tor ră tă cit, de pildă . Cel care-i furniza aceste
informaţii era un pasager urcat pe vas la fort. Noul venit vorbea
englezeşte.
— Da, dom’le! Nu trebuit chiar eu să fug odat de Bras Coupé în
haţişu’ de mlaştin din spate de la casa lui veru-meu Honore? întrebaţi
pe cine vreţi! (Creolii se asigură întotdeauna împotriva eventualită ţii
de-a nu li se da crezare). Ajungâ nd aici fă cu o mică digresiune: Ştiţi,
veru-meu Honore Grandissime, care dat doi sute şi cincizeci de dolari
la bal luna trecut? Şi chind verumeu Honore dat la ei banii, altcineva
dat la fel. Da’ de ce n-a dat şi numele la el?
Motivul (pe care persoana de faţă nu-l cunoştea) era că de fapt
al doilea donator era unul şi acelaşi cu primul, dar hotă râ t ca
mă runţelul că lugă r necunoscut să nu afle pe cine dă duse gata.
— Cine era Bras Coupé? întrebă în franceză amabilul neamţ.
Stră inul se aşeză pe cabestan şi la umbra unei pă duri de
chiparoşi, unde vasul acostase aşteptâ nd schimbarea vâ ntului, depă nă
în patois*, greu, dar nu imposibil de înţeles, povestea unui om care
preferase să fie hă ituit ca un animal să lbatic prin acele
înspă imâ ntă toare labirinturi, decâ t să fie pus la jug şi bă tut ca unul
domestic.
Apropiindu-se tocmai câ nd povestea se încheia, Joseph auzi fă ră
să vrea urmă toarele cuvinte în engleză : „Amice, dacă nu-ţi plac
discuţiile aprinsg, nu mai povesti toate acestea fiului meu”.
— Grai local (fr.).
Nopţile erau de o frumuseţe stranie. Imigranţii aproape că le
petreceau numai pe punte, mama şi fiicele cu tă cută încâ ntare, în timp
ce tată l şi fiul, cu privirile îndreptate spre sud, se bucurau ori de câ te
ori recunoşteau cu erudiţie stele şi constelaţii ştiute lor pâ nă atunci
numai de pe hă rţi şi globuri.
— Da, iubite fiu, zise tată l într-o clipă de extaz „oriunde ar
colinda omul pe acest glob şi oricâ t de neîmbietoare ar fi
împrejurimile, cerul îi ră mâ ne pururi deasupra capului şi mă bucur să
vă d că stelele sunt obiectele tale favorite de studiu.
Aşa trecea timpul pe câ nd vasul, ceas după ceas, ba împins de
vâ nt alene spre curentul tulbure, ba abă tâ ndu-se pe lâ ngă crâ ngurile
de portocali şi de magnolia sau pe lâ ngă câ mpurile cu trestie de zahă r
sau acostâ nd noaptea în umbra deasă a mă reţelor jungle de să lcii, se
tâ ra ră bdă tor spre capă tul pelerinajului lor; şi în ră stimpul care ar fi
necesar astă zi pentru întreaga că lă torie din nord, de unde erau ei, pâ nă
la ţinta spre care se îndreptau în sud, parcurseră distanţa de nouă zeci
şi opt de mile şi se treziră în faţa oră şelului hibrid, denumit „Nouvelle
Orléans”. Iată catedrala şi ală turi de ea, precum Sancho ală turi de Don
Quijote, clă direa joasă a primă riei, „cabildo” şi în spatele ei închisoarea,
„calabozo”. Iată forturile, brută ria militară , spitalele, piaţa, prăvă liile
Almonaster şi aglomerata Rue Toulouse; câ t priveşte restul oraşului,
un amestec plă cut de vâ rfuri verzi de copaci, acoperişuri roşii şi
cenuşii, iar ici şi colo „stră luciri de ziduri albe şi galbene întinzâ ndu-se
pe câ teva sute de iarzi în spatele catedralei şi apoi îngustâ ndu-se, pâ nă
câ nd doar un şir de vile cu terase şi gră dini ră mâ ne să împodobească
cele două conuri ale semilunii formate de fluviu cu un4 gen de case
care probabil exprimă mai bine ca orice altceva pe lume ideea de
că min pă rintesc.
— Şi acuma, zise că pitanul luâ ndu-şi ră mas bun de la imigranţi,
nu staţi în soare şi nu ieşiţi din casă după ce se întunecă ; ştiţi, cum s-ar
spune, nu sunteţi „aclimatizaţi” şi în oraş bâ ntuie frigurile.
Aşa era familia Frowenfeld. Dintr-o asemenea matriţă şi într-un
asemenea loc venea tâ nă rul Americain, pe care, după cum vom vedea,
încetul cu încetul chiar
Agricola Fusilier va ajunge să -l considere o excepţie şi să -l
onoreze cu preţuirea lui.
Familia închirie, se pare, o casă de că ră midă cu etaj în Rue
Bienville la numă rul 17. Trei zile mai tâ rziu, în zori. Joseph îşi chemă
tată l lâ ngă patul să u spunâ ndu-i că ră cise şi că simte asemenea dureri
de cap şi de spate, încâ t ar dori să stea culcat pâ nă câ nd vor trece.
Milostivul pă rinte ră spunse că negreşit acesta era lucrul cel mai
înţelept cu putinţă şi pă stră un desăvâ rşit calm exterior. Cercetă cu
privirile ochii fiului; pupilele se contractaseră ajungâ nd nişte mici
mă rgeluşe. îi luă pulsul şi îi încercă fierbinţeala frunţii; nu încă pea
nicio îndoială ; era cumplita osâ ndă – frigurile. Spunem uneori despre
inimă că e grea, ca de plumb; dar aceste cuvinte nu pot exprima
întreaga suferinţă a acelui pă rinte.
A doua zi, în timp ce febra nesă tulă îi alerga prin toate venele şi
arterele ca soldaţii pe stră zile unui oraş în flă că ri, iar în cele mai
ascunse caverne ale trupului otrava nă pă dea toate ungherele în care
palpita viaţa, să rmanul imigrant că zu într-un somn de câ teva clipe. Şi
ce însemna asta? în acel moment inamicul ajunsese la creier. Şi atunci
lui Joseph i se întâ mplă ceva rar, dar nu imposibil de întâ lnit la cei ce
suferă de această boală – că zu într-o stare de delir în care se vă lmă şeau
plă ceri şi chinuri. Parcă se trezise undeva între cer şi pă mâ nt, tolă nit
într-o splendidă barcă cu pâ nze, împodobită cu draperii bogate din fir
de mă tase şi argint, cu perniţe din cele mai scumpe ţesă turi în
minunate nuanţe de toate felurile şi înmiresmată ad nauseam cu ceai
din frunze de portocal. Întreg echipajul era format dintr-o singură
negresă bă trâ nă , care avea capul înfă şurat într-un batic albastru de
Madras şi care stă tea la proră şi vâ slea cu o linguriţă , menţinâ nd barca
într-o stranie mişcare de rotaţie. El nu reuşea să -şi ascundă capul de
razele soarelui fierbinte; iar barca nu mai contenea tot rotindu-se cu o
mişcare ca o pulsaţie greoaie, în a că rei bă taie regulată anume spirite
ale vă zduhului – dintre care unul pă rea a fi o fată frumoasă , iar altul un
bă rbat roşcat, mic de statură – stă teau faţă în faţă repetâ nd la nesfâ rşit
aceeaşi chemare şi acelaşi ră spuns: „Tine-l învelit şi camera bine
închisă , ţine-l învelit şi camera bine închisă ”… „Şi să nu-i dai apă , şi să
nu-i dai apă ”.
Pe atunci Joseph nu avea cum să ştie câ t timp durară toate
acestea – dacă era vorba de clipe sau zile; dar în cele din urmă
vedeniile se risipiră şi tâ nă rul deveni conştient că se află pe patul de
suferinţă , unde dacă nu se putea face ceva pentru el cu siguranţă că
într-un ceas şi-ar fi dat duhul. Apoi o lingură îi atinse buzele şi îl
stră bă tu un gust de coniac şi apă ; iar atunci câ nd, după ce se cufundă
într-un somn dulce, se trezi şi din nou simţi linguriţa la buze, trebui să -
şi ridice puţin mâ inile de pe cuvertură pentru a se convinge că sunt ale
sale – într-atâ t de slabe şi galbene ajunseseră . Îşi întoarse] ochii şi prin
transparenţa plasei împotriva ţâ nţarilor distinse pentru o clipă faţa
stranie şi frumoasă a unei tinere; dar pleoapele îi că zură grele
întunecâ ndu-i privirea şi câ nd le deschise din nou o vă zu doar pe
negresa infirmieră , cu turban albastru, care îi înfă şură picioarele în
cuvertură .
— Surioară !
Niciun ră spuns.
— Unde-i mama?
Negresa dă du din cap.
Joseph era prea slă bit ca să mai vorbească , dar cu privirile
întreba atâ t de stă ruitor şi implorator, încâ t pâ nă la urmă femeia
bolborosi un ră spuns. Tâ nă rul încercă din ră sputeri să înţeleagă , dar
nu reuşi, ră spunsul sunâ nd cam aşa: „Li pa oule vini ci – îi pas capabe”.
Trei zile la râ nd de câ te trei ori pe zi veni la el un bă rbat scund,
cu un cap mare încadrat de nişte bucle mici, roşii şi o faţă cu piele fină
acoperită de pistrui mă runţi, care se aşeza pe marginea patului cu un
salut încurajator şi cu un aer autoritar. În cele din urmă , reuşiră să
poarte un fel de conversaţie mai lungă .
— Prin urmare te-ai hotă râ t să nu mori, aşa-i? Da, sunt doctor –
doctorul Keene. O tâ nă ră ? Ce tâ nă ră ? Nu, domnul meu, aici n-a fost
nicio tâ nă ră . Te înşeli. Ră tă ciri cauzate de febră . Aici n-am fost decâ t eu
şi această negresă . Nu, dragul meu, pă rinţilor încă nu le este împă duit
să te viziteze; sper că nu vrei să se molipsească şi ci de friguri. Ră mâ i
cu bine. Fă tot ce-ţi spune sora îi să ptă mâ na viitoare vei fi în stare să -ţi
ridici puţin capul şi umerii; dar dacă nu-i vei da ascultare, o să -ţi revină
boala şi atunci nici dracu’ n-o să te mai poată vindeca.
Pacientul reuşise deja de câ teva zile să se ridice şi să stea câ te
puţin pe marginea patului, câ nd în cele din urmă doctorul veni să -i facă
o ultimă vizită , „o simplă ches* ţiune de formă ”; însă după câ teva
remarci glumeţe, îşi trase grav scaunul lâ ngă pat şi cu o voce blâ ndă …
dar e oare nevoie s-o spunem? Venise să -i comunice lui Joseph că tată l,
mama şi surorile sale plecaseră cu toţii într-o a doua că lă torie… mai
lungă , spre ţă rmuri unde nu puteau să -i aştepte nici dezamă giri şi nici
friguri… plecaseră pentru totdeauna.
— Şi încă ceva, Frowenfeld, zise el la sfâ rşitul lungii şi
dureroasei lor discuţii, dacă e să poarte cineva vina că nu ţi s-a permis
să pleci cu ei, cred că eu pot să -mi asum o parte din ea; dar dacă ai
vreodată nevoie de un prieten – care e curtenitor cu stră inii şi lipsit de
maniere doar cu cei care îi plac – poţi oricâ nd să -l chemi pe Charlie
Keene. Oricum, pâ nă te mai înzdrăveneşti voi mai trece din câ nd în
câ nd să te vă d. M-am stră duit din ră sputeri să te ţin în viaţă şi dacă ne
faci din nou figura şi ne laşi cu buzele umflate, ar fi pă cat de toată truda
irosită ; aşadar stai frumuşel în casă .
Câ nd îşi ridicau pă lă riile să -l salute pe Joseph care îşi petrecea
anevoioasa convalescenţă în dreptul uşii largdeschise, vecinii politicoşi
nu aveau de unde să ştie nici cum nici câ t suferise. Pe atunci nu existau
societă ţi de binefacere; nici „Howard”, nici Y.M.C.A. şi nici „Ajutoarele
Peabody”. Chiar dacă vecinii ar fi catadicsit să ia cunoştinţă de
necazurile lui, nu erau nişte oameni atâ t de neobişnuiţi încâ t să -i
acorde cine ştie ce interes extraordinar; iar el tocmai începuse să
înţeleagă tot mai dureros acea „mare solitudine” pe care filosofii o
atribuie oraşelor, câ nd deodată lucrurile luară o întorsă tură evidentă .
„Şi cine mi-e vecin?”
Spuneam că lucrurile luară o întorsă tură evidentă ; sau, mai bine
zis, că interesul lui Frowenfeld pentru viaţă se trezise din nou.
Începutul îl fă cuse doctorul Keene, care în dorinţa de a-l ţine pe pacient
în casă pâ nă câ nd s-ar fi aflat în afara orică rui pericol, se stră duia să fie
deosebit de antrenant, înlocuind familia de odinioară . Ajunsese să
nutrească o mare simpatie pentru Frowenfeld şi adesea, după -
amiezile, trecea pe la el să -l provoace la o partidă de şah – un joc după
care, fiindcă veni vorba, nu se dă dea în vâ nt niciunul din ei. Imigrantul
învă ţase mişcă rile ca să -i facă pe plac tată lui să u, iar doctorul…
adevă rul e că doctorul nici nu le învă ţase vreodată cum se cuvine; dar
se numă ra printre oamenii că rora le vine greu să recunoască deschis că
nutresc o afecţiune faţă de cineva, cu atâ t mai mult câ nd persoana în
cauză aparţine propriului să u sex. Şi atunci se poate lesne presupune
că tabla de şah dezvă luia adesea un aranjament al pieselor care l-ar fi
pus în încurcă tură pe însuşi Morphy.
— Apropo, Frowenfeld, zise el într-o seară , după aceeaşi mişcare
preliminară cu care îşi deschidea invariabil jocul, n-ai fă cut cunoştinţă
cu dră guţele dumitale vecine de ală turi.
Frowenfeld nu ştia să existe niciun fel de vecine dră guţe nici la
dreapta nici la stâ nga uşii sale – nu observase nicio doamnă .
— O să te duc odată la ele să le cunoşti. Doctorul râ se puţin şi
râ zâ nd îşi trecu mâ na peste faţă şi prin pă rul să u creţ, roşcat şi rar.
Convalescentul se întreba» în sinea lui care ar putea fi cauza
râ sului.
— Cine sunt doamnele? se interesă el.
Le cheamă de Grapion – adică , ce spun eu, De
Grapion? Se numesc Nancanou. Sunt, fă ră nicio exagerare cele
mai desăvâ rşite – cele mai stră lucitoare, mai bune şi mai curajoase
femei pe care le cunosc eu în New Oi iearis. Doctorul îşi luă iară şi
trabucul pe care îl sprijinise de marginea tablei de şah, descoperi că se
stinsese şi se apucă să -l aprindă din nou. Le curge în vine cel mai nobil
sâ nge; la fel de nobil ca şi al familiei Grandissime. Aici originea joacă în
cele mai stranii chipuri rolul cel mai important, continuă el. Uneori e
foarte ciudat.
— Se aplecă spre podea, unde îi că zuse haina, şi îşi luă batista
din buzunarul de la piept.
— Acum aproximativ două luni, la un mare bal mascat unde am
petrecut clipe de-a dreptul încâ ntă toare cu aceste doamne, cele mai
multe aere şi le dă dea un bă trâ n fanfaron al că rui comportament tră da
sâ ngele indian, şi totuşi… ha, ha! acum câ ţiva ani la un bal dat de
mulatri l-am vă zut pe acelaşi bă trâ n venind la bă rbatul cel mai chipeş,
mai bine îmbră cat şi cu pielea mai albă decâ t a sa – < un gentleman
desăvâ rşit şi ca aspect şi în maniere – şi fă ră a rosti niciun cuvâ nt,
dâ ndu-i o palmă .
— Râ deţi? întrebă Frowenfeld.
— Dacă râ d? De ce nu? Tipul n-avea ce că uta acolo. Balurile
acestea nu sunt date pentru bă rbaţi metişi, dragul meu. A avut noroc că
a scă pat de-acolo cu viaţă , că ci? am aşa a scă pat.
— Au dreptate! insistă doctorul, drept ră spuns la privirea
nedumerită a lui Frowenfeld. Oamenii de-aici trebuie să fie precauţi.
Numai că nu despre asta vorbeam noi. Balurile metişilor n-au nicio
legă tură cu subiectul nostru. Doamnele acelea…
— Se adresă trabucului, ca pentru a-l readuce la viaţă .
— Bizari oameni în ţinuturile astea, reluă el; dar trabucul tot nu
voia să i se aprindă . Doctorul era un slab povestitor. Pentru Frowenfeld
– la fel ca pentru oricare altul, cu excepţia
— Termenul „mulatru” este folosit în întreaga traducere drept
echivalent al termenului englez „quadroon”, însemnâ nd „persoană
provenită dintr-un pă rinte alb şi celă lalt mulatru (n.t.).
unui creol sau a unui ameacan cu totul creolizat – po1 vestirea
lui ajunsă la sfâ rşit, nu era decâ t o pâ clă groasă 1 de nume, locuri şi
evenimente necunoscute; şi cu toate 1 acestea stră lucea în ea o lumină
romantică , ceva. care o i umplea de culoare şi o popula cu fantasme.
Interesul lui Frowenfeld crescu – se trezi ademenit în această
pâ clă – şi se împotmoli în ea. Ca medic, doctorul Keene îşi atinsese în
acest mod scopul – şi anume, distragerea minţii fostului să u pacient –
că ci în mijlocul acestei pâ cle, Frowenfeld se ciocni şi se simţi atras de o
problemă de viaţă creolă , ale că rei posibile corelaţii le vom gă si curâ nd
fră mâ ntate în mintea sa iscoditoare şi compă timitoare, tot aşa precum
poetul de azi cugetă la
Floarea dintr-o spă rtură de zid.
Corelaţiile în cazul de faţă priveau ră dă cinile ancestrale – pe
linie maternă – a doua familii rivale şi ostile pe ai că ror descendenţi –
unii bravi, alţii frumoşi – îi gă sim amestecaţi, fă ră să ştie unii de alţii, în
iureşul balului şi cu care în scurt timp vom avea onoarea să facem
cunoştinţă fă ră mască .
Arbori genealogici în anul 1673 şi sub acoperă mâ ntul regesc
dintr-un sat de indieni Tehoupitoulas, nu departe de locul numit
„Pă şunea Bizonului”, cunoscut astă zi mai bine drept New Orleans, s-a
nă scut Lufki-Humma”, sau altfel zis, Lut Roşu. Mama sa era prinţesă ,
atâ t prin naştere câ t şi prin că să torie. Că ci tată l, cu acel devotament
faţă de interesele poporului, comun probabil tuturor câ rmuitorilor, cu
zece luni mai înainte se aventurase spre nord, pe teritoriul mâ ndrilor şi
neîntrecuţilor indieni Natchez şi atâ t de bine reuşise – tră gâ nd mai cu
spor din pipă – să -l convingă pe Marele lor Soare, încâ t pâ nă la urmă ,
scuturâ nd cenuşa din victorioasa pipă a pă cii, se trezi posesorul unei
neveste al că rei arbore genealogic includea un şir lung de mame de viţă
regească – taţii contâ nd prea puţin în heraldica tribului Natchez,
mergâ nd în trecut pâ nă dincolo de originile mexicane ale neamului ei
şi dispă râ nd doar în stră lucirea marelui ei original, însuşi ochiul zilei.
Câ t despre obâ rşia paternă trebuie să ne mulţumim cu faptul că tată l
nu era numai diplomat, aşa cum ne-a dovedit-o deja, ci şi un şef de
statură impună toare; adică de şapte picioare înă lţime.
Nu mai e nevoie să spunem că atunci câ nd s-a nă scut Lufki-
Humma, mama s-a ridicat imediat din culcuşul de blă nuri, şi-a dus ea
însă şi copilul pâ nă la balta învecinată şi l-a scă ldat – nu ca să iasă din
comun, nici din spirit de independenţă şi nici din îngâ mfare, ci doar ca
o manifestare a convenţionalismelor cutremură toare din care este
formată experienţa mamelor indiene, cele mai de compă timit dintre
toate lucrurile sfinte. La intrarea în cort stă tea şi a continuat să stea şi
la ieşirea femeii, stă pâ nul sau soţul ei. Interesul pe care îl acordă el
banalită ţilor clipei se poate rezuma la aceea că , precum unii bă rbaţi
din timpuri şi locuri mai civilizate, era pe deplin pregă tit să -şi tragă
serios nevasta la ră spundere pentru sexul progeniturii sale. Cei din
tribul Natchez n-aveau decâ t să prefere fetele, dar şeful indienilor
Tehoupitoulas voia un fiu. Întorcâ ndu-se de la malul apei femeia se
apropie de el, îngenunche, îi puse copilul la picioare şi… ce să vezi? – o
fată .
În clipa urmă toare femeia se pră buşi cu faţa în ţă râ nă . Poate că o
doborâ se epuizarea fizică sau poate aerul despicat, chiar pe lâ ngă
capul ei, de toporişca de piatră a soţului şi stă pâ nului iute la mâ nie; o
anchetă acum ar fi prea mare ironie; dar ceva stinse flacă ra
„nevrednicei lumină ri”.
Printre indiencele care veniră să ofere tradiţionalele bocete de
înmormâ ntare şi să pună mâ na pe niscaiva amintiri din puţinul ră mas
de pe urma decedatei se afla şi una care avea în coliba ei un leagă n gol,
de-abia ră cit, şi prin urmare dacă nu un loc în inimă , cel puţin unul la
sâ n pentru nefericita Lufki-Humma; şi aşa se întâ mplă că micuţa de
pripas, o ipoteză nostimă din carne, sâ nge, nervi şi creier, se trezi
aruncată în mâ inile naturii cu o carte blanche în ceea ce priveşte
viitorul ei. Iar acum, de vreme ce ea era stră moşul cu care Agricola se
lă uda cel mai mult – de vreme ce întunecimea obrajilor ei se pare că
nu-l fă cea pe el mai puţin alb şi nici nu-i dă dea dreptul să plesnească
peste faţă un descendent foarte îndepă rtat şi cu pielea foarte albă a
cine ştie că rui african, şi de vreme ce această mâ ndrie şi acest drept n-
ar fi putut izvorî din jalnicele împrejură ri ale naşterii ei, haideţi să
examină m pentru o clipă materialele din care era alcă tuită …
În ceea ce priveşte carnea, într-adevă r, ea nu era decâ t o
pă rticică a „singurului tot” din care suntem fă cuţi cu toţii; dar sâ ngele –
ca să intră m în discrimină ri mai subtile – sâ ngele, spre deosebire de
laptele mamei sale adoptive din tribul Alibamon, era sâ ngele castei
regale
— Semnă tură în alb (Fr.).
mă reţei rase materne, Toltec, care înainte de a-şi fi f – t
stră lucitoarele averi mexicane în mâ inile cuceritoafor azteci, l-a
înscă unat în Sud pe încă , cel plin de biterji şi aur şi a trimis în Nord,
prin tribul Natchez, forul sacru din templele sale. Că ci nu facem decâ t
să exprimă m lapidar adevă rul privind alcă tuirea lui Lut-Roşu câ nd
afirmă m că fata avea sâ ngele mamei şi curaiui tată lui, curajul unui
adevă rat indian din America de Nord şi că îl avea în f<3 rma sa cea mai
pură .
Câ t privesc oasele, ele erau de aşa natură încâ t copilei nu-i
lipseau zvelteţea. braţelor şi a picioarelor, armonia trupului,
delicateţea mâ inilor şi a picioarelor şi, în general, o perfectă simejrie şi
dră gă lă şenie. Poate că între cele două pă rţi ale profilului occipital să fi
existat o tendinţă tipic incaşă de asimetrie; dar dacă micuţul ei craniu
fraged ar fi avut norocul să scape de chingile leagă nului, frumuseţea
formei atâ t de îndră gită de natură n-ar fi întâ rziat să apară . Şi exact
norocul acesta dă du peste fetiţă . Aversiunea pe care tată l ei o simţea
faţă de un copil care nu-i consultase dorinţa în privinţa sexului, îl fă cu
să ordone ca printre alte interdicţii, craniului ei să -i fie interzise
deformă rile pe care ambiţioasele şi distinsele mame indiene erau
încâ ntate să le producă la vlă starele lor.
Câ t despre creier – ce să spunem? Caseta în care Natura a
ferecat acel creier şi în care mai vâ rstnica soră vitregă a Naturii,
Moartea, l-a pus în cele din urmă la o parte, n-a că zut nicicâ nd în
mâ inile fericite ale celor pe care setea de ştiinţă îi îndeamnă să
scormonească pă mâ ntul în că utare de craniu Americană ; – iar
remarcabila fineţe a alcă tuirii sale nu va stâ rni nicicâ nd admiraţie în
ochii lor triumfă tori – şi nici toate să pă turile lor savante nu vor reuşi să
scoată vreodată la suprafaţă un palid suvenir al vieţii trecă t Qgre, care
să aibă pereţi mai frumos conturaţi şi de o fineţe mai delicată sau un
interior mai admirabil proporţionat decâ t mâ ndra cameră de consiliu
sub al că rei dom, cu aproape două secole în urmă , mintea lui Lut-Roşu
ţinea adesea sfat cu cele mai serioase gâ nduri.
„Aceste fapte, le cunosc”, avea obiceiul să spună Agricola
Fusilier, „din legendele familiei; dar, după cum bine ştiţi, tradiţia este
mult mai autentică decâ t istoria!”
Cocor-Atent, vraciul tribului, intră într-o zi ou pas uşor în cortul
marelui şef, se aşeză în faţa lui pe o rogojină din trestie împletită ,
acceptă să fumeze o pipă şi după cuvenita tă cere de o oră , întreruptă în
cele din urmă de remarca ră zboinicului cum că „urechea lui Bizon-
Furios aşteaptă să audă vocea fratelui să u” zise de fapt că dacă urechea
aceea s-ar întoarce spre locul de joacă al satului, ar putea ayzi un
murmur asemă nă tor zumzetului plă cut al albinelor printre florile de
catalpa, deşi catalpa îşi pierdea acum frunzele, fiind deja luna
curcanilor. Ba nu, era râ sul reţinut al indiencelor dâ nd roată împreună
cu ţâ ncii lor în jurul stâ lpului satului şi holbâ ndu-se la copila din viţă
Natchez şi Ţehoupitoulas, care avea ochi de panteră şi ale că rei vorbe
erau ca cele ale unui bă trâ n şef de trib în faţa sfatului.
S-au mai spus încă multe altele; dar noi vom reţine doar atâ t câ t
e necesar pentru a indica direcţia în care bă teau spusele lui Cocor-
Atent. Ele aduseră în faţa ochilor lui Bizon-Furios o viziune: fiica
indiencei Natchez în ţinută regească , înveşmâ ntată în mantii
multicolore din pene stră lucitoare, încinsă cu cingă tori din piele de
şarpe şi împodobită cu salbe, în picioare cu mocasini pictaţi, cu un
nimb de pene deasupra capului, cu întreg covorul din blă ni de bizon
din jurul tronului, acoperit de trofeele victoriei şi cu marele ei cort plin
de fumul albă strui care se ridica din pipele ambasadorilor; şi
capriciosul şef de trib hotă rî pe dată ca acest vis bizar să se transforme
pâ nă la urmă în realitate. „Să fie dusă la templul satului” spuse el
primului să u ministru, „şi ră zboinicii s-o hră nească cu carne de lup”.
Cocor-Atent era un om ră bdă tor; era „omul care aşteaptă ” din
vechile proverbe franţuzeşti; pâ nă la urmă totul i se împlinea.
Aşteptase prilejul de a-l face pe fratele să u să se ră zgâ ndească şi
prilejul se ivise. Din nou aşteptă ca fratele lui să moară ; şi precum lui
Matusalem şi multor altora, îi veni şi lui râ ndul să moară . Auzise de o
rasă mai puternică decâ t rasa Nat? hez – o rasă de oameni albi; se
apucă să -i aştepte; şi câ nd anul 1682
un om întl ” ° umilă „sutană neagră ” tră gâ ndu-şi VaZEI ea
picioarele şi împroşcâ nd în jur noroi cu La Salle
Tonţi prin mlaştinile din Louisiana, ţinâ nd în faţă \ulifixul şi
urmat de carabine franţuzeşti şi tomahawkuri mohicane, printre alte
minuni ale acelui ţinut să lbatic se descoperi şi acesta: „o copilă de nouă
anitâ nd şi – cu ajutorul discret al vraciului – câ rmuind, regină a tribului
ei şi mare preoteasă a templului. Cu DUrerea întă rită de
perspicacitatea şi ambiţia stă pâ nită a lui Cocor-Atent, cu titlul regal
confirmat de zeul omului alb prinintei mediul „sutanei negre” şi
moştenind de la tată l ei încruntă tura care inspira teamă , ea domni cu
mă reţie şi înţelepciune „uneori fă câ nd dreptate neîndură toare, alteori
dâ nd ră zboinicilor sfaturi de adevă rată amazoană şi în tot acest
ră stimp – an după an, pâ nă atinse ideala vâ rstă a mă ritişului, adică
două zeci şi şase de ani – ră mâ nâ nd regină virgină .
La 11 martie 1699 doi temerari tineri francezi din micul grup
expediţionar al domnului D’Iberville îşi aruncară puştile pe umă r şi se
aventurară tot mai departe de ambarcaţiunile lor de la malul fluviului
Mississippi în interiorul ţinutului neumblat. Erau doi tineri pe care
orice explorator ar fi fost îndreptă ţit să -i pă streze câ t mai aproape de
el, nu să -i lase să plece la asemenea riscuri; doi tineri de nă dejde, nobili
şi viguroşi. S-au apucat să vâ neze, n-au împuşcat nimic, i-a apucat
ploaia, apoi noaptea, foamea, neliniştea, disperarea.
Şi după ce s-au aşezat jos să moară şi au reuşit doar să adoarmă ,
Diana indienilor Tehoupitoulas colindâ nd crâ ngurile de magnolia cu
arcul şi tolba cu să geţi, dă du peste ei în tot farmecul forţei şi frumuseţii
lor fă ră speranţă şi se îndră gosti nebuneşte. Nu vom preciza dacă de
Zephyr Grandissime să u. de Epaminondas Fusilier – deocamdată
acesta va ră mâ ne secretul ei…
Cei doi captivi deveniră oaspeţi. Cocor-Atent se bucură de
venirea lor ca reprezentanţi ai mă reţei rase a oamenilor darnici şi se
lă să pradă unui vis cu fum de Pre, discursuri, tratate, daruri şi alianţe,
culminâ nd cu imaginara că să torie dintre virgina lui regină şi regele
Franţei, menite de fapt toate să ducă la o grabnică creştere a
prestigiului şi faimei lui Cocor-Atent. Se aşe
]
zară să mă nâ nce carne de urs, fasole şi alte bună tă ţi. Regina se
aşeză şi ea ală turi de ei înveşmâ ntată în. treaga sa garderobă : vestă din
puf de lebă dă tivită cu pene verzi şi purpurii smulse de la gâ tul raţelor
să lbatice; fustă din pă r împletit, cu broderii din pene; jambiere din
blană de cerb; mocasini din piele de şarpe, negri cu verde, cu tă lpi din
piele de bizon şi blană de pisică să lbatică ; bră ţă ri din solzi de ştiucă ,
coliere din ghiare de urs şi colţi de aligator, cosiţe împletite, pene de
corb şi de flamingo, arome de dafin şi laur. Tinerii tribului dansară în
faţa lor suflâ nd din trestii, strigâ nd, ţipâ nd, zornă ind în tidve uscate
boabe de fasole, agitâ ndu-şi mâ inile şi picioarele. Zilele nu se
deosebeau una de cealaltă , iar nopţile stră luceau de alaiurile şi
dansurile cu fă clii.
Peste câ teva zile flota de canoe a domnului D’Iberville
reîntorcâ ndu-se în josul fluviului, oamenii lui culeseră de pe mal doi
tineri pe care îi crezuseră morţi, şi odată cu ei, la cerere, şi o regină
abdicată , care lă sa în urma ei lacrimile şi strigă tele de durere ale
femeilor şi ră zboinicilor. Trei pirogi pornite după ea la un cuvâ nt al ei
fă cură cale întoarsă ; dar un bă trâ n să ri în apă , înotă puţin în aceeaşi
direcţie şi apoi, pe neaşteptate, se pierdu în adâ ncuri. Era cel care se
dovedise atâ t de prevă ză tor la malul apei, dar un înotă tor cu totul lipsit
de experienţă , Cocor-Atent.
Câ nd expediţia ajunse la Biloxi, existau deja doi pretendenţi la
mâ na stră lucitei stră bune a lui Agricola. Niciunul dintre ei nu era
Zephyr Grandissime (Ah! Ce capete tari şi Grandissimii ă ştia!).
Au jucat-o la zaruri. Se pare că Demosthenes de Grapion – cel
care, după cum spune legenda, înă lţase primul steagul Franţei
deasupra micului fort – considerâ nd că ar trebui să i se dea o şansă ,
care de altfel i se şi acordă , realiză surprinză tor de multe puncte; dar
Epaminondas realiză cu un punct mai mult (lucru pe care
Demosthenes nu-l pricepu niciodată ) alegâ ndu-se cu o nevastă care se
îndră gostise de el de la prima vedere-şi astfel, în timp ce primii
pelerini în delta fluviului Mississippi, cu nesă buinţă galică îşi luau
neveste şi ţiitoare dintre specimenele nepotrivite a trei rase, se ridică ,
în iana cu binecuvâ ntarea bisericii, casa regească a FUerilov. Dar
adevă raţii, principalii descendenţi aimului Grandissime, cu care de la
bun început şi dinftdeauna le-a plă cut celor din casa Fusilier să
încheieă torii, se pă straseră imaculaţi ca crinii, încă de câ nd Franţa
începuse să iubească crinii – asta în ceea ce priveşte că să toria, se
înţelege; câ t despre legă turi cu mai puţină responsabilitate, pă i,
fireşte…
După o vreme, dezamă gitul Demosthenes, avâ nd cuvenita
confirmare bisericească , îşi luă şi el o soţie excelentă din primul
transport de fete de la Casa de Corecţie. Biografia ei este la fel de scurtă
ca şi cea a lui Matusalem, sau chiar mai scurtă ; femeia muri. Zephyr
Grandissime se că să tori încă şi mai tâ rziu, cu o doamnă de neam,
vă duvă fă ră copii, trimisă din Franţa la Biloxi cu o lettre de cachet.
Demosthenes de Grapion, el însuşi fiu unic, lă să în urma sa doar un fiu,
care la râ ndul lui lă să . tot un singur fiu. Şi cu toate acestea, aveau cu
toţii tendinţa de-a se că să tori foarte tineri.
Ca de altfel şi Grandissimii, sau aşa cum apare numele în toate
actele notariale, familia Brahmin Mandarin de Grandissime. Lucrul
acesta menţinu viguros trunchiul acestui arbore cu multe ramuri,
ferindu-l de îndoituri şi noduri. Din clipa câ nd tacticosul Zephyr le
dă du impulsul iniţial, generaţiile urmară una celeilalte cu o rapiditate
care fă cea ca ambiţioasa familie de Grapion să fie într-o stare de
continuă exasperare, iar proaspeţii taţi din neamul Grandissime să se
arunce neîncetat, pentru a primi felicită rile cuvenite, în braţele
iubitoare ale bunicilor mâ ndri şi satisfă cuţi. Fă ră îndoială , arborele
familiei lor se asemă na cu un smochin; nu vedeai trunchiul de-atâ tea
flori, dar în schimb nu lipseau fructele pline de seminţe. Şi în ciuda
vitezei cu care se înmulţeau, majoritatea erau chipeşi, viguroşi şi cu
figuri luminoase. Străvechea nobleţe a neamului lor, incluzâ nd
îndeosebi obâ rşia nedezvă luită a purtă toarei acelei lettre de cachet, se
tră da în eleganţa ţinutei, un mijloc de a identificauri. De Grandissime
oriunde îl ve
— Scrisoare cu sigiliul regelui conţinâ nd un ordin de arestare
sau exil fă ră judecare (fr.).
de-ai, şi în transparenţa tenului şi frumuseţea clasică a
tră să turilor, care fă ceau ca fiicele lor să fie şi mai râvnite de că tre
pretendenţii la că să torie, într-o vreme câ nd în acele ţinuturi celibatul
lipsit de pioşenie atră gea meroase reproşuri.
Ori de câ te ori se strâ ngeau laolaltă mai mulţi Grandissimi
existau toate şansele să vezi printre ei şi unul sau doi membri ai
familiei Fusilier: pă să ri cu priviri aprige, ciocuri puternice, gheare
vâ njoase şi întunecate pă să ri care dacă nu puteau câ nta, aveau în
schimb un penaj bogat, se pricepeau să croncă nească , să muşte şi să
lovească , să -şi zbâ rlească neîncetat crestele şi să -şi etaleze, mâ ndre de
ele, proasta dispoziţie. Încă de la o vâ rstă fragedă învă ţau un strigă t cu
care îi întâ mpinau pe toţi stră inii, strigâ nd cu atâ t mai tare cu câ t se
depuneau mai multe stră duinţe de a-i domoli: „Invadatori! Invadatori!”
Într-adevă r, era dureros contrastul dintre această familie şi o
alta, al că rei lujer se ridica firav ca firele de ovă z să lbatic din să mâ nţa
lui Demosthenes de Grapion. Un singur fiu urmâ nd altui fiu unic şi
acesta altuia… era trist să vezi în acele zile ale începuturilor coloniale
cum trei generaţii de nobil sâ nge galic îşi fă ceau drum vesele într-un
şir indian tot mai vlă guit. Şi nu era mai puţin dureros câ nd vedeai că
erau cu toţii bă rbaţi chipeşi, curajoşi, care îşi atră geau dragostea
tuturor a, se distingeau de timpuriu în cariera militară şi nu lă sau să -i
apuce vâ rsta de două zeci şi unu de ani fă ră a dă rui unei femei să rutul
sacru al că să toriei şi nici cea de două zeci şi doi de ani fă ră un
moştenitor. Dar aveau o regretabilă înclinaţie de-a muri tineri. Pe bună
dreptate se presupusese la început că neamul lor se va ră spâ ndi în tot
ţinutul; dar se dovediră duelişti atâ t de inveteraţi, luptă tori atâ t de
îndră zneţi, cutreierau cu atâ ta cutezanţă ţinuturile mlă ştinoase şi se
pricepeau să guste viaţa cu atâ ta voluptate încâ t, deşi poate în mod
neoficial îşi împră ştiaseră pretutindeni numeroasele rude
nerecunoscute, numele de Grapion putea fi întâ lnit din ce în ce mai rar
pe listele unde îşi puneau semnă turile cetă ţenii de vază .
se ştie câ tuşi de puţin dacă un sâ nge atâ t de clo – o de fierbinte
nu ar fi secat cu totul înainte de C°! – a acelui bal masque, de n-ar fi
survenit o întâ m-S<tare care să ducă la unirea acelui sâ nge cu un altul,
tot atâ t de curat şi roşu, dar mult mai potolit. Lucr, ul acesta s-a
petrecut cam la cincizeci şi doi de ani după ce s-au aruncat zarurile
care fă cuseră din prinţesa Lufki-Humma mama tuturor Fusilierilor, nu
a de Grapionilor. Clotilde, fata cu cufă rul, fetişcana care refuza să se
mă rite, avea calită ţi cu adevă rat eroice, valorâ nd – aşa susţineau de
Grapionii – mai mult decâ t o mie de mlaştini pline de regine indiene
puse la un loc. Şi cu toate acestea, portretul ilustrei stră bune, care
servise drept model celei ce o întruchipase la bal en ma ique pe eroina
de mult dispă rută , zace ră tă cit în cine ştie ce pod. Talentul creolilor de
a-şi pă stra relicvele de familie nu te miri ce gă uri de guzgan este de-a
dreptul scandalos.
Ră mâ ne de subliniat un singur fapt i că oricâ t de nepă să tori şi
dispreţuitori ar fi încercat să pară . De Grapionii, ei nu reuşiră niciodată
să -şi înă buşe resentimentul în faţa faptului evident că din doi tineri
socotiţi dispă ruţi pe vecie atunci câ nd se ră tă ciseră printre ororile
mlaştinilor din Louisiana, şi în special din cel care se că să torise după
bunul să u plac – din Zephyr de Grandissime – ieşiră urmaşi la fel de
numeroşi ca nenumă ratele nisipuri ale fluviului Mississippi.
O tâ nă ră care nu vrea să se mă rite
Între vremurile prinţesei Lufki-Humma şi cele ale stră lucitului
ei descendent, Agricola Fusilier, exact la mijloc, cu câ te cincizeci de ani
de fiecare parte, se situa epoca lui Pierre Rigaut, „Grand Marquis”,
magnificul guvernator de Vaudreuil. Era Solomonul Louisianei. Deşi nu
din cauza înţelepciunii, ci din cauza fastului. Libertinajul, extravaganţa
şi pompa tră iau zile să rbă toreşti. Bancnotele se înmulţeau precum
frunzele pă durii; şi nu exista nimic pentru care să dai socoteală pe
vremea acestui Grand Marquis. Că ci rege era Louis Quinze.
Clotilde, orfana unui hughenot ucis, era una din cele şaizeci de
neveste importate, ultima alocaţie regală acordată Louisianei. Agenţii
regali o ademeniseră din Franţa cu poveşti încâ ntă toare: „Ţi se va oferi
un că min liniştit, unde să locuieşti împreună cu o doamnă din colonie.
Dacă trebuie să te mă riţi? – nicidecum, dacă nu-ţi face plă cere. Regele
însuşi îţi plă teşte drumul şi îţi dă ruieşte un cufă r cu haine. Gâ ndeşte-te,
fillette *, toate astea în asemenea timpuri; şi în plus, că lă torie gratuită
pâ nă … pâ nă îţi gră dinile Paradisului, s-ar putea zice… ce-şi poate dori
mai mult o fată să rmană ? Şi fireşte că vei accepta ca orice colonistă
model un soţ bun şi vei avea o puzderie de copii frumoşi care vor
spune cu mâ ndrie: «Eu? Eu n-am nimic de-a face cu Casa de Corecţie;
mama mea – sau bunica, după cum va fi cazul – n-a venit de-acolo. Ea a
fost o fille à la cassette.»
— Fetiţo (fr.).
r 1 şaizeci de franţuzoaice fură debarcate în New. ipans şi lă sate
în grija că lugă riţelor Ursuline; şi îna-V de-a se scurge prea multe zile,
cincizeci şi nouă de i ai regelui se vă zură aranjaţi cu neveste şi gata „se
stabilească pe terenurile riverane acordate lor. Singura care mai
ră mase pe capul că lugă riţelor se dovedi fi o mică eretică încă pă ţâ nată ,
numită printre altele, Clotilde. Au ră bdat-o şaizeci de zile, după care s-
au plâ ns la Grand Marquis. Dar alel Grand Marquis, cu toată nompa lui,
era îndatoritor şi bun la suflet şi iubea tihna aproape tot atâ t de mult
pe câ t iubea marchiza lui banii. El le rugă să mai încerce încă o lună .
Că lugă riţele fă cură întocmai şi apoi veniră din nou cu fata; nu voia nici
să se mă rite şi nici să se roage Fecioarei.
Iată cum se vorbea în New Orleans pe vremea aceea. Dacă vă
interesează să înţelegeţi de ce Louisiana s-a dezvoltat atâ t de anapoda,
remarcaţi tonul Celor care o guvernau la mijlocul secolului trecut:
— Cum, copila mea, zise Marele Marchiz, eşti o fille à la casette?
Ruşine Franţei! Vino aici lâ ngă mine. Vrei să asculţi un mic sfat de la un
ostaş bă trâ n? Un singur cuvâ nt – supunere. Câ nd ceva este inevitabil,
supune-te. Dacă vrei să tră ieşti în tihnă şi să dormi în tihnă , fă ce fac şi
alţii – supune-te. Gâ ndeşte-te la supunere în cazul de faţă ; câ t e de
uşoară , câ t e de comodă şi la câ t de puţin se ridică ! Asculţi puţină
slujbă , spui câ teva rugă ciuni şi-ţi numeri mă tă niile, te închini puţin… şi
ce-i aşa mare lucru? Nu-i nevoie să crezi. Şi nu da din cap. Ia-mă pe
mine drept exemplu; uită -te la mine; toate lucrurile astea îmi intră pe-o
ureche şi-mi ies pe alta. Îmi fac eu probleme cu regele sau clerul?
Nicidecum. La urma urmelor regele cum tratează toate chestiunile de
religie? Nici nu vreau să -ţi spun – îşi face de cap. Ştii că toată ilustra
noblesse şi toţi iluştrii savants şi îndeosebi toţi arhiepiscopii şi
cardinalii – într-un cu Vlnt toţi, în afară de gâ sculiţe proaste ca tine –
au descoperit că povestea asta cu religia e o glumă bună ? hiar aşa, o
glumă de la cap la coadă ; cu excepţia, bineînţeles, a unui singur aspect
– erezia; asta e o glumă pe care n-o suportă . Ei, şi-acum, iată frumoasă ,
îţi doresc cele bune; şi dacă … ce zici?… ză u aşa, copila mea – mă tem că
va trebui să spunem că nu se poate discuta cu tine. Stai; pot să se
lipsească aici de mine o clipă o să te duc la Marquise; se află în
încă perea ală turată . Uite-o, zise el ajungâ nd în prezenţa marchizei, pe
micuţa domnişoară care nu vrea să se mă rite!
Pe câ t era marchizul de îngă duitor şi blâ nd, pe atâ t era marchiza
de rece şi neîndură toare; dar nu e nevoie să povestim despre chinurile
lente îndurate de să rmana fille à la cassette, ispitită pentru a doua oară
cu vorbe. Colonia avea nevoie de ostaşi, i se dă du a înţelege, iar
ostaşilor le trebuiau neveste. „Eu însă mi sunt soţie de ostaş!” exclamă
doamna împodobită în straie stră lucitoare, punâ nd mâ na pe epoletul
de pe umă rul guvernatorului general. Ea explică în continuare că soţul
ei este prea îngă duitor, în timp ce ea este o femeie cu spirit practic; de
asemenea, că pe listele comisarului regal nu s-a pomenit cuvâ ntul de
celibatară şi că – în paranteză fie spus – la ora aceea în colonie era
complet demodat să tră ieşti după principii.
După ce pricinui destulă suferinţă în modul acesta, brusc pă ru a
fi cuprinsă de un gâ nd anume; fă câ nd un semn cu cotul îl trase la o
parte pe domnul şi stă pâ nul ei şi schimbă cu el negustoreşte două sau
trei şoapte, ia o fereastră care dă dea spre dig.
— Fillette, zise ea întorcâ ndu-se spre fată , de-aici înainte vei
locui la ţă rmul mă rii. Vei trimite acolo o doamnă în vâ rstă să strâ ngă
ceară de mirt să lbatic. Ostaşul ă sta al A.meu mi-o cumpă ră pentru rege
cu două sprezece livre funtul. Ştiai că şi femeile pot face bani? Locul
acela nu prezintă siguranţă , dar în Louisiana nică ieri nu eşti în
siguranţă . Acolo nu există că lugă riţe care să te supere; doar câ ţiva
indieni şi câ ţiva soldaţi-Tu şi Madame veţi locui împreună , singure-
singurele, şi vă veţi putea ruga Domnului după bunul vostru plac.
— Şi nu trebuie să te mă riţi cu niciun soldat, adă ugă Marele
Marchiz.
Nu zise marchiza, dar numai dacă vei putea strâ nge destule
boabe de mirt ca să -ţi duci zilele şi să -mi aduci şi mie un profit…
ră u cam treizeci de leghe, dacă nu şi mai bine, spre est pâ nă în
ţinutul Biloxi, o regiune frumoasă , cu dealuri
beunde, veşnic înverzite, care privesc peste bancurile de nicil
acoperite de pini ale lui Mississippi spre Golful
Mexic. Tă râ mul nordic al Golfului Biloxi era bogat în mirt
să lbatic. Pe vremea Clotildei, deşi Biloxi încetase să mai fie capitala Vă ii
Mississippiului, fortul pe care D’lberville îl construise în 1699, şi al
că rui prim buştean se spune că ar fi fost ridicat de că tre Zephyr
Grandissime la un capă t şi de că tre Epaminondas Fusilier la celă lalt.
se afla încă acolo, stăvilind curajos cu câ teva muschete vechi şi
un tun de lemn sosirea eventualelor vase pirat.
Şi a reuşit oare orfana, în ciuda indienilor, a soldaţilor şi a
tuturor vitregiilor să se stabilească aici şi să -şi asigure o existenţă
modestă ? Să rmana n-a ajuns să strâ ngă nici mă car o boabă de mirt!
Câ nd, împreună cu bă trâ na doamnă care-i fusese destinată drept
însoţitoare în exil, cu tâ nă rul comandant al fortului în a că rui pinasă
veniseră şi cu doi sau trei marinari francezi şi canadieni fata pă şi pe
nisipul alb al plă jii Biloxi, ea se trezi legată de mâ ini şi de picioare cu
laţuri nevă zutede că tre un tâ nă r ştrengar olimpian că ruia nicio pradă
nu-i face mai multă plă cere ca o fată convinsă că nu se va mă rita
niciodată .
Numele ofiţerului era de Grapion – Georges de Grapion.
Marchizul îi acordă un teren de primă calitate în acea parte a „coastei”
fluviului Mississippi cunoscută sub numele de Cannes Brulees.
— Bineînţeles că ştii unde se află Cannes Brulees, nu-i aşa? îl
întrebă doctorul Keene pe Joseph Frowenield.
…a, ră spunse Joseph cu o vagă tresă rire a memo „ei, amintindu-
şi de clipele câ nd studiase Louisiana pe narta cu tată l şi surorile lui.
Acolo se stabili Georges de Grapion, cu hotă râ rea lă udabilă de-a
porni o nouă ofensivă împotriva Grandissimilor, revoltă tor de
numeroşi.
— Tată l meu a dus o politică greşită în toate privinţele, îi spuse
el soţiei sale; este inutil şi probabil greşit să încercă m să -i ră rim cu
ajutorul duelurilor; O să încercă m un alt plan. Îţi mulţumesc, adă ugă el,
câ nd ea îi înapoie haina cu epoleţii tă iaţi”.
Conform noului plan, Madame de Grapion – scumpa noastră
micuţă eroină ! – înainte ca mirtul să ofere o altă recoltă , nă scu un
bă ieţel nu cu mult mai mic (spune legenda) decâ t ea însă şi. Un singur
lucru temperă exaltarea tată lui. Chiar în aceeaşi zi Numa Grandissime
(Brahmin Mandarin de Grandissime), doar un copil, primi de la
guvernatorul de Vaudreuil un vas cadet.
— N-aveţi decâ t, Messieurs Grandissime, să vă continuaţi
trucurile; o să vedem noi! Ha! o să vedem noi!
— Ce-o să vedem? întrebă o rudă îndepă rtată a respectivei
familii. Are Monsieur amabilitatea să se explice?
C
Bang! Bang!
Vai, să rmana Madame de Grapion!
Trebuie consemnat faptul că nicio chestiune de onoare n-a lă sat
vreodată în Louisiana o vă duvă tâ nă ră mai curajoasă ca ea. Atunci câ nd
Joseph şi medicul să u se prefă ceau că joacă şah împreună , nu se
scursese decâ t ceva mai mult de o jumă tate de veac de câ nd acea fille à
la cassette stă tuse înaintea Marelui Marchiz refuzâ nd să se mă rite. Cu
toate acestea ea luase de mult calea cerurilor, lă sâ nd în urma ei
preţiosul exemplu a două zeci de ani de frumoasă vă duvie. Fiul ei,
moştenitorul şi locuitorul plantaţiei de la Cannes Brulees, la vâ rsta – se
spune – de optsprezece ani, se că să torise cu o doamnă veselă şi
dră guţă de extracţie franco-spaniolă şi după ce-şi petrecuse o bună
parte de viaţă între campaniile sub conducerea tâ nă rului şi
stră lucitului Galvez şi creşterea unor recolte nerentabile de indigo, nu
de mult se întinsese să doarmă somnul de veci, lă sâ nd doar doi urdouă
femei… cum să le descriem?… un Că lugă r fille ci la Cassette. I-a venit
foarte greu că a trebuit Ş-° rece lă sâ nd numele familiei sale stins
pentru totdeaun iP iar Pricinile împotriva Grandissimilor mai
arză toare ca oricâ nd.
— Sunt atâ ţia Grandissimi, zise obosit Frowenfeld şi nu sunt în
stare să -i deosebesc… nici nu reuşesc bine să -i numă r
Ascultă -mă ce-ţi spun, zise doctorul, nici să nu încerci. Nici ei
singuri nu se descurcă . Ia-i la gră madă … cum ai lua nişte creveţi.
Ocazii ratate
Doctorul cel mă runţel se propti de perete cu speteaza scaunului,
îşi trase genunchii spre sine şi începu să chicotească în pumnii
pistruiaţi.
— La balul ă la a trebuit să spun o minciună mai mare caalta. N-
am îndră znit să le las pe doamnele de Grapion să afle că se gă sesc în
compania unui Grandissime.
— Parcă spuneaţi că le cheamă Nancanou.
— Bineînţeles… De Grapion-Nancanou. Vezi, ă sta e unul din
farmecele lor; una este vă duvă , cealaltă este fiica ei şi ambele, tinere şi
frumoase ca zeiţa Hebe. Întreabă -l pe Honore Grandissime; el a vă zut-o
pe dră gă laşa vă duvă ; numai că habar n-are cine este. Nu vrea să mă -
ntrebe, iar eu n-am de gâ nd să -i spun. Dă , aşa-i; sunt deja cam
optsprezece ani de câ nd bă trâ nul de Grapion – un tip elegant, cu
ambiţii înalte – şi-a că să torit fiica, pe-atunci de numai şaisprezece ani,
cu tâ nă rul Nancanou, plantator de indigo pe Fausse Riviere… ştii. la
vechea meandră , lâ ngă Poir. te Coupee. Tâ nă ră pereche s-a dus să
lecuiască acolo. Mi s-a povestit că era unul din cele mai frumoase locuri
din Louisiana. Nancanou era un om cu gusturi rafinate, educat la Paris.
Vorbea engleza, era frumos (bineînţeles sociabil) şi de cea mai pură
obâ rşie. Numai că bă trâ nul de Grapion omisese un singur lucru; el şi
ginerele lui erau singurii descendenţi ai respectivelor familii. În
Louisiana ai nevoie de câ t mai multe rubedenii. Ar fi trebuit să -şi
mă rite fata într-o familie puternică . Se zice că el şi Numa Grandissime
lui Honore) ar fi încropit o pace între cele două (tata, t. are îl
includea chiar şi pe bă trâ nul Agricola, se milel şi-ar fi putut mă rita fata
cu un Grandissime. a-şi e de presupus că a ştiut el ce face.
 O chestiune de afaceri l-a chemat pe Nancanou la New q jeans.
Aici nu avea niciun prieten; era Creol, dar jtinul timp care nu şi-l
petrecuse pe plantaţie îl Petre –, în Europa. Nu-şi putea lă sa tâ ră ra
nevastă , aproape o copilă , singură , în exilul-vieţii izolate de pe
plantaţie, aşadar a dus-o cu copilul (o fetiţă ) la tată lei, a lă sat-o acolo”
şi şi-a continuat singur drumul pâ nă în oraş.
Dar bă trâ nul n-are ce face şi îi dă o scrisoare de recomandare
că tre Agricola Fusilier! (De fapt îl cheamă Agricola, clar noi i-am
scurtat numele şi-i spunem Agricole). Se pare că bă trâ nul de Grapion şi
Agricole comiseseră imprudenţa de-a coresponda la diferite ocazii
festive. Şi tâ nă rul, direct la Agricole se duce.
Câ t ai clipi cei doi au devenit prieteni intimi, s-au apucat să bea
împreună şi să danseze cu mulatre şi în trei zile au fă cut mai multe
tră snă i decâ t am fă cut eu vreodată în două să ptă mâ ni. Şi lucrurile au
mers tot aşapâ nă câ nd încetul cu încetul au ajuns să joace împreună
jocuri de noroc. Într-o seară se aflau la Clubul Pietă ţii şi au jucat pâ nă
ce plantatorul şi-a pierdut şi ultimul bă nuţ. Disperat a fă cut un lucru pe
care l-am vă zut fă câ ndu-l nenumă raţi plantatori: a dat în scris că îşi
pune la bă taie plantaţia pâ nă la ultimul ament şi toţi sclavii de pe ea şi
a mizat. Agricola a refuzat să mai continue jocul. „Ba o să joci” l-a
ameninţat Nancanou şi la sfâ rşitul jocului i-a zis: „Monsieur Agricola
Fusilier, aţi trişat”. Înţelegi? Exact cum am fost şi eu tentat de
nenumă rate ori să spun prietenului meu, domnul Frowenfeld.
Numai că , Frowenfeld, trebuie să ştii că deşi creolii’s ni jucă tori
inveteraţi, nu trişează niciodată ; joacă absolut cinstit. Aşadar Agricole
s-a vă zut nevoit să -l provoace la duel pe plantator. Nu poate fi
condamnat penn-avea de ales… stai, Frowenfejd, ascultă !
fet °În francez – arpiin, veche unitate de mă surare a supraei,
echivalentă cu aproximativ un pogon.
Ţi-am spus că n-avea de ales. Şi individul nu era un laş. I-a trimis
lui Agricole titlul de proprietate asupra pă mâ ntului şi sclavilor – de pe
care lipsea doar semnă tura nevestei – a acceptat provocarea şi a că zut
mort la primul glonte.
 Taci acuma şi lasă -mă să termin. Agricole s-a aşezat şi i-a scris
vă duvei că nu doreşte s-o lase fă ră casă şi că dacă îşi declară în scris
convingerea că partida a fost câ ştigată cinstit, el îi va înapoia întreaga
avere, sclavii şi tot restul; dar că dacă refuză , se va simţi obligat s-o
pă streze ca justificare a cinstei sale. Ei, ce spui, n-a fost un gest frumos?
râ se doctorul cum îi era obiceiul, cu faţa îngropată în mâ ini. Voia, vezi
bine, să se dezvă luie în faţa întregii creaţii – de vreme ce Creatorul nu
fă cuse o diferenţiere prea mare – în lumina cea mai bună cu putinţă ;
aşa că îşi pune la picioare legile umanită ţii şi se miruie din creştet
pâ nă -n tă lpi cu pedantism creol.
— Şi ea ce-a fă cut, a semnat hâ rtia? întrebă Joseph.
— Ea? Aşteaptă s-o cunoşti! Nu, cum o s-o semneze? Nutrea cel
mai profund dispreţ. Ea şi tată l ei au trimis lui Agricole un alt titlu de
proprietate, mai bine con – firmat. În stilul tipic creolilor au reuşit să se
înflă că reze pâ nă au ajuns aici, după care s-au oprit.
Şi cu ce aere au fă cut totul! Şi-au închis în ei furia şi politicos au
trimis vorbă că nu au cunoştinţă de datele chestiunii şi că nu sunt
dispuşi să facă dus şi întors că lă toria lungă şi obositoare pâ nă la oraş şi
că dacă M. Fusilier de Grandissime consideră că devenind proprietarul
plantaţiei va avea bucurii şi profituri este binevenit, să -şi iadrepturile;
că vă duva ră posatului să u prieten nu este dispusă să mai locuiască
acolo, ră mâ nâ nd cu tată l ei în casa pă rintească de la Cannes Brulees.
Ai auzit vreodată de vreun specimen mai desăvâ rşit de mâ ndrie
creolă ? Aşa fac toţi. Arată -mi un creol sau oricâ ţi pofteşti, angajaţi în
indiferent ce dispută şi la temelia tuturor lucrurilor o să -ţi gă sesc exact
aceeaşi mâ ndrie absurdă , apatică , fantastică , distrugă toare. La fel de
letargică şi feroce ca un aligator. Iată de ce aproape auna un creol este
(sau crede că este) în defenâ ntotdea piidă politeţea arogantă a de
Grapionilor siva h bă trâ nul Agricole; şi totuşi nu exista un Granla – me
în Louissiana care să fi putut face un pas pe d-SSlnturile familiei de
Grapion fă ră să -şi rişte viaţa. P3! sg ţi termin povestea; şi de abia acum
urmează tea cu adevă rat tristă . Nu cu prea multe luni în urmă , hă t inul
de Grapion – „bă trâ nul” am zis; dar niciunul 1 ei n-a ajuns să
îmbă trâ nească ; eu îi zic „bă trâ nul” acum câ teva luni a murit. Probabil
că a lă sat în urma lui totul sufocat de datorii; că ci asemenea celor de-o
rasă cu el se încă pă ţâ nase să cultive indigo fiindcă şi tată l lui fă cuse la
fel, deşi este o cultură care de ani şi ani de zile a devenit tot mai puţin
rentabilă . Fiica şi nepoata lui au ră mas ca pruncii pă ră siţi în mijlocul
codrului; şi ca să pună capac tuturor nenorocirilor au fă cut acum
marea greşeală de-a se muta în oraş, unde descoperă că nu au niciun
prieten… nici mă car unul singur, domnule! Scurt timp după sosire m-
au chemat să le prescriu ceva împotriva unei uşoare indispoziţii; şi îţi
spun, Frowenfeld, m-am cutremurat vă zâ nd două femei atâ t de
frumoase într-un asemenea oraş, lipsite de un protector şi chiar –
doctorul îşi coborî vocea – lipsite de mijloace de existenţă
corespunză toare. Mama susţine că au tot ce le trebuie; cel puţin aşa le
spune bă ţ anilor care le-au adus la bal şi a că ror fiică învaţă de la ele
broderia; dar în asemenea chestiuni nu trebuie să dai crezare creolilor
şi eu unul nu cred că spune adevă rul. Ţi-ar face plă cere să le cunoşti?
Frowenfeld ezită , nedorind să spună nu prietenului să u şi apoi
dă du din cap.
După un timp… cel puţin nu acum, dacă nu vă supă raţi.
Doctorul fă cu un gest deeamă git.
Mda, spuse el rece… unicul om din New Orleans Pe care l-am
onorat cu o invitaţie!… dar nu face nimic; ma voi duce singur.
se h de însuşi Ş* îl lă să pe Frowenfeld să descurce cum o putea
dacă ar fi dorit vreodată să ca în sfâ rşit cunoştinţă cu frumoasele lui
vecine.
Să fi fost Honore Grandissime?
Într-o dimineaţă , un distins creol că lare, gâ ndindu-se la ceva
practic – poate la nişte lucră ri de asanare – gă sise cu propriii ochi ceea
ce că utase – nişte confirmă ri ale unor anume posibilită ţi – iar acum
traversa în tihnă nişte câ mpuri vechi îndreptâ ndu-se spre oraş, unde în
Rue Toulouse îl aşteptau treburi mult mai captivante; că ci distinsul
creol era om de afaceri şi întrucâ t peste puţină vreme avea să se afle
printre mobilele şi zidurile strâ mte ale birourilor sale de contabilitate,
pentru moment se lă sase din toată inima în voia influenţelor naturii
înconjură toare.
Era sfâ rşitul lui noiembrie; dar atmosfera era blâ ndă , iar
frunzele şi iarba verzi şi înrourate. Florile de câ mp înfloreau din
abundenţă pretutindeni; tufişurile erau împodobite şi adesea acoperite
cu viţă să lbatică de un verde viu presă rat generos cu bobiţe vesele şi
nefolositoare, a că ror stră lucitoare mulţumire de sine n-o putea umbri
nici dispreţul tuturor oamenilor, animalelor şi pă să rilor la un loc.
Chemarea ciocâ rliei de câ mp se ridica neîntrerupt din iarba, unde din
câ nd în câ nd i se ză reau penele galbene de la piept; în copaci grangurul
executa adevă rate fantezii muzicale; un stol de potâ rnichi traversară în
fugă poteca, mai să nimerească sub copitele, calului şi se opriră să
privească în urmă , câ t pe ce să le poţi atinge cu vâ rful cravaşei;
adevă raţi nori de grauri se ridicau din rogozul înalt şi cu mişcă ri stranii
şi haotice dispă reau, întorcâ ndu-se înapoi fă ră vreun motiaparent; mici
stoluri de vră bii îşi unduiau zborul de la
1 viu la altul; un uliu mare stă tea solitar în vă run gaic copac
falnic. Îndră gitul mierloi, scandalagiu ca ful L!” cei coborî în mijlocul
potecii să se ia la harţă cu 1 dar nereuşind, se înă lţă din nou în zbor
gonind ră şi obligâ nd-o la o retragere umilitoare dincolo° el° ple; dintr-
un loc cu stuf şi irişi ţâ şr. i în sus un – Clalb se întoarse şi apoi, cu
mişcă ri lente şi maiesase de aripă numai de el ştiute, se avâ ntă în
depă rtă ri a câ nd pe fundalul întur Tecat al vâ rfurilor chiparoşilor din
pă durea de la orizont, deveni o pată mică albă care dispă ru brusc
precum un fulg de ză padă .
Peisajul era fă cut pentru a umple orice suflet entuziast cu
imbolduri la bună tate, blâ ndeţe şi candoare; uneori un peisaj ca acesta
îl va pregă ti pe omul de lume ca la cea mai mică încurajare directă să -şi
deschidă larg ferestrele gâ ndurilor intime cu o libertate pe care nici
atmosfera unui birou de contabilitate şi nici cea dintr-un salon nu
aspiră s-o creeze.
Tâ nă rul negustor – era într-adevă r tâ nă r – simţi lucrul acesta.
Mai mult decâ t atâ t, chestiunile de afaceri care îl scoseseră din casă ,
sub privirile lui cercetă toare îşi dezvă luit a nimbul auriu; şi adevă ratul
om de afaceri – cel ajuns să aibă în cel mai înalt grad acea atitudine
rezervată , calmă şi binevoitoare, care reprezintă marea artă a meseriei
sale – nu este nicicâ nd atâ t de generos cu* gâ ndurile de trei parale ca
atunci câ nd se ştie intrat de curâ nd în posesia unui mic secret valorâ nd
bani grei.
Nu trecu mult timp şi comportarea calului începu să indice
prezenţa unui stră in în apropiere; iar în clipa urmă toare, că lă reţul îşi
struni calul sub un stejar uriaş unde se aflau nişte morminte
împrejmuite cu o mică îngră ditură şi îşi ridică pă lă ria.
— Bună dimineaţa, domnule.
Cu excepţia unui „r” mut, pronunţia era corectă , deşi în mod
evident însuşită . În timp ce rostea salutul în engleză , se gâ ndea în
franceză : „Fă ră îndoială că acest convalescent cam deşirat, cu capul gol
şi cu privirea tul°Urat* din faţa mea nu poate fi altul decâ t Joseph Fros f
clesP e care doctorul Keene a avut atâ tea să -mi ° figură plă cută …
nesofisticată , dar inteligentă , ageră şi cinstită . O să -şi atingă ţinta şi
probabil dreni în centru; voi subscrie şi eu la această aventură ”.
— Îmi permiteţi, domnule? întrebă el după o satiri pauză ,
descă lecâ nd şi observâ nd în acelaşi timp că pljj genunchii lui
Frowenfeld ră mă seseră semne proaspete de iarbă strivită . Şi pe mine
mă interesează două din aceste morminte, aşa cum presupun,
domnule… scuza, şi-mi îndră zneala… că vă interesează şi pe
dumneavoastră celelalte patru.
Se apropie de îngră ditura veche, dar proaspă t dată cu var, care
înconjura trunchiul copacului şi cele şase morminte din preajma lui. Pe
faţă şi din purtare i se citea un fel de bună tate impersonală , bine
calculată pentru a reuşi să câ ştige încrederea unui stră in timid şi
sensibil, îngrozit de ideea amabilită ţii sau milei gratuite.
— Da, domnule, ră spunse convalescentul şi tă cu; dar celă lalt se
sprijini de îngră ditură cu un aer interesat şi atunci se simţi îndemnat
să adauge: Mi-am îngropat aici tată l, mama şi două surori –
intenţionase să continue pe un ton lipsit de emoţie, dar o respiraţie
adâ ncă luă locul vorbelor. Se aplecă iute să -şi ia de jos pă lă ria şi
ridicâ ndu-se din nou şi privind în ochii celui care îl asculta,
compasiunea discretă şi plină de respect descoperită acolo îi merse
drept la inimă .
— Victime ale frigurilor, rosti creolul cu glas solemn. Cum s-a
întâ mplat?
Câ nd Frowenfeld, după o ezitare de o clipă , începu să vorbească ,
stră inul îşi luă mâ na de pe că pă strul calului şi se aşeză jos pe iarbă .
Joseph îi aprecie gentileţea aşezâ ndu-se şi el; şi astfel se sparse gheaţa.
Imigrantul îşi începu povestea; era tâ nă r – adesea chiar mai
tâ nă r decâ t îl ară ta vâ rsta – iar cel care îl asculta era cu câ ţiva ani mai
în vâ rstă , dar creolul tidel sâ ngelui să u se pricepea în orice clipă să
pară exact atâ t de tâ nă r câ t îi cereau împrejură rile şi poseda harul rac
de-a câ ştiga încrederea oamenilor fă ră a lă sa impresia că face mai mult
decâ t că le acordă atenţie. Drept urmare povestea continuă cu lux de
amă nunte, fiind P°” menită şi adâ nca recunoştinţă purtată de imigrant
unui prieten necunoscut care îi dă ruise acele locuri de vor reondiţie
de-a nu fi că utat pentru a i se mul-Cil Şi ţum scursese astfel o bună
bucată de timp în care SetaJ dintre cei doi creştea cu o încâ ntă toare
raapropiefea piciit.it – acum ce intenţiocaţi să faceţi? întrebă stră inul
înd urmă un moment de linişte după încheierea poVcă UNu ştiu nici eu
prea bine. Am fost luat oarecum rin surprindere. Nu mi-am ales un
drum în viaţă … pâ nă cum Mi-am fă cut o cultură generală , dar nu m-am
pregă tit pentru o profesie anume; nu ştiu exact. ce-o să fiu.
O anumită energie oglindită pe chipul imigrantului compensa pe
jumă tate efectul vorbelor sale copilă reşti. Totuşi buzele creolului, câ nd
acesta deschise gura să ră spundă , tră dară un uşor amuzament; aşadar
omul se gră bi să ră spundă :
— Vă înţeleg situaţia, domnule Frowenfeld… scuzaţi-mă , parcă
aşa spuneaţi că se numea tată l dumneavoastră . Şi totuşi… – umbra
unui zâ mbet amuzat i se furişă pentru încă o clipă în colţul gurii – dacă
aţi avea amabilitatea să mă înţelegeţi, v-aş spune, fiţi atent!
Puţinul sâ nge care îi mai ră mă sese convalescentului i se ridică
năvalnic în obraji, iar creolul adă ugă :
— Nu vreau să insinuez că în mod intenţionat sunteţi fă ră
ocupaţie. Cred că ştiu ce vă trebuie. Trebuie să vă hotă râ ţi – acum ce
veţi face, iar mai apoi, pe îndelete, ce vreţi să fiţi; ce ziceţi? După
pă rerea mea, a fi ceva – spuse el rezumâ nd ideea – nu este atâ t de
necesar ca a face ceva, nu-i aşa? sau mă înşel?
— Nicidecum, domnule, ră spunse Joseph, tot roşu în obraji,
chiar în clipa asta simţeam şi eu la fel. O să mă apuc de primul lucru
care mi se oferă ; pot să dau cu lopata.
Creolul ridică din umeri şi strâ mbă din nas.
Ca să ţi se spună dos brilee – „spinare arsă ”?
— Dar… începu imigrantul cu prea multă că ldură . K-V îl
întrerupse clă tinâ nd încet din cap şi zâ mâ n timp ce vorbea.
— Domnule Frowenfeld, n-are niciun rost să duci cută m; poate
că dispreţuieşti ca şi mine faptul că matoţi creolii desconsideră munca
– dar nu atâ t în practică ! stimate domn, câ t mai ales în teorie. Nu vă
puteţi pefi mite să fiţi cu totul altfel decâ t obştea în care tră iţi” n-am
dreptate?
— Un prieten, zise Frowenfeld, mi-a spus că trebuie „să fac
compromisuri”.
— Trebuie să vă adaptaţi, ră spunse creolul; nu numai trupul –
asta aţi fă cut-o – dar şi mintea, gustul conversaţia… da, chiar şi
conversaţia, ha, ha! Toţi fac la fel – toţi noii-veniţi. La început rezistă
puţin… foarte puţin; apoi îşi deschid prăvă liile şi duminica importă
transporturi întregi de africani, mituiesc autorită ţile, fac contrabandă
de mă rfuri, îşi iau menajere de culoare. Stimate domn, apa n-are
încotro, trebuie să ia forma gă leţii; nu-i aşa?
— Nu-i obligatoriu să fii apă ! replică imigrantul.
— O! exclamă creolul, ridicâ nd din nou binevoitor din umeri şi
fă câ nd un gest mirat cu mâ na; doar nu puteţi crede că vă sfă tuiesc aşa
ceva… că aprob asemenea treburi.
Oare trebuie să repetă m deja că Frowenfeld era anormal de
tâ nă r?
 — Dar de ce nu le condamnaţi? strigă el cu o sinceritate care îl
fă cu pe calul creolului să scape iarba din dinţi şi să se întoarcă să vadă
ce se întâ mplă .
Ră spunsul veni cu greutate şi cu blâ ndeţe.
— Eu am obiceiul să cumpă r ieftin şi să vâ nd cu profit. De ce nu
condamn? Stimate domn, condamnarea nu se vinefel ba chiar
dă unează vâ nză rii altor bunuri, stimate domn. N-aveţi nevoie să
condamnaţi, aveţi nevoie să reuşiţi. Ha, ha, ha! se vede că sunt
negustor, nu-i aşa? Stimate domn, vă puteţi permite să nu reuşiţi?
Vorbitorul devenise foarte serios pe mă sură ce rostise aceste
câ teva cuvinte şi punâ nd ultima întrebare se rţ” dică , aranjă că pă strul
calului şi cu cotul în şa îşi îl* zemă frumosul cap de nu mai puţin
frumoasa lui mmalui înfă ţişare contrazicea stră lucit ideea că creolii
intrnoane cu sâ nge amestecat.
sunt P „reci că pot! ră spunse convalescentul cu însufleţire.
„7 (Ji-se mai iute decâ t s-ar fi cuvenit şi clă tinâ nr, ce o clipă -
Că lă reţul izbucni în râ s.
principiul dumitale este cel mai bun, nu pot să test acest lucru;
dar dacă vei reuşi sau nu să -l tranc? – în viaţă ? reformatorii nu fac bani,
ştii asta. Exană chinga de la şa şi începu s-o strâ ngă . Poţi con –    Tmna…
cu prea multă precauţie… dintr-un fel de… în tită laşitate (eu am acest
defect); dar oricum nu poţi să condamni decâ t cu prea multă
nesă buinţă ; îmi amintesc câ nd am procedat aşa. Unul dintre ocupanţii
acestor două morminte aşezate unul lâ ngă altul… cred că ar fi tră it mai
mult dacă n-aş fi vorbit atâ t de nesă buit în sprijinul drepturilor lui. Ai
auzit vreodată de Bras-Coupe, domnule Frowenfeld?
— Am auzit doar numele.
— Ah! domnule Frowenfeld, ce şansă unică pentru un om
curajos să demaşte nedreptatea şi oprimarea! Ei bine, moartea acelui
negru mi-a schimbat cursul tuturor convingerilor.
Vorbitorul se întoarse şi îşi ridică în sus braţul cu o seriozitate
încruntată ; apoi îl lă să să cadă şi zâ mbi pentru sine.
— Să nu mă iei drept unul din acei negrophiles la modă în
Philadelphia; eu sunt negustor, stimate domn, un bun supus al
Majestă ţii Sale Catolice, un creol printre creoli etc. etc. Haidem!
Şi plesni şaua cu palma.
Să -i fi vă zut şi să -i fi auzit puţin mai tâ rziu câ nd se îndreptau
spre oraş, creolul pă şind înaintea calului, iar Frowenfeld legă nâ ndu-se
în şa, ai fi putut crede că sunt cunoştinţe vechi. Cu toate acestea
imigrantul se întreba une să fie oare tovară şul să u de drum. Omul nu se
prezentase – pă rea convins că pâ nă şi un imigrant ar tre Gp să -i şi e
numele fă ră să -l întrebe. Era oare Honore îndissime? Joseph se simţea
tentat s-o creadă ; darţialele înscrise pe oblâ ncul bă tut în argint al
frumoasei; ochii şei spaniole nu-i confirmară bă nuiala.
Stră inul vorbea nstingherit. De parcă razele soar e lui i-ar fi pus
în mişcare toată dulceaţa firii, iar pit. e „tul să u spirit practic se ridica
ieşind la suprafaţă spuma din mierea care fermentează .
Curâ nd drumul îi duse printr-o alee lată şi acoperită cu iarbă ,
unde poteca trecea alternativ câ nd spre dreaptă câ nd spre stâ nga
printre nişte acacii să lbatice. Creoli întinse mâ na spre una din ele şi
zise:
— Vezi, domnule Frowenfeld? un om merge pe unde vede
urmele lă sate de altul; aşa se formează poteca dar dumneata vrei ca în
loc să ocolească acest tufjs ţepos el să -l apuce cu mâ inile goale şi să -l
smulgă afară din ră dă cini.
— Numai că un om înarmat cu adevă r este departe de-a fi cu
mâ inile goale, ră spunse convalescentul şi îşi continuară drumul, cu
fiecare pas din ce în ce mai absorbiţi – unul de acest important
material foarte brut din care se putea face un om excelent, celă lalt, de
exponentul atâ t de remarcabil al unor ţinuturi şi ale unui neam unic.
Într-un iâ rziu ajunseră la intersecţia a doua stră zi şi creolul,
curmâ nd şirul vorbelor, puse mâ na pe că pă stru.
Frowenfeld descă lecă .
— Ne despă rţim aici? întrebă creolul. Ei, domnule Frowenfeld,
sper să te mai vă d curâ nd.
— Vă mulţumesc mult, domnule, spuse Joseph, şi sper să ne
revedem, deşi…
Creolul se opri cu un picior în scara de la şa şi îl întrerupse cu un
gest vesel; apoi câ nd calul începu să dea semne de neră bdare, încă lecă
şi strâ nse hă ţurile.
— Ştiu; vrei să spui că nu-mi poţi accepta filosofia şi că nu ţi-o
pot preţui pe-a dumitale; dar o preţuiesc mai mult decâ t o crezi,
stimate domn.
Zâ mbetul convalescentului tră da o mare oboseală .
Creolul întinse mâ na; imigrantul i-o strâ nse, vru să -l întrebe
numele, dar renunţă ; şi în clipa urmă toare creolul plecase.
Convalescentul se îndreptă gâ nditor spre locuinţa sa cu senzaţia
vagă că fusese gă sit dormind în post la datorie şi că îl trezise un
trecă tor stră in. Era o senzaţie
utg şi se surprinse scuturâ ndu-şi de mai multe ori neplaaurmă
se opri şi privi „îndă ră t; dar ca i 1 nu se mai vedea de mult. Cel ce se
autoacuza el eolu ge astfel, n-avea cum să ştie ce senzaţie sicl? nu
ciucea cu sine omul care dispă ruse fă ră urmă . 01 întoarse şi îşi
continuă drumul gâ ndindu-se cine ar t. i îi acest Monsieur, şi puţin
supă rat pe el însuşi ră nu întrebase.
E Honore Grandissime, el trebuie să fie!” îşi zise.
Deşi să vedeţi câ t de curâ nd se simţi obligat să -şi schimbe
pă rerea.
Semnat – Honore Grandissime
„V
În după -amiaza aceleiaşi zile, hotă râ ndu-se în privinţa a ceea ce
va „face” în continuare, se apucă să -şi caute o nouă locuinţă . Atunci nu
gă si nimic, în schimb a doua zi dimineaţă descoperi o casă mică , fă ră
etaj, în me Royale – colţ cu Conţi – care socoti el că ar corespunde
planurilor sale. Casa avea o uşă şi o vitrină pe rue – Royale, şi un mic
apartament în spate, potrivit pentru a ră spunde nevoii de somn, hrană
şi studiu şi legat de apartamentul de la stradă printr-o uşă în colţul din
stâ nga. Joseph intenţiona să acopere o parte din uşă cu un birou numai
pentru reţete. Pe toată lungimea încă perii din faţă , perpendicular pe
rue Royale şi paralel cu zidul opus celor două uşi laterale, urma să
instaleze
O tejghea. Aşa ară ta locul care curâ nd avea să fie cunoscut sub
denumirea de „Colţul lui Frowenfeld”. 1
Anunţul „A Louer” îl trimitea pentru informaţii la numero… rue
Condé. Acolo se trezi condus prin uşiţa dintr-o porte cochere într-un
coridor lat, pavat cu dale şi apoi în sus pe o scară , pâ nă ajunse într-o
încă pere mare, rece* unde se afla un bă rbat care în unele privinţe
I se pă ru a fi persoana cea mai deosebită din câ te vă zuse în acest
oră şel de oameni stranii. Figura puternică , ltH” mă noasă , tenul
mă sliniu, tră să turile fă ră cusur (în ah J de cazul în care o delicateţe
feminină , deşi nu efeminata, ar fi un cusur); pă rul en queue ** înnobilat
şi mai mu de cele câ teva şuviţe albe apă rute prematur; silue
— Porţile de intrare (fr.).
** împletit într-o coadă (fr.).
Mmv e legată , veşmintele din cea mai fină stofă şi înaltă , ţă rile
din pielea cea mai fină ; manierele mă tase, Q g, avitate aproape
orientală – îl fă ceau casti!: n rare persoane masculine după care pâ nă
11: 11!-n. îi in re capul pe promenadă şi de care se în
„F-ază toate femeile.
— cine-o mai fi şi ă sta? în anunţul de închiriere dă duse nici un
nume. Chiar şi atâ t de puţin cur U ului Frowenfeld i-ar fi fă cut plă cere
să ghicească , p-ea limpede că pentru a ară ta astfel un om trebuia să
tră iască în izolarea tihnei şi confortului oferit de tot ce curge din
dobâ nzi, chirii şi alte asemenea venituri. Asta fusese prima bă nuială a
lui Frowenfeld şi pe mă sură ce puţinele întrebă ri şi ră spunsuri rostite
agale duseră la încheierea tranzacţiei, convingerea i se întă ri cu fiecare
nouă privire; fă ră îndoială omul era un rentier. Dar nu mică -i fu
mirarea câ nd distinsul Monsieur se aplecă şi îl fă cu pe Frowenfeld
chiriaşul să u aşternâ nd pe hâ rtie ceea ce în concepţia universală
constituia sinonimul spiritului activ şi întreprinză tor – numele Honore
Grandissime. Proprietarul nu vă zu sau ignoră privirea uimită a noului
chiriaş, iar acesta nu puse nicio întrebare.
 Putem adă uga aici o întâ mplare care atunci câ nd avu loc, pă ru
cu totul lipsită de importanţă , aşa cum pare adesea câ te un fapt izolat.
Mica sumă de bani moştenită de Frowenfeld de la tată l să u
fusese jalnic secă tuită de cheltuielile cu cele patru înmormâ ntă ri;
totuşi tâ nă rului îi mai ră mă sese atâ t câ t să achite în avans chiria pe o
lună , să -şi procure un stoc modest de medicamente pentru prăvă lia lui,
să cumpere un glob ceresc şi câ teva instrumente ştiinţifice şi să se
ospă teze de două , trei ori cu pesmeţi şi câ rnaţi; ar după asta nici că mai
avu nevoie să -şi ascundă punga.
Nu după mult timp proprietarul se molipsi de plă nerea de-a
trece Pe la el şi de „a sta de vorbă atâ t câ t îi? în le-au cele câ teva
expresii laborioase pe care le stă nea la engleză . În curâ nd Frowenfeld
observă că omul era int a niciodată în prăvă lie dacă proprietarul ei nu
Slngur, că niciodată nu se aşeza şi că întotdeauna, cu aceeaşi perfectă
demnitate care îi caracteriza (OaJ mişcă rile, se retră gea de îndată ce
apă rea o a treia soană . Într-una din zile, câ nd proprietarul tocmai fă c Jj
una din aceste vizite în picioare – stă tea întotdeauna lâ ngă un dulap
înalt de sticlă aflat vizavi de tejghea – 9 el observă în mâ na lui Joseph
un fir de busuioc şi apucă să vorbească de el:
— Place la voi?
Chiriaşul nu pricepu… H
— O ghesiţi frumos?
Frowenfeld ră spunse că îl uitase acolo un client şi mă rturisi că îi
place mirosul.
— Ve trimite la voi, spuse proprietarul – nişte vorbe de al că ror
înţeles Frowenfeld nu putu fi sigur decâ t în dimineaţa urmă toare, câ nd
un bă iat negru, mă runţel şi aproape gol, care nu rupea o boabă de
engleză , aduse.la spiţerie o tufă deasă de busuioc într-o cutie cu
pă mâ nt.
Ilustrâ nd forfa de atracţie a busuiocului
„În a două zeci şi patra zi a lunii decembrie 1803, la ora două
după -amiază , cu termometrul ară tâ nd 79°F, hidrometrul 17,
barometrul 29, 880, cerul parţial acoperit, un vâ nt uşor dinspre vest, s-
ar fi putut foarte bine ca spiţerul din rue Royale, stabilit deja de mai
bine de-o lună în respectiva profesie, din spatele tejghelei să înceapă să
dea semne de oarecare stâ njeneală în prezenţa unei doamne care, de
vreme ce îşi ridicase reţeta şi o achitase, -nfi trebuit după toate
convenienţele să plec câ t mai degrabă , urmată de însoţitoarea ei, o
negresă groa ale de urâ tă , ră masă să caşte gura la intrare). că ci simplul
fapt de-a se afla într-o spiţerie era împotriva orică -oi convenienţe.
Purta vă luri groase, dar stră lucirea ochilor pe care n-ar fi reuşit s-o
stingă nici toate vă lurile din lume, simetria şi armonia trupului, graţia
mişcă rilor precum şi vocea ei veselă şi catifelată îl duseseră pe
Frowenfeld cu câ teva zile mai înainte la concluzia încreză toare că
doamna Ora tâ nă ră şi frumoasă .
Că ci venise deja pentru a treia oară să cumpere de la el; şi deşi
cumpă ră turile erau cu totul neînsemnate, 1 cumpă ră toarea nu pă rea a
fi deloc aşa. De primele două dah o însoţise o fată zveltă , ceva mai
înaltă decâ t ea, ot cu faţa ascunsă în dosul unui vă l, mai gravă în mişcţ-
i. cu un aer aproape prea princiar şi vă dit potrivnică 11 de-a intra în
prăvă lie sau de-a aştepta la intrare, lalt – ° anumită asemă nare între
vocea ei şi a celeifapt care – se gră bi el să presupună – le proa surori.
De data aceasta, după cum vedem, cea
U
mai mică de statură şi probabil mai în vâ rstă , veni «j singură .
Ţinâ nd încă în mâ nă bă nuţul de argint pe care pe (J wenfeld i-l
dă duse rest, scoase un suspin, după ce râ sej3 copios împreună de o
greşeală fă cută de ea în engit.2 g şi pentru spiţerul nostru lipsit de
prieteni râ sul acey fu asemeni unei bir. ecuvâ ntate înghiţituri de miere,
jiar stâ njeneala care îl cuprinse imediat după aceea poate că se datora
în parte înfrigură rii cu care conştient fiind că uta în mintea lui ceva –
orice – pentru a putea prelungi mă car cu o clipă şederea acelei
doamne. Deschise gura să vorbească , dar ea se dovedi mai iute decâ t el
şi întrebă pe un ton tainic, care pă rea ciudat «de inutil:
— Aveţi cumva busuioc?
Îşi însoţi cuvintele de o privire furişă care atrase atenţia lui
Frowenfeld prin uşa deschisă spre cutia cu busuioc aşezată pe podeaua
camerei din spate.
Frowenfeld se duse într-acolo, tă ie jumă tate din tufă şi se
întoarse cu îndră zneaţa intenţie de a i-o oferi; dar revenind în grabă la
locul pe care de-abia îl pă ră sise, ră mase înmă rmurit să o vadă pe
doamnă , urmată de pegresa ei, dispă râ nd pe uşa de intrare din celă lalt
capă t al prăvă liei.
„S-o fi ră zgâ ndit sau m-o fi înţeles greşit?” se întrebă el; şi în
speranţa că ea s-ar mai putea întoarce după busuioc, îl aşeză în apă în
camera din spate. J
Ziua fiind, după cum au ară tat-o şi cifrele, una neobişnuit de
blâ ndă chiar şi pentru decembrie în Louisiana, iar ară tă torul mic al
pendulei apropiindu-se încetul cu încetul de ultimul ceas al asfinţitului,
vreo cinci-şase concetă ţeni de-ai lui Frowenfeld se strâ nseră în
interiorul şi pe la uşa spiţeriei, unii în picioare, alţii stâ nd jos şi dist
cutâ nd cu toţii subiectele la ordinea zilei. Că ci era de prevă zut ca într-
un oraş unde se vorbea atâ t de puţin engleza şi unde nu se publica
niciun ziar cu excepţia în „Moniteur de la Louisiane”, beneficiar a
optzeci de abolnaţi, spiţeria din rue Royale să devină locul de rendsjb
vous al unui grup select de domni vorbitori de lin1 33 engleză , printre
care marea majoritate medici.
I rea Louisianei devenise un fapt împlinit. În cu9 i – înă it de tobe,
cu aghiotanţi înfierbâ ntaţi de iu-Venituj Ojjului, cu steaguri, salve de
tun, cu discursuri, eşul a oraşul Nouvelle Orléans deveni New Orră suna
Louisiâ ne se transformă în Louisiana. În după leans, aceea nu se
scursese decâ t ceva mai mult de juarniaza pe} ma să ptă mâ nă de
jurisdicţie americană şi ea ră mă si e încă principalul subiect de
dezbatere Ce hl că Era adevă rată ? Şi în caz că da, oare va dura? Pu
Ascultaţi ce vă spun eu, zise cineva, în mai puţin nouă zeci de zile peste
oraşul ă sta o să fluture steagul britanic! şi continuă să cioplească în
speteaza scaunului.
De la această chestiune majoră conversaţia alunecă spre
subiectul titlurilor de proprietate asupra pă mâ ntului. Oare va mai
ră mâ ne valabilă acea mare majoritate de titluri spaniole provenite din
concesiuni acordate de că tre comandanţii de forturi sau alte autorită ţi
mai puţin însemnate?
— Cred că ştiţi ce crede… despre asta? Nu.
— Ei bine, a cumpă rat pe ascuns concesiunea acordată de
Carondelet marchizului de… treizeci de mii de acri, iar acum susţine că
e vorba de două sute treizeci de mii. Asta e doar una din speciile de
oameni cu care va avea de-a face guvernatorul Claiborne. Curâ nd tot
oraşul o să fie plin de ei cum mi-e mie buzunarul de fire de tutun – toţi
cu câ te un titlu spaniol de proprietate lung câ t o zi de post şi ticluit
doar de câ nd cu zvonurile despre cedare.
— Am auzit că se prea poate ca şi unele din titlurile lui Honore
Grandissime să se dovedească a nu fi bune… câ teva din vechile
proprietă ţi Brahmin şi unele din terenurile Mandarin.
Prostii! exclamă doctorul Keene. Mai era şi chestiunea rotirii în
funcţiile de conducere. Oare acest guvernator general provizoriu va fi
în out” 6 Se mentfnă N-ar fi mai bine să cauţi să câ ştigi ne r ** vez* ce
vor ace guvernatori ger. Casa Calvo şi Trudeau? Oare nu cumva oamenii
zare saci ficat vechi prejudicii, au înfruntat neobră ta gloatei, şi-au
oferit serviciile şi şi-au declarat loialitatea faţă de alesul preşedintelui
vor risca pâ nă la urmJ să -şi piardă funcţiile oficiale? Oamenii ca de
pildă r3 miile Brahmin sau Charlie Mandarin; presupunâ nd Franţa sau
Spania ar lua înapoi provincia, cu ei ce S-Ca întâ mpla?
— Unul din lucrurile pe care le deplâ ng cel în «mult în lumea
asta deşartă , rosti tă ră gă nat doctorul KeenaJ este să vă d un stup de
patrioţi care nu ştiu încotro s-o roiască .
Spiţerul se trezi antrenat în discuţie – cel puţin aşa credea el. Cel
lipsit de experienţă e în stare să creadă că Adevă rul va fi pus la pă mâ nt
şi că să pit dacă nu-i sare el în ajutor. Într-un fel, argumentele într-
adevă r excelente aduse de Frowenfeld parcă ră spâ ndeau mai mult
că ldură decâ t lumină . Erau neîndură toare; principiile lui erau nu
numai înalte de te apuca ameţeala, ci şi oră –, pă stioase ca nişte munţi
cu piscuri neumblate; şi – pentru privirile obişnuite – de neatins. În
consecinţă , ele provocau ostilitate şi chiar resentimente. Deşi avea cele
mai bune, mai cinstite şi chiar cele mai umile pretenţii, tâ nă rul
constată – cu stupoare – că la vorbele lui oamenii mici la suflet
strâ mbau din nas, cei nervoşi se încruntau, iar cei buni zâ mbeau în aşa
fel încâ t simţea cum faţa i se înroşeşte brusc de exasperare şi adesea se
ruşina câ nd, singur cu că rţile sale, se surprindea retră ind cu şi mai
multă îndâ rjire aceste false bă tă lii; sau câ nd în momente de slă biciune,
recurgea la nişte arme atâ t de nevrednice precum ironia şi satira. În
discuţia de faţă tocmai reuşise să provoace un surâ s dispreţuitor care îi
aduse tot sâ ngele în obraji fă câ ndu-i pe prietenii lui să izbucnească în
râ s, câ nd doctorul Keene, ridicâ ndu-se4 b usc şi fă câ nd semn cuiva de
pe celă lab trotuar, strigă :
— Agricole! Agricole! venez ici *; te aşteptă m. J
Doi sau trei scoaseră iritaţi un murmur de protest.
— Vine! exclamă cel care se amuza cioplind speteaza scaunului
şi care fă cuse şi el semn cu mâ na. J
— Bună seara, cetă ţene Fusilier, îl întâ mpină doctor* Keene.
Cetă ţene Fusilier, permite-mi să -ţi prezint fb
— Vino aici! (fr.).
ui meu, Profesorul Frowenfeld – da, eşti proprieten –nţeles că
eşti. Se aseamă nă cu dumneata, fest? „p Fusilier – un om cu o pregă tire
ştiinţifică de—Hă Pe onoarea mea, domnule, cred că ştie la fel săviiulte
ca şi dumneata!
p rsoana din faţa spiţerului era un bă rbat înalt de H-a
mă tă hă los, dar bine-proporţionat şi viguros, descare s-ar fi putut;
spune că îşi purta vâ rsta înaintată pie o podoabă . Avea o frunte
întunecată şi bră zdată , 5 a pa, te de trecerea timpului şi în parte de o
că ută tură – „cruntată , stă ruitoare şi plină de ostentaţie. Ochii îi erau
mari, negri şi cuteză tori, iar deasupra lor, pă rul ispru şi că runt, tă iat
scurt, se câ rlionţa ca pe fruntea unui taur. Avea un nas fin şi puternic,
iar dacă gura sau bă rbia prezentau cumva vreun cusur, acesta era bine
ascuns de o barbă care se revă rsa ca o barbă de profet pe pieptul-să u
lat. îmbră că mintea plină de tot felul de pete pă stra urme ale
schimbă rilor modei de-a lungul a cel puţin trei decenii; parcă îşi
pusese pe el tot ceea ce credea că le-ar face prietenilor lui plă cere să -l
vadă aruncâ nd.
— Domnul profesor, zise bă trâ nul, întinzâ ndu-i lui Frowenfeld
ceva care aducea cu o labă de leu şi lă sâ ndu-i destul timp să se simtă cu
totul copleşit, este pentru mine o plă cere pe câ t de mare pe atâ t de
neaşteptată ! Un slujitor al ştiinţei?… În Louisiana? aruncă de jur-
împrejur o privire spre doctori ca spre o proaspă tă promoţie de
absolvenţi. Domnule profesor, mă bucur! fă cu o ne un pauză strâ ngâ nd
deosebit de ceremonios mâ na spiţerului. Vă asigur că a vă strâ nge
mâ na este o plă cere la care n-aş dori să renunţ. Faceţi-mi, vă rog,
cinstea de a-mi permite să mă consider prietenul dumnea\ oastră ! Nu-
mi ră mâ ne decâ t să felicit această provincie îmPilată pentru u o
asemenea achiziţie! Sper, domnule… r puţin aş fi putut spera, dacă
Louisiana n-ar fi trecut „a (Um tocmai a fă cut-o, în mâ inile celui mai
fanfaron’s\ei” din tot universul, deşi se pretinde republică – rec 1 Utut
spera că aţi venit aici pentru a demasca eu n-a minciună a unui autor,
care scrie despre noi că „atmosfera acestei regiuni este fatală Muzelor”.
— Cum să spună una ca asta întrebă cu prefă cuta indignare unul
din cei prezenţi.
— A spus-o foarte bine, domnule, după ce s-a în fruptat din
pâ inea noastră !
— Şi după ce, bineînţeles, a supt şi din trestia noastră de zahă r!
completă mucalitul; dar bă trâ nul nu-i dă du; atenţie.
Evident, Frowenfeld nu avea niciun chef să -i ră spundă şi îl
cuprinse o mare uşurare câ nd se simţi atins pe cot de un copil care
ţinea într-o mină un pahar mare iar în cealaltă un bă nuţ. Dispă ru în
spatele tejghelei şi ră mase bucuros acolo.
— Cetă ţene Fusilier, întrebă unul din cel strâ nşi la taclale, ce are
de-a face noul guvern cu să nă tatea Muzelor?
— Introduce limba engleză , ră spunse bă trâ nul încruntâ ndu-se.
— Nu-i nimic, replică cel cu întrebarea, creolii or să înveţe
repede limba.
 — Engleza nu-i o limbă , domnule; e un jargon! Şi câ nd prostul
ă la, tinerelul de Claiborne, va încerca să -l bage oamenilor pe gâ t în
tribunale, după cum înţeleg că intenţionează , nu va reuşi. Auzi vorbă ,
domnule! Cunosc oameni în oraşul ă sta care mai degrabă ar mâ nca un
câ ine decâ t să vorbească englezeşte! Eu unul vorbesc, dan eu vorbesc
şi choctau.
— Noile titluri de proprietate or să fie în engle/a.
— Puţin le va pă sa lor de blestematele lui de titluri şi dacă o să -
ncerce cumva să le declare nule pe cele vechi, n-are decâ t! în cel mult
doi ani Napoleon Bonaparte (pronunţie italienească ) va avea el grijă ca
fiecare ament să fie iar valabil. Dacă cred asta? Nu cred, sunt sigur!
Cum? Pricep lucrurile! Sper să vă cruţe frigurile ca vă puteţi convinge
cu propriii ochi.
Un murmur de nemulţumire din partea ascultă torilor ară tă
„cetă ţeanului” că îşi luase prea multe libertă ţi pe seama îngă duinţei
acordate de obicei vâ rstei sale ina” intate şi intenţionâ nd să creeze o
diversiune, acesta că ută cu privirea pe Frowenfeld pentru a revă rsa
asupr lui un nou val de vorbe mă gulitoare. Dar Joseph, 1, j
J B, igjjeiei, ignorâ nd atâ t jignirea câ t şi resentimenspatele Js O
[acere în faţa unei vizitatoare careintele. rols., laterală din celă lalt capă t
al încă perii. În Se domnilor, spuse Agricola, ă ă , dragi prieteni, să tfnt îţi
ca unui bă trâ n creol să -i placă ceva mai nu Jdedt la belle langue.
m 1 Care limbă o numeşti dumneata la belle? întrebă r.ul Keene
cu prefă cută naivitate. d Bă trâ nul şi aplecă spre el cu o privire plină de
un dus dispreţ pe care nimeni nu-l observă . Unul câ te – S palavragiii
noştri aruncară pe furiş câ te o privire uare ceea ce de câ nd e lumea a
fost, este şi trebuie să fie1 un adevă rat magnet pentru ochii tuturor
fiilor lui Aclam adică , o garnitură sobră şi graţioasă de… fuste. \poi îşi
reluară cu glas mai scă zut discuţia dezlâ nată .
În faţa tejghelei nu se afla alta decâ t persoana care întrebase de
busuioc, ţinâ nd în mâ nă vă lul gros ale că rui falduri îi acoperiseră pâ nă
atunci chipul.
— Frumoasa limbă (fr.).
 Cine e acela, Sieur Frowenfel?”
Dacă înlă turarea vă lului se datora luminii mai estompate a serii
sau era rezultatul unui accident, al grabei sau al amâ ndurora, sau dacă ,
absorbită de cine ştie ce gâ nd captivant posesoarea îl scosese fă ră să -şi
dea seama, era o chestiune care pe spiţerul nostru îl preocupă tot atâ t
de puţin ca şi interminabila tiradă a lui Agricola. Privind frumosul chip
printr-un voal fin care încă îl mai acoperea fă ră însă a-l ascunde
vederii, el descoperi imediat, în ciuda unui zâ mbet voios, un fel de
suferinţă şi câ nd femeia începu să vorbească , această suferinţă deveni
şi mai evidentă în glasul ei şoptit şi precipitat. 3
— Sieur Frowenfel, vreau să vinde la mine nişte busuioc.
Degetele îi tremurau câ nd îşi deschise punga. 9H
— Vă aşteaptă , zise Frowenfeld; dar doamna nu-l auzi; ea îşi
concentra toată atenţia asupra vocii puternice a lui Agricola, care în
acest punct al discuţiei spunea:
— Creolul din Louisiana este cea mai nobilă specie de om
luminat! 99
— Cinqeste acela, Sieur Frowenfel? întrebă ea cu o voce blâ ndă ,
dar cu privirea tulburată .
— Este dl. Agricola Fusilier, îi ră spunse Joseph pf acelaşi ton,
inima tresă rindu-i inexplicabil câ nd îi tâ lni privirea. Roşindu-se brusc,
ea îşi întoarse mâ nioa» ochii spre bă trâ n cercetâ ndu-l rapid din cap
pâ nă -n PL cioare, iar apoi reveni cu privirea la spiţer, rugâ nd Ui parcă
să -i îndeplinească mai iute cererea.
Acesta ezită , neştiind ce să creadă .
— Împachetaţi-l acolo, spuse ea aproape în şoaW
nieră şi într-o clipă se întoarse cu busuiocul
Jrflar pe jumă tate într-o hâ rtie. Învelit u „al! nnaj înfă şurată din
nou în vă lul ei bogat, DaI.ciuse iar interesul pentru plantă ; cel puţin în
îşi p1” se dă du la o parte din faţa unui bă rbat care loc inU-a Nu-şi
ridică ochii să vadă cine ar putea tocmai jestul timp s-o facă mai tâ rziu,
ca din în Aici însă , se înşela; că ci noul venit, mulţu1 n! T printr-o
înclinare tă cută a capului, refuză locul „ferit traversă încă perea şi
începu să -şi plimbe privi° le pe conţinutul dulapului de sticlă , cu
spatele la ea şi la1 Frowenfeld. Spiţerul îl recunoscu pe creolul întâ lnit
la umbra stejarului. *
Doamna întinse brusc mina sa ia pachetul. Cmd să -l ia să plece, o
altă mâ nă mică îl apucă şi-l puse înapoi pe tejghea. Se auziră nişte
vorbe rostite în şoaptă şi cele două surori – dacă bă nuiala lui
Frowenfeld se adeverea – îşi înfruntară privirile. Ră maseră aşa doar
pentru o clipă ; apoi schimbară între ele câ teva şoapte aprinse 4 e abite
în franceză , se întoarseră , se înclinară amâ ndouă şi ieşiră din prăvă lie.
— Cedarea nu e decâ t o manevră politică temporară ! mormă i M.
Fusilier.
Prietenul lui Frowenfeld, negustorul, pă ră si locul în care
aşteptase şi se adresă de două ori – uluitului spiţer pâ nă să reuşească
să -i atragă atenţia.
— Bună ziua, domnule Frowenfeld; mi s-a spus că …
Joseph se uita după cele două doamne care traversau strada şi
se simţea stingherit de faptul că şi grupul palavragiilor fă cea acelaşi
lucru. La fel se simţea şi însoţi toa: ea negresă care aruncă în urmă
priviri furişe.
— Bună ziua, domnule Frowenfeld; am…
— Oh! Respectele mele, domnule! exclamă spiţerul ţaţa
luminată de o mare plă cere. I se pă rea cel mai natural lucru clin lume
să reia ultima lor discuţie exact foart r° lă saseră ceea ce avea să fie fă ră
îndoială nici? P f °1UI Dar cel cu mai multă experienţă nu ară tă de ni 1
de entuziasm, de parcă nu şi-ar fi amintit o discuţie demnă de luat în
seamă .
nalul h 1 ” a spus ca Putea să -mi înlocuiţi cu mateaumneavoastră
sticla de la acest obiect.
v

Scoase o cutiuţă învelită în piele, care în mod eM dent conţinea

un instrument optic. „Va fi un pfi’u bun să trec pe la el”, îşi zisese el
câ nd, în biroul bă ga în buzunar cutiuţa. Nu intenţiona să -l lase pe «I ţer
să afle că prinsese pentru el o asemenea simpati, *
— Nu ştiu, ră spunse Frowenfeld apă sâ nd pe închid ză toarea
cutiuţei. O să vă d ce gă sesc.
Intră în că mă ruţa din spate mai mult decâ t bucure»să poată să
se ascundă de privirile celorlalţi pâ nă ce L reuşi să se reculeagă mai
bine. I-F
— Nu ţin asemenea lucruri pentru vâ nzare, adă ugă el
îndreptâ ndu-se spre uşă .
— Poftim? întrebă creolul ca şi cum n-ar fi înţeles I şi intră după
spiţer pe uşa deschisă .
— Din ă sta a luat doamna de adineauri? se interesă fel atingâ nd
cu mâ na restul de busuioc din cutie.
— Da, domnule, ră spunse spiţerul aplecat peste sertarul unei
mese. i-L
— Cele două doamne n-au venit cu tră sura – întors; cu spatele,
creolul fă cu această constatare cercetâ nd cu privirea că rţile aşezate pe
un raft. Dinspre Frowenfeld I nu se auziră decâ t sunetele produse de
bucă ţelele de cristal pe care acesta le lua în mâ nă şi apoi le dă dea
deoparte.
— Nu ştiu cine sunt, încercă din nou negustorul.
Joseph tot nu ră spunse, dar în clipa urmă toare, se apropie
ţinâ nd instrumentul în mâ na întinsă .
— Aţi gă sit ce trebuia? Mă bucur, zise posesorul primindu-l, dar
continuâ nd să ţină q mâ nă pe că rţi. I
Frowenfeld se apucă să -şi pună în ordine lucrurile. E
— Domnule Frowenfeld, acestea sunt că rţile dumneavoastră ?
Adică , vreau să spun, le folosiţi?
— Da, domnule.
Creolul se întoarse spre uşă .
— Agricola!
— Quoi!”
— Vien ici.**
— Ce-i? (fr.).
 ** Vino aici (fr.).
ul Fusilier intră urmat de un mie torent dertea celor cu care
controversase şi care se riposte. unt, lt. cu el. Stră inul spuse ceva în
franceză cu ridicară plimbâ ndu-şi un deget de-a lungul sir Tlu! tai1, 1
că rţi şi se încinse un dialog aprins. ru! n! buie că sunteţi un mare
savant, zise apoi necunoscutul adresâ ndu-se spiţerului. e „st. profesor
de chimie, spuse bă trâ nul.
Deocamdată nu fac decâ t să studiez, insistă Joseph timp ce se
reîntorceau toţi trei în prăvă lie; nu sunt cidecum savant şi cu atâ t mai
puţin profesor. Vorbise u un calm neaşteptat, care îl fă cu pe creolul mai
tâ nă r să îndrepte spre el o privire plă cută .
Tinere, zise venerabilul bă trâ n, întorcâ ndu-se spre
Joseph cu o încruntă tură înfricoşă toare, câ nd eu, Agricola
Fusilier, te proclam profesor, profesor eşti. Louisiana n-o să te întrebe
pe mă tă luţă de recomandă ri; pe mine o să mă -ntrebe!
Se împiedică simţind ceva sub talpă . Uneori lui Agricola îi
trebuia foarte puţin ca să se împiedice.
Uitâ ndu-se să vadă ce este, Joseph ridică de jos o pungă de
mă tase. Pe ea era brodat un nume.
Stră fulgeră ri neaşteptate
Ziua mai că se scursese. Cei care sporovă iseră la ude intrare şi
care pe o vreme mai caldă ar fi ză bovit pâ nă la ora culcă rii, se
risipiseră ; şi totuşi, îndreptâ ndu-se spre lumină , tâ nă rul negustor reuşi
să descifreze literele de pe pungă . Cetă ţeanul Fusilier îşi scoase o
pereche de ochelari, privi peste umă rul celui mai tâ nă r, citi cu glas tare
„Aurore de G. Nanca…” şi rosti un blestem.
— Să nu-mi spuneţi nimic! tună el; să nu vă apropiaţi de mine! A
fă cut-o din ră utate! S
— R-Domnule! începu Frowenfeld.
Dar bă trâ nul dă du drumul unui alt blestem, ieşi iute în stradă şi
plecă . îN
— Lă saţi-i în pace, spuse calm celă lalt creol.
— Ce i s-a întâ mplat? întrebă Frowenfeld.
 — Îmbă trâ neşte. Creolul îi întinse nepă să tor punga. Are ceva în
ea?
— Doar un singur bă nuţ.
— De asta voia busuiocul, aşa-i? 1
— Nu \fă înţeleg, domnule.
— Ştiţi ce. avea de gâ nd să facă cu el?
— Cu busuiocul? Nu, domnule. 1 j
— Poate că voia să facă puţin tisane *, nu? creolul scoţâ nd un
zâ mbet forţat.
Nici nu apucă să zâ mbească bine că Frowenfeld i-aş” punse cu
inutilă indignare.
— Ceai de plante (fr.).

„O la ce să -l folosească şi pe mine nu mă ştie ea

Priveş Fă ră îndoială .
— Îi fă cu tă cut unu sau doi paşi înainte şi apoi prel” pl-jvind
absent interiorul dulapului de sticlă .
se intoa; ştie tâ nă rul ă sta îndră gostit de ea?” se întrebă ? af! Ja,
era iară şi spre Frowenfeld.
else cunoaşteţi pe doamnele acelea, domnule? Le faceţi vizite
acasă ? u i-i scoase portmoneul. J Nu, domnule.
— Vreau să vă plă tesc pentru reparaţie; aveţi rest de la.
— Să vă d, spuse spiţerul.
Rostind aceste vorbe aşeză punga pe un scă unel pâ nă să facă
lumină în prăvă lie, dar apoi se îndreptă spre sertarul unde ţinea banii
fă ră s-o mai ia de-acolo.
Creolul veni din nou la tejghea şi puse mâ mpe planta care se mai
afla încă la vedere.
Domnule Frowenfeld, ştiţi ce fac cu busuiocul ă sta unele
persoane foarte distinse? Freacă pragul uşii cu el ca să le intre bani în
casă .
Joseph ră mase înmă rmurit, cu sertarul tras doar pe jumă tate.
— Desigur că nu nişte persoane inteligente şi…
 — Orice fel de persoane. E una din tâ mpeniile luate de la sclavi.
Mulţi dintre oamenii noştri cei mai de frunte consultă caii voudou.
— Caii? „Un fel de preotese s-ar putea zice, explică creolul, ea
Momselle Marcelline sau Zabeth Filosoafa.
— Vră jitoare! şopti Frowenfeld.
— Oh, nici chiar aşa, spuse celă lalt ridicâ nd din umeri; e un
cuvâ nt mult prea tare; să zicem prezică toare. Şi, aomnule Frowenfeld,
aş dori să fiţi amabil şi să -mi fas-ţi Un serviciu. În cazul că , ştiţi, s-ar
întâ mpla ca doamna de bani şi ar trimite pe cineva sau s-ar ttfad vrfl
anceza creolă , cuvâ nt de origine vest-africană , însem
— Ajitor, magician sau vră ji, farmece (n.t.).
Întoarce ea. Însă şi să -şi ia punga, fiind aproape şi-H că aici a
pierdut-o, vă rog să -mi faceţi favoarea şi nu-i spune că i-am umplut-o
cu monezi de aur. pe dacă îmi va pomeni numele…
— Ca să mă rturisesc adevă rul, domnule, nici nu cunosc numele.
Creolul zâ rrfbi sincer surprins.
— Credeam că -l ştiţi. Râ se puţin ca pentru sine j9 cu toate
acestea am devenit foarte buni prieteni…
nu mă -nşel? Atunci, prea bine, domnule Frowenf-H aţi putea
spune că nu ştiţi cine a pus banii. Întinse mâ n jb şi ară tă punga pe care
o ţinea atâ rnată . Joseph era toc 9 mai pe punctul de-a obiecta la cele
auzite, dar creohJI luâ nd o expresie în care se citea o dorinţă nestăvilită
adă ugă : Vreau să spun că nu ştiţi numele persoanei I Pentru mine,
domnule Frowenfeld, e oarecum important ca respectiva doamnă să nu
afle nimic despre ceea ce! fac «eu acum. Dacă într-adevă r doriţi să
faceţi un ser-I viciu celor două doamne, să fiţi convins că unicul, mod
de a-l face este spunâ nd că nu ştiţi cine a pus banii.: Din pricina
convingerii cu care vorbea, creolul scă pă şi nişte greşeli de limbă . Să
mă scuzaţi că nu vă spun numele meu; îl puteţi afla oricâ nd de la
Agricola. Ah! ţ Mă bucur că doamna nu m-a vă zut! Nu trebuie să po*
vestiţi nimă nui despre acest mic incident, ne-am înţeles?
— Prea bine, domnule, zise Joseph, acceptâ nd în cele din urmă
punga. N-o să spun nimă nui nimic, iar doam-l noi şi surorii ei, doar
ceea ce nu voi putea ocoli.
— Nu-i sora ei, ră spunse creolul, e fiica ei.
Literele cursive nu arată cum au fost rostite cuvin-l tele, ci cum
au ră sunat ele în urechile lui Joseph. OH şi cum lumina unui felinar ar fi
că zut deodată asupra lui, vă zu semnificaţia interesului ară tat de
cetă ţean111 Fusilier. Frumoasele necunoscute erau vă duva şi fiica
omului ucis de Agricola în duel… doamnele cu care do-M râ se doctorul
Keene să -i facă lui cunoştinţă .
— Atunci, bună seara, domnule Frowenfeld. Creol întinse mâ na
(cei din neamul lui sunt neîntrecuţi la st™ sul mâ inii). Ah – şi pentru
prima bară ajunse la vă ratul obiect al vizitei sale. Discuţia noastră de
acum
„Fteva să ptă mâ ni, domnule Frowenfeld, a fă cut să -mi
încolţească în minte un anume gâ nd – începu el să subească
intenţionâ nd parca să transmită , ideea că pentru Joseph subiectul va fi
lipsit de importanţă – care mai că m-a determinat să
— Un pas uşor însoţit de un foşnet discret de fuste îi întrerupse
vorbele. În ră stimpul câ t ză bovise acolo creo l-ai, de două ori sau trei
oii intraseră şi ieşiseră diverse persoane, dar el nici nu le bă gase în
seamă . Acum însă nici nu se întoarse bine să -şi fixeze privirea pe cea
care. tocmai intrase, că fă ră să rostească nici mă car invaria yiul ră mas-
bun al creolilor, „Atunci, bună -seara dom” nule”, se gră bi să iasă .
V
Filosoafa
Spiţerul simţi în adâ ncul fiinţei o tresă rire nervoaj câ nd la
lumina lă mpii vă zu îndreptâ ndu-se spre loc: i unde se oprise el, exact
de cealaltă parte a tejghelei o mulatră cu o statură şi o ţinută superbă ,
cu tră să turi de o frumuseţe gravă , cu un ten roşiatic, stră lucitor şi cu
ochi mari, negri, pă timaşi.
— Bon soi Miche (Monsieur) * Un zâ mbet destul de sever, deşi
nu respingă tor, îi dă du la iveală dantura fă ră cusur.
Frowenfeld se înclină .
— Mo vien c’erc ei la bourse de Madame. ** Vorbea cea mai
bună franceză de care era în stare, dar nu reuşi să se facă înţeleasă .
Spiţerul nu putu decâ t să dea din cap.
— La bourse, repetă ea, zâ mbind uşor, dar în ochi cu o scâ nteie
de indignare ca ră spuns la privirea lui cer-l cetă toare. La bourse, repetă
ea.
— Punga?
— Oui, Miche.
— Ai fest trimisă s-o iei?
— Oui, Miche.
Trase afară punga din buzunarul de la piept şi 1 e „marcă
sclipirea neaşteptată din ochii metisei reflectina sclipirea aurului din
punga de mă tase.
— Oui, c’est ga * * *, zise ea, întinzâ nd neră bdă tor mâ na.
— Bună seara, dom’le (domnule) (fr.). ** Am venit după punga
doamnei (fr). * * * Da, asta e (fr.).

H teamă să ţi-o dau acuma seara, spuse Joseph.

— Ii-ă zni ea, şovă ielnic, lumina reflectâ ndu-i-se r? n „tă incul
ochilor, jucă uş i 1 te jpfujeşte careva, zise Frowenfeld. E peri
— umbli singură pe stră zi. Nu mai e mult şi o c-ulos să wnuj
(Ora opt seara – bubuitul tunului care să se a; k – De ştiavi, sub
pedeapsa arestului sau a înîi. verti/” O i…
hisorii – a nu mai îasa din casă ). e 1, t „acestei solicitudini dă du
din cap cu un zâ mbet la adresa gratuită ţii temerilor lui. Zâ mbetul mai
indica şi hotă râ re.
— Mo pas compren *, ră spunse ea.
— Spune-i doamnei să trimită după pungă mâ ine. Ea zâ mbi
dezolată şi oarecum ofensată , ridică din urnei i şi din nou clă tină din
cap. Fă câ nd acest lucru, auzi voci şi paşi la uşa din spatele ei.
Cest fa, zise ea din nou încercâ nd în grabă să fie extrem de
amabilă . Asta-i; oui; şi ridicâ ndu-şi mâ na cu oarecare rapiditate o
întinse brusc neră bdă toare să apuce punga, dar nu reuşi.
— Nu! strigă Frowenfeld indignat.
 — Salut! rosti amuzat Charlie Keene venind dinspre uşă .
Femeia se întoarse şi în una sau două fraze precipitate oferi
explicaţii în dialectul creol.
— Dă -i punga, Joe; ră spund eu pentru ea. Frowenfeld întinse
mulatrei punga. Femeia fă cu un pas spre uşa clin rue Royale, pe unde
intrase şi doctorul
Keene; dar vă zâ ndu-l în prag pe Agricola care o privea încruntat,
se întoarse iute, vă dit tulburată , şi se gră bi să iasă în întunericul
celeilalte stră zi.
Agricoli intră . Doctorul Keene îşi aruncă privirea Prin prăvă lie.
Wm-Tf l-am SPUS A§ricole> nu l „ai avut cu tine; Fro-Fr „f f „lmva
ai vă zut un baston mare şi noduros? u –, f, >venield era sigur că nimeni
nu lă sas? acolo nici – 1” baston.
Nu înţeleg (fr.).
na lat runt
— Aşa-i, Frowenfeld, zise râ zâ nd scurt doctorul Keenej câ nd toţi
trei se aşezară . M-am încrezut în mulatra aceea de parcă ar fi fost albă .
Spiţerul nu ră spunse.
— Câ t de lipsiţi de prejudecă ţi, spuse Agricola, începâ nd cu o
privire meditativă la cerul de afară şi sfâ r, şind cu un zâ mbet îngă duitor
de filosof adresat celorlalţi doi – câ t de lipsiţi de prejudecă ţi împotriva
negrilor suntem noi, oamenii.
— Albii, interveni Frowenfeld, pe jumă tate absenţi pe jumă tate
întrebă tor.
— Hm, tinere, câ nd zicem „noi, oamenii”, întotdeauna ne referim
la albi. Câ nd nu preciză m culoarea înseamnă că e vorba de alb
imaculat; şi tot ce nu e alb imaculat din toate punctele de vedere nu
poate fi decâ t negi curat. Ori de câ te ori spun „întreaga obşte” înţeleg
întregul grup de albi; câ nd vorbesc despre „un sentiment public
unanim”, mă refer la sentimentul populaţiei albe. La ce altceva m-aş
putea referi? Ai putea suspecta, domnule, că expresia pe care poate m-
ai auzit folosind-o – „împilata mea ţară ” include şi pe negri şi pe
mulatri? Ce-i acolo sus pe cer? Luna. Lună nouă , lună plină sau lună în
pă trarul al treilea, tot lună . ră mâ ne! Care parte din ea? Vezi bine,
partea stră lucitoare – partea cea albă , mereu şi numai ea! Nu că ar
exista vreo prejudecată împotriva negrilor. Nici gâ nd. Ori de câ te ori ne
pot fi de vreun folos în strictă calitate de slugi, le toleră m prezenţa cu
blâ ndeţe şi generozitate… j
Oare imigrantul ră mase tă cut pentru că devenise mai înţelept
sau mai slab?
Terminâ nd ce avea de spus Agricola se ridică şi declară că va
pleca acasă . Doctorul Keene îi dă du mâ na plictisit, fă ră să se ridice în
picioare.
— Frowenfeld, şopti el cu un zâ mbet, în timp ce sunetul paşilor
lui Agricola se stingea, nu ştii cine e femeia aceea?
— Nu.
— Atunci o să -ţi spun eu.
Şi îi spuse.
pe plantaţia singuratică de la Cannes Brulees, unde Aurore
Nancanou îşi petrecuse o copilă rie fă ră fraţi sau roii, după
binecunoscutul obicei al vieţii de pe plant ţii copilei i se dă du o mică
sclavă mulatră , care să i de unică şi permanentă tovară şă de joacă . Încă
de timpuriu sclava se remarcase în multe privinţe. Câ t încă mai era
copil ciescu înaltă , mlă dioasă , sprintenă ; era de ajuns să se întoarcă
pentru’a ră spunde unei chemă ri şi ochii ei mari şi negri se roteau şi
începeau să scâ nteieze. Fruntea palidă , gă lbuie, mică şi frumos
modulată , încadrată de pă rul negru ca tă ciunele, sprâ ncenele bine
arcuite şi sub ele genele lungi, roşeaţa uşoară care cu un fel de pasiune
reţinută înflorea prin pielea gă lbuie şi stră lucitoare a obrajilor,
plină tatea buzelor voluptuoase şi roşii, rotunjimea gâ tului desăvâ rşit, îi
dă deau chiar şi la vâ rsta de paisprezece ani o frumuseţe magnetică şi
pă gâ nă , care asemenea unei să bii pline de nestemate trasă brusc din
teacă , uimea pe cel ce o privea. Un asemenea exemplar n-ar fi putut
ră să ri decâ t dintr-o înaltă obâ rşie latină pe de-o parte şi-am îndră zni
să afirmă m – din africani din neamul Jaloff, pe de alta. La farmecele
persoanei sale ea adă uga ascuţimea minţii, iscusinţă în arta
conversaţiei, o şiretenie bine ascunsă şi o putere a voinţei, care fă ră a fi
zgomotoasă , era vizibilă ; iar pe lâ ngă toate acestea, cel mai rar dintre
darurile unei fiinţe de culoarea ei, puritatea adevă ratei feminită ţi.
La paisprezece ani, o mă sură tergiversată deja de doi ani de zile
deveni iminentă şi Aurorei i se luă slujnica. Explicaţiile sunt aproape de
prisos. Aurore trebuia să devină o doamnă , iar tovară şa ei de joacă să
se transforme în cameristă ; dar nu a ei, că ci dintre cele două , slujnica
devenise spiritul conducă tor. Mintea lui M. De Grapion era fră mâ ntată
de întrebarea ce să facă cu ea.
Cam în aceeaşi perioadă , Grandissimii şi de Grapionii, datorită
unor anume eforturi depuse de tată l lui Honore (mort între timp)
dă deau vagi semne de mai bune sentimente reciproce şi unul din
negustorii de tutun şi ceealo din Kentucky, ale că ror vase> pâ ntecoase
nu mai conteneau plutind alene în jos pe Mississippi, nimerinu-se într-
o zi pentru scurt timp oaspetele lui M. De la Pion, pomeni din
întâ mplare de o dorinţă a lui Agricola Fusilier. După toate aparenţele,
Agricola îl autorizasee să -i cumpere cea mai frumoasă cameristă pe
care s-arj şi putut s-o gă sească în lungile lui că lă torii; intenţiona I s-o
dea în dar nepoatei sale, sora lui Honore. Negustoruil din Kentucky
vă zu că tovară şa de joacă a Aurorei cob ră spunde cererii. Dar M. De
Grapion refuză s-o vâ ndă . I (Să facă tâ rg cu un Grandissime? Să creadă
ei că are 1 nevoie de bani?) Nu; dar o să -l roage pe Agricola să ] accepte
serviciile cameristei pentru o perioadă de să i zicem, zece ani.
Negustorul acceptă pe loc propunerea 1 care curâ nd fu dusă la
îndeplinire. Nimeni n-o mai re-l chemă pe cameristă la Cannes Brulees,
iar ulterior stă -B pâ nul o eliberă şi în New Orleans ea deveni Palmyre
la \ Philosophe, cum se spune în franceza stricată a vechilore creoli,
sau Palmyre Philosophe, vestită pentru gustul şi I talentul de coafeză ,
pentru eficienţa farmecelor, pentru I clarviziunea prezicerilor şi mai
presus de orice, pentru J sobrietatea cu care practica riturile mai puţin
dă ună toareo ale vechilor voudous.
— Asta este femeia, spuse doctorul Keene, ridicâ ndu-se să plece
după ce îşi isprăvi povestirea – e ea, Palmyre Phil Qsophe. Acum poţi
să -ţi faci o pă rere despre imen-I sitatea generozită ţii lui Agricole; o
tolerează , cu toate 1 că nu se prezintă în „stricta calitate de slugă ”.
Motivul le teme de ea.
Trecu timpul, dacă putem numi timp ceea ce trebuie şi mă sură m
cu pendula. Spiţerul din rue Royale gă ei I mijloace mai bune de a-l
mă sura. Tă cut ca un pă ianjen I ţesea informaţiile în plasa cunoaşterii şi
cunoaşterea în I ceea ce se» presupunea a fi înţelepciune; dacă era cu I
adevă rat sau nu, vom vedea. Prietenul să u, negustorul I cu nume
neidentificat, care îl rugase stă ruitor să se acli-l matizeze „cum au fă cut
cu toţii”, îl îndemnase totodată I s-a studieze masa de oameni din care
devenise şi el o I pă rticică ; dar prietenul nu mai veni să vadă dacă stu-l
diul, în caz că era început, îl fă cea pe tâ nă r mai mă -l leabil şi mai matur
sau dacă mai mult îi strica; era pe I noada încă ! cată a anului. Un tâ nă r
atâ t de solitar, venit printre nişte oameni ale că ror convenienţe se
deosebeau! aşa de mult de propria lui etică , se afla fireşte în mare
— Col de-a fi pe nedrept – ea să spunem aşa – „Tipizat”.
Cunoscuţii lui continuau să ră mâ nă puţini la nuâ n timpul acestei
perioade de formare, spiţerul avu te de multă vreme umedă şi uneori
rece. Poate că ucrul acesta explică într-o anume mă sură absenţa
orică ro” evenimente; pe vreme rea lacreoli nu se prea întâ mplă niciun
fel de evenimente. În schimb, negoţul merge bine.
Numai ca vremea se limpezi; şi câ nd primăvara creola era deja
avansată iar primăvara din almanahuri se apropia şi ea, se întâ mplă
totuşi ceva care lă rgi cercul de cunoştinţe al lui Frowenfeld şi fă ră
ajutorul doctorului Keene.
Somafie din partea fantomaticului proprietar
E aproape amiaza unei zile înmiresmate de sfâ rşit de februarie.
În acest moment, la numă rul 19 pe rue Dienville, în mica încă pere de la
stradă , Aurore Nancanou şi fiica ei tocmai au lă sat deoparte cusutul.
Numă rul 19 este jumă tatea din dreapta a unei case scunde, fă ră etaj,
spoită într-un ocru gă lbui, din care dă ruieşte cu generozitate tuturor
celor ce i se reazemă de ziduri. Stă pe pă mâ nt bine aşezată , ca o
broască ţestoasă . Tot de ea ţine şi o bucă tă rie ridicată undeva printre
bă lă riile curţii din spate, iar pe lâ ngă camera unde sunt doamnele,
chiar în spatele ei, mai există două dormitoare. Dincolo de ele se mai
află un colţişor unde se serveşte masa câ nd vremea e frumoasă .
Bucă tă reasă şi slujnică este fiinţa urâ tă care le însoţeşte câ nd ies pe
stradă . Odaia de culcare a acesteia este bucă tă ria, iar duşumeaua îi ţine
loc de pat. În afară de ea, singurul protector al casei mai este un dulă u,
al că rui ţel în viaţă nu e altul decâ t acela de-a fi mereu alungat din
dormitoarele doamnelor la fiecare cincisprezece minute.
Dacă însă j vă gră biţi să vă imaginaţi o locuinţă mizeră , vă veţi
îndepă rta pe dată de adevă r. Cură ţenia, ordinea, desăvâ rşirea, să pt
calită ţile care predomină în toate detaliile interiorului. Mobila veche,
autentică e somptuoasă , franţuzească , de import. Covoarele dacă nu
sunt noi, cel puţin nici ieftine nu sunt. Micile obiecte de cristal şi argint
vizibile ici şi colo sunt pe câ t de stră lucitoare, pe atâ t de vechi; iar vreo
două portrete şi tabloul Sfintei Fecioare pot trece drept picturi destul
de bune. Lucră turile în bronz, multe la numă r, sunt superb şlefuite, iar
camera de la stradă este veselă şi luminoasa.
uşa dinspre stradă a acestei încă peri tocmai se izbâ tind cineva.
Aurore se ridică de la locul ei. Ceaal!< [amâ ne aşezată pe un scă unel cu
picioare scurte, induşi mâ inile şi lucrul în poală şi aţintindu-şi prine pe
figura mamei cu o expresie în care se amestecă \ ag0 Ste, speranţă şi
spaimă . Aurore ezită lâ ngă scaun, dorind parcă să -şi reia locul, ba chiar
ridică de pe el o înza la care brodase; dar ză boveşte o clipă , reflectâ nd
în priviri o acută lipsă de hotă râ re. Fiica ei continua să o plivească ţintă
în ochi. Nu e de mirare că vecinii se contrazic câ nd e vorba să spună
care dintre ele e mai frumoasă şi nici că în cele şase luni de câ nd cele
două ocupă numă rul 19, n-au ajuns la nicio concluzie în această
privinţă . Dacă cine ştie ce tâ nă r entuziast o compară pe fiică – aflată în
al optsprezecelea an al vieţii cu un boboc promiţă tor de trandafir roz,
gata să se desfacă , un altul mai în vâ rstă ripostează numaidecâ t că
mama – în cel de-al treizeci şi cincilea an al vieţii – un trandafir roşu,
stră lucitor, este adevă rata fală a gră dinii. Dacă cineva spune că fata are
prospeţimea tinereţii – „Auzi vorbă !” exclamă într-o singură suflare
două sau trei mame, „cealaltă , fată dragă , n-o să îmbă trâ nească
niciodată . Cu ea va fi mereu dimineaţă . Femeia aceea va rezista o
veşnicie; ha-a-a!… chiar şi mai mult!”
Într-o privinţă vă duva era evident avantajată – din stradă şi de la
ferestrele vecine se putea constata că se pricepe să -şi conducă
gospodă ria. În ziua în care se mutaseră la numă rul 19, fusese vă zută
intrâ nd înaintea tuturor a şi aducâ nd în casa goală o mă tură nouă , o
oglindă şi o monedă de argint. Şi de atunci în fiecare dimineaţă , dacă o
urmă reai puţin, o surprindeai la ră să ritul soarelui picurâ nd de la
fereastră câ ţiva stropi de apă , iar vecinii de vizavi aveau deseori ocazia
să observe cum brodind în dreptul ferestrei de la stradă , ori de câ te ori
se înţepa] a deget r. u exista să nu şi-l ducă repede în spaele urechii,
după care îşi vedea mai departe de treabă , vi care om în afară de
Joseph Frowenfeld, dacă ar fi °cuit şi apoi s-ar fi mutat din casa de
că ră midă cu etaj aflată la dreapta casei lor, n-ar fi ştiut nimic desp
existenţa unei asemenea minuni?
„Aha!” spuneau vecinii, „Madame ştie cum să alungrf ghinionul.
Numai că celei tinere parcă treaba asta nu-i prea face plă cere. Fetele
din ziua de azi se cred isteţe nevoie mare”.
Şi din nou se auzi o bă taie în uşa de la stradă , tare de parcă
cineva ar fi lovit în uşă cu o bucată noduroasă de trestie de zahă r!
Mâ na fetei, care tocmai luase din nou acul, ră mase suspendată în
aer cu firul de aţă tras doar pe jumă tate. Aurora traversă încet
încă /perea, pă şind uşor pe covoru] care acoperea podeaua. Se auzi un
fâ şâ it şi de sub uşă se vă zu apă râ nd şi dispă râ nd colţul unei coli de
hâ rtie albă , împă turită . Aurore se urcă pe un scaun şi aruncă o privire
prin acel ciudat şi minuscul orificiu numit jalousie, care exista pe
timpuri la mai toate uşile de intrare ale caselor din New Orleans; dar
între timp misiva reuşise să treacă pragul şi Aurore vă zu doar spatele
anost al unui comisionar care se îndepă rta. Era foarte bine aşa. Avea şi
ea de pă strat mâ ndria ei şi de ascuns să ră cia ei, ceea ce i se pă rea
indispensabil pentru respectul faţă de sine; iar lucrul acesta vrâ nd-
nevrâ nd o fă cea să pară puţin cam prea retrasă în propriul castel.
Credeţi cumva că intenţiona să lase impresia că se nă scuse sau că se
mă ritase în condiţii atâ t ele mizere?
Cine. ştie?… poate că bă taia în uşă fusese din partea lui Sieur
Frowenfel … ha, ha! Ar putea fi atâ t de nă tă ră u încâ t să vină în vizită
aşa de devreme; sau poate din partea acelui polisson numit
Grandissime – care din ei anume, nu conta, erau cu toţii execrabili –
venit să -şi încaseze chiria. Iniţial de asta se temuse; sau şi mai ră u,
dacă bă taia în uşă ar fi fost ceva mai uşoară , ar fi putut veni din partea
cine ştie că rei doamne. Nu avea nici cea mai mică intenţie de-a permite
privirilor vreunei femei să -i descopere să ră cia ascunsă cu atâ ta grijă . În
plus mai era şi luni. N-are niciun sens să le joci cu ghinionul. Se ştie că
orice vizită primită lunea aduce negreşit ghinion, cu excepţia rarelor
cazuri câ nd
— Şmecher (fr.).
aşi «urat din timp norocul mâ njind aleea. sau pragul îi la intrare
cu puţin roşu veneţian.
Alai înainte de-a apuca fata să sară de pe scaun şi-şi lase
deoparte lucrul, mama se şi repezise să ia bie „jul câ nd tâ nă ră dă du să
se ridice cu aerul că e hotită să nu fie lă sată pe dinafară , Aurora în
picioare, îi citea deja, cu genele negre umbrindu-i privirile plecate cu
mijlocul subţire şi – braţele rotunde ca de copil armonizâ nda-i-se
perfect cu încruntă tura care imita nedumerire copilă rească , şi cu
rochia lungă , moalel accentuâ ndu-i graţia siluetei.
Dar ce se iveşte printre genele întunecate? Cu un impuls brusc
de energie, fiica azvâ rle lucrul la stâ nga, ră stoarnă scaunul la dreapta,
se repede, în clipa urmă toare o strâ nge în braţe pe Aurora că reia
lacrimile îi înceţoşaseră privirile şi îi smulge biletul din mâ nă .
— Ah! maman! Ah! ma chère mere!
Mama se forţă să zâ mbească . Cum o să -şi lase fiica s-o trateze ca
pe un copil neajutorat; prin urmare încercă să recupereze biletul din
mâ na ridicată a Clotildei, dar fă ră succes. Pe dată se încinse în franceza
colonială o dispută dintre cele mai încâ ntă toare, avâ nd drept rezultat
faptul că cele două se aşezară una lâ ngă alta ca două surori aplecate
deasupra unei scrisori de dragoste şi se apucară să descifreze biletul.
Acesta glă suia după cum urmează :
New Orleans, 20 februarie 1804.
Madame Nancanou: Eu vede obligat cere la voi chiria pe casa
unde locuieşte; la numă ru 19, strada Bienville, unde nu primit chirie de
trei luni şi acuma e pouate de treişpe oară că cere eu asta. Eu dă la voi
preaviz de 29 zili scrit în Engleză cum cere lege nouă . Lege spune p
nevoie numai 15 zili; şi dacă nu plă teşte la mine chine în 19 zili pâ nă la
zece Mart o să vă cere să mutaţi. Acea ce mă face să regrete foarte mult.
Madame, am °noă rea de-a ră mâ ne, „.
Umilul vostru slujitor, H. GRANDISSIME, „per Z. F”.
Pe contrapagină urma un scurt post-scriptum, semnaţi numai de
M. Zenon François, în care acesta le explici în franceză că , deşi în trecut
le permisese să i se adre. jseze ca şi cum ar fi fost proprietarul casei lor,
el niJ era decâ t un agent al proprietarului; că proprietarul etaj un domn
îmbră cat cu mult mai bine decâ t îşi putea permite; că cele scrise pe
cealaltă pagină reprezentau i un preaviz prin care li se cere fie să achite
plata chiriei fie să pă ră sească locuinţa închiriată cu luna (nu pe terl
men lung); că era dureros pentru autorul acestor râ nduri să se vadă
nevoit să le trimită , deşi ele nu reprezentau decâ t o formă legală
necesară , iar el nu era decâ t un neputincios beneficiar al unui salariu
neîndestulă tor şi tată l a treisprezece copii; şi că le implora să rupă şi să
ardă acest post-scriptum de îndată ce-l vor citi.
— Ah, mizerabilul! fusese unicul comentariu fă cut pe marginea
post-scriptumului, cele două doamne concentrâ ndu-şi energiile pentru
a descifraengleza preavizului. Nici nu le trecuse prin minte că
proprietarul ar putea fi M. Grandissime. 1
Privirile parcurseră încet şi cu greutate înşiruirea de cuvinte
pâ nă ajunseră la semnă tură .
— H. Grandissime! Ia te uită ! exclamă izbucnind brusc într-un
scurt hohot de râ s care aduse după sine lacrimi asemenea unei rafale
de vâ nt care înfioară o tufă de trandafiri. Ţinea scrisoarea înaintea
ochilor cu aceeaşi scâ rbă cu care ar fi apucat de ceafă pe cine ştie ce
vietate ca s-o ridice ide jos; şi pentru a-şi sublinia dispreţul începu să
vorbească în odioasa limbă impusă de noile tribunale.
— Ia te uite! Domnu’ ă la bogat care dat atâ ta basii la bal!
— Dar, maman, zise fata, lă sâ ndu-şi mâ na pe genunchii mamei,
ca pentru a o domoli, nu ştie chit e ja noi serace. 1
— Ah! ripostă Aurore, par exemple! Non? Creai la noi bogat, da?
Ca onelul lui, da?” Crede şi el la fel. da? Şi aruncă fiicei o privire plină de
dispreţ ustură tor destinată lui Agricola Fusilier.
— Vrei se iei partea a Grandissimii era?
Fiica ră spunse cu o privire încă rcată de suferinţă .»
spuse ea, da daehe este la el case dat în chiip nu trebuie se ia
chirie?
r J Trebuie – ah! Sigur, trebuie face tot posibil se chirie. Oh!
sigur! Domnu’ bogat, da trebuie la el taretare nişte banii” Pentru ce?
— Înfierbâ ntată , vorbitoarea se ridică în picioare sub imunul
unei idei neaşteptate. „Tenez, Mademoiselle!” * începu să se descheie la
rochie cu gesturi teatrale.
— Metis, comment? ** întrebă cu suferinţă în glas, fiica.
Daa! continuă Aurore fă ră să renunţe la gesturile ostentative, tu
vrei atâ t de tare el se ia chirie! Numai haine asta la mine; ia haine asta
şi duce la nobilul teu domn, Sieur Honore Grandissime.
— Ah-h-h-h! începu să plâ ngă martira.
— Şi e dreptate la tine, insistă cea care o tortura continuâ nd să
se desfacă la rochie; dar pe fiică o podidiră lacrimile şi mama, cuprinsă
de remuşcă ri, se aruncă în genunchi, strâ nse la piept capul copilei şi
din nou izbucni în plâ ns.
Discutară o jumă tate de oră , la sfâ rşitul că reia se aflau
amâ ndouă în faţa impună torului că min sprijinindu-se fiecare cu un
picior de suportul de bronz, fă ră să fi ajuns la nicio concluzie.
— Ah, copila mea! – acum îşi reveniseră şi vorbeau în franceza
lor obişnuită – dacă am avea acum mă car a zecea parte din câ t pierdea
tată l tă u la că rţi într-o singură noapte fă ră să se fi supă rat o dată ! Dar
din pă cate nu avem. Ah! tată l tă u a fost un om minunat; de-ar fi tră it să -
l cunoşti şi tu! Un om desăvâ rşit! Ha, ha, ha! nu pot să nu râ d de câ te ori
îmi amintesc cum mă învă ţa să vorbesc englezeşte; întotdeauna îl
scoteam din să rite!
fiica readuse conversaţia la subiectul iniţial. Li se acordaseră
Moar nouă sprezece zile. Dumnezeu ştie… poate ca pâ nă la expirarea
termenului vor reuşi să plă tească . u cele două eleve care luau de la ea
ore de muzică şi
— Poftim, domnişoară ! (fr.).
Pă i cum? (fr.).
cu încă trei de care spera să mai facă rost, se încumeta să spună
că vor putea plă ti chiria.
— Ah, Clotilde, copila mea, exclamă Aurore brusc înviorată , tu n-
ai nevoie nici de mască şi nici de costum ca să semeni cu stră bunica ta,
fata cu sipet! Aurore era sigură că , în ceea ce-o privea, cu singura elevă
cară studia broderia sub îndrumarea sa şi cu celelalte trei că rora
refuzase să le dea lecţii, vor reuşi uşor să plă tească chiria – şi ce frumos
din partea acelui Monsieur mai în vâ rstă , tată l unicei sale eleve, să le
procure invitaţiile la bal! Dragul de el! Le spusese că trebuie să mai
vadă şi el un bal înainte de a muri.
Cufundată în visare, Aurore ară ta atâ t de frumoasă încâ t fiica sa
se mulţumi s-o admire în tă cere. I
— Clotilde, rosti mama ridicâ ndu-şi spre ea privirile, îşi mai
aminteşti de seara câ nd t-ai purtat atâ t de urâ t cu mine?
Fiica zâ mbi auzind acuzaţia ab >. rdă .
— Nu m-am purtat urâ t.
— Ba da, nu-ţi aminteşti? – în seara câ nd mi-am pierdut punga
din cauza ta.
— Fireşte că -mi amintesc! Fata îşi luă piciorul de pe sitportul de
bronz; privirile i se aprinseră ostile.
— Că ţi-ai pierdut punga… învinuieşte-te pe tine. Câ t despre
cum ai gă sit-o – ceea ce a fost cu mult mai ră u – mulţumeşte-i Palmyrei.
Dacă n-ai fi rugat-o pe ea să ţi-o gă sească şi n-ai fi împă rţit banii cu ea,
ne-am fi putut întoarce la Sieur Frowenfel; dar acum ne e ruşine să mai
dă m ochii cu el. Nu mă îndoiesc că el a umplut punga.
— El? Habar n-avea că era goală . Ştii cine-a umplu i-o? Nimeni!
Palmyre zice că Papa Lebat…
— Aha! exclamă Clotilde la auzul acestor superstiţii-Mama
clă tină din cap iritată şi se întoanse cu spatele înghiţind insuportabila
amă ră ciune de-a se vedea mustrată de propria fiică . Dar norul negru
pluti doar o clipă deasupra ei.
— Clotilde, zise ea un minut după aceea, întorcâ ndu-se cu o
privire în care stră lucea hotă râ rea, o să mă duc la el.
La cine? întrebă fata, uitâ ndu-se la ea de la festra unde se dusese
pentru a-şi potoli tremurul nervos. real-La cine, copila mea? Pă i…
Nu cumva aştepţi milă din partea lui Honore pranj-ssime? Nu
cumva vrei să i-o ceri?
L1 Nu. Grandissimii n-au pic de milă ; dar oare nu ot să cer să mi
se facă dreptate? Ha! asta o să cer, dreptate!
— Şi chiar vrei să te duci la el?
— Vei vedea, Mademoise He, ră spunse Aurore lă sâ nd din mâ nă
mă tura cu care începuse să mă ture de pe jos rişte nasturi că zuţi. Merg
şi eu cu tine?
Nu! Unde? Într-un birou? Ca să -l vezi pe şeful acelei stirpe
blestemate? Nici gâ nd!
— Dar nici nu ştii unde îşi are biroul.
— Îmi poate spune oricine.
Pregă tirile începură numaidecâ t. Curâ nd după aceea…
— Clotilde!
Clotilde stă tea aplecată în spatele mamei sale, cu o fundă între
buze, aranjâ ndu-i un volan la rochie.
— M-m-m.
— Câ nd o să plec să nu te uiţi după mine pâ nă câ nd n-o să mă
mai vezi; mă auzi?… îţi spun eu că este periculos. Am auzit de un
bă rbat care s-a uitat de la uşă după soţia lui pâ nă n-a mai vă zut-o şi
femeia nici că s-a mai întors acasă !
— Stai, nu te mai mişca!
 — Bine, dar câ r. d mă mă nâ ncă palma, ripostă Aurore pe un ton
ridicat, nu trebuie să -mi bag imediat mâ na în buzunar clacă vreau ca şi
banii să -mi intre tot acolo? Atunci, ce mai vrei?
Fiica veni cu ideea să se ducă la bucă tă rie şi să -i spună
Alphonsinei să se încalţe.
„Vai, copila mea, strigă Aurore, eşti nebună ! Vrei să ne-o înhaţe
pe Alphonsina în schimbul chiriei? Doar n-o să mergi singură … şi încă .
pe jos! Ba trebuie să merg singură ; şi… poţi să -mi împrumuţi tră sura
ta? Aha, nu ai tră sură ? Pă i, bineînţeles trebuie să merg singură , şi încă
pe jos, dacă vreau SPUN că nu pot plă ti chiria. Nu e o dovadă de
imprudenţă din partea mea. Dacă mi se întâ mplă ceva, (jj vină e M.
Grandissime.
Acum doamna e gata pentru aventuroasa-i misiune] Se repede la
oglindă . Din ochi au dispă rut urmele toreiytului de lacrimi. Se
ră suceşte pe jumă tate şi se priveşte peste umă r în oglindă . Boneta viu
colorată şi fundele desfă cute îi dau un aer mai tineresc ca oricâ nd.
— Spune-mi acum care e mai în vâ rstă , bă trâ nico? ciripeşte ea şi
îşi loveşte fiica uşor cu palma peste obraz.
— Şi tot nu ţi-e teamă să mergi. singură ?
— Nu; dar ţine minte! Uită -te la câ inele ă sta! i
Parcă cerâ ndu-şi scuze, animalul se lungeşte pe pol
dea. Clotilde deschide uşa de la stradă , îi dă Aurorei biletul,
Aurore îi depune pe buze un să rut înfocat şi apă sat, ca să -l gă sească tot
acolo câ nd se va întoarce, şi… în timp ce Clotilde o strigă pe
bucă tă reasă ca să vină să strâ ngă nasturii şi să ia mă tura, şi în timp ce
bucă tă reasa, ca să facă un singur drum, cuibă reşte câ inele; la sâ n şi
duce afară deodată şi câ inele şi mă tura – Aurore porneşte la drum
lă sâ nd-o pe Clotilde să -şi reia lucrul şi să aştepte o elevă la lecţia de
ghitară .
„O să -i ia cel puţin o oră bună ” se gâ ndi fata, departe de a-şi
imagina că înainte mă car de-a o apuca în direq-ia biroului aparţinâ nd
lui M. Grandissime, Aurore pornise să se ocupe de o mică facere
personală , pe care îşi propusese s-o rezolve.
 Înainte de apusul soarelui
Pe vremuri, majoritatea „trotuarelor” din New Orleans, excepţie
fă câ nd doar centrul oraşului, erau nă pă dite de iarbă şi bă lă rii, iar de-a
lungul şanţului erau aşternute copastii luate de la tot felul de nave
abandonate – nişte borduri de lemn sau de metal urâ te, înguste şi
alunecoase. Câ nd Aurora – sună mult mai plă cut să -i a ngliciză m
numele – prin urmare, câ nd Aurora ajunse la un colţ unde se întâ lneau
două asemenea copastii, ea se opri şi se uită în urmă să vadă dacă nu
cumva Clotilde o urmă rea cu privirile. Că ici şi colo se mai uitau şi alţii
la ea, nu-i pă sa câ tuşi de puţin; frumuseţea e nevoită să îndure
asemenea priviri şi lucrul acesta n-o fă cea pe Aurora decâ t să
zâ mbească în sinea ei.
„Toată lumea vede că nu sunt de-aici din oraş… altfel turn aş
umbla pe stră zi aşa, neînsoţită ”.
Trecâ nd pe lâ ngă ea un bă iat se opri din fluierat şi ră mase
holbat la doamna singură , pâ nă câ nd mai să -şi sucească gâ tul.
Prospeţimea ei amintea de roua dimineţii! După ce traversă strada,
bă iatul întoarse din nou capul s-o privească . Dar oare unde dispă ruse?
În colţul unde Aurora se fă cuse nevă zută nu se afla decâ t o casă
mică gă lbuie, foarte asemă nă toare cu cea locuită de ea însă şi, ca de
altfel cu alte sute de case identice care caracterizau pe atunci şi încă
mai caracterizează oraşul, numai că acum sunt din că ră midă , nu cm
chirpici. În acele timpuri, chiar mai mult decâ t în Prezent, ele
dezvă luiau ochiului un contrast izbitor între tEte exterioare banale şi
nişte interioare adesea foarte game. Cu toate acestea în casa cu pricina
camera din faţă nu se remarca decâ t prin cură ţenie. Mobilierul greoj şi
grosolan era de provenienţă creolă , pereţii erau goi şi nu venise încă
epoca picturilor de duzină . Pe patul impună tor care ocupa un întreg
colţ era aşternută o cu; vertură albastră , împodobită cu un pă ienjeniş
de cusă turi albe. Picioarele de bronz ale scaunelor erau bine lustruite,
la fel ca şi barele de bronz ale patului şi gloj burile de bronz de la
grilajul că minului. La unica fe» reastră atâ rnau perdele albastre cu alb.
Datorită frecă rii repetate cu o buruiană de râ nd pe care politeţea o
numeşte Elenium autumnale, podeaua devenise de un gal, ben curat şi
stră lucitor. Pe ea erau aşternute ici şi colo rogojini albe, împletite din
frunze de palmier pitic decolorate. Cam la atâ t se reduceau obiectele
din încă pere mai era însă ceva – o piesă sculptată , unică , fantastică – o
mă suţă de mahon întunecat, sprijinită pe trei şerpi cu solzi care se
încolă ceau în sus.
Aurora se aşeză lâ ngă această masă . îi deschisese uşa o negresă
pitică din Congo, neagră ca funinginea, care după ce trase înapoi
zăvorul dispă ruse şi în încă pere îşi fă cu apariţia stă pâ na casei.
Deşi nu era decâ t februarie, aceasta era îmbră cată – şi pă rea că
se simte foarte bine – în alb. Frumuseţea ei pă gâ nă care începuse să
îmbobocească în urmă cu două zeci de ani înflorise acum pe deplin.
Combinaţia de graţie şi mâ ndrie din mişcă rile ei era impună toare dar
şi… cum să zicem?… felină ? Avea o feminitate lipsită de omenesc… ceva
ce o transforma, în ciuda splendori sale, într-o creatură pe care ai fi
dorit s-o vezi mai degrabă în lanţuri. Era femeia care primise banii de
la Frowenfeld – Palmyre Philosophe.
În clipa t: înd dă du cu ochii de Aurora îşi schimbă întreaga
înfă ţişare. Un zâ mbet tineresc îi lumină faţa şi câ nd Aurora se ridică în
picioare întorcâ ndu-i acelaşi zâ mbet, amâ ndouă se porniră simultan să
bată din palme să râ dă şi să se îndrepte bucuroase una spre cealaltă
vorbind cu însufleţire, fă ră a da nicio atenţie şirului de vorbe.
— Luaţi loc, zise Palmyre în franceza vorbită plantaţie în zilele
copilă riei lor.
(Telo două femei îşi strâ nseră mâ inile, se aşezară , se oDiară una
de alta pâ nă ce li se atinseră obrajii, apoi aftu’a şi zâ mbiră o clipă , după
care luară nişte figuriioase şi ră maseră tă cute. Că ci în natura lucrurilor
şi ’6 ciuda unor familiarită ţi amuzante obişnuite între doamnele*
creole şi categoria slujnicelor, probabil că o chestiune foarte serioasă o
adusese pe micuţa noastră vă duvă lipsită de apă rare la casa acestei
voudou.
— Palmyre, începu doamna cu tristeţe în glas.
Momselle Aurore.
 Vreausă mă ajuţi.
Fosta stă pâ nă nu numai că -şi puse mâ inile în poală , îşi râ d). că
implorator privirile şi le lă să din nou în jos, e îşi în cleşte pumnii ca să
oprească tremuratul degetelor.
— Momselle Aurore… începu Palmyre, cu voce gravă .
Ştiu prea bine ce vrei să spui… dar n-are rost s-o spui: mai fă
atâ ta pentru mine doar de data asta şi-o să fie cum vrei tu, n-o să mai
apelez la voudou… niciodată !
— Nu cumva iar v-aţi pierdut punga?
— Nici gâ nd, prostii.
Amâ ndouă râ seră puţin, „filosoafa” uşor, Aurora cu un tremur
nervos.
— Atunci? întrebă mulatra luâ nd din nou o înfă ţişare gravă .
Aurora-nu-i ră spunse.
— Vreţi să vă fac nişte farmece?
Vă duva dă du afirmativ din cap, fă ră să -şi ridice privirile.
Amâ ndouă ră maseră un timp nemişcate; apoi „filosoafa” trase
încet din mâ inile Aurorei scrisoarea proprietarului.
— Asta ce-i?
— Nu ştia să citească în nicio limbă .
— Trebuie să plă tesc chiria în nouă sprezece zile.
— N-aţi plă tit-o încă ?
Delincventa clă tină din cap.
— Uijde sunt banii pe care i-aţi gă sit în pungă ? S-au «us toţi?
7 – Pe orez şi pe cartofi, zise Aurora şi pentru prima oară râ se
din toată inima, aflâ ndu-se în acea stare de spirit pe care de obicei
latinii o substituie forţei moralee Palmyre râ se şi ea, foarte la locul ei.
Din nou se lă să tă cerea. Doamna nu putu ră spunde! privirii
iscoditoare a mulatrei.
— Momselle Aurore, zise brusc Palmyre, vreţi eumvab să vă
descâ nt pentru altceva?
Aurora tresă ri, îşi ridică pentru o clipă privirea în 1 spă imâ ntată
şi apoi o lă să iar în pă mâ nt, aplecâ ndu-şi I capul în jos şi murmurâ nd:
 — Nu, nu vreau.
Palmyre ră mase cu ochii aţintiţi la fosta ei stă pâ nă l şi observă că
deşi s-ar fi putut ca Aurora să se fră mâ nte I din cauza chiriei, mai era
ceva… o tulburare mult mai I profundă , care fă cea să -i tremure mâ inile
şi să -i dispară ! de pe buze orice culoare.
— Vă d că v-aţi pus ceva roşu, constată „filosoafa”. I
Aurora îşi îndreptă nervoasă mâ na spre funda roşie I
de la gâ t.
— Cu totul întâ mplă tor; n-am avut altceva care să i se
potrivească .
— Lui Miche Agoussou îi place roşu, insistă Palmyre. 1
(Monsieur Agoussou este spiritul pe care orice voudou îţi invocă în
materie de dragoste.)
Culoarea care se ivi în obrajii Aurorei s-ar fi cuvenit J să -l
mulţumească deplin pe acest Monsieur.
— E cu totul întâ mplă tor, insistă ea cu gî & s stins. M
— Atunci, spuse imediat Palmyre prefă câ ndu-se că a I renunţat
la prima impresie, atunci înseamnă că vreţi să i vă descâ nt de bani, nu-i
aşa?
Aurora dă du din cap aprobator, continuâ nd să oco-Ilească
privirile mulatrei.
„Las că ştiu eu mai bine”, se gâ ndi filosoafa. „O să i vă fac eu ce fă
trebuie”.
Vă duva ridică pe furiş privirea.
— Oh! exclamă Palmyre, cu aerul că vrea să sc. 1 abată clar de la
subiect, tot mă ţineam să vă întreb ceva. I În seara aceea la spiţerie…
nu era şi un domn înalt, I chipeş, care stă tea lâ ngă tejghea?
— Stă tea de cealaltă parte a tejghelei.
— I-aţi vă zut faţa?
— Nu; stă tea cu spatele.
Momselle Aurore, zise Palmyre, sprijinindu-şi coape genunchi şi
apucâ nd mâ na doamnei de parcă ar ut să se asigure şi mai mult că va
obţine adevă rul; fr? fost el domnul pe care l-aţi întâ lnit la bal?
 n-a chiar aşa! exclamă Aurora, ridicâ nd din sprâ ncene.
Vu m-am gâ ndit să mă uit. Cine era?
Dar Palmyre Philosophe nu intenţiona să dea mai mult, câ t
primea, nici mă car iubitei sale Momselle de altă dată cu o figură
amabilă nu fă cu altceva decâ t să -şi îndrepte din nou spinarea, sprijir.
indu-se de speteaza scaunului.
— Cine crezi că este? repetă Aurora după un timp, zâ mbind cu
fruntea plecată şi jucâ ndu-se distrată cu inelele de pe degete.
Mulatra ridică din umeri.
Pentru o clipă – o clipă lungă pentru asemenea firi vioaie –
amâ ndouă se cufundară în reverie… şi Palmyre luă o mină de
seriozitate profesională . Apoi împinse scrisoarea sub mâ inile pe care
doamna le ţinea împreunate în poală , iar în clipa urmă toare atrase cu
ochii ei pă trunză tori privirile Aurorei şi spuse:
— Ce facem?
Numaidecâ t doamna tresă ri, aruncă o privire alarmată şi din
nou coborî tă cută ochii. Mulatra se vă zu din nou nevoită să vorbească :
— Vem arde o luminare.
Aurora tremura toată .
— Nu, reuşi ea să spună .
— Ba da, ripostă Palmyre, trebuie să obţineţi banii de chirie.
Dar vră jile la care se gâ ndea ea n-aveau nicio legă tură cu banii
de chirie. „Ştie şi ea lucrul ă sta”, îşi zise în sinea ei înţeleapta voudou.
Câ nd aceasta se ridică s-o cheme pe sclava ei congoleză , Aurora
fă cu un gest ca şi cum ar fi vrut să protesteze în continuare; dar nu
reuşi să rostească nicio vorbă , şi să inse pumnii şi se rugă Sorţii s-o
aducă pe Clotilde ca s-o ia de-acolo, aşa cum o luase din spiţerie. Şi de
ce n-ar aduce-o?
Obiectele cu care venise sclava nu erau altceva decâ t Un fursec,
un întă ritor, un pahar mare umplut pe jumă
103
tate cu sirop naturelle de trestie de zahă r şi o bucă ţica 1 de
luminare fă cută din ceara verde şi parfumată de] a o specie de mirt.
Toate acestea fură aşezate pe mă suţă !
— Luminarea aprinsă fixată în paharul cu sirop, fursecul pus pe
o farfurioară , iar întă ritorul, într-un pahar de vin. Asta era tot – un joc
de copil nă tâ ng; numai că i atunci câ nd Palmyre închizâ nd totul şi gor.
ind lumina zilei din încă pere primi ofranda de bani care reprezenta; „o
nimica toată ” şi înlă tura orice guillon (intervenţia, unor spiriduşi din
afară ), Aurora – vai, Doamne! – soţ lă să în genunchi cu privirea aţintită
pe flacă ra lumină rii şi în tă cere îl imploră pe Assonquer (spiriduşul
aducă tori de noroc) să -şi arunce pentru ea laţul în jurul minţii şi
inimii… nu ştia nici ea a cui.
Treptat buzele care se mişcaseră la început ră maseră ca
împietrite, iar ea continua doar să privească luminarea.] Câ nd flacă ra
se ridică lungă şi dreaptă înseamnă că Assonquer consimte să depună
mult râvnitele stră danii. Câ nd \ mucul lumină rii se porni să sfâ râ ie
adulatoarea începui să tremure toată de teama nereuşitei. Capă tul ars
se.] lă să în jos şi se ră suci într-o parte, iar ei i se înmu-i iară picioarele;
dar pentru o clipă silueta înaltă a Palmy-3 rei se interpuse între ea şi
luminare, şi mucul odată potrivit, flacă ra conică se ridică din nou şi
arse timp 5 îndelungat tremurâ nd stră lucitoare. Din nou mucul soţ lă să
în jos, dar de data aceasta spre ea – semn bun
— Şi brusc dispă ru prin ceara topită , stingâ ndu-se în sirop.
Lumina zilei, că reia Palmyre îi dă du din nou drumul să intre în
odaie, o gă si pe Aurora teribil de tulburată . \ Ca dovadă a inocenţei
inimii ei agitate, cel puţin pentru moment, vinovă ţia o copleşise cu o
povară îngrozitoare.]
— Asta-i tot, Palmyre, nu-i aşa? Sunt sigură că asta-i tot…
trebuie să fie. Nu mai pot sta. Ce pă cat că nu e şi Clotilde; am stat şi aşa
prea mult.
— Da, deocamdată asta-i tot, ră spunse mulatra. Uitaţi aici e
puţin busuioc descâ ntat; ţineţi-l între buze pâ nă acasă …
— Numai că eu mă duc la biroul proprietarului!
— La birou? Acum nu mai gă siţi pe nimeni acolo:
prea tâ rziu. Aţi afla doar că proprietarul s-a dus să a masa. D-ar
o să vă spun eu unde trebuie să vă duceţi Mai întâ i acasă ; şi în seara
asta (creolii nu zic niciodată „după -amiază ”) cam cu o jumă tate de oră
înainte de apusul soarelui, ieşiţi şi luaţi-o în jos pe Royale pâ nă
ajungeţi la colţul cel mai îndepă rtat din Place d’Arines, daţi ocol pieţei
şi întoarceţi-vă acasă tot pe Rovale. Să nu cumva să priviţi în urmă
pâ nă n-aţi intrat din nou în casă .
Aurora roşi de ruşine.
— Singură ? exclamă ea tremurâ nd complet vlă guită .
— Veţi pă rea singură ; dar câ nd veţi trece pe aici eu voi ieşi şi vă
voi urma de la distanţă . N-o să vi se întâ mple nimic. Dacă veţi face cum
zic eu, farmecele or să prindă , dacă nu…
Mulatra avea cele mai bune intenţii. Era hotă râ tă să vadă cine o
scosese în asemenea hal din minţi pe iubita ei Momselle; şi cum într-o
asemenea seară , ca cea în care promitea să se topească după -amiaza
aceea, tot New Orleansul ieşea să se plimbe în Place d’Armes şi pe chei,
farmecele ei se dovedeau a fi foarte practice.
— Şi asta îmi va aduce banii, aşa-i? întrebă Aurora.
— Orice doriţi.
— Chiar aşa?
— Lucrurile care le vreţi dumneavoastră , Momselle Aurore, sunt
uşor de obţinut. Nu vă stau în cale niciun fel de vră ji. Dar de mi-ar ajuta
mie Domnul să se împlinească blestemul care vreau eu să se-
mplinească ! Ochii femeii scâ nteiară , pieptul i se ridică într-un suspin;
ridică ameninţă tor pumnul deasupra capului şi privind drept înainte
strigă :
— Mi-aş da bucuros mâ na dreaptă să -l pot prinde Pe Agricola
Fusilier într-un loc unde să -mi pot împlini blestemul! Dar o să reuşesc
eu; într-o bună zi voi fi ră zbunată ! La fel de brusc precum izbucnise
Palmyre tacutrase zăvorul de la uşă şi cu un zâ mbtet rigid de amas-bun
o conduse pe Aurora aşteptâ nd s-o vadă că o ia spre casă .
— Chérie, dă -mi ceva de mâ ncare, strigă doamna lă lsindu-se să
cadă epuizată pe scaunul lui Clotilde şi încercâ ndd să închidă ochii pe
vecie.
 — Vai! maman, de ce ară ţi aşa de groaznic? Aurora fă cu un gest
dispreţuitor cu mâ na şi se stră dui să tragă aer în piept.
— Ai vorbit cu el? De ce ai întâ rziat aşa de mult. I aşa de mult?
— Nu mă mai întreba nimic. Mi-am ieşit din fire de supă rare.
Închipuieşte-ţi, plecase la masă !
— Vai, mamă , să rmana de tine!
— Şi după o scurtă sieste trebuie să mă întorc numaidecâ t. Nu
mă las pâ nă nu-l vă d chiar astă zi.
— Vai, mamă , să rmana de tine!
Trâ ntită în fă râ na drumului
— Nu, Frowenfeld, zise mă runţelul doctor Keene, vorbind în
numele trâ ntorilor de după -amiază , trebuie să primeşti un mic sfat pe
care ţi-l dă un om. Du-te, ia puţin aer în Piaza. Ne ocupam noi de
prăvă lie. Stai câ t vrei şi întoarce-te acasă în starea în care te vei simţi
cel mai bine.
Şi Joseph, împins cu de-a sila, îşi puse pă lă ria şi ieşi.
— Se urneşte greu, ca vaca sub razele lunii, continuă doctorul
Keene… şi în ale lumii, tot cam atâ ta se pricepe. Habar n-avea, pâ nă nu
i-am spus eu astă zi, că există doi Honore Grandissime. (Râ sete).
— De ce i-ai spus?
— Nu i-am dat niciun alt amă nunt. Sunt curios să vă d câ t o să -i
ia să descopere restul.
Place d’Armes oferea distracţie tuturor cu excepţia imigrantului.
Afecţiunea familială , cea mai vizibilă caracteristică a grupurilor care
gustau plă cerea plimbă rii, îi amintea prea dureros de pierderile lui
recente şi după o sinceră încercare de-a se smulge din amurgul fiinţei
sale interioare pentru a se avâ nta în stră lucirea lumii din afară într-o
continuă mişcare, renunţase la acest efort şi trecâ nd dincolo de piaţă
se aşezase pe o bancă rudimentară , fixată în jurul trunchiului unei
să lcii de Pe chei.
Negresa care, aflâ ndu-se în apropiere – cu o tavă de Pră jituri în
faţă , studiază de câ tva timp profilul vecinu1 ei dus cu mintea departe,
îşi lasă în cele din urmă CaPUL în jos cu un scurt hohot de râ s feminin
şi etiopian.
Prin asta recunoaşte în sinea ei că oricâ t de plă cut ar fi să -i
studieze înfă ţişarea, ca să ajungă să -l cunoască doar pe baza acestor
observaţii, este peste puterile ei şi are destule scuze, că ci ea nu-i decâ t
o marchande deci guteaux (o vâ nză toare ambulantă de pră jituri), iar el
conchidea ea, un om superior. Pe lâ ngă recunoaştere mai există în râ sul
ei şi o anume intenţie. I-ar plă cea să -l atragă pe tâ nă r la vorbă . Dar el
nu observă . Fă ră să aibă nici cea mai mică bă nuială că ar putea
constitui obiectul atenţiei, fie chiar şi a unei vâ nză toare de dulciuri, el
stă cufundat în tihna gâ ndurilor.
I-ai da pâ nă în două zeci şi şase de ani. Fireşte, ca mai toţi din
jurul să u nu poartă barbă , iar pe figură i se citeşte un fel de seriozitate
germană . O anume ne –, încredere în privire poate că riscă să facă o
impresie neplă cută asupra ochiului mai puţin atent, cu atâ t mai mult
cu câ t tâ nă rul mai are şi un aspect uşor neglijent. La o a doua privire
rafinamentul să u iese mai clar în evidenţă şi-ţi poţi da seama că nici
mă car nu este un om neglijent. Puţinul ce se pare că -i lipseşte este o
mâ nă atentă de femeie care să -i ia câ te o scamă de ici şi de colo, să -i
netezească cine ştie ce cută la gulerul hainei şi să -i aranjeze puţin,
înainte de plecare, cravata şi plastronul Că mă şii. Are fă ră doar şi poate
o frunte frumoasă . Ochii să i albaştri, pe lâ ngă că sunt deopotrivă
hotă râ ţi şi plini de modestie, se remarcă şi prin aceea că tră dează
oboseala, iar umbra de seriozitate oglindită în ei este accentuată de o
anume epuizare datorată excesului… de lectură un fenomen cu totul
neobişnuit în New Orleans – la acea dată şi vă dit în dezacord cu
priveliştea care absorbea atenţia tâ nă rului.
Te-ai puteg înşela în privinţa lunii, susţinâ nd că e; mijlocul lui
mai. În faţa ochilor se întinde Place d’Armes] în uniforma militară
verde, din iarbă proaspă tă de prin –, măvară , avâ nd drept trese aleile
de scoici albe care* o traversează pe diagonală şi drept decoraţii
întreaga elite a oraşului. Peste şirul de copaci umbroşi care îi
maschează capă tul, cele două turnuri albe, îngemă nate, ale Catedralei
St. Louis privesc peste Place d’Armes, dincolo de locul ră mas acum
pustiu unde se ridicaseră odinioară , zidurile fortificaţiilor (construite
de că tre activul Caron-i
ca s-o apere pe Louisiana de ea însă şi şi de Kentuckv, şi
dă râ mate de succesorii lui imediaţi) pâ nă denarte, se> e Mississippi, a
că rui culoare începe să se chinâ be odată cu cerul acestei zile frumoase,
acum pe sfâ rşite. Briza ca de început de iunie care pluteşte peste
stră fundurile marelui fluviu şi pe deasupra cheiului acoperit cu iarbă ,
încetează , de parcă s-ar fi stins istovită e] O novara miresmelor
primăverii; şi în liniştea profundă clopotul Catedralei bate
oraasfinţitului. Din gră dina învecinată , mă nă stirea ursulinelor
ră spunde cu evlavie, în timp ce de pe parapetul” micului Fort St.
Charles, cu mai puţină pioşenie, tunul scoate ca în fiecare seară o
exclamaţie solemnă a că rui bubuit ră sună de-a lungul. Ţă rmului”; se
aude un ră pă it de tobă , din apă se ridică din nou o boare ca un stol de
pă să ri, iar în piaţă şi pe chei mulţi se întorc să -i întâ mpine adierea
blâ ndă . Înă lţâ ndu-se peste să lciile de pe chei şi coborâ nd pe stră zi –
toate sub nivelul fluviului – ea dă o raită printre balcoane, intră şi iese
prin întunecatele galerii spaniole şi în cele din urmă se depă rtează
spre acea parte a cerului unde soarele asfinţeşte în spatele zidului
scund şi neîntrerupt al pă durii de la orizont. Există o asemenea ispită
în aerul serii şi un asemenea parfum de flori însoţind fiecare adiere; nu
e nici cald, nici rece, nici praf, nici umezeală , încâ t pe oameni nu-i lasă
inima să stea închişi în case; şi nici n-ar avea vreun motiv s-o facă .
Drumul de pe chei este plin de bă rbaţi că lare iar pe aleea cu să lcii de
pe creasta cheiului, pe scurta ei lungime de o milă , între poarta Terre
aux Boeufs la dreapta şi poarta Tehoupitoulas la stâ nga, stră luceşte
mulţimea celor ieşiţi la plimbare, deşi timpul e scurt şi clipele
amurgului numă rate; că ci, departe de-a ne afla în luna mai, suntem în
aceeaşi zi de nouă sprezece, despre care am mai vorbit – a
nouă sprezecea zi a unui delicios februarie în Louisiana.
Printre cei ieşiţi să se plimbe se numă rau mulţi ale paror nume
aveau să ră mâ nă scrise cu litere mari în istorie. Aşa era Casa Calvo –
Sebastiá n de Casa Calvo de la Puerta y O’Farril, Marquis de Casa Calvo
– un «arbat aflat atunci la frumoasa vâ rstă de cincizeci şi trei de ani,
elegant, încâ ntă tor, stă pâ nind la perfecţie eticheta şi diplomaţia
spaniolă , într-o splendidă caleaşcă , înconjurat de o zornă itoare gardă
personală din cavaleria regelui catolic. Era acolo şi tâ nă rul Daniel
Clark, pus deja pe agoniseala averilor care nici pâ nă în ziua de astă zi,
după zeci de ani de litigii, nu au secat; despre el scrisese în Franţa
prefectul colonial Laussat, preamă rindu-l drept un om ale că rui
„talente în ale intrigii au atins un înalt grad de perfecţiune”. Laussat se
afla şi el acolo, în floarea vâ rstei, acru şi trufaş, conştient de marea
nimicnicie a funcţiilor oficiale, purtâ nd tot felul de pricini mă runte –
dar continuâ nd totuşi, să tră iască într-o provincie unde frumoasa lui
soţie reprezenta „modelul bunului gust”. Iată -l şi pe chefliul de
Wilkinson, bă trâ nul vulpoi care complotase ani în şir cu Miro şi nu se
vâ nduse pe sine şi ţara sa spaniolilor, fiindcă – aşa cum spunem noi
astă zi – „a descoperit că se poate descurca mai bine”, care se confesa cu
modestie într-o scrisoare tră dă toare adresată regelui Spaniei, că „şi
dacă s-ar putea să fac unele erori cu mintea, inima mea nu poate să
inducă pe nimeni în eroare!” şi care pricinuise moartea prematură a
guvernatorului Gayoso dovedindu-i că ţine mai bine ca el la bă utură .
Mai era şi Edward Livingston, avocat, pomenit negreşit ori de câ te ori
venea vorba de celebrele procese Batture – deşi asta avea să se
întâ mple mai tâ rziu. Şi se mai afla acolo şi spaima tuturor
delapidatorilor coloniali, bă trâ nul Morales, fost inspector de finanţe,
care, certâ ndu-se pâ nă atunci cu toţi guvernatorii Louisianei, mormă ia
nemulţumit câ te ceva la adresa lui Casa Calvo din simplă obişnuinţă .
Şi să nu-i mai pomenim pe creoli – Knickerbockerii Louisianei…
nici n-am avea câ nd. Familiile Villere şi Destrehan – patrioţi şi fii de
patrioţi; familia De la Chaise, îndoliată după moartea tâ nă rului Auguste
La Chaise pomenit de istorie în Louisiana, Kentucky şi San; Domingo;
cei doi Livaudais, pere et jils *, cu faimă de proprietari ai unei case
bâ ntuite de stafii, descendenţi ai primului pilot din Belize; fraţii
Laffitte, piraţi, care se învâ rteau acum printre cei mai de frunte
cetă ţeni;
 — Tată şi fiu (fr.).
Marigny de Mandeville, mai tâ rziu marquis, membru al
Congresului; familiile Davezac, Mosay, Bouligny, Labatut. Bringier, De
Trudeau, De Macarty, De la Houssaye, pe Lavilleboeuvre, Grandpre,
Forstall; şi de asemenea creolii prozeliţi: É tienne de Bore (el era
pă rintele tuturor celor care se ocupau cu rafinarea zahă rului); bă trâ nul
pitot care devenise primar; Madame Pontalba şi admiratorul ei fă ră
speranţe, John McDonough; cei trei Girod, cei doi Gravier sau
singuraticul Julian Poydras, naş de fete orfane. Pe lâ ngă aceştia şi
ră spâ ndiţi printre ei ca stră luciţi membri ai obştii, numeroşi
reprezentanţi ai nobilei şi pe deasupra însemnatei şi puternicei familii
Grandissime: Grandissimi pur şi simplu, sau Grandissimi cu încă un
nume, Brahmini, Mandarini sau Fusilieri. Unul din ei, pe nume Polyte,
un individ vesel, nepă să tor, cu tră să turi clasice, cu pă rul începâ nd să -i
încă runţească , stă şi discută în grupul de aici, de lâ ngă tunul
ornamental al împrejmuirii care stră juieşte piaţa. Un altul, vă r cu el,
Charlie Mandarin, un domn bronzat, înalt, foarte zvelt, într-o bluză de
vâ nă toare din flanel şi cu pantaloni din piele de că prioară se plimbă , în
mocasini, cu o încâ ntă toare doamnă , în a că rei îmbră că minte plină de
gust un ochi scrută tor de femeie, dar numai de femeie, ar putea depista
economia, dar a că rei evidentă frumuseţe de mai ieri dispare şi reapare
în câ rdul de copii care aleargă şi se zbenguie zgomotoşi în jurul lor,
deşi cel puţin formal se află în grija a trei venerabile dă dace, negre şi
grase. Un altul, acela de colo, Théophile Grandissime, tocmai se loveşte
uşor cu bastonul peste picior, un tinerel vioi, în ton cu ultima modă (să
fim înţeleşi, moda la New Orleans era cam cu cinci ani în urma celei de
la Paris), cu o figură veselă şi distinsă , un glas sprinţar, un râ s ameţitor
şi la activ cu o seamă de aventuri mă rturisite, pe care din fericire
aceste pagini, datorită ţinutei lor morale, nu trebuie să le relateze. Se
aflau acolo cu toţii – aceştia şi încă mulţi alţii.
Mulţimea mereu schimbă toare, care forfotea precum bucă ţelele
de sticlă colorată într-un caleidoscop, prezenta un oarecare slab
interes pentru contemplativul Joseph. n schimb Joseph o interesa pe ea
prea puţin sau chiar deloc Dintre numeroşii trecă tori de-abia dacă -l
saluta câ te unul, şi acela cu o extremă politeţe şi o tă cută dem uitate
care îi lă sau impresia că de fapt omul voia să spună ceva de felul ă sta:
„Nobile stră in, îţi dau ziua bună … nu te deranja. Al dumitale…”
În Place d’Armes intrară doi bă rbaţi că lare pe nişte cai splendizi.
Pe unul din aceşti bă rbaţi nu mai e nevoie să -l descriu. Celă lalt, în jurul
vâ rstei de treizeci şi trei sau poate treizeci şi patru de ani, era extrem
de chipeş şi bine îmbră cat, moda marţială de la acea dată avantajâ ndu-
i din plin silueta înaltă şi bine legată . Se ţinea în şa cu o graţie ieşită din
comun şi că lă rind ală turi de companionul să u, câ nd îi vorbea, câ nd îl
asculta cu demnitate firească , ea însă şi un motiv suficient pentru a
atrage atenţia celor din jur. Era prietenul necunoscut al spiţerului.
Frowenfeld îi observă pe cei doi încă de câ nd aceştia se aflau de-abia în
mijlocul pieţei. Şi nici nu s-ar fi putut să fie altfel, fiindcă cineva chiar
lâ ngă banca lui, referindu-se fă ră îndoială la unul din cei doi că lă reţi
care se apropiau exclamă : – Uite-l pe Honore Grandissime! mai mult
decâ t atâ t, în clipa aceea în Place d’Armes se produse o uşoară agitaţie
neobişnuită . Începu în col ţul cel mai îndepă rtat al pieţii, chiar lâ ngă
strada principală şfese ră spâ ndi atâ t de repede printre grupurile din
jur, că în câ teva clipe toţi cei prezenţi îşi dă dură seama că în imediata
apropiere se întâ mplă ceva care nu e deloc în ordine. Nimeni nu dă du
fuga să vadă ce se întâ mplă şi după toate aparenţele, nici mă car nu
încercară să afle din gură în gură despre ce era vorba. Conştiinţa
faptului în sine se transmitea mai degrabă în tă cere de la unul la altul,
aşa cum se ră spâ ndeşte printre cetele de că prioare într-un parc,
neliniştea iscată de apariţia oamenilor. La fel se* ridicau ici şi colo
unele capete, la fel se roteau privirile catifelate. Unii se uitau, alţii se
apropiau încet, în vreme ce alţii se întorceau şi îşi vedeau mai departe
de treaba lor; dar o indignare generală se nă scu în pieptul acelei forţe –
cumplite pretutindeni dar de-a dreptul înspă imâ ntă toare în Louisiana
– Majoritatea. Că ci acolo, în prezenţa acelor cinstiţi cetă ţeni în faţa
ochilor celor mai mâ ndre şi mai stră lucitoare mame şi fiice din New
Orleans, în vă zul tuturor şi în plină niaţă , creolul pe care Joseph îl
întâ lnise lâ ngă mormintele din câ mpie, Honore Grandissime, cea mai
desăvâ rşită floare de pe cea mai din vâ rf ramură a celui mai falnic
arbore de familie transplantat vreodată din Franţa în Louisiana,
Honore – slăvitul, magnificul – în razele puternice ale asfinţitului,
că lă rea ală turi de guvernatorul yankeu şi nu se ruşina!
Joseph, pe banca lui, stă tea şi privea pe cei doi care provocaseră
scandalul în timp ce aceştia se apropiau de el. Caii erau uşor asudaţi ca
după un galop plă cut, dar mersul lor în clipa aceea era liniştit şi degajat
ca de animale care se supun chiar şi mersului la pas, dacă stă pâ nii
insistă . Câ nd cei doi că lă reţi ajunseră la capă tul aleii largi care traversa
piaţa în diagonală şi se întoarseră spre şosea, Joseph se întrebă dacă nu
cumva creolul îl observase. Nu se înşela. Tocmai câ nd că lă reţii pă reau a
fi pe punctul de-a trece de locul unde şedea el, M. Grandissime îl
întrerupse cu un cuvâ nt pe guvernator şi îşi îndreptă calul spre bancă
scoţâ ndu-şi pă lă ria în timp ce se apropia.
— Bună seara, domnule Frowenfeld.
Joseph, ară tâ nd mai vesel decâ t atunci câ nd stă tuse singur, fă ră
să se bucure de vreo atenţie, se ridică şi se roşi.
— Domnule Frowenfeld, dacă nu mă -nşel îl cunoaşteţi foarte
bine pe unchiul meu, Agricole Fusilier… cel cu barba lungă ?
— O! da, domnule, fireşte.
— Ei bine, domnule Frowenfeld, v-aş ră mâ ne îndatorat dacă i-aţi
spune… bineînţeles, în cazul că -l veţi întâ lni în seara aceasta… că
doresc să -l vă d. Sunteţi atâ t de amabil?
— O! da, domnule, fireşte.
Sfiala lui Frowenfeld se fă cu simţită prin însă şi repetarea
acestor vorbe.
— Nu ştiu. dacă îl veţi întâ lni, dar dacă se întâ mplă cumva…
O! da, domnule, fireşte.
Cei doi ră maseră tă cuţi o singură clipă , schimbâ nd un zâ mbet
îndatoritor, ca un memento din partea că lă reţului şi o timidă dar
mulţumită confirmare din partea 1 celui care îşi vedea preceptele
reduse la practică .
 — Atunci, bună -seara, domnule Frowenfeld.
M. Grandissime îşi ridică pă lă ria şi se întoarse să plece.
Frowenfeld se eşeză .
— Bou zou, Miche Honore! * strigă negresa mar—] chande.
— Comment to ye, Clemence?
Negustorul îi fă cu femeii semn cu mâ na, continuâ n-l du-şi
drumul ală turi de companionul lui.
— Beau Miche, la **, zise vorbă reaţa marchande, print zâ nd
privirile lui Joseph.
El zâ mbi şi dă du din cap că nu înţelege.
— Ala un domn fain, repetă ea şi apoi adă ugă chico-l tind, mopa’
le Angle * *.
— Îl cunoşti?
— A! daa, dom’le; dom Honore ştie pe mine, dom’le. Toţi domni
ştie pe mine. Eu vinde calas; dimineaţa vinde calas, seara vinde dulţuri.
Şi mata ştie pe mine (fapt de care Joseph fusese conştient în tot acest
ră stimp). Io mi-s aia de trec pe rue Royale în fiecare dimineaţa şi
strighe „Be calas touts chauds” * * ** şi chinte; ştie mata?
Entuziasmul ei de artistă învinse orice urmă de timiditate pe
care s-ar fi putut presupune că ar fi avut-o şi renunţâ nd la formalitatea
unei invitaţii, spre consternarea lui Frowenfeld, femeia începu să câ nte
cu o voce tare, nazală .
Dar spectacolul, cunoscut de multă vreme, nu atrase nimă nui
atenţia, iar cel pentru a că rui delectare fusese destinat, adoptă o
atitudine de totală ignorare. privind din nou îndelung grupurile tă cute
din Place d’Armes şi plă cuta agitaţide-a lungul drumului de pe chei.
— Nu ştie pe mine, dom’le? Io-s, Clemence.
Dar Frowenfeld se uita în altă parte.
— Mata ştie pe bă iatu-miu, zise ea brusc.
Frowenfeld se uită la ea…
— Bună ziua, domnule Honore (fr.).
** Ala un domn fain (fr.).
* * * Eu vorbesc englezeşte (fr.).
 «* * * Pră jituri calde (fr.).
Daa, dom’le. Bă iatu’ el a de v-o adus cutia cu buuioc la aialalt
Creciun; ala-i bă iatu-miu. S Râ ndui pră jiturile pe tavă şi fă cu câ teva
schimbă ri în aranjamentul lor, care poate că erau importante.
Înveţat la mine se vorbeşte engleza în Virgini.
Asta lucru bon.
Un minut întreg nu-şi mai dezlipi privirile de pe figura absorbită
de gâ nduri a spiţerului, apoi le lă să în voie să cutreiere de-a lungul,
şoselei. Fluviul de oameni se îndrepta spre oraş. Curâ nd femeia vorbi
din nou.
— Oameni vine acas, daa.
Singurul care o auzise îşi îndreptă şi el privirea spre drum.
Deodată o voce care odată auzită nu se mai putea uita – adâ ncă
şi plină de importanţă , ca un ră get de leu – ră sună atâ t de aproape în
spatele lui încâ t, tresă rind, Joseph dă du să se ridice de pe bancă .
— Ce-mi vă d ochii, un bă rbat în carne şi oase? Hm! Domnul
profesor Frowenfeld! exclamă vocea.
— Domnul Fusilier! exclamă Frowenfeld cu glas stins, roşind din
nou şi privindu-l pe noul venit cu uimirea şi teama pe care copiii le
încearcă într-o menajerie.
— Cetă ţeanul Fusilier, preciză leul.
Agricola se complă cea pâ nă la exces în sinistra ipocrizie de-a
vâ ntura cuvintele la modă aduse de noile reforme; ele îi serveau drept
condimente unor tirade încă rcate de laude la adresa „formelor
superioare de libertate ale Europei”, reprezentâ nd acele vechi tiranii
de fier câ e care America era hotă râ tă să se descotorosească .
Frowenfeld zâ mbi amuzat, dar în acelaşi timp cerâ ndu-şi parcă
scuze.
— Mă bucur că vă vă d. Vreau…
Intenţiona să -i transmită mesajul lui Honore Grandissime, dar
Agricola îl întrerupse.
— Tâ nă rul meu prieten, începu să peroreze bă trâ nul în cea mai
adâ ncă tonalitate a glasului să u, zâ mbind emoţionat, ţinâ nd şi
continuâ nd să strâ ngă solemn mâ na lui Joseph, sunt convins că te
bucuri. Ar trebui să mulţumeşti Domnului că m-ai cunoscut.
Frowenfeld se înroşi pâ nă la tâ mple.
— Trebuie să recunosc că … începu el.
— Ah! bubui vocea leului, frumoasa dumitale mo? destie te face
să mă interpretezi greşit, domnule. În felul: acesta nu aduci niciun
compliment judecă ţii mele. şi cunosc valoarea, domnule; voiam să
spun doar că în mine… în biata, în umila mea persoană … ai gă sit un
simpatizant al gusturilor şi planurilor dumitale. Agricola \ Fusilier,
domnule, nu e un cocoş pe o gră madă de bă i legar, care să gă sească în
ea o nestemată şi apoi s-o scurme trimiţâ nd-o câ t colo.
Zâ mbetul rezervat, dar nu şi roşeaţa, se şterse de pe faţa
tâ nă rului şi acesta se aşeză jos cu toată energia de care era în stare.
— Glumiţi, zise el.
Ră spunsul veni ca un fel de bubuit maiestuos:
— Niciodată nu glumesc!
Cel care vorbise mai să se aşeze, câ nd deodată se ridică din nou
zicâ nd:
— Ah, uite-l pe marchizul de Casa Calvo!… trebuie să merg să -i
fac o plecă ciune, cu toate că nu merită el să -l salute un om cinstit.
— Nu merită ? întrebă Frowenfeld nedumerit.
— Nu merită ! fu ră spunsul.
— Dar ce-a fă cut? N-am auzit să …
Acuzatorul îşi pironi asupra lui Frowenfeld cea mai încruntată şi
mai regească privire şi replică folosind o întrebare care însă face
ravagii în Louisiana:
— Ce… – parcă îşi scutură ca un leu coama – ce nu a fă cut,
domnule!
Şi apoi încetul cu încetul renunţă să se mai încrunte, ca şi cum ar
fi vrut să adauge: „Dataviitoare să ai grijă câ nd mai” pui la îndoială vina
unei oficialită ţi”.
Cavalcada zgomotoasă a marchizului trecu plină de avâ nt pe
lâ ngă ei. În tră sură Frowenfeld observă doi bă rbaţi, unul în haine
obişnuite, celă lalt purtâ nd o uniformă stră lucitoare-Acesta din urmă se
aplecă în faţă şi cu o cordialitate care îl impresionă pe tâ nă rul
spectator ca fiind încâ ntă toare, înclină capul. Imigrantul se uită a
cetă ţeanul Fusilier, aşteptâ ndu-se să -l vadă întorcâ nd salutul cu mare
aroganţă ; dar respectiva persoană îşi des
„Peri în schimb capul leonin şi descriind solemn un larg cu
pă lă ria, fă cu o plecă ciune pâ nă la jumă tatea
„Nă lţimii sale. Dar ce spun eu? Era mai mult decâ t o plecă ciune,
era o temenea pâ nă -n pă mâ nt – aşa încâ t
„O Frowenfeld îl stră bă tu o durere din creştet pâ nă -n PL.
Ce persor. ai important era domnul care stă tea de partea.
cealaltă ? întrebă tâ nă rul, câ nd interlocutorul să u se aşeză jos cu aerul
că tocmai sfâ rşise un discurs solemn.
— 1 Nu-i niciun fel de domn! tună vocea cetă ţeanului Fusilier.
Individul ă la (încruntă tură din sprâ ncenele stufoase), individul ă la e
Edward Livingston.
— Marele avocat?
— Marele escroc!
Frowenfeld se încruntă şi el.
Bă trâ nul puse mâ na pe umă rul mai tâ nă rului să u prieten şi
mormă i blajin:
— Tinere, nemulţumirea dumitale mă bucură !
Ră bdarea cu care Frowenfeld suporta toate acestea o fă cu pe
marchande să chicotească şi să clatine din cap.
Cetă ţeanul Fusilier continua să vorbească într-un fel care s-ar fi
putut interpreta fie drept cuvâ ntare, fie drept monolog, gesticulâ nd şi
din câ nd în câ nd dâ nd drumul câ te unui cuvâ nt înflă că rat care îi fă cea
pe trecă tori să arunce priviri împrejur, iar pe Joseph să se retragă
înfiorat în sine. Cu ochii închişi şi mâ inile încrucişate pe mă ciulia
bastonului de care nu se despă rţea, dar pe care niciodată nu-l folosea,
el adresă o apostrofă „sufletului neprihă nit al tinereţii” ispitit de
„spiritul de aventură ”, „să se avâ nte pe marea nestră bă tută a
viitorului!” Ridică o mâ nă şi lovi solemn dosul celeilalte o dată , de două
ori, şi din nou încuviinţâ nd uşor de câ teva ori din cap fă ră să deschidă
ochii, ca cineva care ar spune: „Foarte impresionant; continuaţi”, îşi
reluă ideea; vorbi despre acest neprihă nit suflet al tinereţii care caută
pe latitudini necunoscute „comorile scufundate ale experienţei de
viaţă ”; cum ar spune reporterii din zilele noastre, se lă să purtat Pf
„minunatele aripi ale retoricii” şi în celclin urmă al Ur, se să descrie
dezgustul cu care neprihă nitul suflet a tinereţii „se trage îngrozitor
înapoi!” – însoţind atâ t de convingă tor cuvintele cu gestul, încâ t un
bă ieţel dră guţ care îl urmă rea cu gura că scată , tresare şi el
înspă imâ ntat – „câ nd în sfintele încă peri ale instituţiilor de stat dă cu
ochii de nişte pă să ri de pradă clocite îcuibarele ambiţiei şi avariţiei!”
Vreo trei-patru persoane ză boveau fă ră nicio treabă prin
apropiere cu urechile ciulite. Frowenfeld simţi că trebuie să pună capă t
la toate acestea şi ca orice tâ nă r care nu învă ţase nici să se prefacă şi
nici să fie lipsit de respect faţă de cei mai vâ rstnici, încercă să -l facă să
tacă recurgâ nd la calea raţiunii.
— Doar nu cumva credeţi că mulţi dintre cei care se ocupă de
treburile publice sunt necinstiţi!
— Domnule, replică oratorul cu un zâ mbet îngă duitor, dumneata
probabil că te gâ ndeşti la Franţa!
— Nu, domnule, la Louisiana.
— La Louisiana? Necinstiţi în Louisiana? Toţi, domnule, toţi.
Sunt toţi corupţi ca Olimpul!
— Şi totuşi, zise Frowenfeld cu mai mult patos decâ t se cerea,
există un om care, o simt cu certitudine, este cinstit. I se citeşte pe faţă !
Bă trâ nul aruncă o privire aspră , întrebă toare.
— Guvernatorul Claiborne.
— Pe toţi zeii! Claiborne! Claiborne! Pă i ă sta-i un yankeu!
Leul îl ţintui pe miel cu o privire ca o lovitură de tră snet”.
— E din Virginia, spuse Frowenfeld.
— E american… şi american cinstit nu există .
— Aveţi prejudecă ţi, exclamă tâ nă rul.
Cetă ţeanul Fusilier se înfoie şi mai tare.
 — Şi, mă rog, ce e aceea prejudecată ? Eu unul nu ştiu.
— Şi eu sunt american, zise Frowenfeld ridicâ ndu-se, aprins în
obraji.
Cetă ţeanul se ridică şi el, dar imperturbabil.
— Tâ nă rul şi iubitul meu prieten – lă sâ ndu-şi grea mâ na pe
umă rul celuilalt – nu eşti american. Doar că te-ai nă scut în America.
Dar Frowenfeld nu se domoli.
Ascultă -mă pâ nă la capă t, insistă linguşitorul. Doar
te-ai nă scut în America. Şi eu m-am nă scut în America; dar crezi
că o să existe om întreg la minte care să mă confunde vreodată pe mine
– Agricola Fusilier cu un american?
Îşi apucă bastonul de la mijloc şi aruncă o că ută tură cruntă
împrejur, dar după toate aparenţele nicio persoană nu fă cea greşeala la
tare se referise el cu atâ ta dispreţ şi tocmai câ nd se pregă tea din nou să
vorbească , un strigă t de alarmă scos în acelaşi timp de Joseph şi de
vâ nză toare, îi abă tu atenţia asupra unei doamne aflate în primejdie.
Scena, aşa cum a fost mai tâ rziu evocată în mintea cetă ţeanului
ne-american, îi includea pe propriul să u nepot şi pe noul guvernator,
care se întorceau cu caii într-un galop mă runt pe acelaşi drum pe unde
veniseră ; dar în clipa respectivă Agricola nu-şi dă du seama decâ t de
faptul că o adevă rată doamnă de condiţie neîndoielnică , aflată cu
spatele spre el, tocmai îşi apucase fustele şi începuse să traverseze
drumul, câ nd din toate piepturile ră sună un ţipă t de avertizare şi
vâ nză toarea strigă „garde, choual!” *, dar doamna să ri drept în
ghearele primejdiei şi calul nepotului să u o trâ nti la pă mâ nt!
Deşi din toate pă rţile se repeziră oameni să o salveze, mai
înainte ca cineva să poată ajunge pâ nă la ea, doamna se ridică singură
de jos cu buzele strâ nse, cu nă rile dilatate, cu obrajii roşii ca focul şi cu
ochii fulgerâ ndu-l mâ nioşi pe că lă reţul descă lecat. Era guvernatorul.
Câ nd mulţimea năvă lise roată , caii de pe care cei doi că lă reţi să riseră
câ t ai clipi din ochi, se smuciră speriaţi înapoi eu toată forţa tră gâ ndu-
şi după ei stă pâ nii şi lă sâ nd doar Pe guvernator în faţa privirilor
furioase ale nefericitei doamne.
 — Mademoiselle! strigă el, stră duindu-se să ajungă la ea.
Sufocâ ndu-se de indignare ea îi ară tă cu degetul şaua §°ă la şi în
timp ce îmbulzeala mă rea distanţa dintre ei.
— Atenţie, calul! (fr.).
fluturâ nd clin mâ ini respinse orice rugă minte de a primi scuze şi
îi întoarse spatele.
— Ha! ştrigă mulţimea, dâ nd ecou sentimentelor ei.
— Stimată doamnă , interveni guvernatorul, nu ne siliţi la
impoliteţea de-a vă lă sa…
— Animal, vous! ţipară câ teva glasuri, iar doamna îi aruncă o
privire atâ t de dispreţuitoare încâ t omul nu-şi mai termină fraza.
— Faceţi loc. strigă o voce în franceză .
Era Honore Grandissime. Dar în aceeaşi clipă dâ ndu-şi seama că
doamna îşi gă sise protectori dintre cei mai buni, cei doi că lă reţi
neavâ nd de ales, încă lecară din nou şi plecară . Fă câ nd însă acest lucru,
M. Grandissime strigă în grabă că tre Frowenfeld, de al că rui braţ se
sprijinea doamna, ceva în legă tură cu grija pe care să i-o acorde; dar
vorbele lui se pierdură în ră cnetul batjocoritor trimis de mulţime în
urma celor doi că lă reţi.
Între timp, bă trâ nul Agricola dă duse şi el de bucluc. Se luase şi el
după urmele lui Joseph câ nd acesta începu să -şi facă loc prin mulţime,
dar câ nd la un moment dat doamna îşi întoarse capul să privească în
urmă , întoarse şi el brusc capul. Lucrul acesta îi aduse din nou în faţa
ochilor banca de unde tocmai plecase şi începâ nd la râ ndul lui să strige
şi trecâ nd peste toate obstacolele, se nă pusti înapoi spre ea, ridicâ nd în
aer bastonul noduros şi fluturâ ndu-l în faţa Palmyrei Philosophe.
Ea stă tea lâ ngă bancă , zâ mbind ca o persoană cu planurile
ză dă rnicite şi foarte conştientă de pericolul care o ameninţă , dar nici
speriată şi nici rugă toare, împiedicâ ndu-l doar cu puterea ochilor pe
Agricola să -şi pună în aplicare ameninţarea la adresa ei.
În clipa urmă toare ea se dă du înapoi un pas, apoi un altul şi un
al treilea şi apoi se întoarse şi o porni pe aleea stră juită de să lcii,
urmă rită preţ de câ ţiva paşi de aprigul leu şi de remarcile
batjocoritoare ale nelipsitei marchande, care ţinâ nd pe creştet tava cu
pră jituri, stă tea uitâ ndu-se după ei.
— Da… da \ Ye connais voudou bien!”
* „Me pricep de minune la voudou” (n.a.).
Bă trâ nul se întoarse să -şi ajungă din urmă tâ nă rul prieten. Ziua
fă cea iute loc nopţii, iar oamenii se retră geau la casele lor. Traversă
cheiul, trecu prin Place d’Armes şi intră în oraş fă ră să dea de obiectul
că ută rilor sale. Că ci Joseph şi doamna se gră biseră să plece împreună .
În timp ce mulţimea se scurgea în grupuri de câ te trei, patru sau
cinci persoane, cei care fuseseră martori la accidentul distinsei
mademoiselle (?) îl povesteau celor care nu fuseseră de faţă ; explicâ nd
că blestematul de guvernator yankeu intenţionat se nă pustise în goana
calului asupra frumoasei victime (unii chiar se repezeau cu capul
înainte spre ascultă tori pentru a-şi ilustra spusele); că după aceea
diavolul mai începuse să şi râ dă cu ră utate; că numai pentru aşa ceva
veneau yankeii la New Orleans şi că erau înţeleşi cu toţii. „Halal
înţelegere!” exclamă cineva. „Au instrucţiuni de la preşedinte! – ca
doamnele neînsoţite să fie trâ ntite la pă mâ nt oriunde s-ar afla. Dacă nu
credeţi, puteţi să -l întrebaţi pe tiranul Claiborne în persoană ; el n-a
fă cut niciun secret din asta”. Vreo doi – consideraţi însă de alţii cam
prea exageraţi – declarară solemn că în momentul câ nd doamna s-a
pră buşit la pă mâ nt, ei vă zuseră faţa guvernatorului schimonosită de o
hidoasă încâ ntare şi îl auziseră strigâ nd: „Aşa trebui se loveşte la ele!”
— Dar cum se face că o doamnă a ieşit pe chei la asfinţit singură
şi fă ră tră sură ? întrebă un cetă ţean şi un altul ră spunse – ambii
folosind franceza vorbită în regretata provincie:
— Câ t despre faptul că era pe jos… – ridică din umeri. Dar
singură nu era; avea în urma ei o milatraisse.
— A! aşa va să zică ; foarte bine.
— Numai că … ha, ha!… vă zâ ndu-şi stă pâ na în afara pericolului,
isteaţa milatraisse profită de prilej şi încercă să abată blestemul asupra
lui Agricola Fusilier aşezâ ndu-se pe locul de unde el tocmai se ridicase,
dar câ nd a vă zut-o el, femeia a trebuit s-o şteargă câ t a putut de repede
ca să -şi salveze propria piele.
Şi şi-a lă sat stă pâ na singură ?
— Mulatră (fr.).
— Da; şi cine credeţi că a condus-o pâ nă la urmă acasă dacă nu
Frowenfeld, spiţerul!
— Ho, ho! astrologul! Ar trebui să -l punem în ştreang pe
individul ă sta.
— Şi să -i legă m că rţile de picioare, sugeră un al treilea cetă ţean.
Nu ne facem decâ t datoria faţă de obşte dacă mergem să -i spargem
vitrina. Ar face mai bine să se poarte cum se cuvine. Haideţi, domnilor,
o duşcă de taffia o să ne pice tocmai bine. Câ nd o să scă pă m odată de
vremurile astea agitate?
Stră luciri de stea în rue Chartres
— Oh! M’sieur Frowenfel, duce la casa la mine!
Era Aurora, care cu o frumoasă expresie de groază pe chip,
apucă strâ ns cu ambele mâ ini braţul spiţerului. Şi indiferent de ce s-ar
fi putut să -i spună pâ nă atunci lui Joseph ştiinţa stelelor, toate
simţurile lui îi confirmau că , în momentul acela, numai în două
secunde pă mâ ntul se rotise de trei ori.
Ră spunsul lui, deşi neinteligibil, satisfă cea toate aşteptă rile, că ci
în clipa urmă toare doamna se trezi traversâ nd în grabă Place d’Armes
mergâ nd foarte aproape de el şi câ nd curâ nd după aceea lă sară piaţa în
urmă , ea începu să se dezmeticească , dâ ndu-şi seama că se agă ţase de
protectorul ei de-ţi parcă ar fi vrut să se ascundă sub braţul lui. Câ nd o
luară pe rue Chartres, Aurora rupse tă cerea:
— Oh! oh! – cu respiraţia întretă iată – h!… M’sieur Frowenf…
merge aşa repede!
— Oh! ră spunse ea un ecou Frowenfeld, nici n-am mai ştiut ce
fac.
— Ha, ha, ha, izbucni doamna în râ s, şi la mine s-a întâ mplat la
fel! cittendez; aşteptaţi.
Se opriră ; cu o mişcare plină de îndemâ nare ea îşi transformă
unul din vă luri într-o eşarfă în jurul gâ tului.
 — Sieur Frowenfel, omu’ el a cine fost? Cunoaşte voi la el?
Îl luă din nou pe Frowenfeld la braţ şi porniră mai departe.
— Cel care v-a vorbit sau… Ştiţi, cel care a reuşit să se apropie şi
să vă ceară scuze, nu era cel al că rui cal v-a lovit!
— Eu asta nu am ştiut. Dar cine a fost celă lalt? Eu am vezut
numai spatele la el, dar am crezut che e acelaşi…
Îl identificase ca fiind bă rbatul care stă tuse cu spatele spre ea în
timpul ultimei sale vizite la prăvă lia lui Frowenfeld; dar trezindu-se
gata să pomenească ceva atâ t de strâ ns legat de istoria cu punga de
bani, se opri la timp; numai că Frowenfeld, dornic să pună o vorbă
bună pentru cunoştinţa lui, îndră zni. să -i laude caracterul, fă ră însă a-i
divulga numele.
— Deşi nu i-am fost prezentat, am avut oarecum posibilitatea
să -l cunosc şi-l socotesc un suflet nobil.
— Unde aţi întâ lnit pe el?
— Prima oară l-am întâ lnit, zise el, la mormintele pă rinţilor şi
surorilor mele.
Vorbele se învă luiră într-un fel de tă cere şi doamna nu fă cu nicio
remarcă .
— Asta s-a întâ mplat la câ teva să ptă mâ ni după moartea lor,
reluă Frowenfeld.
— În ce cimetiere s-a întâ mplat asta?
— În niciun cimitir… Ştiţi, fiind protestanţi…
— A, da, domnule! – cu un uşor suspin.
— Doctorul care m-a îngrijit a obţinut permisiunea să fie
îngropaţi pe o proprietate particulară , undeva în afara oraşului.
— Nu cumva în pemint?”
— Ba da; asta a fost dorinţa expresă a tată lui meu pe patul de
moarte.
— A avut friguri la voi? Cine a îngrijit la voi chind a fost bolnav?
— O bă trâ nă negresă plă tită cu ziua.
— Numai ea?
— Da.
 — Hm-m-m! exclamă ea cu glas compă timitor şi râ se pe
înfundate.
— La New Orleans în pă mâ nt se îngroapă numai să racii Ş evreii.
Cine ar putea spera să surprindă şi să reproducă fioj-ul
neîntrerupt de care era cuprinsă fiinţa acelui şoarece de bibliotecă
evadat, câ nd fiecare clipă îi confirma în adâ ncul firii că traversa bolta
cerurilor la braţ cu cea mai mâ ndră stea a serii – sau cel puţin că la
îndemnul ei îşi omora timpul pe slab luminatele trottoirs ale stră zii
Chartres, în timp ce ală turi de el, Aurora îl asculta plină de înţelegere.
Dar să lă să m toate acestea, la fel şi engleza delicios stâ ldtă , cu care ea îl
întrerupea din câ nd în câ nd; şi ascunsa vioiciune a jucă uşului ei sâ nge
galic; râ sul ei discret şi vesel; ştrengă rească reţinere care se furişa în
spatele vorbelor ei grave; amuzanta bravadă cu care se pronunţă
împotriva forţei stă pâ nitoare, în timp ce el, cu degete timide, îi scutura
de pe umă r o uşoară urmă de praf, mă rturie a recentei confruntă ri –
toate acestea să le lă să m – aşa cum lă să m fluturii să zboare mai
degrabă decâ t să -i prindem cu un ac în insectar.
Tocmai o luaseră pe rue Bienville îndreptâ ndu-se spre fluviu,
câ nd întrerupâ ndu-l pe Frowenfeld exact în mijlocul unei lungi fraze, o
exclamaţie reţinută în care se amestecau lacrimile şi încâ ntarea, ră sună
chiar în faţa lor, cineva în veşminte pâ nă la pă mâ nt veni uşor spre ei şi
Joseph vă zu cum braţul i se eliberează de dulcea povară şi cum
respectiva povară trece la pieptul şi în braţele unei alte creole – câ t pe
ce să spunem mai frumoasă – însoţită de un uluitor schimb de să rută ri
şi un torent de vorbe în franceza creolă .
În clipa urmă toare Frowenfeld se trezi prezentat „la fiica meu,
Clotilde”, care puse pe loc capă t manifestă rilor de dragoste şi se înclină
în faţa lui cu maiestuoasă graţie ce pă rea a fi câ nd recunoscă toare,
câ nd distantă .
— Nici n-aş zice că nu sunteţi surori, spuse Frowenfeld oarecum
stâ ngaci.
— Ah! écoutez! * exclamă cea mai tâ nă ră .
— Ah! par example! ** strigă cea mai în vâ rstă şi amâ ndouă îşi
înă buşiră râ setele în vreme ce imigrantul se roşi tot.
— Ascultaţi (fr.).
** Asta-i acum! (fr.).
Curâ nd după această întâ lnire urmă o surpriză tă cută , câ nd
oprindu-se cu toţii în faţa uşii de la numă rul nouă sprezece, Frowenfeld
le compară pe cele două femei cu locuinţa lor dureros de umilă . Dar
tocmai în această privinţă adevă ratul creol a fost şi continuă să fie atâ t
de profund, da, atâ t de încâ ntă tor de ne-american; exteriorul casei lui
poate fi la fel de neară tos ca exteriorul unui cuib de pă să ri; numai că
interiorul este rezervat pă să rilor; iar atunci câ nd fiica deschise repede
unica uşă de intrare, camera de la stradă a acestei case, cu sfeşnicele
sclipind pe poliţa că minului şi cu perdelele ei de dantelă albe ca
ză pada, se dovedi la fel de veselă şi luminoasă ca ochii stră lucitori ai
celor două chiriaşe.
— Sieur Frowenfel, poftiţi ve rugam înă untru, zise Aâ irora şi
timidul spiţer ar fi acceptat cu curaj invitaţia dacă n-ar fi observat
privirea iute aruncată de fiică mamei; drept urmare a că reia el ceru
permisiunea să le viziteze mai bine altă dată şi primi un cordial ră mas-
bun din partea Aurorei şi încă o plecă ciune din partea Clotildei.
În noaptea aceea
Nu greşim oare neacordâ nd nopţilor adevă rata lor importanţă ?
Nu suntem întotdeauna noi cei care lă udă m sau blestemă m zilele
pentru tot ce facem bine sau ră u, uitâ nd de ceasurile tă cute şi
întunecate câ nd se urzesc planuri… şi uneori comploturi; câ nd se iau
sati se schimbă hotă râ ri; câ nd e invocat cerul şi uneori duşmanul
cerurilor; câ nd reînvie mâ nia şi gâ ndurile vră jmaşe, iar uneori se
aprinde şi te pâ rjoleşte ura; câ nd se rezolvă probleme, se dezleagă
enigme şi întunericul descoperă lucruri pe care lumina zilei refuzase să
le dezvă luie. Nopţile sunt cheia zilelor. Ele ni le explică . Ele ne ajută
totodată să le corectă m. Ră gazul nopţii descurcă greşelile fă cute în
iureşul zilei. N-ar trebui să ne rezumă m trecutul la expresia „în zilele
de odinioară ”; ar trebui mai degrabă să spunem „în zilele şi nopţile de
odinioară ”…
 Noaptea aceea ră mase mult timp în amintirea spiţerului din rue
Royale. Dar de-abia după ce omul îşi închise prăvă lia şi se aşeză în
că mă ruţa din spate ca să cugete la peripeţiile serii, noaptea începu să
devină în mai mare mă sură plină de evenimente pentru majoritatea
celor care participaseră la întâ mplă rile de la începutul ei.
Acel Honore Grandissime despre care numai în ziua aceea
Frowenfeld ajunsese să afle că e importantul Honore Grandissime,
stă tea într-o încă pere de vorbă cu tâ nă rul guvernator general.
— La ce vă puteţi aştepta, stimate domh? întrebă creolul câ nd
privirile li se încrucişară în fumul tutunului fin. Nu uitaţi că au devenit
cetă ţeni cu forţa. Spuneţi că cea mai bună şi mai înţeleaptă lege a
dumneavoastră este cea care interzice comerţul cu sclavi; domnul meu,
în particular, vă asigur că sunt şi eu de acord; dar ei detestă legea asta.
Cel puţin pentru dumneavoastră principala primejdie… vreau să
spun, dificultate… este urmă toarea: bă ştinaşii din Louisiana, unii din
pură nesupunere faţă de legi, unii din pricină că şi-au pierdut funcţiile,
unii dintr-o vagă speranţă de a pă stra vechea stare a lucrurilor, nu
numai că vor refuza să colaboreze cu guvernul, dar îl vor declara odios,
neruşinat şi mâ rşav pe oricine ar simpatiza cu acest guvern, i-ar
susţine principiile şi în special ar accepta să deţină funcţii oferite de el.
Vă veţi vedea poate silit să vă folosiţi în funcţii numai de oameni în
stare să înfrunte insultele unui întreg popor. Ştiţi cine sunt în general
aceşti oameni. Unul dintr-o sută se poate nimeri să fie un erou cu înalte
principii morale… restul de nouă zeci şi nouă vor fi nişte tică loşi; şi
foarte probabil, eroului cu înalte principii morale i se vor zbura creierii
pâ nă nici nu se va lumina bine de ziuă .
Contele O’Reilly câ nd a instaurat aici puterea spaniolă , acum
treizeci şi cinci de ani, a tă iat un nod asemă nă tor folosindu-se de
securea că lă ului; dar, scumpe domn, dumneavoastră vă aflaţi aici
pentru a instaura un guvern liber; şi cum o să -l faceţi mai liber decâ t îl
vor oamenii? Asta-i problema! Poporul stă de-o parte şi spune „Fă -ţi
guvernul câ t de liber pofteşti, dar nu ne cere nouă să -ţi ajută m”; şi
pâ nă să vă dezmeticiţi bine, vă alegeţi cu nişte susţină tori care nu sunt
decâ t o bandă de mercenari neobră zaţi şi care vă vor pă ră si ori de câ te
ori indignarea poporului va întrece nepă sarea lor, lă sâ ndu-vă victimă a
„ceea ce s-ar putea numi patriotismul nostru ră zvră tit.
Guvernatorul fă cu o remarcă foarte discretă şi depreciativă la
adresa acelor „patrioţi care îşi lasă guvernul să se înă buşe în corupţie
şi apoi îl aruncă în aer cu praf de puşcă !”
Creolul ridică din umeri.
— Şi repetă operaţiunea la infinit, zise el.
Guvernatorul adă ugă ceva, auzit deseori şi înainte şi după aceea,
şi anume că o întreagă comunitate umană nu se va sacrifica pur şi
simplu de dragul unor idei.
— Scumpul meu domn, replică creolul, vorbiţi ca un adevă rat
anglo-saxon; dar, domnul meu, spuneţi-mi câ te, Câ te comunită ţi umane
s-au sinucis? în schimb aici… aici se află exact genul de oameni care s-o
facă !
Bun, zise guvernatorul zâ mbind, pâ nă acum mi-aţi ară tat ceea ce
aţi socotit a fi nişte talazuri primejdioase, îmi puteţi ară ta şi canalul de
trecere?
Canalul? Aşa ceva nu există ! Şi nici dumneavoastră , nici eu nu
putem să pa vreunul. În ultimă instanţă după cum vă spuneam că i-am
explicat şi tâ nă rului meu prieten, spiţerul – două forţe puternice pot
face lucrul ă sta: Religia şi Educaţia, dar eu îmi rezervtotuşi libertatea
de-a spune care ar fi prima şi principala mă sură luată de mine dacă aş
fi în locul dumneavoastră … ceea ce, slavă Domnului, nu este cazul.
Interlocutorul îl întrebă care ar fi. mă sura.
— Ori de câ te ori aş gă si un creol în care aş putea îndră zni să am
încredere, scumpul meu domn, i-aş acorda o funcţie. Ce contează
puţină eterodoxie politică ; aproape orice om e capabil să iasă din
uniforma pe care-o poartă . Şi atunci…
— Dar, interveni celă lalt, eu v-am oferit…
— O! exclamă creolul ca un adevă rat negustor, mie? Eu sunt prea
ocupat; mi-e imposibil! Dar, ză u, scumpul meu domn, eu i-aş obliga pe
oamenii ă ştia să se guverneze singuri!
 — Şi, mă rog, cum aţi reuşi să daţi unui popor un guvern liber şi
apoi să -l siliţi să -l administreze?
— Scumpul meu domn, n-ar trebui să cereţi unui biet creol să
rezolve o problemă care este a întregului dumneavoastră Congres; dar
să fiţi sigur că lucrul cel mai ră u pentru toată lumea – şi spun asta
numai fiindcă este într-adevă r lucrul cel mai ră u pentru toţi – ar fi să
pedepsiţi reaua credinţă cu întâ rziere şi îngă duinţă .
Câ nd în cele din urmă întrevederea luă sfâ rşit, guvernatorul
întocmise deja o listă cu aproximativ cincisprezece sau două zeci de
Grandissimi risipiţi prin diferitele cantoane ale Louisianei, care,
socotea ruda lor Honore, nu ar fi refuzat numirea în funcţii oficiale.
Anumite muze ieşiseră în noaptea aceea din lă caşurile lor. De-
abia auzit de urechea spiţerului clin rue Royale: prin tă cuta pustietate
care încă mai este principala caracteristică a stră zilor din New Orleans
la că derea nopţii, dinspre curtea sclavilor din vecină tate venea melodia
monotonă şi bă taia ritmică a unui dans african. Acolo, aceeaşi
marchande pe care am întâ lnit-o nu de mult (deşi era doar musafiră ,
fiind înarmată împotriva stră jilor de pe stră zi cu o „învoire” scrisă de
stă pâ nul ei) conducea dansul străvechi numit Calinda şi un
binecunoscut câ ntecel satiric, în ale că rui strofe înmulţite după bunul
plac al fiecă ruia, satira neputincioasă a unei rase vlă guite continuă să
proslăvească toate slă biciunile personale ale orică rei figuri
proeminente nou ivite în râ ndurile castei dominante. În noaptea
aceasta câ ntecul se îmbogă ţise cu un distih în care se ară ta că cel mai
mâ ndru dintre Grandissimi ajunsese să -şi gă sească acum prieteni
printre yankei:
Miche Hon re, alle! h-alle! Trouve to zamis parmi Ies Yankis.
Dance calinda, bou-joum! bou-joum! Dance calinda, bou-joum! bou-
joum!”
După cum am mai spus, Frowenfeld îşi închisese prăvă lia şi-
stă tea în camera clin dos cu un braţ pe masă şi celă lalt pe globul ceresc,
privind lică rul focului domol din sobă şi cugetâ nd asupra
neobişnuitelor întâ mplă ri ale serii. În toate pă rţile, indiferent încotro
îşi întorcea privirile, descopereumbrele tot mai numeroase ale
senzaţiei că ceva nu e în regulă . Faţa tristă a proprietarului să u, acel
Honore Grandissime de care, auzindu-l pomenindu-i numele, doctorul
Keene gă sise de cuviinţă să râ dă fă ră niciun fel de explicaţie; înalta
milatraisse cu ochi scă pă ră tori; bă trâ nul Agricola; doamna cu busuio
— Dom-le Honore, haide! haide! / Gă seşte-ţi prieteni printre
yankei / Dansează calinda, bujum! bujum! / Dansează calinda. bujum,
bujum ţ (fr.).
cui; prietenul să u negustorul, proaspă t identificat drept un
Honore mult mai pe gustul lui – îi apă reau cu toţii în minte, iscâ nd
între ei un anume conflict, slab dar persistent, la care Joseph se
stră duia să -şi apropie urechea. Că ci mintea îi era complet stoarsă .
Chiar şi atunci câ nd evocă în amintire figura luminoasă şi vorbele
frumoasei doamne se simţi din nou înconjurat de umbre şi mergâ nd
din ră u în mai ră u, ajunse în cele din urmă să i se pară că aproape se
sufocă într-o atmosferă înţă rcată de aluzii, insinuă ri, slabe confirmă ri
nerostite, antipatii prost disimulate, fraze neterminate, identită ţi
confuze şi şoapte de vră jmă şii ascunse. Orologiul catedralei bă tu ora
două sprezece şi din nou primi ră spuns din turnul mă nă stirii; şi câ nd
bă tă ile se stinseră , Frowenfeld îşi dă du brusc seama că sunetele stranii,
moleşitoare ale câ ntecului şi dansului african îi ră sunaseră alene în
minte, nici el nu ştia de câ tă vreme.
Spiţerul îşi scutură de vreo două ori capul şi după aceea se
ridică şi se pregă ti de culcare, gâ ndindu-se că va dormi pâ nă
dimineaţa.
Aurora şi fiica ei de mult stinseseră lampa în odaia lor. Mai
devreme în seara aceea tâ nă ră pomenise că n-ar fi ră u să se retragă
amâ ndouă , la care doamna mai vâ rstnică ră spunse rugâ nd-o să fie
lă sată puţin singură cu gâ ndurile ei. După câ teva proteste delicate,
Clotilde consimţi şi ieşi pe uşa deschisă , dincolo de care se vedea patul.
Aerul se mai ră cise şi devenise mai umed, aşa încâ t că ldura de la unicul
tă ciune aprins din vatră era bine venită şi, pierdută în gâ nduri, vă duva
se aşeză în faţa că minului privind dincolo de vâ rfurile papucilor în care
se odihneau picioarele ei mici, spre flacă ra şovă ielnică . Şi aşa îi erau
gâ ndurile încâ t pe chip i se aşternu un spor de frumuseţe care
izvoră şte numai dintr-o plă cută reverie, lă sâ nd să se înţeleagă fă ră
nicio îndoială că în tot oră şelul nu putea să existe o privelişte mai
încâ ntă toare… dacă nu o punem la socoteală pe Clotilde, care dincolo
de uşa deschisă , într-o că maşă de noapte albă împodobită cu o bogată
broderie cusută de un ac hai nic, stă tea îngenuncheată pe un prie Dieu
în faţa
Suport pentru genunchi (fr.).
micului altar al familiei, încredinţâ ndu-şi sufletul graţiei divine.
Probabil că fata dormea de mult câ nd Aurora se ră zgâ ndi şi se
hotă rî s-o urmeze. Pentru o clipă , umbra de pe faţa ei se adâ nci într-o
expresie de nelinişte, alungată însă iute de o filosofie optimistă ,
moştenită din partea tată lui şi Aurora se retrase în camera ei, se
dezbră că , se întinse fă ră zgomot ală turi de frumoasa care se afla deja
acolo şi adormi cu zâ mbetul pe buze…
Ferită şi de ploaie şi de soare, O roză preschimbată într-un
boboc de floare.
Dar se trezi din nou, ră mâ nâ nd în compania propriilor gâ nduri
ală turi de fiica ei cufundată în lumea visurilor. „De ce să mă las
tulburată de micile mele videşuguri? Oare nu practică însă şi Natura tot
felul de şiretlicuri? Să luă m de pildă nevinovatele pă să rele; îşi
construiesc vreodată cuib acolo unde oricine le-ar putea numă ra
ouă le? Şi de ce ar încerca o biată fiinţă omenească să fie mai bună
decâ t o pasă re? Adineauri nu mi-am rostit chiar eu rugă ciunile sub
plapumă ?”
Fata se mişcă lâ ngă ea în somn şi Aurora se ridică sprijinindu-se
pe un cot şi îşi învă lui fiica adormită cu o privire plină de fierbinte
admiraţie. „Ah, frumoasa mea copilă ! câ t eşti de sinceră şi de
nevinovată ! şi câ te mai ai de învă ţat în privinţa asta!” îşi încordă auzul;
clopotul bă tea de miezul nopţii. Asta să fie clipa? Soarta îi surâ dea!
Fă ră îndoială , probabil că Monsieur Assonquer în persoană o trezise
pentru a-i oferi un prilej atâ t de minunat. Ar trebui să se folosească de
el. Încă o vrajă , uşor de fă cut, ar stabili, cum s-ar zice, sorţii acelui ceas
de întuneric petrecut nu de mult cu Palmyre.
Aerul nopţii deveni şi mai rece. Încet, pe furiş. Aurora se dă du
jos din pat. Camera avea trei deschideri – o fereastră şi două uşi şi pe
toate ea reuşi să le deschidă fă ră zgomot. Niciuna din ele nu o expunea
posibilită ţii de a fi vă zută de vreun ochi stră in. O uşă dă dea spre
întunericul camerei de la stradă ; fereastra lă sa să pă trundă în încă pere
doar câ teva raze de lună strecurate peste acoperişul unei case înalte,
care nu avea în zidul dinspre ea nicio deschiză tură ; cealaltă uşă
dezvă luia privirilor o curticică dosnică nă pă dită de buruieni şi pe
câ inele bucă tă resei, care dormea dus.
În că maşă de noapte, cum era, ea ră mase o clipă în mijlocul
odă ii, apoi se lă să pe un genunchi, *, ciocă ni în podea uşor dar desluşit
de trei ori, se dă du înapoi un pas, îngenunche pe celă lalt genunchi,
ciocă ni de trei ori, se ridică din nou, se retrase încă un pas, îngenunche
pentru a treia oară , ciocă ni a treia oară şi ridicâ ndu-se, jură în şoaptă
că în zori va aduce prinos turnâ nd în pă mâ nt câ teva pică turi de
şampanie – apoi închise uşile şi fereastra şi se strecură la locul ei în
pat. De-abia atunci îşi dă du seama câ t de frig i se fă cuse. Parcă îi
îngheţase şi mă duva în oase. O cuprinse fă ră voia ei un asemenea
tremurat încâ t Clotilde deschise imediat ochii, îşi cuprinse în braţe
mama şi exclamă :
— Vai! mamă scumpă , chiar aşa de frig îţi este?
— Mi-a alunecat plapuma şi am dormit dezvelită , explică mama,
strâ ngâ ndu-şi la piept fiica; şi amâ ndouă se cufundară în lumea viselor.
Şi Joseph Frowenfeld adormi aproape în aceeaşi clipă . Dar nu
după mult timp se trezi, şi încă în picioare, în mijlocul încă perii. Vreo
trei-patru voci se auziseră strigâ nd deodată , şi aproape în aceeaşi
secundă trei focuri de armă ră sunaseră chiar lâ ngă prăvă lia lui. De-abia
dacă apucă să -şi arunce pe el nişte haine că auzi o bă taie în uşă şi câ nd
se duse să deschidă , îl vă zu pe Agricola Fusilier sprijinit de-o parte de
nepotul să u Honore şi de cealaltă , de doctorul Keene. Acesta din urmă
apă sa puternic cu mâ na dreaptă o rană îngrozitoare la braţul stâ ng.al
lui Agricola.
— Fă -ne câ t mai multă lumină , Frowenfeld, zise doctorul, şi dă -
ne un scaun, tifon, nişte să pun de Castilia, prosoape, nişte plasture şi
tot ce mai crezi că e necesar. Agricola e aproape mort de frică .
— Profesore Frowenfeld, gemu bă trâ nul cetă ţean, am fost
înjunghiat mortal şi josnic!
— Hai, Frowenfeld, continuă doctorul, să -l ducem direct în
camera din spate. Încuie uşa din faţă . Aşa, Agricola, aşază -te aici.
Perfect, Frow, acuma fă puţin foc. Dă -mi… nu, nimic, o să -i tai mâ neca.
Urmă o clipă de tă cută încordare pâ nă ce doctorul ajunse la
rană , după care începu iar să vorbească :
— Exact cum am bă nuit; nu-i decâ t o tă ietură destul de adâ ncă ,
«dar care o să vă ţină câ tva timp în casă cibraţul imobilizat. Cred că
sunteţi mai mult speriat decâ t ră nit, domnul meu.
— Te înşeli amarnic, stimabile!
— Uită -te aici, onorabile, spuse doctorul ale că rui mâ ini dibace
nu încetaseră să -şi vadă mai departe de meseria lor, o să -ţi împlâ nt
foarfecele astea în spinare dacă mai spui aşa ceva.
— Bă nuiesc, mormă i „cetă ţeanul”, că toată practica dumitale
profesională , stimabile, te îndreptă ţeşte să faci exact lucrul ă sta!
— Ră mâ i te rog aici, Frowenfeld, zise doctorul cel mă runţel pe
un ton profesional, şi dă -mi ce-ţi cer. Honore, ţine te rog braţul aşa.
Şi astfel, după un timp nu prea îndelungat, se încheie aplicarea
tratamentului dictat de ştiinţa medicală a acelor vremuri – câ tă ştiinţă
va fi fost. Şi cei care n-au habar, să fie recunoscă tori.
Monsieur Grandissime îi explică lui Frowenfeld ce se
întâ mplase.
— Ei bine, am reuşit să -mi întâ lnesc unchiul şi ne-am dus
împreună la mine la birou. El îşi ţine la mine toate registrele cu
socoteli. Uneori ne uită m împreună prin ele. Am stat acolo pâ nă la
miezul nopţi-i; lă sasem tră sura să plece. Mergâ nd pe jos spre casă am
întâ lnit nişte prieteni care ieşeau de la Bagatelle Club; vreo cinci-şase
unchi şi veri de-ai mei şi doctorul Keene. Ne-am apucat să discută m
despre o fete de Grandpere plă nuită pentru bunicul meu luna viitoare
şi ne-am dus cu toţii la o cafea. Câ nd ne-am despă rţit şi unchiul meu,
vă rul meu Achille Grandissime, doctorul Keene şi cu mine am luat-o în
jos pe Royale, dintr-o alee întunecată , chiar în spatele prăvă liei
dumitale, a să rit un om mic de-statură , care l-a lovit pe unchiul meu cu
un cuţit. Dacă nu i-aş fi apucat braţul, l-ar fi omorâ t.
— Şi individul a scă pat, conchise spiţerul.
— Să rbă torirea bunicului (fr.).
Cred că a scă pat. Nu cred să fi fost atins.
Nici gâ nd, domnule! zise Agricola cu spatele la ei.
Şi domnul… vă rul dumneavoastră ?
Achille? L-am trimis să caute o tră sură .
Vezi, Agricola, spuse doctorul tă ind firele rebele care se
destră maseră din pansamentul pacientului, un om bă trâ n n-ar trebui
să aibă duşmani.
— Eu nu sunt bă trâ n, stimabile!
— Am zis tâ nă r.
— Nu sunt nici tâ nă r, domnule!
— Mă -ntreb cine a fost individul, continuă doctorul Keene arar.
jind mâ neca sfâ şiată .
— Asta mă priveşte pe mine, domnule; ştiu eu cine a fost.
— Spune-mi, se adresă Monsieur Grandissime lui Frowenfeld,
doamna tot mai insistă că am trâ ntit-o cu bună ştiinţă ?
Frowenfeld, pe punctul de-a ră spunde, se trezi întrerupt de o
bă taie în uşă .
— Asta-i vă rul njeu cu tră sura, zise M. Grandissime, urmâ ndu-l
pe spiţer în prăvă lie.
Frowenfeld deschise unui tâ nă r – un exemplar cam anemic din
specia Grandissimilor, cam pipernicit la statură , dar nu lipsit de
prezenţă scenică .
— Est îl mort? * strigă el din prag.
— Domnule Frowenfeld, permite-mi să ţi-l prezint pe vă rul meu,
Achille Grandissime.
 Domnul Achille Grandissime îi fă cu lui Frowenfeld o plecă ciune
cum nu mai vedem azi decâ t în poze.
— Este plă cere mare la mine se ve cunosc!
Agricola intră însoţit de doctor şi întrebă indignat cu un glas
bubuitor:
— Cine – a – chemat – tră sura?
— Eu, ră spunse Honore. Te rog să te urci imediat în ea.
*!
— Ah! scumpul meu Honore! exclamă bă trâ nul. Amabil ca
întotdeauna! O să mă urc în ea numai ca să -ţi fac ţie plă cere.
* – A murit? (fr.).
Îşi luară ră mas bun; Honore se urcă în tră sură şi îl ajută şi pe
Agricola să urce. Achille îşi duse mâ na la borul pă lă riei, se înclină şi
apoi flutură mâ na spre Joseph, strâ nse mâ na doctorului Keene şi
zicâ nd „Noapte bună , doctore Keene” ieşi cu o altă plecă ciune adâ ncă ,
închizâ nd după el uşa prăvă liei. „Cum o să dau mâ na cu un spiţer?”
cugetă Monsieur Achille în sinea lui.
Doctorul Keene refuzase invitaţia lui Honoré de a merge cu ei.
— Frowenfeld, zise el din mijlocul prăvă liei, unde stă tea
ştergâ nd un inel cu prosopul şi examinâ ndu-şi. mâ na delicată ,
acoperită de pistrui, propun ca înainte de-a ne culca să mâ ncă m nişte
brâ nză cu pâ ine. Nu vrei?
— Cu plă cere, doctore, ră spunse spiţerul, dar mai întâ i să -mi
explicaţi ce înseamnă toate acestea.
— Nici nu mă gâ ndesc… vreau să spun. nu în noaptea asta. Ce
crezi? n-aş termina nici pâ nă la micul dejun dacă ţi-aş spune „ce
înseamnă toate acestea”… şi pe deasupra şi povestea pisă logului ă la
negru, Bras-Coupe. Asta nu, domnule. Mai bine mă lipsesc de brâ nză şi
de pâ ine. Da ce naiba ţi-a trezit curiozitatea aşa de repede?
— Bă nuiţi cumva cine l-a înjunghiat pe cetă ţeanul Fusilier?
întrebă Joseph în loc de ră spuns.
— La început am crezut că e celă lalt Honore Grandissime; dar
câ nd am vă zut câ t de scund era individul, am ră mas complet
dezorientat. Dar indiferent cine ar fi, are în el glontele trimis de mine,
Honore poate să creadă ce pofteşte.
— Dl. Fusilier o să aibă necazuri cu rana? întrebă Joseph câ nd se
aşezară să ia o gustare în faţa focului.
— Deloc; are în el prea mult sâ nge de la Lufki-Humma. Dar nici
„nu ar trebui să pomenesc de ea; că ci nici sâ ngele Grandissimilor nu e
cu nimic mai prejos. O familie minunată , Grandissimii ă ştia! Sunt de
neam vechi şi ilustru şi forţa care aparţinea odată intelectului şi voinţei
le coboară în toţi muşchii. Cred că mă reţia lor s-a manifestat mai întâ i,
cu sute de ani în urmă , în tă ria braţului… să zicem, a oaselor… şi cu
fiecare generaţie ea a crescut, s-a rafinat şi s-a ară tat în frumuseţea 5
muşchilor, apoi în forţa voinţei, apoi în puterea minţii şi mai apoi în
subtilitatea geniului. Acum au luat-o din

Ou în jos pe scara acestei evoluţii… Uită -te la Honore;

1 este spre capă tul de sus al scă rii, ager şi inteligent, par uită -te
şi la trupul lui. Ce formă desăvâ rşită ! Ce forţă neclintită ! Nu m-aş mira
să fi moştenit toate acestea de la Regina indiană . Are o rezistenţă
uimitoare! probabil că absorbit de afaceri nu vede patul şaptesprezece
– optsprezece ore din două zeci şi patru. El este floarea rară a familiei şi
probabil, ultima. În schimb bă trâ nul Agricola îţi arată ce se întâ mplă
spre capă tul de jos al scă rii. La şaptezeci şi cinci de ani bă tuţi pe
muchie, cu niciun sfert din calită ţile pe care pretinde că le are şi cu încă
şi mai puţin bun simţ; dar puternic… ca un urangutan. Mergem la
culcare?
O nouă lumină peste locuri întunecate
Câ nd lunga noapte de veghe luă sfâ rşit şi doctorul plecă ,
Frowenfeld se aşeză să -şi noteze ca de obicei observaţiile asupra
vremii; dar mintea îi colinda aiurea… ba ici, ba colo, ba dincolo. Există
unele adevă ruri care nu se dezvă luie pe nesimţite, cu fiecare ceas, ci
asemenea unor boboci de floare erup cu mici explozii între care se
aşterne liniştea. După această noapte plină de peripeţii era firesc ca
Frowenfeld să descopere că puterea sa de pă trundere îşi lă rgise în mod
conştient circumferinţa. Se fă cuse ziuă nu numai în prăvă lia, ci şi în
inima lui. Chipul Aurorei care pâ nă atunci însemnase pentru el zorii,
devenise acum un desăvâ rşit ră să rit de soare, în timp ce la momentul
potrivit se ivise acel adevă rat Apolon care era Honore Grandissime.
Tâ nă rul imigrant se simţea orbit de atâ ta lumină . Ar fi vrut să se ridice
şi să alerge în torentul de raze. Nu simţea oboseala, sau aproape n-o
simţea… şi n-ar fi simţit-o chiar deloc dacă din câ nd în câ nd nu ar fi
revenit aceeaşi umbră sau umbre întunecate, care se ridicau la fiecare
încercare a minţii de-a regrupa actorii în scenele din acea noapte; nu
umbre ca cefe iscate firesc de lumina soarelui devenită astfel parcă şi
mai stră lucitoare, ci ceva ce atenua perfecţiunea luminii şi prospeţimea
aerului.
Drept care hotă rî ca de aici înainte să -şi dră muiască viaţa după o
formulă nouă : că rţi, atâ ta; observare directă , atâ ta; viaţă de societate,
atâ ta; dragoste… câ t despre ea, timp berechet în viitor (şi dacă era
cumva îndră gostit, el unul cu siguranţă habar n-avea); prin urmare, câ t
priveşte dragostea, o cantitate deocamdată neimportant de precizat,
dar probabil (câ nd va trebui introdusă ) în aceeaşi proporţie generoasă
în care doctorii prescriu aqua. Hotă rî, cu alte cuvinte, fă ră a înceta de-a
fi Frowenfeld studiosul, să se apuce pe loc de cercetarea acestei că rţi
nou descoperite, Societatea din New Orleans. Ce-i drept, ştia că îşi
asuma o sarcină grea… nu numai fiindcă O mare parte a că rţii era
scrisă într-o limbă stră ină lui, ci pentru că filele desprinse ale
volumului erau aşezate în neorâ nduială şi trebuiau luate cu grijă ,
cură ţate atent de praful aşternut din belşug, rearanjate, unele pagini
rupte trebuiau reconstituite cu migală şi uneori chiar se cerea ghicit
sensul unor pagini întregi. Evident, trebuia să înceapă cu stră lucitoarea
pagină de titlu, cu cele două doamne Nancanou.
În timp ce soarele se ridica ră spâ ndindu-şi razele într-o
atmosferă a că rei temperatură tocmai fusese notată ca fiind de 50°F,
spiţerul ieşi în pragul uşii de la prăvă lie ca să respire aerul învioră tor
adus dinspre nord de adierea care îi mâ ngâ ia fruntea obosită . Fă câ nd
lucrul acesta se întreba în sinea lui:
„Oare ce fel de rude sunt aceşti Honore Grandissime şi de ce
oare era unul din ei suspectat că ar fi putut atenta la viaţa lui
Agricola?”
Ră spunsul nu era departe.
Astă zi ochiului nostru i-a mai ră mas de contemplat doar un
să rman vestigiu din priveliştea pitorească dezvă luită celor care priveau
frumoasa rue Royale înainte de ziua funestă câ nd ca urmare a
prostului gust, rue Enghien deveni îngâ ne Street şi se renunţă la „e”-ul
final din Royale. Pe atunci strada care se îngusta în depă rtare oferea
perspectiva unei lungi şiruiri de arcade, grilaje, balcoane, zaguan-e,
lucarne şi cer albastru… de acoperişuri joase şi înclinate, vă lurite şi
roşii, cuibă rite în propria lor umbră ; de umbrare din pâ nză , ale că ror
margini colorate fluturau în adierea vâ ntului şi de stâ lpii întunecaţi ai
felinarelor, înalţi de câ te două zeci de picioare, întinzâ nd fiecare
deasupra stră zii înguste un braţ subţire de fier” la capă tul că ruia
atâ rna un felinar. Priveliştea era punctată de prezenţa umană într-o
asemenea varietate de colorit şi costume încâ t orice pictor ar fi fost
fericit să o poată transpune pe pâ nză aidoma:
Indianul împodobit cu pene. mexicanul gă tit cu tot felul de
franjuri şi zorzoane, plutaşii cu pantaloni clin piele, ici-colo câ te o
negresse cu turban galben sau albastru, plantatorul îmbră cat în alb, cu
mocasini în picioare, oră şeanul de râ nd cu ultimul costum de haine din
veacul de curâ nd apus şi clin câ nd în câ nd câ te un bă rbat elegant în
straie al că ror amestec de severitate marţială impusă de haina închisă
pâ nă sus şi superabundenţă efeminată de rufă rie fină , pă rea că oferă
un fel de mă rturie împotriva pompoaselor tiranii şi frivolită ţi ale
timpului.
Vorbă reaţa marchande des calas ieşise şi ea. Se îndrepta spre
prăvă lia lui Joseph câ ntâ nd cu glas strident, pe nas, un nou câ ntec.
De tit zozos – ye te assis – De tit zozos – şi la barrier. De tit
zozos, qui zabotte; – Qui ga ye di mo pas conne.
Manzeur-poulet vini simin, Croupe şi ye et croque ye; Fersonn
pli tend ye zabotte – De tit zozos şi la barrier.
— Place la mata chintecu asta? întrebă ea chicotind şi aşezâ nd
jos coşul indian plin cu pră jituri calde pe care îl ducea pe creştetul
capului înfă şurat în turban.
— Ce vrea să însemne?
Ea râ se din nou – mai mult decâ t gă sea cel care pusese
întrebarea că ar fi fost necesar.
— Însemne… doi peserici mici; sta ele pe un gard şi tot flecă rea
amâ ndoi, vezi bine, ca doi fete tineri, şi nu poate la tine se înţelegi ce
asta spune ele, şi nici dacă ele ştie. Vai! Un uliu vine, se pune jos şi le
haleşte şi vezi bine, nimenea nu mai aude flecaritul lor pe gard-Aici
râ se din nou.
Joseph o privi cu severă suspiciune, dar ea se refugie la
adă postul unei atitudini pline de bunăvoinţă .
— Sufleţelule, ar trebui se stea în pat, se dorme; te-a supă rat
oamenii astea. Las che-ţi dau io cei mai bune calas care este la mine.
Întinzâ ndu-i-le, fă cu o plecă ciune întâ i spre Joseph, apoi cu
gravitate, una şi mai adâ ncă spre cineva care intră în prăvă lie pe la
spatele lui, înclinâ ndu-se şi murmurâ nd nişte vorbe politicoase câ nd
trecu pe lâ ngă ei. Ea îl urmă ri pe noul-venit cu privirea, acceptă gră bită
banii pentru pră jituri, şopti „Ala este stepinu la mine”, îşi ridică pe cap
coşul şi plecă . Stă pâ nul ei era proprietarul lui Frowenfeld.
Frowenfeld intră după el, ţinâ nd proaspetele calas în mină şi
rostind un solemn” „bună -dimineaţa, domnule”.
— M’sieu, ră spunse proprietarul cu o plecă ciune adâ ncă .
Frowenfeld aşteptă în tă cere.
Proprietarul ezită , aruncă o privire în jur, pă ru gata să
vorbească , zâ mbi şi zise cu vocea sa blâ ndă şi solemnă , orbecă ind
printre cuvintele limbii care îi era stră ină :
— Place la mine să te ia într-o parte.
— Să -mi vorbiţi între patru ochi?
Proprietarul îşi recunoscu greşeala printr-un uşor zâ m – bet
trecă tor.
 — Exact, confirmă el.
— Doriţi să mergem la mine în cameră ?
— S’il vous plait, în sieu’.
Micul dejun, adus potrivit înţelegerii de la o bucă tă rie clin
vecină tate, aştepta pe masă . Era frugal, dar mai bun decâ t odinioară şi
includea şi o cafea, cu care pe drept cuvâ nt se mâ ndrea gastronomia
creolă . Joseph aşeză pră jiturile lâ ngă micul dejun şi se gră bi să ofere un
scaun, pe care ca de obicei vizitatorul să u îl refuză .
— Mâ ncaţi mic dejun, în sieu’.
— O să mă nâ nc mai tâ rziu, zise Frowenfeld; dar proprietarul
insistă şi se întoarse spre perete cercetâ nd cu privirile că rţile de pe
raft, întocmai cum fă cuse şi tizul să u cu câ teva să ptă mâ ni în urmă .
Pregă tindu-se să rupă o bucată de chiflă , Frowenfeld observă
acest lucru şi se miră că nu vă zuse mai dinainte asemă narea.
— Banii pierdute, remarcă bă rbatul ursuz.
— Vă rog, dom’le (fr.).
— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Ah, da… bani pierduţi? Dar cum
puteţi considera nişte mijloace de educaţie bani pierduţi?
Proprietarul ridică din umeri. Nu avea chef să -şi argumenteze
remarca. O caracteristică a americanilor, că reia creolii nu sunt
niciodată total pregă tiţi să -i facă faţă , este acest mod gratuit al
yankeilor de-a merge direct la ră dă cina lucrurilor.
— Vreţi să spuneţi „bani pierduţi” în sens strict negustoresc,
continuă spiţerul; dar oare nu e o greşeală să se mă soare asemenea
lucruri după valoarea pe care o au în prezent pe piaţă ?
Proprietarul nu dă du niciun ră spuns. Puţin îi pă sa, lă sa să se
înţeleagă atitudinea lui; reflexia sa viza greşeli mult mai adâ nci în ceea
ce oamenii judecau a fi bine sau ră u; deşi… dar era inutil să mai
discute. Totuşi pâ nă la urmă tot vorbi:
— La mine fost elevat în Paris.
— Aţi fost educat la Paris! exclamă Joseph plin de admiraţie.
Atunci, fă ră îndoială că nu vă puteţi considera educaţia drept bani
pierduţi.
 Zâ mbetul grav, deloc amuzat, ră mas unicul ră spuns al
proprietarului, deşi perfect curtenitor, sugera că chiriaşul naviga la
suprafaţă peste adâ ncimile unei probleme de care era prea puţin
conştient. Dar într-o clipă zâ mbetul fă cu loc unei priviri de om adâ ncit
în cu totul alt subiect.
— M’sieu, începu el; dar tocmai atunci Joseph se scuză şi se duse
să servească un client care întreba de „Siropul Godfrey”; fiind ştiut că
acest întă ritor se putea procura „la Frowenfeld”. Drogheria americană
prospera pe zi ce trecea. Câ nd Frowenfeld reveni, proprietarul stă tea
pregă tit să i se adreseze, cu aerul că se hotă râ se să nu mai lungească
vorba.
— M’sieu’…
— Luaţi loc, domnule, insistă spiţerul.
Vizitatorul îl refuză iar, cu aceeaşi graţie melancolică . Veni mai
aproape de Frowenfeld.
— Vrea la mine face un ouangan, zise el.
Joseph clă tină din cap. Îşi aminti de suspiciunea exprimată de
doctorul Keene cu privire la atacul din noaptea precedentă .
— Nu vă înţeleg, domnule, la ce vă referiţi?
— Ştie voi.
proprietarul arboră un zâ mbet cu tâ lc, convingă tor.
— Un unguent? Asta vreţi să spuneţi… o pomadă ?
— M’sieu, ră spunse solicitantul cu o expresie de
„Nu-mă -duce-tu-pe-mine”, vous êtes astrologue… magicien… *
— Ferească Dumnezeu! proprietarul ră mase profund
neîncreză tor.
— Domn la voi „P’tit Albert”.
Şi puse degetul ară tă tor pe o carte cu legă tură metalică aflată pe
masă şi al că rei titlu se ştersese, atâ t fusese de întrebuinţată .
— Asta e Biblia, câ t despre Tit Alber habar n-am cine este!
Stâ rnit, Frowenfeld stră fulgeră cu privirea ochii mereu
curtenitori ai vizitatorului, care întrebă fă ră a se clinti:
— Nu dat la Agricola Fusilier une ouangan, la nuit passe?**
 — Domnule?
— El fost aici?… noapte trecut?
— Domnul Fusilier a fost aici noaptea trecută … aşa-i. A fost
atacat de un asasin şi uşor ră nit. L-a însoţit nepotul lui, care presupun
că vă e vă r; are acelaşi nume.
Frowenfeld, sperâ nd că schimbase subiectul, conchise cu un
zâ mbet împă ciuitor, pe care însă nu-l dă du în vileag.
— Frate” la mine, spuse vizitatorul.
— Fratele dumneavoastră !
— Frate la mine alb; eu, în sieu, nu este alb. Joseph nu zise nimic.
Era prea înmă rmurit ca să mai vorbească ; exclamaţia care îi venise pe
buze i se retrase grabnic în suflet şi în clipa urmă toare tot mulatrul
rupse tă cerea:
— Sunteţi astrolog… vră jitor (fr.).
** O pomadă , noaptea trecută ”? (fr.).
— Eu la Numa Grandissime fiu cel mai mare.
— Da… da, fă cu Frowenfeld, de parcă ar fi alungat din minte
ceva îngrozitor.
— Nu vinde la mine… ouangan? întrebă din nou proprietarul.
— Domnule, exclamă Frowenfeld, retră gâ ndu-se un pas, iertaţi-
mă dacă vă jignesc; dar faptul că aţi avut un tată alb şi o mamă mulatră ,
din care cauză v-aţi atras dispreţul celor de aici, pentru mine nu
înseamnă nimic… absolut nimic! Şi dispreţuiesc orice remarcă
jignitoare fă cută pe acest motiv împotriva dumneavoastră . Dar,
domnule, indiferent care ar fi nedreptă ţile suferite de dumneavoastră
personal sau cele pe care le suferiţi împreună cu semenii
dumneavoastră , dacă vă gâ ndiţi să folosiţi vreo artă secretă împotriva
intereselor sau persoanei cuiva…
Proprietarul protestă în tă cere şi chiriaşul pierdut într-un torent
de indignare, tă cu şi el.
— M’sieu’ începu mulatrul, dar se opri şi ră mase pe faţă cu o
expresie de iritare care se adâ ncea cu fiecare clipă , pâ nă câ nd în cele
din urmă clă tină încet din cap şi spuse cu un zâ mbet de ză dă rnicie.
 — Eu nu poate vorbeşte engleza.
— Atunci scrieţi, zise Frowenfeld oferindu-i un scaun.
Pentru prima oară de câ nd se cunoşteau proprietarul acceptă să
se aşeze, înclinâ ndu-se adâ nc, cu o manifestare de profundă
recunoştinţă care îi accentuă în mod vizibil obişnuita demnitate. Primi
de pe un raft hâ rtie, pene şi cerneală şi Joseph se retrase în prăvă lie.
Honore Grandissime, o.l.c. * (aceste iniţiale n-ar fi putut intra în
uz pâ nă acum câ teva luni, dar oportuni – tatea lor şterge pă catul unui
uşor anacronism), Honore Grandissime, om* liber de culoare, ieşi atâ t
de neobservat din camera dosnică încâ t Joseph deveni conştient de
prezenţa lui doar câ nd îl simţi ală turi. Întinse spiţerului-a dar între
timp câ teva cuvinte ca să nu judecă m greşit.:
Tată l celor doi Honore era acel Numa Grandissime. – acel
copilandru – pe care puternicul Grand Marquis.
* în original f.m.c., prescurtare pentru „free man of color”, în
traducere „om liber de culoare” (n.t.).
spre marea supă rare a familiei de Grapion, îl primise ja o vâ rstă
atâ t de fragedă în râ ndurile armatei. Se pare că încrederea fusese
îndreptă ţită . Câ nd provincia se afla încă în mâ inile primilor ocupanţi,
numele lui Numa stră lucea în analele lamentabilelor ră zboaie cu
indienii; iar în 1768 (câ nd coloniştii, prost informaţi, irascibili şi de
multă vreme prost guvernaţi se împotriviră ca Louisiana să fie
transferată Spaniei), într-o perioadă a vieţii câ nd majoritatea tinerilor
sunt atraşi de toate extravaganţele politice ale momentului, el
ră mă sese de partea legii şi a câ rmuirii, deşi mai toţi cereau cu strigă te
frenetice libertate”. Mai mult decâ t atâ t, el îşi împiedicase tot neamul
înfierbâ ntat şi pus pe harţă să cadă în genunea dezastrului, şi le
obţinuse recunoaşterea fermă a fostelor funcţii din partea acelui
guvernator cu adevă rat bun şi irlandez cu adevă rat nobil, al că rui unic
act de sumară ră zbunare împotriva câ torva vâ nă tori de funcţii
insurgenţi l-a stigmatizat în istorie cu numele de Cruel O’Reilly. Dar
întâ mplă rile acestor zile îl încă runţiră pe Numa şi pe deasupra nici
urmarea lor nu-l satisfă cu. În toiul luptei dă duse dovadă de slă biciune
într-o singură decizie bă rbă tească – se că să torise împotriva propriei
voinţe. Doamna era din neamul Fusilier, sora lui Agricola, o fiinţă de o
rară inteligenţă şi frumuseţe pe care, în discuţii secrete cei mai în
vâ rstă i-o destinaseră încă din fragedă copilă rie. Cu toate acestea el
declarase că nu se va însura niciodată ; nu avea pretenţii, spunea el, că
ar fi extrem de scrupulos sau mai bun decâ t alţii, clar… asta între el şi
Creatorul lui… îşi pierduse dreptul la că să torie, toţi ştiau cum. Dar
Fusilierii se supă rară foarte tare şi Numa, descoperind că e gata să
izbucnească un conflict chiar atunci câ nd fă ră unitate nu putea trece un
clan nedezbinat prin torentul revoluţiei, „îşi sacrificase cu nobleţe un
mic sentiment de afecţiune” cum spunea familia lui, că lcâ nd
promisiunea de credinţă fă cută mamei celui care se afla acum lâ ngă
Joseph Frowenfeld, şi care pe vremea aceea de-abia învă ţase să
meargă . Gestul era necesar pentru a salva partidul… scuzaţi, a fost o
scă pare; trebuie să spunem pentru a salva
— Traducerea aproximativă a numelui Crud-cu-adevă rat (n.t.).
familia; asta nu e o parabolă . Totuşi Numa îşi iubi soţia. Ea îi
dă rui un bă iat şi o fată , gemeni; şi pe mă sură ce fiul îi creştea în deplină
armonie fizică , intelectuală şi morală , Numa nutrea speranţa că … de
vreme ce ambiţia şi mâ ndria tuturor Grandissimilor se concentraseră
acum în acest fiu legitim şi toate animozită ţile se potoliseră , va mai
apuca să -l vadă pe acest Honore îndreptâ nd relele pe care el nu
îndră znise să le smulgă cu totul din ră dă cină . Iar Honore moşteni
această speranţă şi începu s-o transforme în propriul să u scop şi
intenţie, chiar înainte de-a pleca la vâ rsta de cincisprezece ani
(împreună cu fratele vitreg, celă lalt Honore) să urmeze studiile la
Paris. Numa se stinse din viaţă curâ nd după aceea şi Honore, după
diverse peripeţii la Paris, la Londra şi prin alte locuri, în grija sau cel
puţin în compania unui unchi evlavios – cu un înalt rang bisericesc, se
întoarse la vatra ancestrală . Testamentul tată lui – după lege familia ar
fi putut să -l anuleze, dar nu le era asta firea – lă să lui Honore, cel cu
piele mai mă slinie, grosul averii pă rinteşti, iar celui mai tâ nă r, o
situaţie materială bună . Acesta din urmă – în loc să ia o funcţie
importantă , aşa cum ar fi procedat un Grandissime din alte generaţii –
spre ruşinea şi umilinţa rudelor sale întemeie o prosperă firmă
coţnercială . Fratele mai mare cumpă ră imobile şi deveni un rentier.
Proprietarul întinse spiţerului urmă toarea scrisoare:
DOMNULE JOSEPH FROWENFELD.
Să nu credeţi că cineva urmează să fie otrăvit de mine sau să în
dure vreo suferinţă de pe urma exercită rii de că tre m-ne a ceea ce e
cunoscut în general sub numele de grigri sau altminteri magie. În
această privinţă , domnule, vă rog să -mi permiteţi să vă ofer toate
asigură rile mele. Ah, nu! Nu acesta este motivul! Sunt victimă a cu totul
altei pasiuni”, foarte diferite şi anume, Dragostea. Stimate domn,
vorbindu-vă sau scriindu-vă ca unicului om cu sâ nge alb din Louisiana
care cred că e dispus să fie drept cu rasa mea aflată într-o mută
suferinţă , vă mă rturisesc că o iubesc pe Palmyre la Philosophe cu o
nebunie pe care buzele sau limba omenească nu o pot exprima (cum
de altfel o iubesc în acelaşi mod de exact nouă ani, şapte luni şi câ teva
zile). Doamne-Dumnezeule! Nu-mi pot stăvili în niciun chip iubirea!
Oare ce să fac, că ci, ah! sunt demn de milă ! Ea nu mă iubeşte câ tuşi de
puţin dar, pe de altă parte (dacă nu o bă nuiesc pe nedrept) este
devotată pâ nă peste cap unui om care nici el nu o iubeşte, atâ t este de
rece şi incapabil de a preţui pe cineva. Mă refer la Honore Grandissime.
Ah! ce bine îmi amintesc, ziua câ nd ne-am întors din Franţa
amâ ndoi… el şi cu mine. Câ nd am coborâ t de pe vas era şi ea acolo pe
chei, în mulţimea de rude şi servitori. Cum stă tea acolo stră lucea ca
luceafă rul de seară (era prima oară că o vedeam, pe câ nd el o cunoştea
de câ nd plecase la cincisprezece ani de-acasă , numai că eu n-am locuit
sub acoperişul tată lui meu alb… nicidecum… departe de el). Ea a
strigat „A la fin to vine şi s-a repezit şi l-a luat de după gâ t cu
splendidele ei braţe şi l-a să rutat de două ori pe un obraz şi pe celă lalt
şi ochii ei splendizi stră luceau de o frumuseţe imensă .
Dacă aţi vrea să -mi daţi un poudre d’amour **, cum nu mă
îndoiesc că puteţi cu întinsele voastre cunoştinţe să faceţi un praf
că ruia nimic să nu-i reziste, dar care în acelaşi timp să nu pricinuiască
niciun ră u vieţii sau să nă tă ţii, aşa încâ t să reuşesc să -l folosesc pentru
a câ ştiga afecţiunea acelei împă ră tese a sufletului meu, nu aş ezita să
vă dau orice preţ mi-aţi cere pâ nă la suma de 1.000 $… sau ce spun,
chiar mai mult. Domnule, vreţi să faceţi lucrul ă sta?
Am onoarea de-a ră mâ ne cu tot respectul.
Al Dumneavoastră umil şi sincer, H. GRANDISSIME
Frowenfeld îşi mută încet privirea de la foaia de hâ rtie la faţa
proprietarului. În privirea care îl întâ mpină se luptau descurajarea şi
speranţa; dar câ nd Joseph spuse cu o expresie plină de milă , „N-am
nicio putere să vă ajut”, dezamă gitul îndră gostit privi ţintă pentru o
clipă -n direcţia stră zii, apoi îşi luă pă lă ria, se înclină şi plecă .
* în sfâ rşit, ai venit (fr.).
** Praf pentru dragoste (fr.).
Artă şi comerţ
Cam la două -trei zile după discuţia relatată , spiţerul din rue
Royale gă si cu cale să roage un prieten să -i ţină locul în prăvă lie câ teva
minute pâ nă va face el un scurt comision. Ză bovi însă ceva mai mult
decâ t intenţionase, că ci se întâ lni cu Aurora şi Clotilde care tocmai
ieşeau din catedrală . Ambele îl salutară cu o cordialitate care era
aproape îmbă tă toare. Aurora îi întinse chiar şi mâ na. Stă tu doar o clipă
ră spunzâ nd, roşindu-se, la două -trei întrebă ri puse de Aurora; totuşi
chiar şi în acest scurt interval de timp şi deşi Clotilde asculta cu cele
mai suave zâ mbete şi cu cele mai încâ ntă toare schimbă ri în expresia
feţei, el îşi reînnoi acut convingerea că tâ nă ră , cu totul nejustificat,
nutrea faţă de el o vagă antipatie, dacă nu chiar o adevă rată
neîncredere. Că avea unele rezerve, asta era sigur.
— Sieur Frowenfel, zise Aurora câ nd el îşi ridică pă lă ria să le
salute, n-ai trecut încă pe-acasă pe la noi.
El nu pricepu, pâ nă câ nd se roşi tot şi ră spunse, nici el nu mai
ştia ce… ceva cum că intenţionase în fiecare zi. Se simţi înă lţat, nici el
nu ştia unde; porţile Raiului se deschiseră , totul era o revă rsare de
stră lucire şi apoi ră mase singur; doamnele, lă sâ nd în urmă un adieu
mai dulce decâ t parfumul pe care îl luaseră cu ele, se depă rtară parcă
plutind spre sud şi dispă rură . De ce oare cea mai în vâ rstă , deşi evident
privită de cea tâ nă ră cu admiraţie, supunere şi copleşitoare, afecţiune,
uneori pă rea că este, s-ar putea zice, pă zită de ea? Lui îi plă cea mai
mult Aurora.
Câ nd Joseph se întoarse la prăvă lie, prietenul lui fă cu
constatarea că dacă ar mai avea mulţi vizitatori ca cel care venise în
timpul câ t lipsise el, şi-ar permite să -şi dea aere. Fusese Honore
Grandissime şi nu lă sase niciun mesaj.
— Ascultă , Frowenfeld, ar merita să -ţi angajezi un ajutor.
Joseph era cu totul absent.
— M-am gâ ndit şi eu la asta.
Nefericită greşeală ! Câ nd să deschidă uşa în dimineaţa
urmă toare, spre groaza lui se vă zu faţă -n faţă cu vreo patruzeci de
indivizi. Cinci să riră de pe pragul uşii şi cam treizeci şi cinci de pe
bordura de la trottoir, îşi cură ţară de praf acea parte a îmbră că minţii
care întotdeauna cade ca turnată pe orice creol şi se buluciră în
prăvă lie. Spiţerul se retrase în spatele zidului să u de apă rare, adică a
biroului unde scria reţete, şi le explică scurt şi ră spicat că nu doreşte să
angajeze pe niciunul din ei sub niciun motiv. Nouă zeci la sută din ei nu
înţelegeau o boabă englezeşte, dar comportarea lui nu lă sa nici urmă
de îndoială . Se înclinară cu toţii politicoşi şi îşi luară ră mas bun.
Adevă rul e că Frowenfeld îi nedreptă ţise pe aceşti tineri; şi deşi
erau departe de a-l lă sa s-o afle, unii resimţiră acest lucru şi oprindu-se
la urmă torul colţ de stradă să se uite cum picta cineva o firmă ,
schimbară între ei nişte priviri pline de reproş la adresa lui. îi tratase
de parcă ar fi vrut cu toţii să se că pă tuiască . Oare aşa era? Nici gâ nd.
Doar două zeci candidau la slujbă ; restul de două zeci erau prieteni care
veniseră să -i vadă că obţin postul. Şi mai era ceva; deşi cum spusese
spiţerul, r. ici unul nu ştia nimic despre meseria de spiţer – hotă râ t că
nu, şi nici despre vreo altă meserie în toată lumea asta – erau cu toţii
dornici să înveţe… cu excepţia unuia. Un tâ nă r cu un fel de moliciune
patriciană şi haine scumpe, ră mase o clipă în urmă după exodul,
general şi trase concluzia că datorită lui Frowenfeld era Probabil mai
bine că nu primise slujba, deoarece aştepta ca de îndată ce se vor
rezolva toate necazurile şi Louisiana va reveni la fosta ei bună stare, să
primească din Franţa o importantă însă rcinare oficială . Dar avea* un
prieten… un vă r… pe care ar dori să -l recomande, exact omul potrivit
pentru slujba asta; un tip splendid? sociabil, educat… pă i cum? cel mai
bun dresor de câ ini pe care ar putea spera dl. Frowenfeld să pună ochii
vreodată ; un „pescar formidabil, cum n-am vă zut în viaţa mea!”…
punctul de atracţie al orică rui bal… putea să se descurce cu o parteneră
care să câ ntă rească de două ori câ t el; prietenul îl vă zuse luâ nd la dans
o doamnă atâ t de înaltă încâ t el de-abia îi ajungea pâ nă la piept şi
învâ rtind-o la vals de la dreapta la stâ nga… exact aşa f şi apoi, iute ca
fulgerul rotind-o exact aşa, de la stâ nga la dreapta… „grasios ca un
pă un! Poate la el se scrie şi se citeasche şi ştie se chinte!” – se gră bi
vorbitorul să -l asigure, înainte de a trece la un alt exemplu.
JYI – inunatul dansator n-a mai apă rut la vedere; dar Joseph se
stră dui să se descurce şi curâ nd descoperi un om care corespundea în
parte cerinţelor. Se întâ mplase cam aşa: într-o zi, în mâ nă cu o carte
din care tocmai citise, Joseph se plimba de la un capă t la altul al
prăvă liei, adâ ncit în gâ nduri. Din iţele ţesute în jurul lui de întâ mplă rile
care îl priveau, atâ rnau două capete ră zleţe care ar fi trebuit să se lege
pe undeva; dar unde? Era vorba de cele două vizite pe care i le fă cuse la
prăvă lie tâ nă rul negustor Honore Grandissime. Se opri să mediteze
mai adâ nc; oare ce „şir de gâ nduri” stâ rnise el în mintea unui
asemenea om?
Era tocmai pe punctul de a-şi relua plimbarea, câ nd. În prăvă lie
intră sau mai precis năvă li, un tâ nă r cu ochi albaştri şi bucle castanii, a
că rui vioiciune adolescentină ca de altfel şi încă lţă rile fine cu catarame
de argint şi croiala perfectă a hainelor, îl recomandau a fi creol pur
sâ nge. Numele, câ nd îl rosti, explică de ce tâ nă rul era blond,
dezvă luindu-i originea franco-celtică .
— Sieur Frowenfeld, zise el, înaintâ nd spre mijlocul încă perii ca
un bă iat care intră în clasă după recreaţie, la mine este ceva frumos se
puneţi la voi în vitrin.
 Rostind aceste vorbe el se întoarse ca pe roate şi apucă din
mâ inile unui puşti negru care în clipa aceea intrase pe uşă , un obiect
dreptunghiular învelit în hâ rtie.
Vitrina lui Frowenfeld se transforma tot mai rapid într-o
expoziţie de artă . Două statuete, o tabacheră de aur, o casetă scumpă
pentru bijuterii, sau o pereche de pistoale mari, bogat împodobite cu
nestemate – obiecte aparţinâ nd cine ştie că rui bă trâ n gentleman sau
că rei bă trâ ne doamne cu averile secă tuite şi care trebuiau vâ ndute
pentru a pă stra cu straie bune şi pomezi aparenţele în spatele că rora se
ascundea foamea – toate acestea se adunau în vitrina îndatoritorului
spiţer pentru a fi vâ ndute la tombola. Şi, în treacă t fie spus, e demn de
notat în ce priveşte educaţia morală a unui om care îşi propusese să nu
facă niciun compromis conştient cu nicio formă a ră ului, că el nu vedea
nimic dă ună tor sau nepotrivit în acest joc prostesc. Dar „în vitrina lui
Frowenfeld” apă rură şi articole destinate direct vâ nză rii sau pentru a fi
expuse un timp limitat; ca, de pildă , minunatele tapiserii ale unei
vă duve de nouă zeci de ani; mici bucheţele de flori gingaşe declarate cu
îndreptă ţită mâ ndrie a fi fă cute numai din oase de draci-de-mare;
altele, mari şi bogate, la vederea că rora orice botanist ar că dea lat „şi ar
muri înnebunit, precum talazurile să lbatice” şi al că ror merit
recunoscut era că fuseseră fă cute exclusiv din materiale produse pe
pă mâ nt creol; un tablou reprezentâ nd mă nă stirea şi capela ursulinelor,
executat în patruzeci şi cinci de mir. ute de că tre o fetiţă de zece ani,
fiica \ aducei Felicie Grandissime; şi asediul Troiei, fă cut în peniţă cu
cerneală obişnuită , munca de două zeci de ani a unui „cetă ţean din New
Orleans”. Era firesc ca toate aceste obiecte să ajungă la „Colţul lui
Frowenfeld” că ci aici se adunau criticii mai des decâ t în alte pă rţi. Ah!
minunaţi oameni criticii ă ştia; din fericire r. c-au mai ră mas şi acum
câ ţiva.
Tâ nă rul cu bucle castanii sprijini de tejghea marginea
pachetului, împse ambalajul şi dă du la iveală o Pictură .
Nu zise nimic… în vorbe; dar întinzâ nd braţul conte: aptă tabloul
mai de la distanţă mişcâ ndu-l în diferite Poziţii şi aruncâ nd ba asupra
lui, ba asupra lui Joseph
Frowenfeld o privire mai triumfă toare decâ t cele trei vorbe cu
care fusese lichidat Caesar.
Spiţerul pironi pe tablou o privire lungă şi tă cută de somnambul.
În cele din urmă întrebă :
— Ce reprezintă ?
— Pe Louisiana chind refuze se intre în Uniune! ră spunse
creolul cu o exaltare care ameninţa să izbucnească în strigă te de hip-
hip-ura.
Joseph ru zise nimic, dar se miră în tă cere de anatomia
Louisianei.
— Un subiect formidabil! exclamă creolul.
— Alegoric, adă ugă spiţerul strâ ns cu uşa.
— Alegoric? Nu, domnule! Alegoric n-a vezut în viaţa lui aşa o
pentura… artistul ste în faţa dumitale!
— E opera dumitale?
— E opera mea, Raoul Innerarity, vej cu distinsul Honore
Grandissime. Jur, domnule, pe un morman de Biblii înalt chit mine!
Se bă tu cu pumnul în piept.
— Vrei să -l expui în vitrină ?
— Da, dom’le.
— Pentru vâ nzare?
M. Raoul Innerarity ezită o clipă înainte de-a ră spunde.
— Sieur Frowenfel, cred che e o prostie se fi prea mâ ndru, nu-i
aşa? Eu vreau se spuneţi „Domnule, Sieur Innerarity nu lucreaze
pentru vâ nzare, ci pentru espoziţie; mais*… chind cineva se uite atâ t de
interesat… artistul îşi privi opera cu languroasă invidie, îţi spui, foudre
tonnerre! la naiba!… îmi iau acest responsabilitate… v-o dau cu două
sute cincizeci de dolar! E mai bine se mai laşi mâ ndria de-o parte, ce
zici, Sieur Frowenfel?
— Aşa-i, confirmă Joseph, luâ nd tabloul pentru a-l expune în
vitrină , urmat de noul să u prieten care se ţinea „scai după el, dar mai
bine m-ai lă sa să spun clar că e de vâ nzare.
 — O… mie mi-e indiferent… mais… rudele n-o se me ierte
niciodată ! mais… de-i nainte, nu-mi pase! De vâ nzare se fie!
— Dar (fr.).
— Sieur Frowenfel, reluă el, câ nd se întorceau amâ ndoi de la
vitrină , acum o septemine – şi ridică un de-l get – ce fă ceam eu?
Fă ceam chitanţe, pe onoarea mea!… pentru verul Honore! şi deodate
iate che sunt artist! Cum am descoperit asta am zis „Vere Honore” –
elocventul vorbitor ridică piciorul şi dă du în aer o lovitură uşoară ,
politicoasă – „chit o s-o mai tră iesc n-o se mai fac mlinca asta; adieu!”
Din vâ rful buzelor trimise. În zbor un să rut în direcţia birourilor
vă rului să u.
— Domnule Innerarity, exclamă spiţerul, mă tem că faci o mare
greşeală .
— Credeţi che cer prea mult?
— Ca să fiu sincer, domnule, cred că da; dar nu asta este cea mai
mare greşeală pe care o faceţi.
— Atunci chit valoreaze?
Spiţerul zâ mbi şi roşi în acelaşi timp.
— Aş prefera să nu mă pronunţ; e un exemplu destul de
acceptabil de artă creolă ; există doar un singur mijloc prin care tabloul
dumitale să poată valora vreodată atâ t câ t ceri pe el.
— Şi care e acela?
Zâ mbetul pieri şi roşeaţa se accentuă câ nd Frowenfeld
ră spunse:
— Dacă ar putea deveni un mijloc de a aminti celor din
Louisiana că în artă simplul talent nu contează 1 mai nimic, şi că nimeni
pe lume nu trebuie să muncească mai mult decâ t un geniu; atunci ar
valora mii de dolari!
— Credeţi che face o mie de dolar? întrebă creolul în timp ce pe
chip îi alergau lumini şi umbre.
— Nu, domnule.
Criticul-fă ră -voie se stră dui inutil să -şi reţină zâ mbetul.
— Atunci chit credeţi?
 — Domnule Innerarity, luat ca exerciţiu el valorează în raport de
adevă rul sau de îndemâ narea pe care le-aţi dobâ ndit de pe urma lui;
pentru un specialist în pictură înseamnă exact uleiuri în valoare de
zece dolari aruncate Pe apa sâ mbetei; dar ca obiect de vâ nzare
valorează exact e, t va aduce fă ră nicio falsă reprezentare.
— Doue-sute-cincizeci de dolar… sau nimic! spuse indignat
creolul, încleştâ nd un pumn şi cu cealaltă mâ nă luâ ndu-şi pă lă ria din
cap şi dâ nd cu ea de tejghea. Ha! ha! ha!, uleiuri aruncate… uleiuri
aruncate! Sieur Frowenfel habar n-ai! Eşti specialist în pentura?
adă ugă el prudent.
— Nu, domnule.
— Eh, bien! foudre tonnerre. … asculte! ştii ceva Sieur
Frowenfel? Aşa se vorbeşte totdeauna de prima pentura a unui artist.
Da eu te rog se ierţi la mine, domnule Frowenfel, dache am vorbit puţin
prea inflecherat.
— Atunci trebuie să mă ierţi şi dumneata, dacă în dorinţa de-a te
ajuta mi-am permis să vorbesc prea multe. Ar fi trebuit probabil să
spun ceea ce am intenţionat să spun de la bun început, şi anume că
dacă nu dispui de mijloace materiale…
— Credeţi che aş fi fă cut atunci chitanţe? Hmm!
— …ai fă cut o greşeală irosindu-ţi mijloacele de trai…
— Da veru meu a dat locul meu la altul şi nu mai are nevoie de
mine. Ai nevoie de un ajutor? … care se vorbească pentru limbile…
franceza, engleza, spaniola şi italienne? Ce zici? O s-o lucrez aici
dimineaţa şi o s-o pentez seara; ce zici?
Joseph fu luat pe neaşteptate. Zâ mbi, se încruntă , îşi trecu mâ na
peste frunte, îl observă pentru prima oară de câ nd intrase cu tabloul,
pe negrul cel mititel care stă tea proptit de marginea uşii, şi zise, pă i… şi
zâ mbi din nou.
— O s-o rog pe verul meu Honore se vedea referinţe despre
mine, zise4 Innerarity.
— Te pricepi câ t de câ t la meseria asta?
— Da.
 — Poţi să stai la prăvă lie înainte de masă sau după masă , cum se
va întâ mplă să -ţi cer?
— Pă i? înainte… după -masa? ră spunse el.
— Poţi ca uneori să pictezi dimineaţa şi să stai la prăvă lie seara?
— Da, domnule.
Detaliile mă runte se aranjară pe loc. Raoul dă du negrului
drumul să plece, îşi scoase haina şi se puse să filtreze nişte soluţii,
ră mâ nâ nd stabilit că salariul, cu adevă rat microscopic, avea să fie plă tit
cu începere de la acea dată , cu condiţia ca vă rul să u să -i dea
recomandarea.
— Sieur Frowenfel, strigă el la un moment dat de sub tejghea
credeţi che ar fi vreo superare dache pentez un negru?
— Nicidecum.
Pe sufletul meu! ce pentura aş putea s-o fac cu
Bras-Coupe!
Dacă nu altceva, cel puţin inspiraţie divină avea în Louisfana.
O greşeală câ t se poate de firească
Dl. Raoul Innerarity se dovedi o adevă rată comoară . Faptul
deveni evident în câ teva ore. Pentru cel dornic să studieze viaţa obştii
el reprezenta o cheie, o lumină , un lexicon, un microscop, un tabel
sinoptic, o carte de heraldică , un registru de adrese, un pahar cu vin, o
pereche de aripi, un almanah hazliu, un clopot scufundă tor, un veritas
creol. Înainte ca ziua să fi avut timp să se ră corească , torentul lui
neîntrerupt de vorbe fă cusq mai mult pentru elucidarea misterelor în a
că ror ceaţă începuse să bâ jbâ ie patronul lui, decâ t fă cuse spiţerul în
jumă tate de an de anevoioase şi meticuloase presupuneri. Era ca şi
cum i-ar fi ară tat cum să porţioneze o pasă re necunoscută . Modul în
care legă povestirile fă câ ndu-le să decurgă una dintr-alta şi scoase într-
o lungă procesiune panoramică pe Lufki-Humma şi Epaminondas
Fusilier, pe Zeph yr Grandissime şi pe doamna cu misterioasa lettre
eleeachet, pe Demosthenes de Grapion cu a sa fille à l’hopital *, pe
Georges de Grapion cu a sa fille à la cassette, pe Numa Grandissime,
tată l celor doi Honore, pe tâ nă rul, Nancanou şi pe bă trâ nul Agricola –
modul în care îi puse pe toţi
„Să salute-n pas uşor, în vraja unei hori”.
ar fi fă cut de ruşine volubilitatea mă iestrită a Şeherezadei.
— Ascultaţi! zise povestitorul rezumâ nd cele spuse; luaţi orice
istorie a Franţei şi se vedeţi vâ rsta familiei
— Fata cu spitalul (fr.).
mele. Oamenii vorbesc de familiile de Bouligny, de Sauve, de
Grancipre, de Lemoyne, de St. Maxent… prostii! Familia de Grandissime
e veche chit dracu’. Ce zic eu? Cele mai mulţi familii creole nu sunt atâ t
de veche nici chit rudele mele galbeni!
Curâ nd Frowenfeld descoperi că lui M. Raoul îi plă cea să -şi
condimenteze puţin povestirile, ca să sune mai bine
Dar principalul era că se afla acolo. O adevă rată comoară , şi
Frowenfeld, scă pâ nd cu fuga din faţa nesecatului torent de vorbe
pentru a putea digera în linişte, străvechile istorii ale Grandissimilor şi
de Grapionilor, începu să croiască planuri plă cute pentru viitorul
apropiat. Mâ ine dimineaţă va lă sa prăvă lia în grija lui Raoul şi va face o
vizită lui M. Honore Grandissime pentru a se sfă tui cu el dacă să -l
pă streze sau nu pe artistul înnă scut în slujba de vâ nză tor la spiţerie.
Mâ ine seară îşi va aduna tot curajul şi-şi va sili paşii mari, dar sfioşi, să -
l poarte pâ nă în pragul casei de la numă rul 19 pe rue Bienville. Iar în
seara urmă toare se va duce să vadă ce se întâ mplă cu doctorul Keene,
care cu două -trei seri în urmă , câ nd se despă rţise de grupul de flecari
în uşa prăvă liei lui, ară ta foarte bolnav. Restul orelor le va petrece cu
pregă titul reţetelor şi cu „banii pierduţi”.
Şi totuşi, deşi ordinea mişcă rilor fusese atâ t de strâ ns plă nuită ,
cu atâ t mai mult parcă persista în aer ceva care ba dintr-o parte, ba
dintr-alta, îl îndemna cu şoapte agitate să se gră bească . Se pare că
presimţirea unei apropiate crize reuşise să iasă din el la suprafaţă şi
acum plutea prin toată încă perea.
O asemenea senzaţie ar fi fost destul de firească la chiriaşele din
rue Bienville numă rul 19, care îşi petreceau acum a zecea din cele
optsprezece zile de graţie acordate lor pentru a-şi salva mica
fortă reaţă . Că ci asigură rile Palmyrei că arderea lumină rii va face
negreşit ca banii de chirie să vină la timp, nu erau cunoscute Clotildei,
iar pentru Aurora ele erau insuficiente pentru a-i-aduce linişte
sufletească . Dar exista în aceste femei o anumită lipsă de simţ practic
care, deşi regretabilă , era totuşi parte din frumuseţea lor creolă şi fă cea
din absenţa orică rei perspective cu adevă rat stră lucitoare ceea ce face
o galaxie pentru un cer fă ră lună . Poate că nu se stră duiseră pe câ t ar fi
putut să examineze toate că ile şi mijloacele posibile pentru a reuşi să
înfrunte pericolul pecuniar care se nă pustea atâ t de rapid asupra lor.
Din punctul de vedere al creolilor nu se gospodă reau ră u. Se îmbră cau
încâ ntă tor cu o cheltuială incredibil de mică ; se pricepeau să înă buşe
sub aparenţa unui zâ mbet de bună stare, suspinul interior al foamei
ascunse; erau în stare să spună pă rinţilor celor două -trei eleve pe care
le aveau să se achite câ nd îi va aranja mai bine, iar ele să se întoarcă
acasă la o masă care ar fi fă cut să plâ ngă orice suflet de creştin; dar câ t
priveşte estimarea vitezei pe orbitele respective a notelor care
trebuiau achitate, o asemenea perspicacitate dobâ ndită prin educaţie
le era stră ină . Cunoştinţele lor în ale economiei se reduceau la cum să
evite ceea ce o maximă creolo-africană numeşte commerce Man Lizon
— Qui assete pou’ trois picaillons et verzi pou’ ein escalin
(cumpă rat cu trei picayuni şi vâ ndut cu doi) dar era o economie care
fă cuse din propriul lor câ ine un spartan; că ci dacă această economie ar
fi fost pe jumă tate atâ t de înţeleaptă pe câ t era de eroică , unica sa masă
pe zi n-ar fi constat invariabil din ră mă şiţele de orez rece de la
bucă tă rie şi sosul care ră mâ nea în farfuriile cu mâ ncare de bame.
În dimineaţa stabilită de Joseph Frowenfeld pentru vizita la M.
Grandissime, pe rue Toulouse, exact în faţa unei galerii spaniole şi
vizavi de atelierul unui fierar
— Atelierul se afla între un magazin de bijuterii şi clă direa mare,
cu balcoane şi lucarne a unui depozit de vinuri – Aurore Nancanou, cu
faţa acoperită de un voal, ezitâ nd o clipă , se-oprise şi acum îl întreba pe
un că ruţaş negru, mare câ t un munte, cum să ajungă la birourile lui M.
Honore Grandissime.
 Înainte ca omul să apuce să -i ră spundă , ea ză ri numele la o scară
din interiorul galeriei şi mulţumind că ruţaşului de parcă ar fi mulţumit
unui prinţ, se gră bi să urce. Un miros îmbietor de pesmeţi calzi venind
de la o brută rie din curtea pavată de dedesubt năvă li. prin galerie şi o
luă pe scă ri în sus însoţind-o pe Aurore în liniştea de mormâ nt a
biroului contabil. În secţie lucrau cam patrusprezece funcţionari. Era
un adevă rat bâ rjog al Grandissimilor. Mai mult de jumă tate din ei erau
oameni trecuţi de jumă tatea vieţii, iar unii chiar mai în vâ rstă . Unu sau
doi sunt atâ t de frumoşi sub nobila po< doabă de bucle argintii, că
aproape orice femeie – Clotilde, de pildă – şi-ar fi zis „Negreşit acela
sau celă lalt trebuie să conducă biroul”. Aurora se apropie de grilajul
care o despă rţea de tă cuţii truditori şi îşi îndreptă privirea spre cel mai
îndepă rtat colţ al încă perii. Acolo, la un birou mare, stă tea un om slab,
cu aspect bolnăvicios, cu ochi foarte injectaţi şi cu două perechi de
ochelari, mâ nuind privilegiat pana cu mult zgomot.
— H-h-m-m! fă cu Aurora foarte discret.
Un tâ nă r lă să deoparte rigla şi veni la grilaj înclinâ ndu-se tă cut.
Pe faţă i se vedea oboseala. Petrecerile nocturne mai degrabă decâ t
grijile sau anii i-o ridaseră ; dar salutul lui dovedise că avea clasă .
— Madame – rosti cu glas scă zut.
— Monsieur, doresc să vorbesc cu M. Grandissime, zise ea în
franceză .
Dar tâ nă rul ră spunse în engleză .
— Sunteţi o chiriaş, nu-i aşa?
— Da, domnule.
— Atunci trebuie se vedeţi pe M. De Brahmin.
— Nu, domnule; pe M. Grandissime.
— M. Grandissime niciodată nu vede o chiriaş.
— Eu trebuie se ved pe M. Grandissime.
Aurora îşi ridică voalul şi îl dă du peste pă lă rie.
De îndată funcţionarul traversă încă perea spre biroul din
celă lalt capă t. Pana omului cu ochii iritaţi scâ rţâ i şi mai tare – scâ rţa,
scâ rţa – de parcă ar fi încercat să râ câ ie sub uşa de la numă rul 19 pe
rue Bienville… o clipă şi apoi se opri. Funcţionarul cu o mâ nă la spate şi
cu cealaltă atingâ nd biroul, murmură câ teva cuvinte, la care celă lalt,
după ce privi pe sub braţul lui la Aurora, dă du un ră spuns scurt şi
înă buşit şi îşi luă din nou pana. Funcţionarul se întoarse, ieşi pe o
portiţă a grilajului, o conduse pe Aurora într-o cameră luxoasă şi
întorcâ ndu-se cu încă o plecă ciune curtenitoare îi oferi un tot toliu şi se
retrase.
„După optsprezece ani”, se gâ ndi Aurora, câ nd ră mase; singură .
După câ te ştia ea trecuseră optsprezece ani de: câ nd un reprezentant al
familiei de Grapion se întâ lnisefaţă în faţă cu un Grandissime; chiar şi
acel reprezentant nu fusese decâ t ră posatul ei soţ, deci o simplă rudă
prin alianţă . Câ ţi ani erau de câ nd bunicul ei, Georges de Grapion,
că pitan de dragoni, avusese acea întâ lnire fatală cu un Mandarin de
Grandissime, nici ea nu-şi mai amintea. Acolo pe perete, vizavi de ea,
era portretul unui tâ nă r într-o că maşă de zale care ar fi putut fi M.
Mandarin în persoană . Simţi cum în vine i se înfierbâ ntă sâ ngele
neamului ei. „Tagmă de impertinenţi”, zise ea, fă ră să rostească
vorbele, „nu mai avem bă rbaţi să vă înfrunte; dar aşteptaţi. Să vedeţi ce
poate face o femeie”.
Gâ ndurile acestea îi alergau prin minte în timp ce privirea îi
trecea de pe un obiect pe altul. Ceva îi aminti de Frowenfeld şi
amestecâ nd o expresie sfidă toare la adresa duşmanilor moşteniţi şi
una amuzată la gâ ndul spiţerului, se lă să în voia unui zâ mbet tă cut. Mai
pă stra încă zâ mbetul pe buze, câ nd privirile care colindau prin
încă pere îi ajunseră la o mică oglindă .
Aurora câ t pe ce să sară din fotoliu.
Nu fiindcă oglinda îi dezvă lui o nişă pe care nu o observase pâ nă
atunci; nu fiindcă acolo, în spatele unui birou scump stă tea un tâ nă r
citind o scrisoare; nu fiindcă s-ar fi putut ca el s-o studieze că ci era
foarte probabil că pentru a evita de-a fi întrerupt prematur din lectură
se ferisesă -şi ridice privirile; nici fiindcă omul era evident Honore
Grandissime; ci fiindcă Honore Grandissime, dacă el era acela, era
aceeaşi persoană pe care o vă zuse întoarsă cu spatele la ea în farmacie
– că lă reţul al. că rui cal o trâ ntise la pă mâ nt cu zece zile în urmă ,
locotenentul de dragoni care îşi scosese masca şi pentru care îşi
scosese şi ea masca la bal! Fugi! Dar unde? Cum? Era prea tâ rziu; nu
mai avea timp nici mă car să -şi lase în jos voalul. M. Grandissime îşi
ridică privirea spre oglindă , lă să să -i cadă scrisoarea din mâ nă cu o
uşoară tresă rire de consternare şi veni repede spre ea. Pentru o clipă
stinghereala ei se ară tă în roşeaţa care o cu
prinse şi în dorinţa chinuitoare de-a scă pa de-acolo; dar în clipa
urmă toare ea se ridică , ce-i drept extrem de agitată în adâ ncul fiinţei,
dar cu o figură pe care puterea magică înnă scută a ochilor ei o fă cea să
pară aproape netulburată .
El i se adresă în franceza pariziană :
— Vă rog, luaţi loc doamnă .
Ea se lă să în fotoliu.
— Doriţi să vorbiţi cu mine?
— Nu, domnule.
Nu vedea cum să iasă din această situaţie falsă , dar… nu putea să
spună da.
Tă cură amâ ndoi.
— Cu cine…
— Vreau să vorbesc cu M. Honore Grandissime.
— Aşa mă numesc, doamnă .
— Ah! – cu un zâ mbet angelic; îşi adunase în sfâ rşit minţile şi
era gata de atac. Nu sunteţi unul din funcţionarii lui?
M. Grandissime zâ mbi uşor în timp ce-şi spunea în sinea lui:
„Hei, albiniţo, vrei să mă înţepi, nu-i aşa?” şi apoi îi ră spunse la
întrebare:
— Nu, doamnă . Sunt persoana pe care o că utaţi.
„Persoana pe care eu o caut…” mâ ndria ei se simţi atinsă . „Eu!” –
se gâ ndi ea – „eu sunt persoana pe care, n-am nicio îndoială , ai dorit s-
o întâ lneşti încă de la bal”, dar privirea îi ră mase de o gravitate
neclintită , îşi atinse uşor buzele cu batista şi îi întinse somaţia cu
chiria.
 — Am primit-o de la birourile dumneavoastră . Lunea trecută s-
au 4 mplinit o să ptă mâ nă .
Se simţi. O uşoară subliniere în specificarea dată ; era ziua cu
accidentul.
Honore Grandissime, oprindu-se cu înştiinţarea doar Pe
jumă tate deschisă , îşi dă du seama câ t era de recomandabil să -şi adune
toate resursele minţii şi spiritului pentru a da un ră spuns înţelept; şi
pe câ nd acestea îi ră spundeau chemă rii, o nobleţe atâ t de stră lucitoare
îi lumină chipul şi întreaga fiinţă , încâ t Aurora scoase o exclamaţie în
sinea ei chiar în timp ce jubila în urma înţepă turii pe care i-o dă duse.
— Lunea trecută s-a împlinit o să ptă mâ nă ?
Ea se înclină uşor.
— În ziua aceea mi s-a întâ mplat o adevă rată nenorocire, zise M.
Grandissime.
— Da? replică doamna, ridicâ ndu-şi politicos sprâ ncenele cu un
aer de suferinţă , dar bă nuiesc că v-aţi revenit.
— Eu am fost, doamnă , cel care în seara aceea v-a pricinuit o
suferinţă pentru care mă tem că nu veţi accepta niciun fel de scuză .
— Dimpotrivă , zise Aurora protestâ nd cu generozitate, eu ar
trebui să -mi cer scuze; mă tem că v-am ră nit calul.
M. Grandissime zâ mbi doar şi deschizâ nd somaţia îşi aplecă spre
ea privirile zicâ nd pe un ton preocupat:
— Vă mulţumesc, dar calul meu nu are nimic.
Pe mă sură ce citea pe figură i se aşternea un aer serios; şi parcă
se lungea prea mult ca să ajungă la capă t.
„Încearcă să se gâ ndească cum să scape de mine” îşi zise Aurora;
„nă scoceşte un pretext cu care să mă expedieze şi câ nd va veni zece
mai, vom fi scoase afară în stradă ”.
M. Grandissime îi întinse scrisoarea, dar ea nu ridică mâ na s-o
ia.
— Vă rog să primiţi asigură rile mele, doamnă , că n-aş fi permis
niciodată ca de la birourile mele să vă fie trimisă această somaţie; nu
sunt acel Honore Grandissime în numele că ruia este semnată somaţia.
 Aurora zâ mbi în aşa fel încâ t să arate clar că acesta era exact
subterfugiul pe care îl anticipase.
— Oacă ar fi fost acasă , s-ar* fi aruncat cu faţa în jos pe pat; aici
însă se mulţumi să zâ mbească gâ nditor spre tabloul reprezentâ nd un
port din Indiile de Est şi complet inutil îşi rearanjă batista sub mâ inile
împreunate.
— Există , ştiţi – începu Honore, cu un zâ mbet care de fapt
spunea „Ştiţi prea bine că există ” – doi Honore Grandissime. Acesta
care v-a „trimis scrisoarea e un om de culoare…
— O! exclamă Aurora cu o bruscă scâ nteie de maliţiozitate.
Dacă vreţi să -mi încredinţaţi această hâ rtie, spuse
Honore calm, voi vorbi cu el şi mă angajez că nu veţi mai avea
de-acum încolo niciun necaz în privinţa aceasta. Bineînţeles, nu vreau
să spun că voi achita eu însumi suma; nu îndră znesc să mă ofer să -mi
iau o asemenea libertate.
În clipa aceea simţi că un impuls fierbinte îl fă cuse să meargă cu
un pas prea departe.
Aurora se ridică cu un refuz cu atâ t mai ferm cu câ t nu era rostit.
Nici nu zâ mbi ţi nici nu mai aruncă scâ ntei, ci luă o expresie
binevoitoare de femeie practică şi imediat spuse, luâ nd înapoi somaţia
în timp ce vorbea:
— Vă mulţumesc domnule, dar i s-ar putea pă rea ciudat să -şi
gă sească somaţia în mâ inile unei persoane care nu are niciun amestec
în toată povestea. Va trebui să mă ocup eu însă mi de ea.
„Ah! mică vră jitoare” se gâ ndi cel care o asculta cu o figură gravă
acordâ ndu-i toată atenţia „la urma urmelor… şi la bal şi oriunde… asta-
i starea de spirit care te prinde cel mai bine” – fapt pe care nimeni nu-l
ştia mai bine decâ t vră jitoarea însă şi.
O conduse spre uşa deschisă care ducea înapoi spre
contabilitate şi cei o duzină şi mai bine de funcţionari, care fiecare
folosindu-şi propria ingeniozitate, reuşiră să arunce spre ei o privire,
nu putură să nu simtă că nu mai vă zuseră vreodată o pereche atâ t de
frumoasă . Dar ea îşi coborî voalul, se înclină spre M. Grandissime cu un
politicos „Pâ nă aici” şi ieşi.
M. Grandissime se plimbă odată de la un capă t la celă lalt al
biroului să u, împinse uşor uşa cu piciorul şi îşi aprinse un trabuc.
Funcţionarul care o conduse mai înainte pe Aurora intră şi îi
înmâ nă o bucată de hâ rtie pe care era scris un nume. M. Grandissime o
împă turi de două ori, se uită pe fereastră şi în cele din urmă dă du din
cap afirmativ. Funcţionarul dispă ru şi Joseph Frowenfeld se opri o clipă
în uşă şi apoi intră cu un exuberant „bună -dimineaţa”…”
— Bună dimineaţa, ră spunse M. Grandissime.
Zâ mbi şi îi întinse mâ na, deşi eu un aer mecanic şi preocupat, la
care Joseph nu se simţea îndreptă ţit să se aştepte.
— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Frowenfeld? întrebă
negustorul, privind prin uşa deschisă biroul contabil. Ră ceala lui era
aproape toată numai în închipuirea lui Joseph, dar spiţerului ea i se
pă ru atâ t de mare încâ t mai să se ridice să plece fă ră să ră spundă .
Totuşi ră spunse:
— Un tâ nă r pe care l-am angajat v-a indicat pentru o
recomandare.
— Da? Şi, mă rog, cine este?
— Cred că vă e vă r, dl. Raoul Innerarity.
M. Grandissime râ se scurt şi înfundat şi fă cu doi paşi spre birou.
— Raoul? Fireşte, o să vă dau recomandarea. Ca vâ nză tor în
prăvă lia dumneavoastră ?… cel mai potrivit om pe care l-aţi fi putut
gă si.
— Vă mulţumesc, domnule, zise Joseph cu ră ceală în glas. La
revedere, adă ugă el întorcâ ndu-se să plece.
— Domnule Frowenfeld, spuse celă lalt, ştiţi să că lă riţi?
— Că lă ream pe vremuri, ră spunse spiţerul, întorcâ ndu-se cu
pă lă ria în mâ nă şi întrebâ ndu-se ce-ar putea însemna o asemenea
întrebare.
— Dacă vă trimit un cal poimâ ine la ora patru, vreţi să mă
însoţiţi într-o plimbare cam de o oră şi jumă tate… aşa, de plă cere?
Joseph ră mase şi mai uimit decâ t înainte. Ezită , acceptă invitaţia
şi îşi luă încă o dată la revedere.
Doctorul Keene îşi recuperează glonţul
Scurt timp după ce se apucase să studieze noua civilizaţie din
jur, lui Joseph îi atrase atenţia faptul că ea menţinea temeliile false,
nejustificate, ale erorilor-sociale doar prin continuă repetare. Intrâ nd
în prăvă lie, nemulţumit de el însuşi pentru că acceptase invitaţia la
că lă rie fă cută de M. Grandissime, îşi dă du seama după cuvintele lui
aprinse pe care le surprinse venind de pe buzele angajatului să u că
o.l.c. fusese din nou în recunoaştere şi poate chiar se aventurase în
prăvă lie să întrebe de chiriaşul lui.
— Eu crede che orice alb e un gentleman; da la mine nu pase
dache un om e bun ca un angel; dache la el nu are alb curat cum poate
el se fie un gentleman?
Vorbele lui Raoul erau adresate unui om care, ridicâ ndu-se şi
înmâ nâ ndu-i lui Frowenfeld un bilet, ratifică sentimentul creolului
scuipâ nd din vâ rful buzelor nişte fire de tutun şi rostind un afirmativ
„Hm-m”.
Biletul era scris mâ zgă lit cu creionul şi nu avea dată .
DRAGĂ JOE: Treci pe la mine în seara asta la orice oră . Sunt la
pat. Am nevoie de sprijinul dumitale într-o mică chestiune.
Pe curâ nd.
Se KEENE
Am descoperit cine…
Frowenfeld reflectă în sinea lui: „Am descoperit cine…” Ah!
Doctorul Keene descoperise cine îl înjunghiase pe Agricola.
În cursul după -amiezii spiţerul se vă zu reţinut de diverse
treburi, dar înspre asfinţit se îmbră că şi plecă . Dacă nu va sta peste
mă sură de mult la patul doctorului, de acolo se va duce să facă o vizită
doamnelor din Rue Bienville, numă rul 19. Afară se fă cea tot mai
ră coare şi vremea ameninţa să se strice.
Îl gă si pe doctor abă tut, vlă guit, ră guşit, supă rat şi aproape prea
slă bit ca să mai poată vorbi. Câ nd prietenul să u se apropie de perna pe
care ză cea, doctorul de-abia reuşi să -i şoptească :
 — Plă mâ nii ă ştia afurisiţi!
— Vreo hemoragie?
Bolnavul ridică trei degete mici, pistruiate.
Joseph nu îndră zni să -şi arate mila în priviri, dar pă rea o
adevă rată cruzime să nu-şi exprime în vreun fel sentimentele, aşadar
după o clipă începu să spună :
— Îmi pare foarte ră u…
— N-ai de ce să te nelinişteşti! şopti doctorul care ză cea culcat
pe spate încruntâ ndu-se cu ochii în tavan. Curâ nd şopti din nou ceva.
Frowenfeld îşi aplecă urechea şi omuleţul acela, atâ t de vesel în
zilele lui bune, repetă cu un şuierat să lbatic:
— Stai jos!
Trecu un timp pâ nă să rupă din nou tă cerea.
— Să -ţi spun ce vreau… să faci… pentru mine.
— Domnule…
— Aşteaptă U gâ fâ i bolnavul închizâ ndu-şi neră bdă tor ochii –
pâ nă termin ce-am de spus.
Ză cu o vreme nemişcat, apoi trase de sub pernă un portofel şi
din portofel un glonţ de pistol.
— L-am extras… dintr-o rană tare urâ tă … în ziua câ nd te-am
vă zut ultima dată . Urmează o pauză , o tuse îngrozitoare şi curâ nd după
aceea o şoaptă : am recunoscut imediat glontele. Zâ mbi cu un aer obosit
– Un calibru deosebit – Fă cu o mişcare slabă . Frowenfeld ghici ce
doreşte şi îi dă du un pistol care se afla pe o mă suţă . Glontele lunecă
fă ră nicio greutate în lă caş – A refuzat două sute de dolari… pistoalele
acelea – cu un suspin şi cu ochii închişi. Curâ nd, din nou – Bolnavul a
avut febră mare… dar o să -i treacă … ai timp să ajungi… acolo. Vreau
să … te ocupi de el… pâ nă mă pot eu scula.
— Dar…
Bolnavul îşi întoarse faţa încruntâ ndu-se arţă gos, dar în clipa
urmă toare, stră duindu-se să se stă pâ nească , o întoarse din nou spre
Joseph şi îi şopti:
— Vrei să spui că … nu eşti doctor?
 — Da.
— Nu eşti mai ră u ca jumă tate din… doctori. O simplă rană de
glonţ în umă r.
— Pauză – O rană frumuşică ; se întinde – renunţă la efortul de-a
o mai descrie. O să vezi singur. Altă pauză – înţelegi?… pâ nă acum nu s-
a vorbit nimic de toată povestea asta. Nu vreau să ştie… nimeni
altcineva…
— Oftă cu zgomot şi luă o expresie de parcă ar fi adormit, dar
şopti din nou cu ochii închişi – în special din cauza vinovatului.
Frowenfeld tă cu; dar bolnavul aştepta un ră spuns şi
neprimindu-l, se mişcă enervat.
— Vreţi să merg în seara asta? întrebă spiţerul.
— Mâ ine dimineaţă . Vrei…?
— Bineînţeles, domnule doctor.
Bolnavul ră mase nemişcat câ teva minute privindu-şi ţintă
prietenul şi în cele din urmă pe buze îi apă ru un zâ mbet slab, palid
memento al obişnuitei sale vioiciuni.
— La revedere, şopti el.
Frowenfeld se ridică , îndreptă aşternutul, fă cu câ ţiva paşi prin
încă pere şi în cele din urmă reveni lâ ngă pat. Plivirea neliniştită a
doctorului îi urmă rise fiecare mişcare.
— Vrei să te duci?
— Da, ră spunse spiţerul, cu pă lă ria în mâ nă ; dar unde anume?
— La colţul dintre Bienville şi Bourbon… la colţul din susul
fluviului… o casă galbenă , fă ră etaj, cu trepte la stradă . Ştiţi casa?
— Cred că da.
— Noapte bună . Ascultă !… Aş vrea… acum câ nd ieşi… s-o trimiţi
la mine pe negresă … să mai aţâ ţe puţin focul… Joe! strigă tul era o
şoaptă fantomatică .
Frowenfeld se opri în uşă .
— Joe, nu te-a supă rat lipsa mea de maniere?
Spiţerul arboră unul din rarele sale zâ mbete.
— Nu, domnule doctor.
 O porni spre rue Bienville numă rul 19; dar începu să stropească
cu picuri reci şi atunci se întoarse spre prăvă lia lui. Dar nici nu apucă
bine să ajungă acolo şi să scape de ploaie, că ploaia se opri, aşa cum
mai face uneori ploaia.
În piept se dezlă nfuie conflicte
Dimineaţa urmă toare sosi rece şi cenuşie. Cifrele nepotrivite pe
care meteorologul le notase în tabelele sale poate ar fi reuşit să
determine un superstiţios îndră gostit de pe vreme mai bună să
presupună că Monsieur Danny, dră cuşor şef al discordiei, dă duse o
raită printre curenţii atmosferici. Pă timaşul cer sudic, privind în jos şi
vă du-i pe cei cam şase-şapte mii cinci sute dintre copiii lui favoriţi
tremurâ nd tulburaţi, încercă în zadar timp de două ore să le
zâ mbească cu puţin soare cu dinţi şi pâ nă la urmă izbucni în lacrimi.
Dâ nd astfel frâ u liber deznă dejdii, e trist să recunoaştem, cerul
imita îndeaproape purtarea din acele clipe a Aurorei Nancanou.
Nicicâ nd nu fusese dră gă laşa doamnă mai veselă decâ t atunci câ nd se
întorsese acasă de la birourile lui Honore. Ar fi greu de gă sit materiale
cu care să se mai construiască alte castele în Spania ca cele ridicate de
ea pe baza câ torva mici descoperiri fă cute acolo. Să -i spună şi Clotildei
despre ele? Ah! dar pentru ce? Nu, Clotilde era o fiică minunată …
puţine femei reuşeau să aibă fiice ca Clotilde; dar existau unele lucruri
faţă de care se ară ta mult prea scrupuloasă . Prin urmare, câ nd Aurora
se întoarse din misiunea ei, profund satisfă cută că în viitor nu va mai
auzi de chirie decâ t dacă i se va nă ză ri ei să audă , se dovedi prea isteaţă
ca să se expună întrebă rilor moralizatoare ale fiicei… Avea să -şi
pă streze micile descoperiri pentru a le dezvă lui atunci câ nd i-ar putea
aduce un folos. Aruncâ ndu-şi pe pat boneta exclamă pe un ton obosit,
de uşor reproş:
— De ce nu mi-ai amintit că M. Honore Grandissime, o persoană
atâ t de importantă , are cinstea să se bucure de un frate vitreg mulatru,
care poartă acelaşi nume ilustru? De ce nu mi-ai reamintit, ia spune?
— Ah! şi unde mai pui că o ştiai pe dinafară , replică Clotilde
jucă uş.
 — Ei bine, ia ghiceşte care din ei doi e proprietarul nostru?
— Care?
— Ma joi! * şi eu cum să ştiu? A trebuit să aştept ruşinos de mult
ca să -l vă d pe Monsieur le prince… şi asta numai fiindcă sunt din
neamul de Grapion, ştiu eu prea bine. Câ nd în cele din urmă m-a
primit, numai ce-l aud că zice „Madame, acesta este celă lalt Honore
Grandissime”. Aşa că , vezi bine, suntem victimele unei conspiraţii; dacă
mă duc la celă lalt, o să mă trimită şi el înapoi la primul. Dar, Clotilde,
iubita mea, exclamă radios frumoasa interlocutoare, lasă la o parte
teama şi grijile, nu vom avea niciun necaz în privinţa chiriei.
— Şi, mă rog, cum poţi să fii atâ t de sigură ?
— Ceva îmi şopteşte la ureche. Simt că aşa va fi! încrede-te în
Providenţă , copila mea. Uită -te la mine câ t sunt de fericită ; în schimb
tu, tu nu ai încredere în Providenţă . De aceea avem atâ tea necazuri,
pentru că tu nu crezi în Providenţă . Of! mi-e o foame grozavă , hai să
mergem la cină .
— Cum arată M. Grandissime? întrebă Clotilde în timpul slabului
simulacru de cină .
— Cum arată ? îţi închipui cumva că n-am avut ceva mai bun de
fă cut decâ t să observ dacă un Grandissime arată bine sau nu. După câ te
ştiu, e… mai dă -mi te rog puţin orez, scumpa mea.
Dar această După dispoziţie nu dură mult. Era bazată pe un
secret de nerostit, numai al ei, în legă tură cu care mai avea încă
serioase îndoieli; şi asta în ciuda a ceea ce îi spuseseră oracolele
întunericului. Va pune ea capă t la toate acestea. Pâ nă la urmă
farmecele şi vră jile aduc chiar ele nenorociri. Mai mult decâ t atâ t, nu
era bine să te laşi prea mult în voia unor asemenea practici.
— Pe legea mea! (fr.).
Iar ea îi promisese Clotildei – o adevă rată sfâ ntă – că nu va mai
recurge la ele. De aici înainte nu va mai face nimic de felul ă sta,
exceptâ nd, bineînţeles, nişte precauţii obişnuite pe care le va lua
pentru a alunga nenorocul cum ar fi să arunce pe podea câ te puţin din
tot ce bea sau mâ nca ea ca să -l sature pe M. Assonquer. Ar fi vrut, dacă
ar fi reuşit să facă lucrul ă sta fă ră teama de-a fi descoperită , să toarne
pe pervazul uşii de la intrare o ofrandă de bere îndulcită cu melasă
neagră pentru Papa Lebat, deţină tor al tuturor cheilor invizibile care
deschid uşile să intre admiratorii, dar nu îndră znise; şi apoi, cu
siguranţă că dulă ul ar fi lins toată uşa. Vai de mine! uitase oare că e
vă duvă ?
Era într-o stare proastă ca să dea ochii cu dimineaţa cenuşie
aproape glacială ; şi pentru ca nefericirea să -i sporească şi mai mult,
descoperi câ nd să se îmbrace, că i se întâ mplase un accident, ceea ce
ştia că e semn sigur de ră ceală în dragoste. Pierduse… vai! cum ne
putem oare exprima în engleză ?… o bucă ţică de panglică de mă tase,
cam aşa de lungă , pe care o folosea… nu tocmai drept fundă la gâ t, ci…
Se porni s-o caute şi iar s-o caute, dar nu-i venea să se lase
pă gubaşă ; şi se aşeză să ia micul dejun şi nu mâ ncă nimic, se sculă de la
masă şi se puse iar pe că utat (nu că i-ar fi pă sat de semnul prevestitor)
şi îl lovi pe dulă u cu mă tura şi rupse mă tura şi iar se apucă să caute şi
se uită pe fereastra de la stradă şi vă zu că începe să plouă şi se lă să să
cadă pe un scaun – exclamâ nd „Oh! Clotilde, fata mea, copila mea!
Sâ mbă tă o să vină omul să ne ceară chiria şi-o să ne scoată afară -n
stradă !” şi zicâ nd acestea izbucni în plâ ns.
Cele câ teva lacrimi o uşurară de povara despre care nu putea
vorbi şi Aurora se ridică bucurâ ndu-se că Clotilde se întâ mplase să nu
fie pe-aproape ca s-o poată vedea sau auzi. Focul firav din că min era
totuşi destul de puternic pentru a încă lzi odaia – iar arşiţa din sufletul
ei fă cea că ldura din încă pere de nesuportat! N-avea decâ t să plouă ; ea
dă du la o parte perdelele şi deschise fereastra. Ce ţintă pentru să geata
Dragostei deveni ea, Câ nd stâ nd acolo îşi ridică spre cer ambele braţe!
Şi
„Chiar aşa”; cine se nimereşte să treacă în galopul mă runt al
calului prin pică turile mari de ploaie, dacă nu bă rbatul cel mai cavaler
din acest vechi oraş şi cel mai indicat pentru a desăvâ rşi în această
scenă minunata poezie a unor vremi apuse.
— Clotilde! strigă Aurora, întorcâ ndu-se de la oglindă , unde se
gră bise să vadă dacă faţa îi tră da urmele lacrimilor (Clotilde tocmai
intra în cameră ), în vecii vecilor Honore Grandissime nu ne va arunca
în stradă !
— De ce? întrebă Clotilde, oprindu-se în loc, uitâ nd de credinţa
Aurorei în Providenţă şi aşteptâ nd să audă că M. Grandissime fusese
gă sit mort în pat.
— Fiindcă l-am vă zut adineauri. A trecut că lare. Un bă rbat cu un
chip atâ t de nobil n-ar putea face în veci un asemenea lucru.
Înmă rmurită , Clotilde îşi cercetă mama cu privirea. Asemenea
vorbe despre un Grandissime? Dar Aurora era întruchiparea
nevinovă ţiei.
Clotilde râ se batjocoritor.
— Impertinente! exclamă cealaltă , stră duindu-se să nu adopte
aceeaşi atitudine.
— Ah! exclamă Clotilde pe acelaşi ton, oare cum ară ta câ nd ne
scria somaţia?
— Cum ară ta?
— Da, cum ară ta?
— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Aurora.
— Cum ară ta Monsieur Honoré de Grandissime, repetă Clotilde,
în ziua câ nd ne-a scris…
— Aha! strigă Aurora şi se întoarse cu spatele, habar n-ai ce
spui! Mă faci uneori să -mi doresc moartea!
Clotilde se duse şi închise fereastra deoarece începuse să plouă
tare şi în rafale. Câ nd să se întoarcă , privirile îi fură atrase de ceva în
depă rtare.
— Ce este? întrebă Aurora aşezată în faţa focului.
— Nimic, ră spunse Clotilde, plictisită de senzaţional, un om în
ploaie.
Era spiţerul din rue Royale, care dă dea colţul îndreptâ ndu-se
spre rue Bourbon şi aplecâ ndu-şi capul în faţa vâ rtejurilor de vâ nt.
Frowenfeld vine la întâ lnire
Doctorul Keene, că ruia îi trecuse proasta dispoziţie, stă tea în pat
liniştit într-o stare de mare desfă tare a minţii. Din câ nd în câ nd zâ mbea
şi închidea ochii, îi deschidea iar şi murmura ceva pentru sine, îşi
întorcea încet capul şi din nou zâ mbea. Iar câ nd vâ rtejul de ploaie şi
vâ nt izbi de-a valma în fereastră zâ mbetul i se lă rgi, mai să se
transforme în râ s.
„E acolo”, murmură el, „tocmai a ajuns. Aş da cincizeci de dolari
să -l vă d câ nd pune piciorul în casă şi vede unde se află ”.
În timp ce această dorinţă îşi gă sea expresia pe buzele
bolnavului nostru, Joseph Frowenfeld pă şea pe treapta îngustă a
pragului din faţa unor mici uşi batante în care ciocă ni cu graba omului
care aşteaptă în ploaie. Câ nd uşile se cră pară , el le ajută iute să se
deschidă , se repezi înă untru, fă ră să bage în seamă strania siluetă
neagră care se retrase din calea lui cu paşi tâ rşiţi, împinse uşile şi le
închise, trase zăvorul şi apoi se întoarse şi cu o figură blajină , potrivită
unui om ud leoarcă , se uită să vadă unde se află .
Un singur obiect – împrejurul că ruia pă lea totul – îi atrase
privirile. Pe un pat înalt a că rui cuvertură albastră am descris-o deja,
urmă rind pe intrus cu nişte ochi care îl pă trunseseră ca un fior rece
ţintuindu-l în locul unde se afla, ză cea Palmyre Philosophe. Purta o
rochie de dimineaţă , lungă , albă ca ză pada, uşor petrecută în jurul taliei
şi strâ nsă cu un şnur cu ciucuri din mă tase purpurie; de la mijloc în jos
era acoperită cu un şal de lâ nă în culori vii, iar un colier de coral roşu îi
accentua la maximum frumuseţea de neîmblâ nzit.
O bruscă indignare împotriva doctorului Keene aprinse obrajii
spiţerului uluit, iar aceasta, fiind pe loc înţeleasă de că tre filosoafă ,
deveni cea mai bună recomandare. Cu toate acestea ea nu-şi schimbă
privirea.
Congoleza spulberă vraja dâ nd glas unui protest înverşunat, plin
de „b”-uri şi „e”-uri tipic africane, dar amuţi şi se retrase la un singur
ordin al stă pâ nei.
În mintea lui Frowenfeld se înfiripă o hotă râ re înverşunată care
nu era nici de dispreţuit nici de neluat în seamă . Şi mulatrei nu-i scă pă
nici lucrul acesta, înainte chiar ca Frowenfeld însuşi să -şi fi dat seama
de ceva.
— Doctorul Keene… începu el, dar se opri, într-atâ t de stâ njenit
se simţi sub privirile ei.
Ea nici nu se clinti, nici nu reacţionă în vreun fel.
Apoi amintindu-şi ceva cu o tresă rire, Joseph îşi scoase pă lă ria
udă leoarcă .
În clipa aceea privirea autoritară a femeii scâ nteie aprobator.
Vă zâ nd-o, spiţerul îşi recă pă tă glasul.
— Doctorul e bolnav şi m-a rugat pe mine să vă pansez rana.
Filosoafa dă du din cap aproape imperceptibil, ră mase un
moment tă cută şi apoi, cu aceeaşi privire, ară tă cu mâ na spre un scaun
aflat lâ ngă focul tihnit din că min.
Frowenfeld se aşeză . Nu-i va strica deloc să se usuce. Se trase
lâ ngă vatră şi ră mase cu ochii aţintiţi asupra flă că rilor. Curâ nd după
aceea, câ nd şi-i ridică uitâ ndu-se direct la femeie cu o privire lungă ,
candidă , aceasta îl fixa cu aparentă ră ceală , dar cu ascunsă atenţie şi
minuţiozitate şi cu o şi mai ascunsă şi adâ ncă surprindere şi admiraţie.
Cu câ t insistai mai mult, cu atâ t calită ţile spiţerului ieşeau mai la iveală .
Pe loc însă ea îşi înă buşi acest sentiment. Ura bă rbaţii.
Dar nici chiar atunci câ nd privirile lor se încrucişară , Frowenfeld
nu se simţi jignit de ostilitatea ei. Moment al ruşinii a doua rase –
vlă star otrăvitor al crimei nă scute din crimă – neclintită acuzatoare a
omului alb, care nu putea fi trasă la ră spundere – pretinsă asasină .
Oare ce oameni însemnaţi vor trebui să stea ală turi de ea în marea zi a
judecă ţii pentru a da socoteală ca instigatori ai faptei? îşi întoarse din
nou ochii spre flă că ri.
Pacienta începu să vorbească :
— Eh bi n, Miche? * Privirea îi era aspră , dar mai puţin agresivă .
Se auzi pasul tâ rşâ it al bă trâ nei negrese, care apă ru aducâ nd apă caldă ,
apă rece şi bandaje noi; după ce le lă să jos, ră mase în aşteptare.
— Nu mai aveţi febră , zise Frowenfeld stâ nd în picioare lâ ngă
pat. îi atinse cu degetele încheietura mâ inii, dar ea îl îndepă rtă şi din
nou revă rsă din plin asupra lui ostilitatea rece a ochilor ei aprigi.
 În loc să se înroşească , spiţerul pă li. „Ascultă …” era câ t pe ce să
spună , „mă jigneşti”; dar buzele îi ră maseră ca lipite. Între sprâ ncene îi
apă rură două vene proeminente, iar ochii să i albaştri vorbiră în locul
lui. Apoi câ nd sâ ngele i se ridică , năvă lindu-i pâ nă la frunte, zise,
rostind vorbele apă sat, una câ te una:
— Vă rog să înţelegeţi că trebuie să aveţi încredere în mine.
Se prea poate ca femeia să nu fi înţeles engleza vorbită de el, dar
cu toate acestea pricepu totul. îl fixă o clipă cu privirea şi închise pasivă
ochii. Apoi se întoarse şi Frowenfeld întinse un braţ puternic, o ajută să
se aşeze pe marginea patului şi îi aranjă şalul.
— Zizi, strigă ea şi negresa care de câ nd lă sase jos apa şi
bandajele, nu se clintinse din loc, se apropie de pat şi se apucă să
dezgolească umă rul superb al filosoafei. Câ nd din nou Frowenfeld îşi
îndreptă spre ea mâ na, filosoafa îşi ridică şi ea mâ na, dorind parcă să -l
oprească , dar el cu blâ ndeţe şi feminitate i-o îndepă rtă şi se apucă să -şi
vadă tă cut şi sâ rguincios de treabă ; şi pâ nă să sfâ rşească ce avea de
fă cut, cu mâ na uşoară ca de femeie, cu blâ ndeţea sa autoritară şi
uşurinţa cu care îşi vedea de treabă , reuşi să -i inspire Palmyrei nu
numai o senzaţie de siguranţă , tihnă şi relaxare, ci şi o plă cută uimire.
Toată viaţa femeia aceasta stă tuse cu pumnalul pregă tit, gata să
se apere împotriva unei lumi care fă ră îndoială era neîndură toare cu
ea. Poate cu o singură excepţie – omul aflat acum în faţa ei era singurul
din câ ţi
— Cum e, domnule! (fr.).
Întâ lnise vreodată , ale că rui vorbe şi gesturi satisfă ceau clar
prima şi cea mai importantă pretenţie a orică rei femei faţă de un
bă rbat, aceea de respect profund. Şi totuşi, printr-o hotă râ re
inexorabilă , ea se numă ra printre cei pe care obişnuim să -i numim „cei
mai fericiţi oameni sub soare”. Ar trebui să încetă m să -i mai numim
aşa.
Întreaga stirpe masculină a puternicei şi slăvitei rase, care în
ciuda celor trei pă trimi din sâ ngele Palmyrei, nu-i acordase acesteia
niciunul din prerogativele ei, o socotea, după câ te ştia ea, o pradă
legitimă . Bă rbatul dinaintea ei însă nu gâ ndea aşa. Tocmai în aceasta
consta deosebirea fundamentală care, în ochii ei, de îndată ce-o
descoperi, îl înnobilă . În faţa acestei convingeri înverşunarea din ochi i
se stinse şi lumina unei priviri mai prietenoase recompensă ultimele
îngrijiri acordate de spiţer. El mai ceru nişte perne, aranjă cu ele un
culcuş şi în timp ce Palmyre se lă să uşor pe spate, el îşi îndreptă în
continuare atenţia asupra pă lă riei şi uşii.
Trecură multe ore după ce ieşise din nou prin stropii ră zleţi de
ploaie, ultimele ră mă şiţe ale furtunii, pâ nă să reuşească să înlocuiască
cu nişte imagini mai liniştitoare, imaginea filosoafei culcată pe perne,
preocupată de acea mişcare dificilă a degetelor pe nasturul de la
gulerul rochiei de casă , fă cută de femei atunci câ nd nu sunt sigure de
perfecţiunea ţinutei lor de interior şi rostind cu maiestatea unei
împă ră tese un adio imperceptibil.
Frowenfeld îşi expune punctul de vedere în după -amiaza
aceleiaşi zile câ nd Frowenfeld fă cu vizita la casa filosoafei, vremea,
care fusese atâ t de nefavorabilă planurilor sale, se schimbă ; ploaia
încetă , vâ ntul se retrase spre sud, iar barometrul promitea cer senin.
Drept care Joseph hotă rî ca seara, după ce-şi va face însemnă rile
privind starea vremii, să -şi lase prăvă lia în grija lui M. Raoul Innerarity
şi să se aventureze pâ nă la numă rul 19 pe rue Bienville pentru a
verifica atâ t atitudinea ostilă a mademoisellei Clotilde câ t şi aparenta
cordialitate a Aurorei.
De ce să meargă , era o întrebare la-care spiţerul nu se simţea
prea pregă tit să ră spundă . Ce îl determina să se ducă , la ce bun să se
ducă , ce va urma după aceea, erau toate puncte pe care ar fi dorit să le
clarifice. Că s-ar putea să meargă pentru simplul motiv că fusese
invitat… pur şi simplu pentru plă cerea de-a respira aceeaşi atmosferă …
că gravita spre ele… era o concluzie pe care nu se putea să o accepte;
nu şi iar nu; dragostea de că rţi şi teama de femei protestau deopotrivă .
Bineînţeles, ele fă ceau parte din cartea proclamată de el
„adevă ratul studiu al omenirii”… şi într-adevă r, probabil acesta era
motivul că utat: le va contempla ca pe un frontispiciu la acel volum
nescris pe care se apucase să -l înţeleagă . Mai exista şi un motiv
caritabil. Cu luni în urmă doctorul Keene îşi exprimase adâ nca
îngrijorare privind faptul că cele două femei duceau lipsă de Protecţie
şi chiar de provizii zilnice; va trebui să cerceteze totul cu discreţie. Ar fi
oare cu putinţă ca cine ştiece împrejurare neprevă zută să -l împiedice
din nou – seara aceasta să folosească util timpul şi prilejul?
Cum stă tea la masă în că mă ruţa din spate, notâ nd observaţiile
privind apusul soarelui şi întrebâ ndu-se ce-o să se facă dacă s-ar
întâ mpla ca Aurora să fie plecată – şi doar cealaltă să fie acasă , tresă ri
auzind chiar în spatele lui o voce adâ ncă şi puternică exclamâ nd:
— Eh, bien! Monsieur le Professeur!
Înainte de-a se întoarce să se uite cine e, Frowenfeld tia după
ton că îl va vedea pe M. Agricola Fusilier foarte roşu la faţă ; şi câ nd se
întoarse cu adevă rat, singura diferenţă pe care o observă era că faţa
cetă ţeanului Fusilier nu ară ta chiar atâ t de aprinsă precum eşarfa roşie
legată pe după gâ t ca să -i sprijine braţul.
— Ce aveţi aici? continuă bă trâ nul rar, luâ ndu-şi mâ na liberă de
pe braţul imobilizat şi punâ nd-o pe pagină tocmai în momentul câ nd
Frowenfeld se gră bi să se ridice, încercâ nd să închidă registrul.
Nişte însemnă ri personale, ră spunse meteorologul, izbutind să
întoarcă pagina, roşind de ză pă ceală şi indignare şi observâ nd că
ochelarii lui Agricola erau aşezaţi invers.
— Personale! Eh? Aşa ceva nu există , domnule! Profesore
Frowenfeld, permiteţi-mi (un clasic, „pe cinstea mea”) să vă spun în
faţă , domnule, că sunteţi cel mai stră lucit şi. mai valoros om… de anii
dumneavoastră … în nă pă stuiţa Louisiană ! Ha! (citind): „Dimineaţa –
observaţii: orologiul catedralei ora 7; termometrul 70 grade*” Ha!
„Higrometrul 15”… nu-i vremea de azi? Ah! nu. Ha! „Barometrul 30,
380” Ha! „Cerul acoperit, întunecat; vâ nt dinspre sud, uşor”. Ha! „Apele
fluviului în creştere”. Ha! Profesore Frowenfeld, câ nd vei împă rtă şi
semenilor dumitale aceste splendide însemnă ri? Trebuie să -mi spui,
fiule, că ci întreb, fiule, nu din curiozitate, ci din interes şi neră bdare.
— Nu ştiu dacă -mi voi publica vreodată tabelele, ră spunse „fiul”
vrâ nd să tragă spre el registrul.
* 70° Fahrenheit echivalează cu 20°C.
Atunci, domnule, în numele Louisianei, tună bă trâ nul fă ră să
renunţe la registru; ştiu eu! Vor fi publicate! Ah! da, dragă Frowenfeld.
Cartea, fireşte, va fi în franceză , ce zici? Doar n-o să aduci un asemenea
afront celor mai sacre prejudicii ale nobililor cetă ţeni că rora le
datorezi atâ ta, publicâ nd-o în engleză ? Domnule… ah! l-am rupt?
Nu ştiu să scriu în franceză , zise spiţerul, aşezâ nd la loc
marginile rupte.
Profesore Frowenfeld, oamenii se nasc unii pentru alţii. Ce vă d
în faţa mea? în faţa mea vă d în persoana tâ nă rului şi talentatului meu
prieten un supliment al propriei mele persoane! De ce oare a întă rit
Natura sufletul lui Agricola ajutâ ndu-l să menţină fortă reaţa în ruine a
trupului pâ nă câ nd ochii aceştia – odinioară , fiule, mâ ndri şi scrută tori
ca ochii armă sarilor aşezaţi în ordine de bă taie – au devenit prea slabi?
Neţă rmuritul respect purtat de Joseph pă rului că runt îl fă cu să
ră mâ nă în picioare, câ t despre intenţiile Naturii însă , nu ră spunse cu
nicio presupunere; şi se lă să o tă cere adâ ncă .
Fortă reaţa în ruine glă sui din nou cu voce joasă , ca începutul
unui tunet prelung. Agricola ştia planurile Naturii.
— Îţi spun eu, a fă cut asta pentru ca matale, profesore
Frowenfeld, să devii înlocuitorul meu! Cartea va fi în franceză ! Trebuie
să -i lă rgim sfera! Va conţine importante date geografice, topografice,
biografice şi istorice. Va conţine liste complete cu toate persoanele
oficiale din provincie (nu spun teritoriu, spun provincie) cu
respectivele salarii şi câ ştiguri suplimentare; ah! o să dă m totul în
vileag! Şi… ha! eu o să scriu şi nişte eseuri politice. Raoul o s-o
ilustreze. Honore o să -ţi dea bani s-o publici. Ah! Profesore Frowenfeld,
steaua faimei tale se ridică din valurile uită rii! Vino – am trecut pe aici
special ca să te invit – vino pâ nă vizavi să bei un pahar de taffia cu
Agricola Fusilier.
Spiţerul se dovedi a fi destul de nesă buit ca să refuze această
ultimă onoare şi Agricola plecă declarâ ndu-şi de mai multe ori
afecţiunea, dar jignit în adâ ncul sufletul-l că Joseph nu se interesase de
rana lui.
Fă ră a mai pierde timpul spiţerul plecă şi el spre că suţa galbenă
din rue Bienville, numă rul 19.
„Mâ ine după -amiază la patru”, îşi zise, „dacă vremea e bună voi
merge să că lă resc cu M. Grandissime”.
Aproape că -şi vă zu că rţile şi instrumentele privindu-i cu reproş.
Doamnele erau acasă . Aurora însă şi deschise uşa, iar Clotilde
veni spre el dinspre că min, cu o cordialitate niciodată pâ nă atunci atâ t
de desăvâ rşită . Era ceva în fiinţele acestea… în graţia lor simplă , dar
nobilă , în frumuseţea lor pe jumă tate galică , pe jumă tate clasică , în
vioiciunea şi veselia lor combinate cu o demnitate politicoasă … ceva
care le fă cea să apară în ochii că rturarului nostru ca şi cum tocmai ar fi
intrat în viaţă desprinzâ ndu-se dintr-o frescă veche, din cine ştie ce
alai împodobit cu ghirlande. Asemă narea era accentuată , deloc
neglijabil, de vestimentaţia din epoca tâ rzie a Revoluţiei (pe care
distanţa de Paris o întâ rziase, dar o şi purificase câ t se poate de
plă cut). Pă rul lor negru, ceva mai bogat la Clotilde, unde fă cea şi unul
sau două ondup leuri, era strâ ns en Grecque şi împodobit doar cu un
mic bucheţel de flori oferit Clotildei de că tre un bă ieţel curtenitor în
casa unde dă dea ore de muzică .
— De chiteva zile ve aşteptam, zise Clotilde câ nd cei trei se
aşezară în faţa focului; Frowenfeld pe un scaun cu o perniţă ale că rei
pişcă turi de molii fuseseră câ rpite cu grijă .
Frowenfeld dă du a se înţelege cu destul sâ nge rece că unele
chestiuni asupra că rora nu avusese niciun control îi întâ rziaseră vizita
dincolo de ceea ce intenţionase el.
— Ve îmbogheţiţi, spuse Aurora, încrueişâ ndu-şi mâ inile.
De data aceasta râ se şi Frowenfeld din toată inima şi la el asta
pă rea ceva atâ t de neobişnuit, încâ t ambele doamne îi urmară
exemplul. Ambiţia de-a se îmbogă ţi
— În stil grecesc (fr.).
trecuse nicicâ nd prin minte, deşi într-o manieră n ce tipic
germană el prospera într-un oră şel unde se curgeau zilnic bogă ţii şi
unde, cum s-ar zice, nu trebuia decâ t să ţii pasul ca să intri în posesia
lor.
— Ar trebui la voi un prăvă lie mult mai mare şi un clerque,
continuă Aurora.
Spiţerul ră spunse că se gâ ndeşte ori să se extindă în acelaşi loc,
ori să se mute într-altul mai spaţios şi că îşi angajase deja un ajutor.
Cine este, Sieur Frowenfel?
Clptilde aruncă o privire plină de reproş spre cea care întrebase.
— Îl cheamă , ră spunse Frowenfeld tră dâ nd o uşoară
stinghereală , îl cheamă … Innerarity; dl. Raoul Innerarity; este…
— El a fă cut pentura care atâ rne în vitrina de la dumneata?
Clotilde protestă şi mai vehement printr-o uşoară mişcare şi un
murmur.
Frowenfeld dă du un ră spuns afirmativ şi poate că tră dă chiar şi
o slabă umbră de Zâ mbet. Ambele doamne izbucniră într-un hohot de
râ s.
— E un ajutor excelent la spiţerie, zise Frowenfeld în defensivă .
La care Aurora râ se din nou, aplecâ ndu-se şi atingâ nd cu degetul
genunchiul Clotildei.
— Excelent la spi… ha! ha! ha! oh!
— Ve rog să ne iertaţi, M’sieu Frowenfel spuse Clotilde cu
gravitate forţată .
Aurora suspină ca semn că se ală tură şi ea scuzei; şi după câ teva
clipe, spiţerul şi cele două doamne (el tot atâ t de îndră gostit de
abstract pe câ t erau ele de ignorante în privinţa concretului) se
angajară într-o discuţie lungă , animată , despre artă , societate, vreme,
educaţie – toate acele mari deziderate de ordin secundar, care pentru
tinereţea ambiţioasă şi pentru frumuseţea tră ită în izolare par de
primă importanţă – trecâ nd uşor de la un subiect a altul cu toată
vioiciunea şi incertitudinea jocului „de-a vecinii”.
Frowenfeld nu mai petrecuse în viaţa lui un asemenea c-aş. În
decursul lui reuşise atâ t de bine să -şi apere punctul de vedere în faţa
celor două doamne, încâ t la sfâ rşit cei trei că zură de acord asupra
urmă toarei forme de distracţie: Aurora avea să facă o afirmaţie sau
Clotilde să pună o întrebare; iar Frowenfeld, însufleţit de francheţea şi
dorinţa fierbinte de adevă r care îi asigurase de la bun început prietenia
doctorului Keene, îl amuzase şi îl atră sese pe Honore Grandissime,
câ ştigase încrederea lui o.l.c. Şi îmblâ nzise înverşunata neîncredere şi
duşmă nie a Palmyrei, avea să -şi prezinte pă rerea fă ră nici cea mai mică
rezervă din partea sa sau a ascultă toarelor sale. În ceea ce le privea, ele
aveau să stea cu atenţia încordată , ferindu-şi feţele de dogoarea focului
şi ră spunzâ nd din câ nd în câ nd unor afirmaţii total opuse
convingerilor lor cu un „da, dom’le” sau „negreşit” sau „fireşte” sau –
încă şi mai nostim – lă sâ ndu-şi solemn în jos pleoapele, strâ ngâ nd uşor
din buze şi înclinâ ndu-şi capul încet şi adâ nc.
— Nenorocirea în privinţa stră daniilor artistice ale creolilor
(reţinem cuvintele spiţerului în momentul în care Clotilde se aplecase
înainte şi se încrunta uşor încercâ nd sincer să -i înţeleagă engleza
concentrată ) … nenorocirea în privinţa tuturor stră daniilor artistice
ale creolilor, atâ t câ t îmi pot da eu seama, este amatorismul.
— Ama… murmură Clotilde, puţin cam nesigură în legă tură cu
acest cuvâ nt şi încurcată din cauza sensului diferit din franceză , dar
sprijinindu-se cu cotul de genunchi, sinceră în atenţia acordată şi
ră spunzâ nd cu o plecă ciune.
— Adică , zise Frowenfeld, cerâ ndu-şi cu un zâ mbet scuze pentru
banalitatea urmă toarei sale explicaţii, un fel de indolenţă ambiţioasă
care face ouă foarte mari, dar nici nu înţelege nevoia de-a construi din
timp un cuib şi nici nu are ră bdarea de-a cloci ouă le după aceea.
— Fireşte! exclamă Aurora.
— E un mare pă cat, continuă predicatorul, privind pe gră tarul
de aramă imaginea alungită a chipului Clotildei; şi după o pauză : Nimic
pe lumea asta nu poate
locui munca stă ruitoare şi ră bdă toare. Dar aici canti 1 preţuită ;
majoritatea formelor ei nici nu sunt bă gate f seamă ; cele mai umile
sunt dispreţuite, iar cele mai levate sunt privite cu un amestec de
îngă duinţă şi corn-Lă timire. Majoritatea celor care vin la mine la
prăvă lie eu roadele stră daniilor lor în ale artei, se gră besc să -mi
eXplice că n-au fă cut decâ t să -şi omoare timpul sau că » – au fost
împinşi de lipsuri; şi dacă îi sfă tuiesc să -şi ia înapoi opera, s-o mai
finiseze, o iau şi nu se mai întorc. Hă rnicia nu numai că este
dispreţuită , dar a fost degra – dată şi discreditată , lă sată pe seama
să lbaticilor din Africa.
— Este creolii leneş? întrebă Aurora.
— E o vorbă prea grea ca să fie aplicată unor oameni care nu o
merită în mod conştient, explică Frowenfeld; dar dacă oamenii aceştia
s-ar putea trezi la realitate… dacă ar putea descoperi ei înşişi…
— Ezact, zise Clotilde.
— Sieur Frowenfel, interveni Aurora, înclinâ ndu-şi capul într-o
parte, unii oameni crede che clima face» asta; cum ve place clima
aceasta?
— Nu cred, ră spunse musafirul, să existe pe lume o climă mai
încâ ntă toare.
— Ah-h-h! – ambele doamne, deodată , pe un ton scă zut, graţios,
de confirmare.
— Eu cred che Louisiana este o paradiz! exclamă Aurora. Unde
se mai gheseşte un aer ca asta? Trase în piept o mostră de aer. Unde se
mai gheseşti un pamimt atâ t de bogat? Plantele din curte la mine e
înalt de doueşcinci de picior!
— Ah, maman!
— Doueşase! adă ugă Aurora corectâ ndu-se. Unde se gheseşti un
apa aşa ca Mississippi? On dit, zise ea întorcâ ndu-se spre Clotilde, que
ses caux ont la propriete de contribuer meme a multiplier l’espece
humaine * – ha. ha, ha!
— Se spune… că apele lui au proprietatea de-a ajuta chiar st
înmulţirea SDeciei umane (fr. V
Clotilde, fă ră să schiţeze niciun gest, îşi îndreaptă prin virile
spre Frowenfeld să audă ce avea de spus.
Frowenfeld luase obiceiul să se scufunde în me1 ditaţie ori de
câ te ori prin folosirea francezei ră mâ nea în afara conversaţiei.
— Da, spuse el întrerupâ nd o pauză meditativă , clima este prea
plă cută şi solul prea bogat… deşi nu cred că numai din această cauză
oamenii care se bucură de pe urma lor au ră mas din pă cate atâ t de
înapoiaţi faţă de lumea civilizată . Se înroşi de teamă ca nu cumva
vorbele lui să fi fost prea savante şi se simţi recunoscă tor Clotildei
pentru că se pă rea că îl înţelesese.
— Şi care motiv ghesit che este, Sieur Frowenfel? întrebă ea.
— Nu vreau să filosofez, ră spunse el.
— Mais, continuaţi. Mais, ve rugam, ziseră ambele doamne,
instalâ ndu-se mai comod.
— În mare parte, începu Frowenfeld cu bruscă fervoare, totul se
datorează unei proaste organiză ri a societă ţii, care ţine această obşte şi
va continua s-o ţină şi în viitor complet nepregă tită şi nedoritoare să
urmeze cursul gâ ndirii moderne.
— Aşa-i, murmură Aurora, care pierduse şirul aproape de la
primul cuvâ nt.
— Unul dintre cele mai importante şi mai generale subiecte care
preocupă gâ ndirea în prezent se referă la drepturile omului…
drepturile universale ale omului. Toată literatura lumii începe să
contrazică dogmele pe care este construită societatea în pă rţile
acestea. Şi din toate subiectele, tocmai despre drepturile omului cei de
aici sunt hotă râ ţi cu înverşunare să nu audă niciun fel de discuţie. Au
declarai că sclavia şi casta sunt lucruri bune şi au închis subiectul. Dar
atunci ce se face cu literatura întregii lumi? Refuză cu apatie să se uite
la ea şi pe mă sură ce lumea merge înainte, comparativ, ei vor deveni
din ce în ce mai ignoranţi.
— Dar, Sieur Frowenfel, exclamă Clotilde, câ nd Frowenfeld se
opri – Aurora tă cea nă ucită – Statele Unite o s-o pune liber pe negri,
nu-i aşa?
Frowenfeld îşi trase nervos scaunul mai în spate, pe-acum se
afla în mijlocul viitorii şi nu-i ră mâ nea decâ t s-o dea înainte.
— Am auzit chiar şi pe unii americani ridicâ nd o asemenea
pretenţie. Personal nu ştiu ce să cred. Dar există un gen de sclavie pe
care nicio legislaţie n-o poate aboli sclavia de castă . Ca toate formele de
sclavie de pe pă mâ nt şi ea reprezintă o dublă robie. Şi încă ce robie
este aceea care obligă o obşte întreagă , pentru a-şi pă stra tiraniile bine
statornicite, să pă ş ea scă în urma întregii lumi civilizate! Şi încă ce
robie este aceea care îndeamnă pe oameni să adopte un sistem de
discrimină ri sociale şi civile posedâ nd toate enormită ţile şi niciunul
din avantajele acelor sisteme pe care Europa învaţă să le dispreţuiască !
Riai mult decâ t atâ t, acest sistem este pă strat doar cu ajutorul armelor.
Avem aici ceea ce se poate numi o aristocraţie înarmată . Clasa pe
spinarea că reia se menţin aceste instrumente ale forţei dominante este
selectată pentru servilismul, ignoranţa şi laşitatea ei; de aici indolenţa
clasei conducă toare. Câ nd statutul social sau civil al unui om nu
depinde de faptul că ştie să citească , omul acela nu prea are sorţi să
devină că rturar.
— Exact, confirmă Aur va respirâ nd gâ nditoare. Eu cred che e
din coza de clima – şi spiţerul se opri ca orice bă rbat care se trezeşte
expunâ nd o filosofie mă reaţă într-un salonaş oarecare.
— Eu cred chemulatru trebuie toţi liberaţi? Clotilde era cea care
vorbise, sfâ rşind printr-o intonaţie interogativă , pentru a preciza
caracterul tentativ al acestei declaraţii cuteză tor de prematură .
Frowenfeld nu se pripi să ră spundă .
— Mulatrii, zise el, au nevoie de mult mai mult decâ t de nişte
simple hâ rtii care să le confirme libertatea. Emanciparea în faţa legii,
deşi poate că e un drept pe care omul nu are dreptul să -l interzică , va
ră mâ ne pentru ei aproape o batjocură pâ nă câ nd nu se va realiza
această emancipare în minţile şi în atitudinea oamenilor faţă de ei –,
am zis „a oamenilor”? voiam să spun a clasei conducă toare. Se opri din
nou. Probabil că inevitabil trebuie să te simţi puţin ridicol să tot aşezi
popice pentru nişte doamne, care chiar dacă pot, sunt prea politicoase
ca să le doboare cu bila.
Aurora şi oaspetele începură să vorbească în acelaşi timp; ambii
îşi cerură scuze şi Aurora începu;
 — Sieur Frowenfel, chind eram eu un fetiţ mic – şi Frowenfeld
pricepu că urma să audă povestea Palmyrei. Clotilde se ridică de pe
scaun cu intenţia vă dită de a mai pune lemne pe foc. Aurora o întrebă ,
în franceză , de ce n-a chemat bucă tă reasa să facă ea treaba asta, iar
Frowenfeld se oferi el, „Permiteţi-mi” – aruncă nişte lemne pe foc şi
apoi se aşeză mai aproape de Clotilde. Aurora avea cuvâ ntul.
Aurora în chip de povestitor
Vai! gramofonul a fost inventat cu trei sferturi de veac prea
tâ rziu. Dacă litera tiparului ar putea surprinde mă car jumă tate din
delicioasele ciudă ţenii ale limbajului Aurorei – tonul câ nd cochet, câ nd
patetic, câ nd grav, câ nd sincer, câ nd indiferent, câ nd extaziat al vocii ei
– dar ce spun eu, dacă ar reproduce mişcarea mâ inilor, elocinţa ochilor
sau formele gurii – ah! litera – chiar şi gramofonul – sunt atâ t de
neadecvate! De câ teva ori izbucni în râ s şi de câ teva ori Clotilde, în mod
cu totul neaşteptat chiar şi pentru ea, i se ală tură ; iar de două sau trei
ori, spre marea ei delectare, reuşi să -l facă şi pe ursuzul spiţer să se
manifeste similar. De câ teva ori clă tină din cap cu un dispreţ grav; iar
atunci câ nd, într-un anume punct al povestirii, în care soarta Palmyrei
se încrucişă pentru o vreme cu cea a lui Bras-Coupe, Frowenfeld puse o
întrebare înflă că rată privind acel straniu personaj, ochii ei se umplură
de lacrimi şi Aurora zise:
— Ah! Sieur Frowenfel, dacă încerc se spun poveste lui Bras-
Goupe, o s-o plâ ng ca un mic bebe.
Se poate trece peste istorisirea zilelor copilă riei pe plantaţia de
la Cannes Brulée. Câ nd Palmyre de-abia împlinise cincisprezece ani
„prietenul comun” al stă pâ nului ei şi al lui Agricola, venit tocmai din
Kentucky, îl convinse pe M. de Grapion s-o trimită la reşedinţa
Grandissimilor dinspre tată – în chip de cadou mă gulitor fă cut prin
Agricola lui Mademoiselle, nepoata lui – urnind a fi returnată după
zece ani de la acea dată .
Că lă toria decurse cu bine; şi curâ nd Palmyre se trezi prezentată
noii sale stă pâ ne. Evenimentul se dovedi remarcabil. În mijloc, într-un
jilţ impună tor, şedea bă trâ nul Grandpere, Chevalier de Grandissime,
ale că rui preocupă ri se reduseseră la a sta pe veranda din faţă şi a-şi
purta decoraţiile – crucea Sf. Louis fiind una dintre ele; la dreapta lui,
colonelul Numa Grandissime, cu un braţ pe după umerii lui Honore, pe
atunci un bă iat de vâ rstă Palmyrei, care aştepta ca peste şaizeci de zile
s-o pornească spre Franţa; iar în stâ nga, cu frumoasa soră a lui Honore
cuibă rită la pieptul ei, „Madame Numa”, cum o numeau creolii, o
femeie maiestuoasă şi frumoasă , o mare admiratoare a fratelui ei,
Agricola (Aurora se stră dui să explice că ea aflase după ani de zile
aceste detalii chiar de la Palmyre). Un alt membru al grupului era un
tâ nă r „don” de aproximativ două zeci de ani, care nu era de-al casei, ci
doar vă r de-al Aurorei din partea ră posatei ei mame. Ca să fie toată
treaba în regulă şi ca o pecetluire a pactului tacit dintre Grandissimi şi
de Grapioni, acest unic reprezentant al „pă rţii celeilalte” se vă zu invitat
să ră mâ nă oaspete în seara aceea. Ca adevă rat spaniol ce era, Don José
Martínez se îndră gosti profund de sora lui Honore. Aici intră Agricola
aducâ nd-o pe Palmyre. Mai erau şi alţii de faţă că ci conacul
Grandissime era întotdeauna plin de Grandissimi; dar. acesta era
grupul central.
În casa aceasta crescu Palmyre devenind o adevă rată femeie şi
pă strâ nd fă ră nicio întrerupere locul pe care se pare că îl ocupase în
baza unei superiorită ţi indiscutabile faţă de oricare altă concurenţă –
locul de cameristă favorită a surorii lui Honore. Spunem cameristă ,
fiindcă nicicâ nd canu ară tase a slujnică . Se fă cuse înaltă , mlă dioasă ,
vioaie, maiestuoasă , harnică , ordonată , conştiincioasă , tă cută . Noua ei
stă pâ nă , deşi de-abia dacă era cu ceva mai mare ca ea, ară ta totuşi în
mod evident a stă pâ nă ; asta o datora sâ ngelui familiei Fusilier; tocmai
la vremea aceea experienţa începea să demonstreze că Grandissime
Fusilier era o specie superbă ; oricine ar fi fost încâ ntat să servească o
asemenea stă pâ nă . Palmyre o iubea şi cel puţin pentru un timp, din
pricina apropierii de ea, fata încetă să mai fie o mică tigroaică favorită
cum fusese la Cannes Brulée.
Honore plecă la Paris doar la şaizeci de zile după ce palmyre
venise în casa lor. Totuşi nici asta nu se dovedi a fi destul de curâ nd.
 — Sieur Frowenfel, îşi continuă Aurora povestirea, Palmyre nu
spus nicichind la mine, mais eu sunt sigur, absolut sigur che ea s-a
îndră gostit de Honore Grandissime. Sieur Frowenfel, eu crede che
Honore Grandissime un om reu, aşa-i? Ce crezi, Sieur Frowenfel?
— După cum v-am spus şi ultima dată , cred că e unul dintre cei
mai buni, la fel cum ştiu că este unul dintre cei mai generoşi şi mai
luminaţi gentlemeni din oraş, declară spiţerul.
— Ah, Sieur Frowenfel! ha, ha!
— Asta e convingerea mea.
Doamna îşi continuă istorisirea.
— Oricum, eu ştiu che ea continuat se iubeşte la el – în toţi zece
arii chit el a fost plecate. Ea a rugat la Mademoiselle Grandissime se
scrie o scrisoare la papa s-o lase se mai stea doi ani.
Aici Aurora omise cu grijă episodul relatat lui Frowenfeld de
că tre doctorul Keene – propria ei că să torie şi mutarea la Fausse
Riviere, vizita la oraş a soţului ei, nefericita şi în cele din urmă fatala lui
dispută cu Agricola şi faptul că îi dă duse acelui duelist învingă tor tot
pă mâ ntul şi sclavii ei.
În ciuda celor întâ mplate în tot acest timp M. de Grapion îşi ţinu
fă gă duiala în privinţa Palmyrei şi la sfâ rşitul celor zece ani, spre
propria lui surprindere, ră spunse favorabil unei scrisori de la sora lui
Honore, irezistibilă datorită tonului blâ nd, cumpă tat şi elocvenţei cu
care pleda în sprijinul rugă minţii de a obţine permisiunea să o mai
reţină încă doi ani pe Palmyre; dar ră spunsul sosi doar după ce
bă trâ nul stă pâ n şi dră gă laşa, să rmana lui Aurora gâ ndindu-se la el
vă rsaseră şiroaie de lacrimi care îi vlă guiseră şi îi îmblâ nziseră … şi nici
mă car nu era un ră si Puns, ci doar un consimţă mâ nt tacit.
Curâ nd după întoarcerea lui Honore – şi aici Aurora Îşi reluă
firul povestirii – pe câ nd mama lui, ră masă de mult vă duvă , domnea
peste reşedinţa pă rintească avâ ndu-l administrator pe Agricola, apă ru
şi Bras-Coupe. Această apariţie şi feluritele chinuri sufleteşti pricinuite
ei de consecinţele acestei apariţii dă dură naştere celei de-a doua
schimbă ri a Palmyrei, care o fă cu în cele din urmă de neîmblâ nzit şi se
sfâ rşi cu un act de eliberare din sclavie acordat ei mai mult din pricina
fricii decâ t a mustră rilor de conştiinţă . Câ nd Aurora încercă să relateze
acele fapte, deşi îl lă să la o parte pe Bras-Coupe câ t îi stă tu în putinţă ,
încâ t de la bun început simţi că o îneacă plâ nsul, se opri, râ se şi spuse:
— C’est tout – asta-i tot. Sieur Frowenfel cu cine credeţi che
seamen tablou acela, acolo pe perete?
Vorbise de parcă s-ar fi putut ca el să nu-l observe, deşi în
decurs de o oră ea îl vă zuse uitâ ndu-se de cel puţin două zeci de ori la
acest tablou.
— E o mare asemă nare, spuse spiţerul, întorcâ ndu-se spre
Clotilde, deşi oarecum încurcat din pricina costumaţiei.
Cele două doamne izbucniră în râ s.
— Acela este la mine grande-gran-mamma, explică Clotilde.
— Este o fille à la casette, interveni Aurora, bunica mea, mais în
acelaşi timp este şi Clotilde. Atinse bă rbia fiicei cu un deget pe care
stră lucea un inel – Clotilde este la mine gran-mamma.
Frowenfeld se ridică să plece.
— Se mai veniţi, neaperat, Sieur Frowenfel, ziseră ambele
doamne într-un glas.
Ce putea el să zică ?
Plimbarea că lare şi operaţiunea de salvare
— Douanne sau Bienville?
Erau cele două locuri pe care Honore Grandissime le prezentă
spre alegere lui Joseph Frowenfeld, câ nd primul pe un murg sprinten,
iar spiţerul pe unul nervos, o port niră la început în trap uşor pe rue
Royale, urmă riţi de privirile marelui admirator al ambilor, Raoul
Innerarity.
— Douanne? întrebă Frowenfeld. (Era strada pe care noi o
numim Vama).
— E plină de gropi cu noroi, obiectă Honore.
— Bine, atunci, rue du Canal?
— Canalul… miroase pâ nă aici. De ce nu rue Bienville?
Frowenfeld ră spunse că nu ştie. (Şi noi luă m afirmaţia ca atare).
 Observaţi-le itinerarul. Ceva pervers intrase parcă în însă şi
topografia cartierului. O luară pe rue Bienville <adică spre fluviu);
ajungâ nd pe chei îşi continuară drumul de-a lungul malului (ţinâ nd-o
aproape drept spre sud) şi într-un galop aprig dă dură buzna pe drumul
Tehoupitoulas, care pe vremea aceea urmă rea malul cel mai apropiat
de locul asfinţitului şi anume, malul de ră să rit.
Un timp conversaţia se ară tă indiferentă , ză bovind asupra unor
subiecte banale sau fă câ nd cu uşurinţă un du-te-vino între întrebă ri
politicoase şi afirmaţii docile. Bă rbaţii aceştia erau amâ ndoi inteligenţi
şi unul dintre nu înţelegea pe deplin de ce se află el în respectiva
situaţie; de unde, o oarecare reticenţă . Era una din acele după -amiezi
de început de martie care te fac să te întrebi cum de restul lumii nu se
porneşte in corpore să emigreze în Louisiana.
— N-a venit cam iute primăvara? întrebă Frowenfeld.
M. Grandissime era de pă rere că da; dar pe de altă parte, se pare
că aşa se întâ mplă întotdeauna cu primăvara creolă , explică el.
Pă mâ ntul era un firmament ră sturnat, presă rat cu flori.
Mulţimea pă să rilor nenumă rate, zglobii, soli ai bucuriei, fluturâ ndu-şi
aripile zbura în toate pă rţile precum ţi-ai putea închipui că fac
bebeluşii în ceruri. Crâ ngurile de portocali erau înflorite, crengile de
un verde închis pă reau ninse şi o ureche atentă ar fi putut surprinde
susurul neîntrerupt al că derii petalelor care se aşterneau la pă mâ nt
„precum pică turile de miere”. Magnolia începea să adauge frunzişul ei
întunecat, veşnic verde şi stră lucitor, nuanţelor mai pale ale frunzelor
noi şi ale mugurilor lungi şi subţiri care nu se deschiseseră încă .
Stejarii de toate felurile, să lciile şi multe alte soiuri de copaci îşi lă sau
în sfâ rşit mugurii să se desfacă zâ mbind ca nişte complici mai solemni
ai gră dinilor care râ deau de-a binelea. Casele care dă deau perfecţiune
acestei frumuseţi erau vechile vile coloniale, mari, cu foişoare, din
genul celor ce se mai vă d încă ici şi colo pe jumă tate în ruine,
înă lţâ ndu-se mă tă hă loase printre ateliere de turnă torie, de prelucrarea
tutunului şi bumbacului, maidane cu vechituri şi şandramalele
pescarilor, fiecare ca un ultim elefant alb ră mas în picioare după
pră pă dul fă cut de artilerie. Pe vremea lui Frowenfeld „mireasma
veşmintelor lor era ca cea a codrilor Libanului”. Aruncâ nd o privire pf-
in câ te o deschiză tură întâ mplă toare în splendidele garduri din
trandafiri Cherokee sau bois-d arc, le puteai vedea sub crengi de cedru
ridicâ ndu-se peste crâ ngurile de portocali sau la capă tul aleilor lungi,
boltite, de oleandri; iar lă mâ iul, rodiul, bananul, smochinul, grepfrutul
şi uneori chiar şi mangoul şi guava îşi dă deau „mâ inile” şi-şi scuturau
parfumul pletelor peste crini şi roze. Frowenfeld uită să -şi mai pună
întrebă ri în privinţa intenţiei invitaţiei la că lă rie fă cute de M.
Grandissime;
frumuseţile acestea pă reau destul de bogate în motive
întemeiate. Se simţea fericit şi recunoscă tor.
Într-un anumit punct cei doi se întoarseră din propria lor
iniţiativă , ca împinşi de forţa obiceiului şi din câ ţiva paşi se că ţă rară pe
culmea cheiului şi ră maseră nemişcaţi, îndreptaţi spre fluviul lat, care
îşi zorea într-un dans iute apele umflate.
Creolul aruncă pe furiş o privire amuzată spre figura extaziată şi
pierdută în contemplaţie a prietenului să u imigrantul.
— Domnule Frowenfeld, rosti el câ nd încâ ntatul spiţer se
întoarse neaşteptat de brusc şi îl vă zu zâ mbind, cred că preferaţi aşa
ceva unei discuţii. Nu-i aşa că vă vine mai uşor să vă simţiţi în armonie
cu Louisiana decâ t cu locuitorii ei?
Frowenfeld, luat prin surprindere, se înroşi. De curâ nd în
prăvă lia lui se întâ mplase ceva neplă cut. Oare vorbele lui M.
Grandissime voiau să însemne că acesta auzise toată povestea?
— Şi eu sunt locuitor al Louisianei, ră spunse el, de parcă
drepturile i-ar fi fost atacate.
— Nici nu m-aş gâ ndi să insinuez altceva, zise M. Grandissime cu
amabilitate. Aş vrea să simţiţi lucrul ă sta. Noi suntem acum cetă ţenii
unui guvern diferit de cel sub care tră iam în dimineaţa câ nd ne-am
întâ lnit prima oară . Şi totuşi – aici creolul fă cu o pauză şi zâ mbi – nu
sunteţi, şi-mi pare bine că nu sunteţi, ceea ce noi numim un
louisianian.
 Frowenfeld roşi şi mai tare. Se întoarse iute în şa ca şi cum ar fi
vrut să spună ceva ferm, dar ezită , se abţinu şi întrebă :
— Domnule Grandissime, nu credeţi că „noi” aşa cum îl folosiţi
dumneavoastră , creolii, este un cuvâ nt care pricinuieşte mult ră u?
Creolul ră spunse la început doar cu un zâ mbet, urmat apoi de o
mină gâ nditoare; dar curâ nd, cu oarecare bruscheţe zise:
— Stimate domn, aşa este. Totuşi vezi dumneata, eu chiar în
clipa aceasta uit că nu suntem un popor diferâ t.
Aşa este, „noi” folosit de noi, creolii, pricinuieşte mult ră u, iar
„voi” cum îl folosim noi, creolii, pricinuieşte încă ; şi mai mult ră u. Vă
asigur, domnule, că mă stră duiesc» să -i fac pe semenii mei să înţeleagă
că e timpul să încei teze de a-i mai numi pe cei ce vin să se ală ture
obştei noastre venetici, intruşi, invadatori. Aşa am auzit că v-au numit
în focul discuţiei mai serile trecute verii) mei Polyte şi Sylvestre, nu-i
aşa?
— Mi-am fă cut-o cu mâ na mea, ră spunse Frowenfeld. Cu mâ na
mea mi-am fă cut-o.
— Aa! îl întrerupse M. Grandissime cu un zâ mbet larg. Scuzaţi-
mă … sunt gata s-o cred. Dar acuzaţia este falsă . Le-am spus-o şi lor.
Scumpe domn, eu unul ştiu că orice cetă ţean al Statelor Unite în Statele
Unite are dreptul să devină şi să se numească , conform legilor care se
aplică în cazul respectiv, louisianian, Vermontez sau Virginian, după
pofta inimii lui; şi chiar dacă s-ar descoperi că e un om necinstit sau
periculos, are dreptul de-a fi tratat exact cum îi trată m pe bandiţii şi pe
tică loşii nă scuţi aici la noi! Orice om cu judecată trebuie să recunoască
lucrul acesta.
— Da, domnule Grandissime, dar dacă nu vor să -l pună în
practică , ripostă iute întristatul spiţer, dacă în permanenţă îl uită –
dacă noul venit trebuie să se supună erorilor şi crimelor obştei, aşa
cum o gă seşte…
Creolul râ se înfundat.
— Deosebiri între diverse* grupă ri, domnule Frowenfeld, există
în toate ţă rile.
 — Aşa ziceau şi verii dumneavoastră , spuse Frowenî feld.
— Şi cum le-aţi ră spuns?
— Pe un ton jignitor, preciză spiţerul, sincer ofensat, îi
— R-O! asta nu era deloc greu, replică celă lalt amuzat; dar cum
anume?
— Le-am spus că , deşi aici există aceleaşi diferende între diverse
grupă ri ca şi în alte pă rţi, noi nu ne coml portă m ca toţi ceilalţi; că în
majoritatea ţă rilor civili-l zate imigrantul este binevenit, ceea ce nu se
întâ mplă aici. Mă tem că nu mi-am însuşit încă arta unei polemici
civilizate, zise Frowenfeld scuzâ ndu-se cu un zâ mbet.
— E o mare artă , zise creolul fă ră grabă , mâ ngâ ind grumazul
calului. Bă nuiesc că verii mei v-au respins ideea cu indignare, aşa-i?
— Da, au spus că imigrantul cinstit e întotdeauna binevenit.
— Şi nu consideraţi că au dreptate?
— Numai că , domnule Grandissime, asta presupune ca
imigrantul să -şi dovedească nevinovă ţia! rosti Frowenfeld din adâ ncul
inimii. Şi chiar şi imigrantul cinstit e binevenit doar atunci câ nd
renunţă la pă rerile lui personale. Nu-i aşa, domnule?
Creolul zâ mbi vă zâ nd cum se înfierbâ ntase Frowenfeld.
— Scumpul meu domn, verii mei se plâ ng de faptul că pledaţi în
favoarea unor mă suri fatale pentru – ordinea deja stabilită în societate.
— Dar, replică ferm Frowenfeld înroşindu-se mai mult ca
oricâ nd, tocmai ă sta e dreptul pe care mi-l dă ideea americană de
libertate! Aici structura societă ţii este defectuoasă , periculoasă ,
ridicată pe nişte pă reri despre relaţiile umane la care restul lumii a
renunţat ca fiind false; şi totuşi bun-venitul adresat imigrantului este
însoţit de avertizarea de-a nu se atinge nici mă car cu un deget de
aceste false temelii!
— Aţi spus cumva verilor mei că bazele societă ţii noastre sunt
false?
— Îmi pare ră u, dar chiar aşa le-am spus, foarte tă ios. Le-am
spus că fiecare în parte este conştient de lucrul acesta.
— S-ar zice, adă ugă creolul la fel de amabil, că aţi permis ca
discuţia să se transforme în controversă , nu-i aşa?
Frowenfeld ră mase tă cut; compară politeţea reproşurilor fă cute
de creol cu asprimea modului în care susţinea el dreptatea şi se simţi
umilit. Dar M.% Grandissime continuă cu un zâ mbet zeflemitor:
— Domnule Frowenfeld, faceţi vreodată pilule în opt colţuri?
— Nu, domnule, spiţerul zâ mbi.
— Bineînţeles că nu; le faceţi rotunde; şi atunci nu vă puteţi face
la fel şi pă rerile? Scumpul meu domn, mă veţi crede impertinent; dar
motivul pentru care vă vorbesc este că doresc foarte mult ca între
dumneavoastră şi verii mei să nu existe jigniri. Ca să fiu sincer, scumpe
domn, speram să vă folosesc pe lâ ngă ei… iertaţi-mi francheţea.
— Dacă Louisiana ar avea mai mulţi oameni ca dumneavoastră ,
M. Grandissime, izbucni Frowenfeld cu lipsa lui de tact, societatea n-ar
mai simţi atâ ta durere la orice atingere.
— Scumpul meu domn, zise creolul, întinzâ nd â ina spre
însoţitorul să u şi întorcâ ndu-şi calul în aşa fel încâ t să -l facă şi pe
celă lalt să se întoarcă , fă -mi o favoare: nu uita că într-adevă r simte
durere la orice atingere.
Caii o porniră în jos pe panta dinspre interior a cheiului şi îşi
reluară pe drum mersul la pas.
— L-aţi observat pe omul care tocmai dispare acolo după
cotitura drumului? întrebă creolul.
— Da.
— L-aţi recunoscut?
— Era… proprietarul meu, nu-i aşa?
— El era. Oare n-aţi avut şi cu el o discuţie de curâ nd?
— Ba da, domnule. De ce întrebaţi?
— A avut un efect ră u asupra lui. Mă întreb ce i caută pe jos prin
locurile astea?
Caii îşi iuţiră paşii. Cei doi prieteni că lă reau ală turi în tă cere.
Frowenfeld observă că tovară şul să u arunca cu o nouă nelinişte priviri
dese în depă rtarea drumului spre umbrele apusului. Totuşi, câ nd M.
Grandissime rupse J tă cerea o fă cu numai pentru a zice:
 — Bă nuiesc că socotiţi, domnule Frowenfeld, că toate
neajunsurile societă ţii noastre pot fi puse pe seama-l unui singur
defect principal?
Frowenfeld se bucură că are prilejul de-a ră spunde:
— Nu am trecut cu vederea faptul că această societate are şi
dezavantaje şi neajunsuri; se află departe de centre de cultură ; are o
limbă şi o religie diferite de cele ale marelui popor din care se spune
acum că face parte. Că are şi neajunsuri organice pozitive e…
— Chiar aşa, îl întrerupse creolul, zâ mbind la brusca
generozitate a spiţerului, neajunsuri pozitive; oare izvoră sc toate dintr-
un singur defect principal?
— Nu cred. Clima îşi are influenţa ei, solul influenţa lui –
locuitorii ţinuturilor mlă ştinoase nu pot fi la fel cu muntenii.
La urma urmelor, insistă creolul, majoritatea necazurilor
noastre se trag din…
— Sclavie, interveni Frowenfeld, sau mai degrabă , din existenţa
unei caste.
— Exact, aprobă M. Grandissime.
— Mă surprindeţi, domnule, zise sincerul spiţer. Eu ”
presupuneam că sunteţi…
— Scumpe domn, exclamă M. Grandissime devenind deodată
foarte serios, nu sunt nimic, nimic! Tocmai în privinţa asta aveţi un
mare avantaj, faţă de mine. Eu nu sunt decâ t un clitettante, indiferent
dacă e vorba de politică , filosofie, morală sau religie. Mi-e teamă să
intru prea adâ nc în vreunul din aceste subiecte ca nu cumva să aduc
ruină numelui, familiei sau averii mele.
Izbucni într-un râ s neplă cut.
În mintea lui Frowenfeld stră fulgeră gâ ndul că asta s-ar putea să
fie o aluzie la chestiunea pentru care M. Grandissime încercase să se
întâ lnească cu el.
— Domnule Grandissime, spuse el, mi-ar veni greu să cred că
sunteţi omul care să vă neglijaţi vreo datorie faţă de familie, avere sau
societate.
 — Ei bine, vă înşelaţi, zise creolul cu atâ ta ră ceală încâ t obrajii
lui Frowenfeld se colorară .
Îşi continuară galopul. M. Grandissime se însenină din nou,
lă sâ ndu-se aproape cuprins de vervă . Treptat cei doi că lă reţi încetiniră
ritmul mergâ nd acum într-un trap uşor, în tă cere. Lă saseră de mult în
urmă gră dinile şi treceau pe lâ ngă un neîntrerupt gard viu din
trandafiri Cherokee aflat pe dreapta, urmă rind pe stâ nga meandra
descrisă de Mississippi, unde apele fluviului stră lucind la trei mile mai
sus de vechiul dig de Macarty (acum Carrollton) la cel mai mic obstacol
din calea brizei se învolburează , repezindu-se ca o ceată de dervişi spre
malul care se nă ruie întruna şi pe care se ridică acum mica clă dire
galbenă a staţiei din Westwego. În depă rtare, pe şuvoiul lat al apelor
soarele dispă rea magnific. Din şeile lor, cei doi că lă reţi se înfruptau fă ră
niciun comentariu din frumuseţea peisajului.
Dar brusc, M. Grandissime scoase o exclamaţie joasă şi îşi struni
calul spre un copac din apropiere pregă tindu-se din mers să lege hă ţul
de o cracă . La semnul lui, Frowenfeld îi imită mişcarea.
— Mi-e teamă că are de gâ nd să se înece, şopti M. Grandissime
câ nd cei doi descă lecară în grabă . \ – Cine? Nu cumva…
— Chiar el, proprietarul dumneavoastră , cum îl numiţi. A
coborâ t jos pe mal; i-am vă zut pă lă ria peste dig. Gâ nd o să ajungem sus
pe dig probabil că vom da de ea. Dar să nu cumva să vă luaţi după el
prin apă în zona aceasta; e moarte sigură ; nicio putere din lume nu vă
mai poate împiedica să vă duceţi la fund.
Vorbele fură rostite în grabă ). cei doi se că ţă rară pe creasta
digului. Chiar în dreptul lor se afla legată de dig o barcă mare, lată , din
cele folosite la transportul mă rfurilor. Să riră în ea. Ferindu-se din calea
creolului, un om alergă spre proră şi în clipa urmă toare ar fi fost în apă .
— Stai! strigă Frowenfeld, apucâ nd zdravă n de guler pe omul
care nu se împotrivi.
Honore Grandissime zâ mbi auzind ordinul scurt al lui
Frowenfeld, dar şi mai mult, vă zâ nd succesul acestuia.
— Lă saţi-l să plece, domnule Frowenfeld, zise el apro „i prindu-
se.
Fă ră niciun cuvâ nt bă rbatul îşi întoarse ruşinat faţa.
Cu un glas blâ nd M. Grandissime schimbă cu el câ teva vorbe şi
omul se întoarse, se dă du jos din barcă , coborî digul şi o luă pe o potecă
îngustă , care curâ nd îl duse în spatele unui gard viu, ascunzâ ndu-l
privirilor.
— A promis solemn că nu va mai încerca a doua oară , zise
creolul în timp ce porni ală turi de Frowenfeld să -şi reia locul în şa. Nu
vă uitaţi după el (Joseph aruncase o privire iscoditoare peste gardul
viu).
v – 198
Se întoarseră să o ia spre casă .
— Ah! Domnule Frowenfeld, spuse brusc creolul, dacă orice
imigrant are motiv să se plâ ngă , ce să mai spunem de omul ă sta! E
drept că acum nu s-ar fi înecat decâ t din amor; dar, scumpe domn,
întreaga lui viaţă nu e decâ t o acuzaţie împotriva „castei” care îl închide
între graniţele ei înguste şi aproape solitare! Şi totuşi, domnule
Frowenfeld, acest popor consideră exact aceeaşi crimă a castei drept
cea mai sfâ ntă şi mai preţioasă dintre virtuţile lui. Scumpe domn, nu
ne-a trecut niciodată prin minte că în acest caz suntem nişte martori
interesaţi şi prin urmare, descalificaţi. Spunem că nu suntem înţeleşi;
că juraţii (lumea civilizată ) se pronunţă fă ră a vedea persoana; că
suntem judecaţi de la distanţă , Uită m că la râ ndul nostru ne află m prea
aproape pentru a vedea clar şi tot aşa, un adevă rat spectacol pentru
civilizaţie, continuă m să stă m într-o groaznică beznă , scumpe domn! –
se încruntă el.
— Umbra etiopianului, completă grav spiţerul.
Printr-un gest prompt M. Grandissime confirmă că
Frowenfeld gă sise exact cuvâ ntul potrivit.
— Ah! scumpe domn, uneorhi chind stau deoparhte şi o prinesc
mă min uimit chit de lungă şi de întunecată e umbrha asta! (Vorbea cu
atâ ta seriozitate încâ t nu mai dă dea atenţie englezei sale). E o Nemesis
carhe, în loc să vină în urhmă , alunecă pe lâ ngă această grheşeală
morhală , politică , socială şi comerhcială ! Face să pă lească , scumpe
domn, intrheaga noastrhă civilizaţie! Ne trhage un secol în urhma
rhestului lumii! Intirhzie şi otrhăveşte orhice industrhie avem! şi
aprhoape intrheaga noastră agrhicultură , chit e de marhe! Crheşte la
sâ n sute de pierhde-varhă carhe niciodată nu se desprhind de-acasă şi
nu fac altceva dechit să trhă ncă nească şi să stea, scumpe domn, pe
capul nostrhu; şi noi nu ştim nimic! – deşi uneorhi unii dintrhe noi
ştim!
Creolul schimbă subiectul.
Cei doi trecuseră din nou pe lâ ngă ruinele fortului St. Louis şi
intraseră deja de mult în micul oră şel câ nd, °prindu-se din galop,
pomeniră de doctorul Keene. Starea lui se îmbună tă ţea. Honore îl
vizitase chiar în dimineaţa aceea, la fel şi Frowenfeld, dar la altă oră .
Doctorul Keene îi spusese lui Honore despre rana Palmyrei.
— Aţi trecut pe la ea şi astă zi dimineaţă ? întrebă creolul.
— Da, ră spunse Frowenfeld.
M. Grandissime clă tină din cap, avertizâ ndu-l:
— E o treabă periculoasă . Mai mult ca sigur veţi deveni subiect
de calomnii. Ar trebui să -i spuneţi doctorului Keene să gă sească o altă
soluţie sau curâ nd veţi ajunge şi dumneavoastră în… – îşi coborî glasul
că ci Frowenfeld tocmai se pregă tea să descalece la uşa prăvă liei, unde
se aflau vreo trei-patru cunoştinţe, … în „umbra etiopianului”.
Tradiţionala Fete de Grandpere
Stră inii în trecere prin New Orleans fă câ ndu-şi plimbarea de
după -amiază pe Esplanade vor observa la dreapta, între această stradă
şi locul jalnic denumit odinioară cu afecţiune Champ É lysées, două sau
trei case mari, vechi, ridicâ ndu-se deasupra împrejurimilor şi etalâ nd
nişte caracteristici arhitectonice care le identifică clar cu un trecut
irevocabil – un trecut câ nd adevă ratul creol loial putea, fă ră teama de-a
fi contrazis, să -şi exprime credinţa sacră că antipatia simţită faţă de
invadatorul americain era o aversiune înnă scută pe care o Providenţă
favorabilă şi plină de discernă mâ nt i-o strecurase în oase încă înainte
de-a se naşte. Aşa de pildă există , sau mai degrabă a existat pâ nă nu
demult, o casă care acum vreo sută cincisprezece ani era reşedinţa de
la marginea oraşului a bă trâ nului că pitan de vas, guvernatorul
Kerlerec. Ea se înalţă printre portocali, tă cută şi cenuşie ca un pelican
şi, după câ te ştim, nu i s-a mai adă ugat şi nu i s-a mai scos nici mă car o
scâ ndură de chiparos de câ nd stă pâ nul ei a fost chemat în Franţa şi
aruncat în temniţele Bastiliei. O alta are două ferestre de fronton care
privesc spre vest şi ori de câ te ori apusul se oglindeşte în de ea îţi
aminteşte de un om cu ochelari ridicâ ndu-se în picioare în mijlocul
unei mulţimi de spectatori şi uitâ ndu-se după un prieten care nu se
află acolo şi nici nu se va ară ta. Casele acestea sunt ultimele ră mă şiţe –
dacă nu cumva, cine ştie, au fost demolate ieri – a unui întreg Şir, care
odinioară indica de departe direcţia vechiului drum de la zidurile
oraşului pâ nă în suburbia St. Jean.
Aici se strâ nsese aristocraţia în zilele de început ale coloniei;
toată frumoasa pleiadă de conţi, cavaleri, marchizi, colonei, doni de
Spania etc., care îşi iubeau regii şi îndeosebi iubeau banii acestor regi
cu o asemenea pasiune încâ t ea le afecta exactitatea majorită ţii
rapoartelor prezentate regilor lor.
Printre aceste case se numă ra şi marea reşedinţă a primilor
Grandissimi. N-o mai că utaţi acum; s-a dus demult. Coloanele rotunde
din că ră midă tencuită care susţineau casa la o înă lţime de
cincisprezece picioare de solul ră u mirositor şi se ridicau mâ ndre
pentru a sprijini imensul acoperiş sau se adunau în subsolul rece,
pavat; holurile splendide pline de stră lucirea aramei aurite şi
scâ nteierea lumâ nă rilor de ceară cu parfum dulce; uriaşa verandă care
înconjura casa şi unde se puteau plimba la braţ un şir de două zeci de
domnişoare creole; marile, scă ri de la intrare coborâ nd de la verandă
în gră dină , cu câ te un palmier semeţ de fiecare parte, scă ri late pe care
în după -amiezile câ nd se să rbă torea câ te o aniversare se puteau aduna
patruzeci de Grandissimi; şi turnul cu foişor de unde puteai vedea
catedrala, mă nă stirea ursulinelor, reşedinţa guvernatorului şi în
depă rtare, fluviul stră lucind printre vilele de pe ţă rmul Tehoupâ toulas
– au dispă rut toate la fel de fă ră urmă ca şi florile înflorite în ziua
acestei fete de grandpere.
Dar, lucru ciudat, în ziua aceea nu era vorba de aniversarea lui
grandpere, care trecuse deja. De să ptă mâ ni de zile fericiţii copii ai
numeroaselor ramuri ale neamului Grandissime – familiile Mandarin,
St. Blaneard, Brahmin – stă tuseră cu braţele ridicate implorator spre
cer, aşteptâ nd semnalul să bată din palme şi să se zbâ nţule, dar cu
toate acestea de la o să ptă mâ nă la alta ziua stabilită fusese amâ nată şi
din nou amâ nată – de ce credeţi? – fiindcă nimeni nu-l putea înţelege
pe Honore.
În istoria acestei mă reţe case faptul că cel mai bun fiu al ei îi
pricinuia cele mai mari necazuri era un trist paradox, care însă nu
prezenta nicio noutate. Chiar în timpul primei tinereţi a lui Honore,
câ nd de-abia dacă se scurseseră doi ani de câ nd familia îl urmă rise cu
privirile peste vâ rfurile de mirt verde şi oleandri albi şi purpurii, cum
pleacă , un bă ieţandru de cincisprezece ani, presupunâ nd fireşte că se
va întoarce un Grandissime printre Grandissimi… un neînduplecat
printre neînduplecaţi, el se trezi să „încurajeze” (aşa se exprimau
distinsele doamne şi persoanele oficiale care îi onorau veranda) o
împă care între Grandissimi şi de Grapioni prin intermediul scrisorilor
trimise de dincolo de ocean şi să potolească vâ lvă taia vechii vrajbe
stâ rnite din nou de duelul Fusilier-Nancanou, reducâ nd-o la o şuviţă
firavă de fum urâ t mirositor. Principala dificultate pă rea a fi faptul că
Honore nu se mulţumea în sinea lui cu propriile lui fapte şi cu pacea şi
înţelegerea dintr-o singură gospodă rie; el tâ njea şi tâ njise
dintotdeauna după trrrlucru moştenit de la tată l să u… după o familie a
Grandissimilor, armonioasă şi unită , care să se adune în fiecare an sub
şlăvitul să u acoperiş, fă ră niciun reproş în ochii persoanelor, claselor
sau raselor cu care avuseseră vreodată de-a face. Vechiului clan nu îi
venise greu să -l ierte o dată sau de două ori; dar se vă zuse nevoit s-o
facă mult prea des. Nu pare niciun fel de exagerare să spunem că
uneori vechea reşedinţă privea greşelile lui cu o tristeţe ră bdă toare
oglindită în ferestrele ei mari şi frumoase.
Şi cum fusese ră splă tită această îngă duinţă ? Să luă m un mic
exemplu: câ nd, cu şapte ani înaintea acestei fete de grandpere la care
ne referim, Honore se întoarse din Europa, iar ea (această veche
reşedinţă pe care nu putem decâ t s-o personifică m), deşi aflată atunci
la restrişte – restrişte care aţâ ţă din nou flacă ra vechii vrajbe – îşi
deschise larg porţile ca să se bucure de el cu toată bucuria familiilor
reunite, el rosti imediat vorbe atâ t de stranii în favoarea libertă ţii
umane nediscriminate, încâ t de ruşine, plină de afecţiune ea îi fă cu pe
toţi să tacă în speranţa că Honore se va lepă da de asemenea erezii. Dar
el? Ca să pună capac la toate, refuză cariera militară şi se apucă de
comerţ… „comersant, parbleu *!”
Ire aici însă izvorî şi o mică consolare. Honore deveni – cum îi
plă cea s-o spună – mai chibzuit. Cu mult tact, Agricola se trezi înlă turat
uşurel de pe scaunul de dictator, pentru a deveni în schimb un fel de
majordom. Pentru un timp în familie domni o pace perfectă , iar
— Pe dracu’! (fr.).

Honore, ba ici, ba colo, azi cu o faptă , mâ ine cu un cuvâ nt, ridică

încetul cu încetul tot mai sus prestigiul numelui ei şi al tuturor celor
care îl purtau; câ nd pe neaşteptate, aşa cum pe timpul tată lui să u –
nepreţuitul Numa care ştia că un fel de Ifigenie cum să -şi sacrifice pâ nă
şi sufletul pentru împă carea zeilor familiei – aşa cum pe timpul lui
Numa se fă cu cedarea Louisianei în favoarea Spaniei, acum pică din cer
o a doua cedare, ca un neaşteptat uragan ameninţâ nd să distrugă
goeletele cu sclavii fiilor şi fiicelor ei şi să le pună la pă mâ nt atâ t
culturile lucrate de sclavi câ t şi privilegiile spaniole; şi chiar în clipa
hotă râ toare, câ nd Numa ar fi stat ală turi de ea, Honore o abandonase.
Ah, ce dureros era!
„Vedeţi ce face educaţia dată în stră ină tate!” strigă un Mandarin
de Grandissime din Bâ ton Rouge. „Să -mi pară ră u acuma” –
batjocoritor – „că nu mi-am trimis bă iatul niciodată în Franţa, nu-i aşa?
Nu! Nuuu! mai degrabă aş prefera ca fiul meu să nu ştie să citească ,
decâ t să -l vă d întorcâ ndu-se de la Paris şi respingâ nd sentimentele şi
prejudecă ţile propriului să u pă rinte. Să fie oare educaţia mai bună
decâ t liniştea familiei? Nici gâ nd! Fiul meu să se împrietenească cu acei
Americains şi să -mi spună că ei… care se adresează unui negru cu
„monsieur”… sunt la fel de buni ca şi tată l lui? Dar asta avem dacă l-am
lă sat pe Honore să se facă negustor. Ha! Ce umilire! Să strâ ngi mâ na
unor oameni care nu cred în comerţul cu sclavi! Să dai mâ na? Da; să te
asociezi… să fraternizezi! cu spiţerii şi cu negrofilii. Iar acum suntem
invitaţi să ne întâ lnim la această fete de grandpere, în casa unde el este
adevă ratul şef… adevă ratul caşique!
Nu! Familia nu se va strâ nge la prima chemare; nu, nici la a
doua; nu* nici dacă grand papa însuşi îşi exprima dorinţa; nu, nici la a
treia… şi nici la a patra chemare”.
„Non, Messieurs!” strigau cei tineri şi nesă buiţi; şi uneori chiar şi
capii mai puternici ai familiei, bă rbaţi cu mijloace, putere şi influenţă ,
împinşi de la spate de frumoasele şi orgolioasele lor neveste şi fiice.
În general, acolo pe vremea aceea hotă ra mai mult braţul decâ t
capul, iar sentimentele (care sunt adevă ratele legi) se formau mai
degrabă în raport de poezia decâ t de raţiunea lucrurilor, iar obştea
recunoştea în materie de dreptate autoritatea supremă a
„gentlemenului”, iar pe a „doamnelor”, în materie de sentimente. În
asemenea condiţii forţa stabileşte asupra slă biciunii o protecţie
ostentativă care este cea mai subtilă dintre tiranii, dar care totuşi, în
clipa câ nd ia sub braţul ei femeia, îi conferă acesteia o putere pe care o
libertate adevă rată n-ar face decâ t s-o diminueze, o transformă în mare
mă sură în autocrat al sentimentelor obştei acceptâ ndu-i astfel cele mai
înguste prejudecă ţi şi cele mai grave erori ca pe nişte necesită ţi ale
vieţii sociale.
Clanurile se împă rţeau uşor în trei categorii: cei care clocoteau,
cei care fierbeau înă buşit şi cei care scoteau doar aburi sub un capac
bine potrivit. Majoritatea bă rbaţilor din primele două categorii erau
cei care deţineau funcţii oficiale în virtutea vechilor împuterniciri
acordate de Spania şi se aşteptau în orice zi să fie înlocuiţi şi drept
urmare Louisiana să ră mâ nă de izbelişte. Cei care scoteau aburi sub un
capac bine închis, formau o fracţiune. apreciabilă a familiei… timizii,
apaticii, „conservatorii”. Conservatorii gă seau liniştea mai bună decâ t
exactitatea, gâ ndirea, o bă taie de cap prea mare, chinul de-a decide, o
adevă rată tortură , iar alternativa de-a zâ mbi cinic şi de-a fi liberal, cu
mult mai uşoară – şi considerau că sezonul cald se apropie cu o
repeziciune la care era obositor să reflectezi.
Yankeul era un animal inferior.
Bineînţeles.
Dar Honore avea dreptul la convingeri proprii.
Da, şi asta era adevă rat.
Totuşi, pă rea ceva foarte lipsit de loialitate.
Da, aşa pă rea.
Deşi s-ar putea să reiasă că Honore promova adevă ratele
interese ale neamului.
Foarte posibil.
Nu se fă cea să accepţi funcţii de la guvernul yankeilor.
Fireşte că nu.
Totuşi nu se fă cea nici să -i laşi pe yankei să ocupe ei funcţiile.
Asta era adevă rat; nimeni nu putea nega.
Dacă cumva Spania sau Franţa aveau să ia înapoi Louisiana, îşi
vor aminti cu siguranţă şi îi vor recompensa pe cei care au fost loiali.
Fă ră doar şi poate! Era un vechi obicei al Franţei şi al Spaniei.
Dar dacă n-o mai luau înapoi…
Asta cam aşa; Honore un om foarte bun şi…
Şi ciclic, expusă la uşoara ră ceală a amabilei indiferenţe ară tată
de Honore, indignarea lor se prefă cea iar din abur în apă şi ei
continuau să -şi încaseze stipendiile, unii de la birourile lui Honore
unde deţineau diferite funcţii, unii de la guvernul provizoriu, care nu
fă cuse încă decâ t puţine schimbă ri, iar alţii, pe ascuns, de la şmecherii
de la Casa-Calvo; că ci, bată vâ ntul dinspre est, bată vâ ntul dinspre vest,
atracţia unui Grandissime de râ nd pentru salariu ră mâ ne veşnică şi
neclintită .
Apoi, la momentul potrivit, Honore fă cu o mişcare inspirată şi
chiar şi cei mai aprinşi Grandissimi, cei din districtele din interior şi cei
din escadronul lui Agricola, se potoliră şi dă dură înapoi câ nd Honore le
scrise fiecă ruia o scrisoare spunâ ndu-le că guvernatorul intenţionează
să le trimită noi numiri în funcţiile respective şi că ar fi bine, dacă
doresc să scape dexele, să scrie de îndată guvernatorului, renunţâ nd la
împuternicirile deţinute în prezent. Cum? Să scape? Nu vor să scape de
nimic! Credeţi că se vor înjosi ei să -i scrie uzurpatorului? Se vor
supune ca să -şi pă streze mai întâ i fuficţiile.
Dar urmă toarea mişcare a lui Honore a fost aceea de-a face
cunoscută întregului oraş apostasia sa. Marea casă , cu bă trâ nul
grandpere în frunte, se cutremură . După cum am vă zut, Honore se
plimbase că lare prin Place d’rmes ală turi de cel mă mare uzurpator.
Dar la urma urmelor, un Grandissime ră mâ ne totuşi un Grandissime;
orice ar face, face pe faţă . Şi nu era oare formidabil… să nu-ţi fie ruşine
de nimic, indiferent câ t ar fi de ră u? Nu oricine putea să că lă torească
împreună cu guvernatorul.
Şi sâ ngele se dovedi cu mult mai gros decâ t oţelul, aşa încâ t
familia care nu voise să se întrunească nici în ianuarie şi nici în
februarie se întruni în prima să ptă mâ nă din martie, toţi membrii ei
pâ nă la unu.
l
Ospă ţul s-a terminat. Acuma gră dina ră sună de voioşia copiilor,
iar veranda scâ nteiază de stră lucirea doamnelor. Printre acestea din
urmă ochiul selectează numaidecâ t una. Este vizibil mai înaltă decâ t
celelalte; stă în mijlocul lor la intrarea în sala cea mare şi câ nd o
priveşti e imposibil ca Grandissimii să ridice vreo pretenţie la
vechimea neamului lor cu care să nu fii de acord. Pă rul ei odinioară
negru, ridicat acum într-un stră lucitor troian de ză padă , sporeşte
maiestatea unei feţe încă frumoase, în timp ce statura ei plină şi ţinuta
impună toare amintesc de ceea ce este mai bun în înfă ţişarea lui
Agricola, fratele ei. Este Madame Grandissime, mama lui Honore.
Cea de la stâ nga ei, foarte mă runţică , este o verişoară favorită .
La dreapta stă fiica ei, señ ora lui José Martínez, ră masă vă duvă ; ea are
un minunat pă r negru şi o frunte albă la fel de minunată . Înfă ţişarea
autoritară a mamei este temperată la ea de o demnitate şi un calm
blâ nd, contrastâ nd vă dit cu mişcă rile însufleţite ale matroanelor
linguşitoare printre care se află şi a că ror conversaţie neîntreruptă o ia
câ nd într-o direcţie, câ nd în alta, după bunul plac al lui Madame
Grandissime.
Dar dacă îţi poţi stă pâ ni întreaga putere a atenţiei în ciuda
copiilor de colo care strigă în franceza creolă şi îşi dau drumul să
lunece în jos pe balustradele scă rii de la intrare, întoarce-ţi privirea
spre ceata veselă de fete frumoase, care la fiecare câ teva minute apar,
dau roată şi dispar la un capă t al verandei şi vei observa, ca prin
stră fulgeră ri, caracteristicile figurii şi siluetei care dau fetelor din
Louisiana perfecţiunea florii proaspă t înflorite, Vei constata că
blondele nu sunt imposibil de gă sit; chiar aşa, cele două surori de colo
ar putea fi gemene identice, dacă aceea n-ar avea ochi albaştri şi pă r
auriu. Observă linia perfect arcuită a sprâ ncenelor, pe ici pe colo unele
mai groase şi mai catifelate atunci câ nd o expresie mai puţin vivace
tră dează prezenţa sâ ngelui spaniol. Ca Grandissime însă , remarcă -le
tendinţa de-a întrece statura medie a creolelor, o impresie accentuată
de croiala rochiilor. De-abia dacă le gă seşti o roză în obraji şi atunci
roşul pâ rguit al buzelor nici nu şi-ar mai avea rostul; în schimb ochii le
sunt plini de viaţă şi aruncă iute printre perdelele genelor lungi priviri
vesele şi jucă uşe care ţin ritmul cu susurul vocilor. Nu vei reuşi să le
pă trunzi cu privirea şi chiar dacă ai reuşi, nu ţi-ai vedea decâ t propria
imagine jalnic miniaturizată ; dar te întorci şi simţi, în timp ce te
fortifici cu un zâ mbet interior, că ele te ştiu, omule, perfect, ca pe un
câ ntecel. Şi întorcâ ndu-te, te bucuri că poţi să -ţi odihneşti din nou
privirile pe chipul mamei lui Honore. De data aceasta vezi că într-
adevă r este mama lui, datorită unui şarm care îţi scă pase – un zâ mbet
candid, senin şi atră gă tor. Toţi cei care îi vă d acest zâ mbet se întreabă
uimiţi dacă femeia aceasta poate fi vreodată crudă .
Mersul zglobiu, aparent marţial al delicatelor picioruşe creole
este brusc înghiţit de sunetul unor mulţimi de paşi mai greoi din
interiorul marelui hol şi taţii, bunicii, fiii, fraţii, unchii şi nepoţii marii
familii ies cu toţii fă ră ca niciunul dintre ei să nu poată , cu puţină grijă ,
să se ţină pe picioare. Descendenţii lor de astă zi beau din pahare mai
puţin adâ nci şi cu rezultate mai puţin remarcabile.
Matroanele ridicâ ndu-se, oferă locul principal primului sosit,
stră -stră bunicul – cel mai în vâ rstă Grandissime în viaţă – Alcibiade, un
monument care se clatină dar încă mai stă în picioare din zilele
începuturilor coloniale, un suvenir stafidit al fastului de pe vremea lui
de Vaudreuil, al autorită ţii de fier a lui O’Reilly, al stră lucitelor ră zboaie
purtate de Galvez – un om care i-a vă zut pe Bienville şi pe Zephyr
Grandissime. Cu ce maniere splendide Madame Fusilier de
Grandissime îi oferă , şi el acceptă , locul de onoare! înainte de-a se
aşeza se opreşte o clipă să -l asculte amabil, pâ nă la capă t, pe cel de al
că rui braţ se sprijinise. Dar Théophile, un tâ nă r brunet, mlă dios, de
optsprezece arii, deşi povesteşte ceva absorbit cu totul de patosul celor
de vâ rsta lui, tace brusc, se apleacă solemn şi respectuos înaintea
doamnelor, îl conduce graţios pe vâ rstnicul stră bun la locul să u şi
întorcâ ndu-se, îşi reîncepe recitalul în faţa unei persoane care ascultă
pe toată lumea cu aceeaşi perfectă curtoazie – iubitul să u vă r, Honore.
Între timp domnii ies cu toţii afară . Ce grup impună tor! Sunt cei
care să ptă mâ nă după să ptă mâ nă au şovă it mâ ndri în stră dania (?) de-a
înţelege ce motive ascunse are fiul lui Numa.
În mijlocul verandei se opreşte un bă rbat înalt, musculos, de
vreo cincizeci de ani, cu obişnuita faţă netedă şi pă rul cenuşiu prins
într-o coadă . Este colonelul Agamemnon Brahmin de Grandissime, care
furnizează familiei mâ ndrie militară , îi conservă gloria militară şi, după
Honore, este cel mai admirat nume. Achille Grandissime, cel care l-a
luat pe Agricolacu tră sura de la prăvă lia lui Frowenfeld, încercă să -l
antreneze pe Agamemnon la discuţie şi colonelul, aruncâ nd o privire
spre membrele inferioare ale rudei sale şi o alta spre propriile lui
membre, cu calmul şi uşurinţa cu care creolii mai gravi abordează
subiectele lipsite de importanţă ale celor mai puţin gravi, atacă
subiectul cizmelor. Un tâ nă r înalt, bronzat, zvelt, care foloseşte drept
prefix la Grandissime numele mamei, St. Blancard, întreabă unde îi este
nevasta, i se ră spunde de undeva de departe, îi aruncă un să rut şi se
aşază pe o treaptă avâ nd cu o treaptă mai sus pe Jaan Baptiste de
Grandissime, un individ cu figură de pirat şi o barbă neagră şi cu o
treaptă mai jos pe Alphonse Mandarin, un bă ieţandru cu piele
mă slinie. Valentine Grandissime din Tehoupitoulas coboară pâ nă la
prima treaptă a scă rii şi se reazemă de balustradă . E un bă rbat solid, cu
umeri laţi, bine clă dit şi cum stă cu picioarele în ciorapi negri
încrucişate şi fumează un trabuc, priveşte cerul cu ochi de vâ nă tor…
sau poate, de marinar.
— Valentine nu vrea să se însoare, spune una din doamnele care
stau aplecate peste parapetul verandei de deasupra. Mă mir de ce.
Celelalte aţintesc asupra ei priviri pline de înţeles, iar ea ridică
enervată din umeri şi se bosumflă vă zâ nd că a pus o întrebare
prostească al că rei ră spuns n-ar face decâ t să -l pună pe Valentine într-
o categorie foarte numeroasă nefă câ ndu-i nicio cinste.
Aşa erau spiritele alese ale familiei. Agricola se retră sese. Raoul
era acolo; capul să u frumos cu plete castanii roşcate s-ar fi putut vedea
cam pe la jumă tatea scă rilor lâ ngă alt cap cu pă rul presă rat cu fire
încă runţite prematur.
— Nu se poate! exclamă interlocutorul să u.
(întreaga discuţie se purta în franceza creolă ).
— Îţi dau cuvâ ntul meu de onoare! strigă Raoul.
— Că Honore îşi face toate afacerile în engleză ? întrebă
neîncreză tor Sylvestre (Aşa se numea).
— Mă jur – ră spunse Raoul recurgâ nd la jură mâ ntul lui favorit –
pe un vraf de Biblii uite atâ ta de mare!
— Ah, pfi!
Întă ri şi mai mult această exprimare politicoasă a neîncrederii
printr-o mişcare spasmodică a mâ inii, cu degetul mare îndreptat în
afară .
— Întreabă -l pe el! întreabă -l! ţipă Raoul.
— Honore! strigă Sylvestre, ridicâ ndu-se în picioare. Două sau
trei persoane transmiseră chemarea pâ nă după colţul verandei.
 Honoreveni cu câ te un lanţ de şase fete atâ rnâ ndu-i de fiecare
braţ. Pâ nă să sosească el, discuţia se transformase într-un adevă rat
Babei.
— Raoul susţine că ai ordonat ca toate registrele şi facturile să
fie scrise în engleză , îi zise Sylvestre.
— Şi?
— Nu-i aşa că nu-i adevă rat?
— Ba este.
Doapmele care umpleau veranda scoaseră un „Ah!” prelung şi
dezaprobator – toate, cu excepţia mamei lui Honore. Aceasta îndreptă
asupra lui o privire indignată , plină de a dezamă gire tă cută dar
puternică .
— Honore! strigă Sylvestre dornic să -şi dreagă înfrâ ngerea,
Honore!
Dar Honore primea ocă rile zgomotoase ale celor două sprezece
fete.
— Honore – strigă Sylvestre din nou, întinzâ nd un petec de
hâ rtie care purta semnele pardoselii de la contabilitate precum şi ale
unui toc de cizmă – cum se scrie „le-dii”?
O clipă se fă cu linişte ca să se poată auzi ră spunsul.
— Întreabă -l pe Valentine, zise Honore.
F
Toată lumea izbucni în râ s. Singura reacţie a acelui Om taciturn
a fost să -i privească pe cei de sus cu o expresie fă ră nicio tresă rire şi să
scuture încet cu degetul mic mucul de la trabuc. M. Valentine
Grandissime din Tehoupitoulas nu ştia să citească .
— Arată -i lui Agricola, se ridicară vreo două -trei glasuri câ nd
marele bă rbat ieşi în verandă cu ochii grei de somn şi cu pă rul răvă şit.
Ză rind capul lui Agricola în spatele doamnelor, Sylvestre îi puse
întrebarea.
— Cum e scris pe hâ rtia aia? se interesă regele animalelor.
— L – a – y…
— Ignorantule! bubui vocea bă trâ nului.
 — N-am scris eu, protestă Raoul şi încercă să apuce hâ rtia. Dar
cum Sylvestre duse mâ na la spate, o doamnă smulse hâ rtia, vreo două -
trei strigară „Dă -i-o lui Agricola!”, iar un bă ieţel dră guţ pe care râ setele
şi agitaţia îl atraseră din gră dină , urcă în fugă scă rile şi i-o dă du
bă trâ nului.
— Honore! strigă Raoul, nu se poate s-o citească ! E o problemă
de-a ta personală .
Dar aluzia fă cută de Raoul cum că cineva i-ar putea încredinţa
lui vreo chestiune personală , stâ rni un nou val de râ s.
Honore dă du din cap că tre unchiul să u să citească tare şi cei
care nu înţelegeau engleza precum şi cei care înţelegeau se pregă tiră să
asculte. Era o hâ rtie pe care Sylvestre o luase din coşul de gunoi în ziua
câ nd Aurora venise la serviciul de contabilitate. Agricola citi:
„Ce vrea acel ledi acolo cu Honore?” „Honore vrea întoarcă la ea
proprietatea – este Aurore de Grapion care Agricola omoară soţul”.
Asta era tot ce scria, dar-Agricola nu sfâ rşi de citit. Tocmai citea
cu glas tare… „este Aurore de Grap…”
În clipa aceea scă pă hâ rtia din mâ nă şi se înnegri de mâ nie; o vie
uimire trecu ca o stră fulgerare printre cei de faţă ; urmă un moment de
tă cere şi apoi bubuitul de tunet al vocii lui Agricola se rostogoli peste
Sylvestre într-o succesiune de groaznice blesteme.
Era dureros să vezi faţa tâ nă rului în timp ce primea mut
injuriile. Stă tea palid şi înfricoşat, pe buze cu un zâ mbet pe jumă tate
deznă dă jduit, pe jumă tate sfidă tor, care spunea clar, atâ t câ t poate
spune un zâ mbet: „Unchiule Agricola, o să plă teşti pentru greşeala
asta”.
Câ nd bă trâ nul se opri, Sylvestre se întoarse şi aruncă în jos o
privire spre Valentine Grandissime; apoi urcă scă rile şi trecâ nd cu o
plecă ciune curtenitoare printre cei care îl înconjurau pe Agricola, intră
în casă . Valentine privi înspre zenit, apoi la cataramele pantofilor,
aruncă liniştit trabucul în iarbă şi o luă după un colţ al casei pentru a-l
întâ lni pe Sylvestre în spatele ei.
Honore fă cuse deja lui Agricole semn cu capul să vină deoparte
să vorbească cu el şi Agricola aşa şi fă cu. Restul celor prezenţi, cu
excepţia câ torva bă rbaţi din gră dină , după câ teva eforturi slabe de a
menţine pe verandă buna dispoziţie, fă cură câ teva remarci cu privire la
câ t de iute se ră coreşte şi câ t de repede se întunecă afară şi câ te unul
sau perechi-perechi se retraseră . Nu trecu mult şi Raoul, care venise
sus în verandă , se trezi singur. Pă rea că aşteaptă ceva, că ci în timp ce se
iveau stelele, aplecat peste parapet începu să câ nte pentru sine cu glas
scă zut, catifelat, o frâ ntură de câ ntec creol:
„La pluie – la pluie tombait, Crapaud criait, Moustique chantait –
*”.
Luna stră lucea atâ t de tare, încâ t copiii din gră dină nu-şi
întrerupseră jocul de-a v-aţi-ascunselea şi din câ nd în câ nd Raoul
curma murmurul câ ntecului absorbit de soarta câ te unui mic spiriduş
care aluneca dintr-o umbră întunecoasă ca să se ghemulască într-alta.
El însuşi se afla în umbra deasă a unei magnolii peste ale că rei ramuri
se prelingea lumina lunii, de parcă tot copacul ar fi fost muiat în argint
viu.
— Ploaia – ploaia că dea / Broasca oră că ia, / Ţintarul ţâ riia (fr.).
Pe aleea lată care ducea spre poarta gră dinii se ză reau pe scaune
vreo şase sau şapte siluete întunecate, nu prea departe, aşa încâ t din
câ nd în câ nd se putea vedea sclipirea trabucurilor, iar vocile ajungeau
pâ nă la urechea lui Raoul; dar el nu asculta. Peste scurt timp se auzi un
pas uşor şi o exclamaţie dulce fă cută cu spaimă prefă cută „Cine-i
acolo?” şi o fată din câ rdul stră lucitor de fete care nu demult
atâ rnaseră la braţul lui Honore veni atâ t de aproape de Raoul
încercâ nd să -i distingă tră să turile, încâ t cu totul accidental buzele li se
atinseră . Mâ nă în mâ nă , avură doar o clipă să schimbe câ teva cuvinte
înainte de-a se trezi luaţi pe la spate de un grup de vajnice cercetase şi
împinşi într-una din marile încă peri ale casei, unde tinereţea şi
frumuseţea Grandissimilor se adunaseră într-un larg semicerc în jurul
unui foc molcom, aşteptâ nd să audă o povestire sau un câ ntec sau şi
una şi alta, sau vreo şase de fiecare, de la maestrul în arta câ ntecului şi
a povestirii, Raoul Innerarity.
 — Dar bagă de seamă , strigară cu toţii într-un glas, trebuie să
termini povestea lui Bras-Coupe!
— Un câ ntec! Un câ ntec!
— Une chanson Creole! Une chanson des negres!”
— Câ ntă „Ye tole dance la doung y doung doung!” strigă o fată cu
ochi negri.
Raoul explică imediat că e un câ ntec cu prea multe cuvinte
deocheate.
— Of! n-ai decâ t să fredonezi ceva în locul lor şi să treci mai
departe.
Dar el le câ ntă altceva:
„La premier fois mo te oir li, Li te pose au bord se lit; Mo di,
Bouzon, bel n amourese! L’aut fois li te şi se la saise Comme vie Madam
dans se fauteil, Quand îi vive cote soleil.
Se gies ye te plis noir passe la nouitte, Se de la lev plis doux
passe la quitte!
— Un câ ntec e, reol! Un câ ntec al negrilor! (fr.).
Tou’ mo la vie, zamein mo oir Ein n amourese zoii comme ça!”
Mo blie manze – mo blie boir – Mo blie tout clipi g tempslă – Mo
blie parte – mo blie dormi, Quand mo pense après zami!” *
— L-ai auzit chiar tu pe Bras-Coupe câ ntâ nd câ ntecul ă sta?
— Odată , începu Raoul antrenat de subiectul povestirii,
coboram pe fluviu de la Pointe Macarty în trei pirogi. Fusesem trei zile
la vâ nat şi pescuit pe lacul Salvador. Bras-Goupe avea o pirogă cu şase
padele.
— Ah, da! exclamă un tâ nă r numit Baltazar; câ ntă -ne asta,
Raoul!
Şi el câ ntă .
— Ştii ceva, Raoul, câ ntă -ne câ ntecul ă la pe care îl câ ntă negrii
câ nd se duc la bă lţi noşptea să fure porci şi pui!
— Care câ ntec? Ala care îl câ ntă în bă rci ca semnal pentru cei de
pe ţă rm? Şi începu să fredoneze:
„De zabs, de zabs, de counou oua le, ouă le, De zabs, de zabs, de
counou oua le, oua le, Counou, ouă le, oua le, oua le, oua le Counou,
ouă le, oua le, oua le, oua le Counou, oua le, oua le, oua le, momza,
Momza, momza, momza, momza, Roza, roza, roza-et – momza”.
Urmă alt câ ntec şi apoi altul şi altul pâ nă câ nd începu să se facă
tâ rziu. «Şi atunci veniră cu toţii şi mai aproape în jurul lui şi se aşezară
să asculte povestea promisă .
— Prima dată câ nd te-am vă zut cu el, / Te-a pus pe marginea
patului. / Eu am spus, Bouzon, frumoasă iubită ! / Altă dată te-a aşezat
pe scaun / Ca pe o bă trâ nă doamnă în fotoliu, / Câ nd stă la soare. / Pe
ochii tă i cei negri trecea noaptea, / Pe buzele cele dulci tă cerea /
Nicicâ nd în viaţă n-am vă zut / O iubită atâ t de frumoasă ! / Am uitat să
mai mă nâ nc – am uitat să mai beau – / De atunci am uitat de toate – /
Am uitat să vorbesc – am uitat să dorm. / Cu gâ ndul la prieteni! (fie.).
La aceeaşi oră , Honoré Grandissime înfă şurâ ndu-se într-o haină
largă şi lă sâ ndu-se pradă unor gâ nduri amare ieşise din casa
pă rintească şi ră tă cise dincolo de împrejurimile ei, neştiind nici de ce
şi nici încotro, dar ajungâ nd după un timp în faţa prăvă liei lui
Frowenfeld care tocmai închidea, îl rugă pe acesta să -i facă cinstea de
a-i ţine companie. Simţise ca un fel de sufocare. Şi asta îl fă cuse să
caute şi să preţuiască o strâ ngere de mâ nă şi prezenţa naivului spiţer. îl
conduse pâ nă la marginea fluviului. Aici se aşezară şi încercâ nd, nu
fă ră efort, să ia un aer dur şi spiritual, Honore începu aceeaşi poveste
tristă .
Povestea lui Bras-Coupe
„” Cu opt ani şi ceva în urmă ”, începu Honore – dar nu numai
Honore ci şi Raoul; şi nu numai ei, ci şi altcineva mai înaintea lor în
aceeaşi zi – şi anume Honore, o.l.c. Dar noi nu vom reproduce exact
cuvintele nici unuia dintre ei.
Sub alt nume, Bras-Coupe, povesteau ei, fusese în Africa prinţ
printre ai lui. În timpul unui ră zboi de cucerire pe care îl pornise din
pură ennui se trezi fă cut prizonier, despuiat de însemnele regale şi
mâ nat de la spate spre o plajă a Atlanticului, unde ca un adevă rat fiu al
lui Adam, fă ră nimic pe el, dar cu două braţe bunişoare ră mase intacte,
deveni obiect de schimb. Trecâ nd din primele mâ ini în urmă toarele în
schimbul unei oglinzi se vă zu expediat în bună stare şi ordine la bordul
goeletei Egalite, unde stă pâ n era Blank, pentru a fi livrat fă ră întâ rziere
în portul Nouvelle Orléans (exceptâ nd cazurile de incendiu sau alte
accidente în timpul navigaţiei) la Blank Blank. Mă rturie despre care, El,
cel ce a fă cut pieile oamenilor de felurite culori, dar sâ ngele de una
singură , a înscris aceleaşi lucruri în cartea Lui şi a pecetluit-o pâ nă la
ziua judecă ţii de apoi.
Despre că lă torie se spune, puţin… în cele ce urmează aici; cu câ t
mai puţin, cu atâ t mai bine. O parte din marfa vie nu reuşi să se
pă streze; vremea se dovedi potrivnică încă rcă tura mare, vasul mic.
Totuşi că pitanul descoperi că există loc destul peste bord şi acolo –
carnea şi iarba
— Plictiseală (fr.).

sunt totuna – se porni el să arunce din câ nd în câ nd în decursul

că lă toriei pe cei nevandabili.
Cu toate acestea câ nd sub punte intră din nou mirosul dulce al
pă mâ ntului, Bras-Coupe ajunsese deja în acea parte a lumii care e
superioară … favorizată … îndotulată ; huruind uşurată ancora se lă să să
alunece în apele adâ nci şi nă moloase ale fluviului Mississippi şi prinţul
auzi prin peretele subţire al vasului curentul vijelios de-ape care să ltau
şi se gudurau în jurul prorei urâ nd în şoapte scâ ncite un bun-venit
acasă . Câ nd regele captiv ieşi din nou la lumină i se oferi ochilor
priveliştea splendidă a micuţului oră şel franco-spaniolo-american a. M
zat pe tot întinsul ţă rmului jos. Se vedeau forturi mici care îşi ară tau
colţii spoiţi cu var; un loc verde pentru pară zi, cază rmi galbene, un
spital, grajdurile cavaleriei, vama şi o îmbietoare închisoare în
apropierea catedralei – toate de un alb şi un galben stră lucitor, cu o
dungă neagi a marcâ nd calea conflagraţiei din 1794, iar ici şi colo
printre acoperişurile joase, câ te unul semeţ cu lucarne arcuite în
partea de sus şi un foişor ră coros cu vedere spre plantaţiile de cafea şi
indigo, dincolo de marginile oraşului.
 Câ nd Bras-Coupe pă şi poticnindu-se pe ţă rm, nu ră mase mai
mult de o clipă în mijlocul unei turme de „bă ieţi buni” că Agricola
Fusilier care se ocupa de afacerile şi speculaţiile casei Grandissime
precum şi de cei care locuiau pe pă mâ nturile ei, cuprins de admiraţie
pentru frumuseţile fizice ale că peteniei (unui om poate să -i placă chiar
şi un negru… ca negru, desigur) cumpă ră toată turma şi nevoind să -l
revâ ndă împreună cu ceilalţi unui oarecare cadian insensibil, îl
convinse pe administratorul de pe plantaţia lui Don José Martínez să -l
cumpere el.
Plantaţia, cunoscută înainte de a-şi da duhul Bras-Coupe sub
numele de La Renaissance, se afla în bogatul district St. Bernard (al
că rui hotar atinge acum pe cel al oraşului care s-a întins întruna). Aici
începu el de cum sosi un capitol al vieţii plin de surprize plă cute. Se
trezi întâ mpinat cu omenie, cadorisit cu veşminte curate, urcat într-un
car tras de boi, dus la o baracă din bâ rne vă ruite, mai frumoasă chiar
decâ t palatul lui de acasă şi fă cut să înţeleagă că baraca era un dar. I se
dă du şi nişte mâ ncare bună , după care se pră buşi bolnav. În acest caz
acasă la el ar fi fost o îndatorire a celei maţ însemnate persoane din
preajma tronului ca din respect să -l trimită imediat la ceruri; dar acum
i se administrară nişte doze tă mă duitoare şi spre uimirea lui, îşi reveni.
Asta îi reaminti că nu mai e rege.
Numele lui – omul ră spunse la nişte întrebă ri care se refereau şi
la acest subiect – era… ceva în limba jaloff. Treptat el se osteni să -l
redea în congoleză : Mioko-Koanga, în franceză Bras-Coupe, Braţ-Tă iat.
Într-adevă r ar fi fost uşor să admiţi, dacă ă sta ar fi fost sensul dat de el
numelui, că pierzâ ndu-l, tribul să u îşi pierduse vâ njosul braţ drept
chiar de sus, de la umă r; dar pentru cel care îl cumpă rase cu atâ ta
bă net lucrul acesta nu mai era aşa de uşor, dacă negrul intenţiona
cumva să spună altceva şi anume că braţul care nu mai poate mâ nui
suliţa sau învâ rti sabia de lemn nu e cu nimic mai bun decâ t un ciot
nefolositor pe care nu-I mai, ridici în veci pentru nimic altceva. Dar
indiferent dacă era uşor sau nu de recunoscut, el asta voia să spună .
Fă cu din el un simbol viu al sclaviei, transformâ nd în carne şi oase
adevă rul că sclavia sub orice formă înseamnă schilodire.
Vă zu într-o singură să ptă mâ nă mai mult lux decâ t vă zuseră toţi
supuşii lui într-un secol. Aici fetele congoleze se îmbră cau în rochii de
bumbac şi de flanel care acolo de unde venea el valorau un fildeş de
elefant bucata. Toată lumea purta haine… cu excepţia copiilor şi a
puştanilor. De câ nd venise el niciun leu nu atacase locuinţele
oamenilor. Şerpii, ca şi cum nu existau; întâ mplă tor se ivea câ te unul
prin duşumea… atâ ta tot. E adevă rat că se vedea în oameni mai multă
epuizare decâ t cea pentru care bă nuielile unei persoane neavizate ar fi
putut gă si o explicaţie – o abundenţă de articulaţii deformate şi de
muşchi emaciaţi, care, slavă Domnului, chiar şi pe atunci se limita la o
categorie restrâ nsă şi care dispă ru odată cu guvernarea spaniolă . El nu
avea nicio experienţă în această privinţă ; dimpotrivă , mesele regulate îi
provocară nelinişte, dar avură drept efect – în ciuda temerii sale că e
pus la îngră şare cu un anume scop – refacerea forţei lui de Hercule
care odinioară , în Africa, îl fă cuse spaima bă tă liilor.
Într-o bună zi câ nd ajunsese să fie din nou el însuşi, se pomeni
invitat să iasă în plin soare şi însoţit de supraveghetorul de sclavi (un
fel de ajutor al administratorului), o porni la drum oarecum surprins.
Ajunseră la un clin² unde nişte bă rbaţi şi femei să pau. Mai vă zuse el
bă rbaţi şi femei… supuşi de-ai lui… muncind… nu cine ştie ce… în
Africa. Vizitiul îi întinse o sapă , tă cut Bras-Coupe o examină cu
interes… pâ nă câ nd i se ceru prin semne să intre şi el în horă .
— Cee?
Vorbi, dar nu cu buzele, ci cu o tresă rire a splendidului să u trup
şi o dilatare să lbatică a ochilor. Invitaţia era o cataractă de fulgere
coborâ nd în salturi dintr-un cer negru ca smoala. Într-o clipă de
perfectă claritate îşi citi sentinţa – MUNCA.
Bras-Coupe avea o înă lţime de şase picioare. Cu o mişcare iute
ca instinctul, sapa îl izbi pe supraveghetor drept în cap. În secunda
urmă toare prinţul ridică de subţiori pe congolezul care se afla cel mai
aproape, de el, îşi încleştă toţi cei treizeci şi doi de dinţi în piciorul cu
care omul lovea în disperare şi îl zvâ rli câ t colo, ca pe o bucă ţică de
carne proastă ; apoi mai aruncă unul între ramurile unei să lcii, iar pe o
femeie o trimise peste cap drept într-un şanţ de scurgere, fă cu un
singur salt încercâ nd să -şi recapete libertatea şi că zu în genunchi
clă tinâ ndu-se dintr-o parte în alta sub efectul unui glonte tras de
administrator. Glontele îl lovise în frunte şi dâ nd ocol ţestei în că utarea
unui loc prin care să poată ieşi, legenda – care uneori glumeşte – spune
că în disperare de cauză , ieşi afară exact pe unde intrase.
Se întâ mplă că toţi cei de faţă , cu excepţia administratorului,
erau negri. De ce să se dea glas unui scandal atâ t de lipsit de
importanţă ? Cu un ghips sau două în scurt timp se aranjară toate,
exceptâ nd supraveghetorul – că ci supraveghetorul muri. Femeia pe
care Bras-Coupe o azvâ rlise peste cap avu zile şi ajunse să -i vâ ndă calas
lui Joseph Frowenfeld.
Don José, tâ nă r şi auster, nu ştia nimic despre agricultură şi tot
atâ t de mult se sinchisea şi de natura umană . Administratorul gâ ndise
adesea lucrul acesta, dar niciodată nu-şi rostise gâ ndul; nu voia să -şi
încredinţeze nici mă car sieşi o asemenea critică periculoasă . Câ nd
îndră zni să -i dezvă luie lui señ or incidentele de mai sus, puse toată vina
pe omul pe care moartea îl luase acolo unde nu-l mai putea ajunge
nicio pedeapsă şi îşi aduse relatarea la punctul culminant riscâ nd
afirmaţia că Bras-Coupe e un animal care nu poate fi biciuit.
— Caramba! exclamă stă pâ nul, cu o uşoară apă sare a glasului,
cum aşa?
— Poate señ or ar face mai bine să vină să se convingă , ră spunse
administratorul.
Era un mare sacrificiu pentru demnitatea sa, dar stă pâ nul îl fă cu.
— Aduceţi-l afară .
Îl scoaseră afară – lanţuri la mâ ini, lanţuri la picioare, un inel de
fier în jurul gâ tului. Stă pâ nul spaniol şi creol totodată vă zuse adesea
taurul cu coarne lungi, ascuţite şi cu ochi aprinşi stâ nd în arenă ; dar de
data aceasta era ca şi cum s-ar fi aflat faţă în faţă cu un rinocer.
— Omul ă sta nu e congolez, spuse el.
— E un negru jaloff, ră spunse administratorul încurajat. Priviţi-i
nasul fin şi drept; mai mult, e un candio – un prinţ. Dacă îl biciuiesc o
să moară .
Curajosul captiv şi neînfricatul stă pâ n ră maseră privindu-se
drept în ochi pâ nă câ nd fiecare recunoscu în celă lalt un egal în ceea ce
priveşte curajul fizic şi fiecare se simţi cuprins de o admiraţie pentru
celă lalt, pe care nicio neînţelegere ulterioară nu se dovedi atâ t de
puternică încâ t să o distrugă total. Dacă în ochii lui Bras-Coupe s-ar fi
citit frica doar o dată … doar pentru o fracţiune de secundă … s-ar fi ales
cu gâ rbaciul, dar aşa „J
— Fă rost de un interpret, zise Don José; iar apoi, mai încet – şi
ajungeţi la o înţelegere: Ţi-o voi pretinde.
Unde să gă seşti un interpret – şi încă unul care nu numai să
poată reda înţelesurile din jaloff în franceza creolă sau în spaniolă , ci să
aibă şi un asemenea talent diplomatic încâ t să facă posibilă o
„înţelegere” cu bizonul ă sta african? După plecarea stă pâ nului
administratorul ră mase în picioare şi gâ nditor, iar Clemence, care nu
uitase cine o aruncase în şanţul de scurgere, trecu şireată pe lâ ngă el.
— Ah, Clemence…
— Mo pas capabe! Mo pas capabe! (Eu nu pot, eu nu pot!) Ya, ya,
ya! oir Miche Agricol Fusilier! ouala yune bon monture, oui! – care voia
să însemne că Agricola putea să -i fie interpret chiar şi lui Papa Lebat.
— Agricola Fusilier! Ultimul om de pe pă mâ nt care să încheie o
pace.
Dar se pă rea că nu există ” altă alternativă şi deci la Agricola o
porni administratorul. Pâ nă la Grandissimi nu era drum lung.
— Eu, Agricola Fusilier, să fiu interpretul unui negru? Domnule!
— Credeam că poate cunoaşteţi pe cineva, zise solicitantul cu
glas tot mai slab, frecâ ndu-şi o ureche.
— Ah! replică Agricola adresâ ndu-se peisajului înconjură tor –
dacă n-aş cunoaşte eu, cine să cunoască ? Poţi s-o iei pe Palmyre.
Administratorul pocni uşor din palme la vestea cea bună .
— Da, continuă Agricola, ia-o pe Palmyre; a învă ţat la fel de
multe dialecte ale negrilor pe câ t de multe limbi europene ştiu eu.
 Şi Palmyre se prezentă la plantaţia lui Don José ca interpretă ,
însoţită de rugă ciunile adresate de Agricola Providenţei în speranţa că
poate-poate o va paşte vreo nenorocire. Cei doi se urau cu toată forţa
de care erau în stare. El îi cunoştea nu numai mâ ndria. ci şi pasiunea
pentru Honore, care era dus departe. O ura şi pentru inteligenţa ei,
pentru că era în graţiile stă pâ nei şi pentru spiritul ei invincibil care se
manifesta mult mai evident faţă de el decâ t faţă de alţii, el fiind tot ce în
tă cere detesta’ ea mai mult pe lume.
Palmyre avea obiceiul să nu facă nimic fă ră să -şi dea toată
osteneala. „Câ nd Mademoiselle o să devină Señ ora”, se gâ ndi ea – ştiind
că stă pâ na ei şi Don José erau logodiţi – „nu-mi va strica să mă bucur
de preţuirea lui Señ or. Mă voi stră dui să reuşesc”. Şi din acest motiv, cu
ajutorul stă pâ nei se împodobi cu splendide straie stacojii, cu pene şi cu
mă rgele, care nu puteau să nu slujească dublului ei scop, acela de-a
sublinia legă tura ei cu vlă starele Etiopiei şi de-a câ ştiga pe loc
admiraţia captivului.
Vai de cei care reuşesc prea bine! Nici nu-şi întoarse bine
africanul privirile de tigru asupra ei, că focul din ochi i se stinse; iar
câ nd ea îi vorbi cu dulcile inflexiuni ale limbii lui materne, îi pieri din
minte orice gâ nd de împotrivire. Se îndră gostise.
În lanţuri, se aşeză jos îmblâ nzit şi ascultă vorbele Palmyrei aşa
cum ar asculta un marinar naufragiat clopotele unei biserici
fantomatice. Din câ nd în câ nd o aproba, apoi îşi depă rta ochii, iar o
aproba şi îşi desfă ta urer chile; dar câ nd, în sfâ rşit, prinzâ nd curaj ea
trecu la adevă ratul subiect şi în cele din urmă rosti nesuferitul cuvâ nt
MUNCA, el se ridică , un uriaş de şase picioare şi jumă tate, o statuie a
indignă rii, sculptată în marmură neagră .
Şi atunci se ridică şi Palmyre, mâ ndră de el şi se duse să le
explice stă pâ nului şi administratorului. Bras-Coupe înţelegea, spuse ea,
că este sclav – aceştia fuseseră sorţii ră zboiului şi el era ră zboinic; dar
conform unui principiu unanim recunoscut în dreptul internaţional
african, nimeni nu putea să -i pretindă să muncească .
— Dacă señ or-ul are bună tatea să -şi amintească , aşa i-am spus
şi eu, preciză administratorul; cum să se aştepte cineva să are
pă mâ ntul cu o zebră ?
Asta îi aduse aminte de un fapt din experienţa lui de tinereţe. Se
descoperise atunci că un african din acelaşi neam cu Bras-Coupe avea
admirabile calită ţi pentru a deveni supraveghetor şi a-i pune pe ceilalţi
sclavi să muncească . Se purtară aşadar a doua şi a treia oară convorbiri
cu prinţul, convorbiri care luară două sau trei zile şi vizau* numirea lui
în postul vacant de supraveghetor; cu toate acestea, care n-a fost
uimirea stă pâ nului să afle în cele din urmă că înă lţimea. Să refuză
onoarea oferită .
— Staţi! interveni din nou administratorul, descoperind pe
chipul Palmyrei o tresă rire de spaimă – n-o să facă el una ca asta. Dacă
señ or îmi va permite să -l duc la Agricola…
— Nu! strigă Palmyre cu o privire în care se citea o suferinţă
cumplită – Vă spun eu. O să accepte şi o sg ocupe postul dacă mă , daţi”
să fiu a lui… dar vai! messieurs, în numele Domnului… nu vreau să -i fiu
soţie!
Administratorul se uită la Señ or, gata să fie de acord cu orice ar
hotă rî acesta.
Curajul şi îndră zneala lui Bras-Coupe luară cu asalt irezistibil
inima spaniolului.
— Voi lă sa asta la latitudinea lui Señ or Fusilier, zise el.
— Dar el nu mi-e stă pâ n; n-are niciun drept…
— Tă cere!
Şi ea tă cu; şi de aceea, uneori, arde focul în zid.
Agricola îşi dă du consimţă mâ ntul cu o ră ută cioasă
promptitudine şi câ nd lanţurile lui Bras-Coupe că zură la pă mâ nt se
hotă rî că dacă acesta o să se apuce cu sâ rg de treabă , peste şase luni de
la ziua respectivă pe veranda din spate a reşedinţei Grandissimilor se
va face o nuntă în acelaşi timp cu cea fixată să aibă loc în marea sală a
aceleiaşi case. Pâ nă atunci Palmyre va ră mâ ne cu Mademoiselle, care
prompt şi pe tă cute hotă rî că Palmyre nu se va mă rita dacă nu doreşte.
Bras-Coupe nu fă cu obiecţii, pentru un timp dovedi o regală lipsă de
eficienţă , dar învă ţă repede, în câ teva să ptă mâ ni reuşi să mâ nuiască
dialectul „gombo” şi în şase luni deveni omul cel mai valoros cumpă rat
vreodată în Louisiana. Cu toate acestea existau doar trei persoane pe o
distanţă de tot atâ tea mile pă trate că rora să nu le fie îngrozitor de frică
de el.
Prima era Palmyre. În prezenţa ei Bras-Coupe avea o purtare
gravă , plină de adâ nc respect, care fie din pricina neîntinatei lui
nobleţi, fie datorită privirii ei magnetice, era ceva care merita să fie
vă zut. „E ceva regesc!” exclama administratorul.
Cea de-a doua nu era atâ t de oficială . Câ nd Bras-Coupe spunea –
cum într-adevă r spunea, la intervale regulate – „Mo courri c’ez Agricole
Fusilier pou oir n amourouse (Mă duc la Agricola Fusilier să -mi vă d
logodnica)”, administratorul ar fi preferat să pună stavilă unei cete
întregi de indieni Chickasaw cu feţele pictate mai bine decâ t acelui
îndră gostit. Ră mâ nea uitâ ndu-se după el şi clă tinâ nd profetic din cap:
„O să dă m de bucluc; mai bine să nu amă geşti un individ ca ă sta”; totuşi
exact asta îndră zni să facă Palmyre. Ea avea pentru Bras-Coupe o
admiraţie aproape fă ră margini. Se bucura vă zâ ndu-i statura, se desfă ta
contemplâ ndu-i spiritul neîmblâ nzit; i se pă rea că este întruchiparea
propriei sale voinţe aprige şi întunecate, realizarea la o scară mai mare
a dorinţei sale de-o viaţă de-a avea o putere uriaşă . Singurul neajuns în
tot ce simţea cu atâ ta pasiune era – ceea ce atâ tea iubiri mai sincere au
gă sit că e cu neputinţă să explice atâ tor îndră gostiţi mai blâ nzi –
absenţa totală a vreunei preferinţe; inima nu i-o putea da – pentru că
n-o avea. Şi cu toate acestea după prima rugă minte fă cută spaniolului
şi administratorului ca să i se lase libertatea, spre amă ră ciunea şi
ascunsa uimire a tinerei sale stă pâ ne, Palmyre se stră dui să pară
mulţumită . Era un şiretlic; îi ştia puterea lui Agricola şi singura ei şansă
era să -i lase impresia că şi ea consimte. În felul acesta s-ar fi putut să -l
amă gească şi să -l determine să -şi retragă propriul lui consimţă mâ nt.
Dacă nu reuşea avea promisiunea fă cută de Mademoiselle că îi va să ri
în ajutor, promisiune pe care o putea folosi în ultima clipă ; şi dacă nici
aşa nu reuşea, avea în sâ n un pumnal pentru care un anume piept
puternic nu era prea puternic. Un alt element de siguranţă , despre care
însă ea nu ştia nimic, era o scrisoare de la Cannes Brulees. Ajunsese şi
acolo vestea că dragostea triumfase – că în ciuda tuturor vorbelor
goale, a ranchiunei şi a ră nilor pricinuite, mâ na unui Grandissime – a
celui mai mâ ndru. dintre Grandissimi – era pe punctul de-a fi pusă în
mâ na unei persoane care, fă ră a se forţa prea mult lucrurile, poate fi
numită de Grapion, că , mai mult decâ t atâ t, se depuneau eforturi reale
de a determina o restituire a vechilor bunuri furate la masa de joc.
Honore şi Mademoiselle, sora lui, fiecare de câ te o parte a Atlanticului
depuneau stră danii în acest scop. Don José trimise aceste informaţii
rudei sale socotindu-le veşti bune (un îndră gostit nu-şi imaginează
niciodată că ceea ce îl face pe el fericit are două feţe) şi, ca să adauge şi
o notă de umor, povesti şi cum fusese dată Palmyre de nevastă şefului
de trib. Scrisoarea de ră spuns primită de tâ nă rul spaniol nu-l învinuia
pe el prea mult: „el nu cunoştea toate faptele; dar o alta, pe un ton
foarte oficial, trimisă lui Agricola, îl înştiinţa pe acesta că dacă va
încheia unirea dintre Palmyre şi Bras-Coupe, autorul se risorii ia pe
Dumnezeu drept martor că va curma zilele celui ce în cunoştinţă de
cauză îndră znise astfel să dezonoreze pe cineva cu sâ nge din sâ ngele
familiei de Grapion. Drept care Agricola, contrar caracterului să u
obişnuit, începu să facă tot felul de aluzii lui Don José cum că logodna
lui Bras-Coupe cu Palmyre nu trebuie să fie luată ca irevocabilă ; dar
Don José nu dorea să -şi dezamă gească crâ ncenul animal favorit.
Palmyre din nefericire îşi jucă puţin cam prea bine rolul. Ea crezu că
sosise momentul să insiste asupra că să toriei, provocâ ndu-l astfel pe
Agricola s-o interzică . Spre groaznica ei disperare îl vă zu pentru a doua
oară cumpă nind lucrurile şi ră mâ nâ nd tă cut.
A doua persoană care nu se temea de Bras-Coupe era
Mademoiselle. Într-una din primele dă ţi câ nd uriaşul veni s-o viziteze
pe Palmyre, el dă du ascultare invitaţiei pe care ea i-o transmise de a se
prezenta în faţa stă pâ nei Un om mai artificial ar fi putut obiecta din
cauza îmbră că minţii, veşmâ ntul să u constâ nd dintr-o singură bucată
de pâ nză ieftină şi ţipă toare înfă şurată strâ ns în jurul taliei şi a
coapselor. Câ nd dă du cu ochii de frumoasa femeie albă se trâ nti la
pă mâ nt cu braţele întinse înainte. Şi nu se clinti de-acolo pâ nă ce nu
plecă ea. Apoi se ridică asemenea unui pustnic care are o viziune.
„Bras-Coupe ’n pas oule oir zombis (Bras-Coupe nu îndră zneşte să
privească un spirit)”. Din clipa aceea începu să se închine. O vedea des;
şi de fiecare dată după ce arunca o privire pe chipul ei se arunca la
pă mâ nt câ t era de lung, cu faţa în ţă râ nă .
A treia persoană care nu se temea de el era… Agricola? Nu, era
spaniolul – un om a că rui capacitate de-a se teme de ceva din natură
sau de dincolo de ea nu fusese descoperită .
Cu mult înainte de-a se sfâ rşi perioada de încercare s-ar fi smuls
Bras-Coupe clin lanţurile sclaviei „deşi deocamdată le simţea aşa cum
ar simţi cineva pe obraz o Pâ nză de pă ianjen, dacă stă pâ nul lui,
urmâ nd şi el moda cam afectată a zilei, nu l-ar fi ridicat la rangul de
paznic de vâ nă toare. Multe zile au mai petrecut împreună aceşti doi
oameni aprigi prin mlaştinile întunecate şi pe culmile înguste purtâ nd
ră zboi împotriva că prioarelor, urşilor şi pisicilor să lbatice; sau pe
Mississippi după raţe să lbatice şi pelicani; câ nd pâ nă şi un cuvâ nt pus
greşit l-ar fi putut face pe oricare din ei să -l ucidă pe celă lalt. Cu toate
acestea lunile se scurseră iute şi lin şi se apropie noaptea nunţii. Se
strâ nseră nuntaşii. Totul era pregă tit. Mireasa era gata îmbră cată ,
mirele sosise. În marea verandă din spate, care fusese împrejmuită cu
pâ nză de cort şi luminată cu lampioane, se afla Palmyre, plină de noi şi
subtile planuri şi jucâ ndu-şi rolul pâ nă la sfâ rşit, împodobită în
veşminte scumpe la a că ror frumuseţe se adă uga farmecul că mai
fuseseră purtate o dată şi doar o dată de iubita ei Mademoiselle.
Dar unde era Bras-Coupe?
Întrebarea fusese adresată Palmyrei de că tre Agricola cu o
privire care în engleză însemna „Fă ră şmecherii, fetiţo!”
Printre servitorii care se îngră mă diseră la ferestre şi la uşă să
vadă stră lucirea din interior trecea deja din gură în gură o şoaptă
speriată .
— Am fă cut o tristă descoperire, Miche Fusilier, spuse
administratorul, Bras-Coupe se află aici; l-am bă gat într-o cameră de-
acolo. Dar… adevă rul este, domnule, că Bras-Coupe e un voudou.
— Ei –, şi presupunâ nd că este, ce-i cu asta? Numai să tă ceţi; să
nu afle stă pâ nul lui. Nu contează ; orice negru e mai mult sau mai puţin
un voudou.
— Dar refua A să se îmbrace… şi-a pictat pe el tot felul de inele
şi dungi, în chip de antilopă .
— Spune-i că Agricola Fusilier îi ordonă : „Îmbracă -te imediat!”
— Un franciscan arhizelos s-a plâ ns odată ră u episcopului
Havanei că în Louisiana oamenii se că să toresc în propriile case după
lă sarea întunericului şi nu acordă importanţă faptului. Nu e sif? un că a
fă cut vreo referire la Grandissimi; în orice caz, întreaga obşte a râ s de
el pe înfundate (n.a.).
— Oh, Miche, i-am spus deja eu toţii asta de cinci Oli şi
ră spunsul lui… vă rog să mă scuzaţi… ră spunsul lui este – scuipâ nd pe
jos – că sunteţi vrednic de dispreţ, un dotchian (gunoi alb).
Nu mai e nimic de fă cut decâ t să fie chemată în taină chiar
mireasa – doamna însă şi. Ea vine în toată splendoarea ei, mă runţică ,
dar, oh! atâ t de frumoasă ! Zbang! uşa. Bras-Coupe e cu faţa pe podea,
cu vâ rful degetelor atingâ ndu-i vâ rfurile condurilor albi ca ză pada. Cu
blâ ndeţe ea îl roagă să se ducă să se îmbrace şi el pleacă imediat.
Ah! acum se poate ră spunde la întrebare fă ră şoapte. Iată -l pe
Bras-Coupe înă lţâ ndu-se deasupra tuturor capetelor într-o ridicolă
uniformă militară cu roşu şi albastru, dar pe chip cu o expresie de
demnitate să lbatică datorită că reia nimeni nu izbucneşte în râ s.
Murmurul de admiraţie care trecu de-a lungul galeriei înţesate de
oameni fă cu un salt transformâ ndu-se în pieptul Palmyrei într-un
strigă t. Oh, Bras-Coupe – suflet de erou! Ea nu va şovă i. îl va lă sa pe
prostul de preot să spună ce are de spus… şi apoi isteţimea o va ajuta
să nu fie soţia lui, dar să arate totuşi braţului puternic cum şi câ nd să
lovească .
— O caută pe Palmyre, zise cineva şi în clipa aceea el o vă zu.
— Ho-ho-o-o!
 Cel mai impresionant ră cnet al lui Agricola era un scrâ şnet palid
faţă de acest chiot de bucurie scos de Bras-Coupe. Toţi bă rbaţii, adică
jumă tate din cei aflaţi în marea sală de recepţie, se repeziră afară să
vadă ce se întâ mplă . Bras-Coupe tocmai lua mâ na Palmyrei într-una
din mâ inile sale, aşezâ ndu-i-o pe cealaltă pe creştet; şi în timp ce
cineva se apucă cu totul inutil să facă linişte, el începu să câ nte bă tâ nd
tactul, rar şi solemn, cu piciorul desculţ şi cu mâ na care i-o lă sase pe a
ei pei> tru ca să lovească în pieptul lui puternic:
„En haut la montagne, zami,»
Mo pe coupé canne, zami, Pou’ fe i-a zen zami.
Pou’ mo baille Palmyre.
Ah. Palmyre, Palmyre, mo c’ere.
Mo l’aime ou’ – mo l’aimeou’”. *
— Alontagne? se întrebară sclavii unul pe altul, qui ce ga,
montagne? gnia pas quig ose comme gă dans la Louisiana? (Ce-i aia
munte? Noi n-avem aşa „ceva în Louisiana).
— Mein ye gagnein plein montagnes dans l’Afrique **, ascultaţi!
„Ah! Palmyre, Palmyre, mo piti zoso, Mo l’aime ou’ – mo l’aime,
l’aime ou’”. * * *
— Bravissimo!
Dar în clipa aceea o altă atracţie îi aduse din nou pe toţi albii în
sala de recepţie. Sosise un preot francez cu sandale în picioare şi cu o
faţă murdară . Urmă momentul strâ ngerii mâ inii bunului pă rinte şi apoi
– ai fi ghicit şi numai după lacrimile din ochii celor două sau trei
doamne care îşi întoarseră capul – mâ na ca un crin trecu în mâ na lui
Don José, să fie a lui, pă strată prin împuternicirea Bisericii şi a regelui
Spaniei. Şi toţi şi toate se veseliră , numai că afară se lă să o noapte
dintre cele mai infame, care aruncă priviri negre prin ferestrele
cuminţi.
Şi tocmai câ nd spaniolul proaspă t că să torit, împreună cu
Agricola şi toţi ceilalţi oaspeţi încheiau pantomima că să toriei perechii
mai tuciurii, uraganul izbi din plin. Jovialul şi sfâ ntul pă rinte de-abia
dacă se prefă cu că o să rută pe a doua mireasă ; doamnele, coloneii,
señ orii etc. – deşi gluma li se pă ru puţin cam prea transparentă –
începui – să râ dă şi să bată din nou din palme, iar bufonul în rasă
salută cu plecă ciuni în dreapta şi în stâ nga, câ nd Bras-Coupe, dâ ndu-şi
prea tâ rziu seama că
— Sus pe munte, prieteni, / Pot să tai un lemn, prieteni, I Ca să
fac. din el un toiag, prieteni, pentru frumoasa mea Palmyre. / Ah,
Palmyre, Palmyre, scumpa mea, / O iubesc, vai – câ t o iubesc! (fie.).
** Eu am fost pâ nă -n vâ rf de munte în Africa (fie.).
* * * Ah! Palmyre, Palmyre, pă să ruica mea, / O iubesc, vai – o
iubesc, o iubesc! (fie.).
acesta era sfâ rşitul speranţelor sale, se pregă ti să -şi să rute soţia.
— Bras-Coupe!
Era vocea stă pâ nei Palmyrei. Aceasta nu fusese în stare să
înţeleagă purtarea cameristei, clar acum Palmvre îi aruncase nişte
priviri imploratoare.
Ră zboinicul se opri de parcă o lance i-ar fi trecut exact pe
deasupra capului şi s-ar fi împlâ ntat în perete.
— Bras-Coupe trebuie să aştepte pâ nă ce i-o voi da eu pe
Palmyre de nevastă .
Cu faţa ascunsă , uriaşul se lă să încet la pă mâ nt:
— Bras-Coupe aude o voce de zombi; vocea e blindă , dar vorbele
sunt foarte tari; din aceeaşi trestie de zahă r se face şi sirop şi tafia;
Bras-Coupe spune lui zombi „Bras-Coupe aşteaptă , clar clacă oamenii
albi înşală pe Bras-Coupe…” – se ridică în picioare cu ochii închişi şi cu
pumnul mare, negru, înă lţat deasupra capului – „Bras-Coupe o să -l
cheme pe Marele Voudou!”
Invitaţii se dă dură un pas înapoi, iar furtuna izbucni ca o
explozie de aplauze infernale. O rafală de vâ nt ca un câ rd de cincizeci
de vră jitoare luă în râ s pâ nza de cort şi un nor negru, înfricoşă tor,
tră gâ nd luna sub mantia sa vă rsă din el un torent de foc care parcă
inundă pă mâ ntul; urmă un tunet de parcă s-ar fi pră buşit cerul, marea
casă se cutremură , falnicii stejari gemură şi toate celelalte lucruri şi
vietă ţi mai mă runte se aplecară înaintea cumplitei rafale. Toate
sufletele îşi ţinură ră suflarea un minut… sau o oră , nimeni nu ştie…
urmă o bruscă domolire a vâ ntului şi apoi cerul se deschise lă sâ nd să
cadă la pă mâ nt torente de ploaie. Aţi auzit cum tună şi plouă în sudul
Louisianei? Parcă orice tunet crapă globul pă mâ ntesc în două . Plouă
doar de câ teva clipe; scrutezi bezna prin fereastră … casa ţi s-a
transformat în insulă , pă mâ ntul este o mare.
Cu toate acestea la timpul potrivit în sala de recepţie apă rură
bucatele şi oaspeţii se îndestulară . Apoi se servi masa şi în sala mare
de jos, de sub scă ri şi fiii şi fiicele lui Ham se coborâ ră ca pă să rile
cerului peste un câ mp de orez, iar Bras-Coupe ţopă ind cu vesela
nepă sare a unui Mercur mâ njit de funingine, gustă pentru prima ca a în
viaţă sâ nge de struguri. îl gustă a doua, a cincea, a zecea oară sorbind
de fiecare dată cu mai mult nesaţ şi ar fi bă ut de zece ori mai mult dacă
mireasa lui cu înţelepciune nu i-ar fi ascuns bă utura. Era la fel ca atunci
câ nd fura puii de tigru.
Curâ nd sosi şi clipa câ nd Bras-Coupe ceru şi a unsprezecea cupă
de vin. Câ nd îşi formulă cererea, un fior de consternare tă cută stră bă tu
adunarea tuciurie; iar câ nd, pe un ton care în intenţia lui era
protestatar, îşi repetă doleanţa – despicâ nd cu pumnul masa în două ca
să sublinieze ideea – urmă o îmbulzeală pe scă ri în sus şi o busculadă
în colţurile întunecate ale încă perii, care îl lă sară să continue singur
ospă ţul.
Sculâ ndu-se de la masă o luă pe scă ri în sus şi ajunse în mijlocul
dansului şi ciripitului din marele salon. Cotilionul se opri şi se fă cu
tă cere plină de uimire, de parcă cineva ar fi tă iat brusc aburul de la
maşini. Bras-Coupe veni cu paşi mari drept la stă pâ nul lui, îşi puse laba
pe umă rul colegului să u mire şi cu o voce ca un tunet ceru:
— Mai vreau!
Stă pâ nul trase o înjură tură în spaniolă , ridică braţul şi… că zu
sub lovitura crâ ncenă a pumnului sclavului cu o bufnitură care fă cu să
zdră ngă ne candelabrele. Dureroasă lovitură !… pentru cel care o
dă duse. Dată , i se pă ru lui – biet să lbatic ameţit de cap – în legitimă
apă rare, pedepsit în cazul albilor cu o mică amendă sau cu câ teva zile
de închisoare, această lovitură îi asigura lui Bras-Coupe moartea ca
criminal; aşa era vechiul Code Noir (Avem şi acum un Code Noir, dar
actualul reprezintă o rezervă spirituală , nu o legiferare).
Invitaţii ră maseră o clipă ca şi îngheţaţi, împietriţi brusc la
gâ ndul unei ră zmeriţe, a focului şi jafului (la fel ca noi, astă zicâ nd cine
ştie ce biet Pompey care se clatină pe picioare, îşi flutură pumnul şi
primeşte un glonte în piept), în timp ce.cu mâ inile goale, numai cu
pumnii lui puternici, într-o încă pere plină de să bii, uriaşul stă tea
deasupra stă pâ nului să u fă câ nd tot felul de semne şi trucuri stranii şi
revă rsâ nd asupra lui în vorbele mâ nioase ale limbii sale materne ceea
ce duşmani care îl înconjurau pretutindeni înţelegeau şi fă ră interpret
că este un blestem magic.
Nous sommes grigis! ţipară două sau trei doamne, ne s-au fă cut
farmece!
— Aveţi grijă de soţii şi de fete! strigă un Brahmin-Mandarin.
— Împuşcaţi-i fă ră milă pe diavolii ă ştia negri! urlă un
Mandarin-Fusilier, punâ nd fă ră să -şi dea seama într-o singură rafală de
cuvinte întreg tratamentul aplicat de creoli tulbură rilor rasiale.
Cu un singur salt Bras-Coupe ajunse la uşa salonului; uniforma
ţipă toare fă cu de-a curmezişul încă perii o dâ ră roşie şi albastră ; urmă
o îmbulzeală de domni pudraţi şi cu volă naşe care se repeziră spre
veranda clin spate, o avalanşă de fulgere cu Bras-Coupe în mijloc
alergâ nd spre mlaştină şi apoi afară totul se transformă în bezna
întunericului, iar înă untru într-un vacarm de voci în creolă , franceză ,
spaniolă – în mijlocul că ruia, cu pă rere de ră u, Agricola îşi bă gă sabia
de paradă la loc în teacă .
În timp ce lampioanele ude se bă lă ngă neau nebuneşte în copacii
de pe marginile aleii pe unde mirele trebuia să -şi fi dus mireasa; în
timp ce Madame Grandissime pregă tea un dormitor improvizat; în
timp ce spaniolul îşi spă la ochii şi tă ietura vâ nă tă de pe obraz; în timp
ce Palmyre pă şea în sus şi-n jos prin camera ei, cuprinsă de febra şi de
tremurai unor emoţii contradictorii, iar oaspeţii se risipiră după
furtună pe la casele lor, care cum putură , Bras-Coupe îşi declara practic
independenţa pe o mică ridică tură de pă mâ nt cu un diametru de
maximum şaizeci de picioare şi cu puţin ieşită din apă în inima ascunsă
a mlaştinii.
Şi ce împrejurimi! Colonade nesfâ rşite de chiparoşi; draperii
lungi şi nemişcate de muşchi cenuşiu; pâ nze întinse de ape ră u
mirositoare, negre ca smoala, peste mâ lul fă ră fund; cioturi de chiparos
ieşind de sub apă ; ici şi colo suprafeţe verzi, plutitoare, lică rind
stră lucitor; mai încolo, unde pă trund razele soarelui, constelaţii de
nuferi, irişi de toate nuanţele şi o mulţime de flori că rora nimeni nu le-
a dat vreun nume; aici, şerpi mari şi mici cu un colorit minunat şi leneş
şi dezgustă torul mocasin alunecâ nd prudent pe copacul uscat; în
cotloane mai întunecate aligatorul avâ ndu-şi cuibul în apropiere;
ţestoase bă trâ ne. câ t veacul; bufniţe şi lilieci, ratoni, oposumi,
şobolani, centipede şi alte vietă ţi la fel de scâ rboase; viţe puternice cu
frunze frumoase şi fructe de un roşu aprins în ciorchini aducă tori de
moarte; ţâ nţari exasperanţi „insecte parazite, libelule splendide şi
frumoase şopâ rle de apă ; stâ rcul albastru, cocoşul alb ca ză pada,
pasă rea roşie, pasă rea de muşchi şi şoimul de noapte; o nemişcare
solemnă şi un aer înă buşitor tulburat din câ nd în câ nd de chemarea
raţei să lbatice, de sunetul jalnic al ploierului ventrilog sau de
pleoscă itul unei crengi uscate care cade în balta limpede dar lipsită de
viaţă .
Haita clinilor de vâ nă toare cubanezi care urlă din cuştile lui Don
José nu pot mirosi urma bă rcii furate, care lunecă prin aburii albă strii
de beţie ai iuţelii afrianului. Să geţile lui nu trimit în luminişul din
depă rtare reverberaţii denunţă toare. Pe mulţi nefericiţi din pustietă ţile
natale Bras-Coupe însuşi, în zilele lui de glorie, îi împinsese exact la o
astfel de existenţă pentru a-i scă pa de lanţurile şi de ororile din
bară cile unde sunt închişi sclavii; de aceea el nu cugetă niciun pic la
lipsa de omenie a oamenilor ci, luâ nd toată întâ mplarea ca pe ceva de
la sine înţeles, îşi caută un viitor.
Povestea lui Bras-Coupe
(continuare)
 Bras-Coupe lă să toamna să treacă şi iernă în ascunzişul lui.
Don José, într-un mod misterios, se stră dui să fie fericit. Îşi
aduse señ ora la casa lui şi sub conducerea ei aceasta dobâ ndi o vreme
un aspect şi un aer care o transformară dintr-o cabană de vâ nă toare
într-un adevă rat că min. Peste tot pe unde treceau paşii stă pâ nei – sau e
tot atâ t de corect să spunem peste tot pe unde pă şea mâ ndră Palmyre –
dispă reau caracteristicile unei case de burlac: puşti, câ ini, vâ sle, şei,
plase, luară toate calea exilului, iar saloanele spaţioase şi încă perile
înalte – cu podele acoperite acum cu preşuri din frunze de palmier – nu
mai ră sunau de ecoul paşilor unui stă pâ n singuratic, ci respirau
mireasma florilor şi susur de câ ntec fericit.
Dar câ ntecul nu ieşea din pieptul aceleia pe care Bras-Coupe o
numise „piti zozo”. Tă cută şi gravă în timpul zilei, ea gemea şi suspina
nopţi întregi fă câ ndu-şi reproşuri Jbeşte reproşuri pentru impulsul –
pentru ea, acum că eşuase, inexplicabil şi nebunesc – care fă cuse
posibil ca mâ na ei să se împreune cu, mâ na lui Bras-Coupe şi pieptul
să -i unească .
Că ci în curajul mâ ndriei sale, sau cum ar fi spus Agricola, în
imensitatea neruşină rii sale, ea ră mă sese credincioasă unei dragoste
fă ră speranţă . Dar acum era nevasta unul negru; şi nici mă car el nu
putea să -i stea; a picioare şi să înveţe lecţia pe care ea nă dă jduise să – o
explice. Auzise şi ea de San Domingo şi luni de zile mima ei înfocată
să ltase, strigase, avusese nă luciri cu foc şi sâ nge şi câ nd se gâ ndi câ t de
aproape e Agricola şi câ t de departe e Honore, aceste nă luciri primiră
din partea ei un fel de aprobare nebunească . Lecţia pe care i-ar fi
explicat-o uriaşului ar fi fost despre ră zmeriţă . Dar era prea tâ rziu.
Lă sâ nd să -i lunece în sâ n pumnalul şi cu o credinţă confuză în resurse
imaginare, ea consimţise în faţa preotului să -şi împreune mâ na cu cea
a uriaşului ei erou; şi câ nd nunta venise şi trecuse ca pâ nzele albe ale
unei coră bii, ea se simţi cuprinsă de o amarnică disperare care nu o
mai pă ră sea. O agresivitate feroce care îi caracterizase odinioară
privirea în momentele de mâ nie – momente care deveniseră tot mai
puţin frecvente datorită influenţei liniştitoare a firii iubitei
Mademoiselle – reveni acum cu mai multă intensitate, stră lucindu-i în
ochi fă ră încetare. Indiferent care ar fi fost natura dragostei ei, faptul că
se cufundase fă ră speranţă sub linia orizontului o fă cuse pe ea de
cincizeci de ori mai ră zvră tită decâ t fusese înainte – o ră zvră tită care
nu avea nimic de pierdut.
— Îl iubeşte pe candio al ei, ziceau negrii.
— Creaturi simple! spunea administratorul, care se mâ ndrea cu
discernă mâ ntul lui – Nu iubeşte nimic; îl ură şte pe Agricola; e un caz
de ură la prima vedere… o ură dintre cele mai puternice.
Toţi aveau în parte dreptate; sentimentele ei erau strâ ns legate
de african; iar acum se dedica distrugerii lui Agricola.
Señ orul, după cum s-a spus, se stră duia să fie fericit; dar acum.
inima lui ză misli şi dă du naştere primei lui temeri, progenitură a
superstiţiei… temerea că i se fă cuseră farmece. Negrii spuneau că Bras-
Coupe blestemase plantaţia. În fiecare dimineaţă stă pâ nul privea cu
teamă spre câ mpuri, pâ nă câ nd într-o noapte viermii nă pă diră indigoul
şi între ceasul apusului şi cel al ră să ritului reuşiră să roadă pâ nă la
ultima frunză verde nemailă sâ nd nimic din ce să se înfrupte insectele
sau teama.
Şi atunci Don José zise – şi ecoul se întoarse tocmai de la Cannes
Brulees – că în fond şi la urma urmelor vina pentru toate acestea o
poartă Grandissimii şi în mod special primul din flanc, Agricola, care îl
pă că lise cu diabolicul african. Mai mult decâ t atâ t, frigurile şi moartea,
cu o furie neîntâ lnită pâ nă atunci, se nă pustiră asupra sclavilor lui.
Aceia care scă pară cu viaţă – dar care nu-şi recă pă tară puterile –
ră tă ceau de colo-colo ca nişte sperietori de ciori, în că utarea unui
adă post şi mohorau pâ nă şi aerul repetâ nd întruna: „No ouanga (ni s-
au fă cut farmece), Bras-Coupe fe moi des grigis (voudou mi-a fă cut
vră ji). Câ ntecul îşi opri susurul, iar florile se scuturară pe podea.
„Am auzit o maximă englezească ”, îi scrise colonelul de Grapion
rudei sale, „pe care ţi-aş recomanda s-o pui în practică : împotriva
diavolului luptă cu focul”.
Nu, cum o să -i recunoască el pe diavoli drept beligeranţi?!
 Dar dacă Roma autoriza exorcişti, n-ar putea să angajeze şi el
unu?
Nu, n-o să facă asta! Dacă nici câ inii lui nu puteau să -l prindă pe
Bras-Coupe, atunci n-are decâ t să se ducă . Administratorul mai încercă
o dată să scoată câ inii şi se întoarse acasă cu cel mai bun dintre ei
atâ rnâ nd pe şa cu o să geată intrată în el pâ nă la jumă tate.
Odată negrii încercară să ridice blestemul cum se pricepeau şi ei
– turnâ nd pică turi de rom şi câ ntâ nd noaptea câ ntece magice; dar în
clipa câ nd stă pâ nul auzi înfricoşă toarea melodie monotonă a
ceremoniei lor infernale, o opri cu un singur cuvâ nt.
La începutul lui februarie veni primăvara şi odată cu ea o
oarecare reînviere a speranţei şi curajului. Poate că asta se datora – în
mod sigur se datora, în parte – faptului că se întorsese tâ nă rul Honore
Grandissime. Pe unde mergea el era ca o rază caldă de soare; şi celă lalt
Honore era ca umbra lui. Cel mai alb dintre ei înţelese repede ce
înseamnă aceste lucruri, se gră bi să -l încurajeze pe tâ nă rul Don José cu
speranţa unui viitor mai bun şi să realizeze, dacă putea, repunerea lui
Bras-Coupe în graţiile stă pâ nului să u. Dar acest ultim efort se dovedi
zadarnic. Avu lungi discuţii cu unchiul să u Agricola în acest scop, dar.
Întotdeauna ele se terminau fă ră niciun rezultat şi adesea cu supă rare.
Fratele lui vitreg o vă zuse pe Palmyre şi se îndră gostise de ea.
Honore ar fi fost bucuros să rezolve una sau două enigme că să torindu-i
onorabil pe cei doi. Ceremonia precedentă care avusese loc pe veranda
din spate a casei Grandissime nu putea fi un impediment; toţi
proprietarii de sclavi înţelegeau lucrurile acestea. Urmâ nd sfatul lui
Honore, o.l.c., care intrase în posesia averii din partea tată lui, trimise la
Cannes Brulees o ofertă scrisă pentru a o cumpă ra pe Palmyre
indiferent de preţul fixat de stă pâ nul ei, declarâ ndu-şi intenţia de-a o
elibera şi face nevasta lui. Colonelul de Grapion nici n-ar fi putut spera
să -i aranjeze Palmyrei soarta mai mulţumitor, totuşi nu se vă zu în stare
să renunţe la prilejul de a-şi satisface mâ ndria ducâ nd pâ nă la capă t
ameninţarea trimisă lui Agricola că va omorî pe oricine ar da-o pe
Palmyre de nevastă unui negru. îi expedie lui problema şi pe pretinsul
cumpă ră tor. Asta îi va deschide bă trâ nului fanfaron o cale pentru a
bate în retragere, se gâ ndi plantatorul de la Cannes Brulees.
Dar ideea de-a bate în retragere îl pă ră sise pe cetă ţeanul
Fusilier.
— E deja mă ritată , îi zise el lui M. Honore Grandissime, o.l.c. Este
soţia legitimă a lui Bras-Coupe; şi ce-a unit Domnul, niciun om să nu
desfacă . Ştii asta, domnule. Ai fă cut totul din neobră zare, ca să te
grozăveşti câ t eşti de bogat. Ai intenţionat să insinuezi că eşti egalul
nostru. Îţi trec cu vederea impertinenţa de dragul omului al că rui
sâ nge alb îţi curge în vine; dar nu uita, dacă mai vii vreodată cu aerele
dumitale pariziene şi-mi pui figura dumitale îngâ mfată în dreptul
ochilor, o să -ţi trag o palmă .
Trei seri mai tâ rziu, mulatrul se dovedi atâ t de nesocotit. Încâ t îi
dă du prilejul şi el îi trase palma – la balul mulatrilor, la care se referise
doctorul Keene în discuţia cu Frowenfeld.
Dar Don José, zicem noi, se lă să animat de un nou spirit.
— Dezastrele de anul trecut n-au fost decâ t capriciile sorţii zise
el. Vezi şi alţii în împrejurimi au pierdut recolta.
Administratorul clă tină din cap.
— Cest ce maudit cocodri la bas (E blestematul ă la de crocodil,
Bras-Coupe, acolo în mlaştină ).
Şi curâ nd stă pâ nul ajunse din nou la aceeaşi convingere. El şi
vecinii lui semă nară culturi noi. Trecu primăvara, se scurse şi vara, se
întoarseră din nou frigurile, anul se apropie de sfâ rşit, dar recolta ca
vai de ea… Vai!” strigară plantatorii, „am ajuns să raci cu toţii!”. Mai ră u
şi mai ră u ară tau câ mpurile stă pâ nului lui Bras-Coupe – uscate şi
pâ rjolite. „Nu se pricepe la agricultură ”, ziceau vecinii, „şi nici
administratorul lui nu se pricepe. Dar poate că e adevă rat şi ce spune
el, că i s-au fă cut farmece”.
Într-o zi la amiază pe stă pâ n îl apucară frigurile.
După trei zile, tot la amiază – pe câ nd soţia stă tea tristă lâ ngă
patul bolnavului – deodată , chiar în mijlocul camerei, cu uşa ră masă
deschisă în urma lui apă ru cu statura lui magnifică şi aproape gol,
Bras-Coupe. De data aceasta nu mai că zu la pă mâ nt câ nd ochii stă pâ nei
îi întâ lniră pe ai lui, deşi îi tremura carnea pe el. Stă pâ nul ză cea cu
ochii închişi. În trei zile frigurile îl aduseră într-o stare de
nerecunoscut.
— Mioko-koanga oule se jemme! (Bras-Coupe îşi vrea nevasta).
Stă pâ nul avu o tresă rire puternică şi se uită ţintă la sclav.
— Bras-Coupe oule se jemme! repetă negrul.
— Puneţi mina’ pe el! strigă bolnavul, încercâ nd să se ridice.
Dar deşi câ ţiva servitori se aventurară cu feţe înspă imâ ntate să
intre în încă pere, niciunul nu îndră zni să -l atingă pe uriaş. Stă pâ nul îşi
întoarse implorator ochii spre soţia lui, dar ea pă rea nă ucită şi
acoperindu-şi faţa cu mâ inile stă tea ca paralizată , de parcă ar fi ştiut
dinainte ce are să urmeze.
Bras-Coupe îşi ridică palma neagră şi mare şi începu:
— Mo ce voudrai que la maison ci la et tout fa qui pas jemme
ici’s raient encore maudits! (Să fie blestemată casa aceasta şi tot ce e în
ea, în afară de femei).
Stă pâ nul că zu înapoi pe pernă cu un geamă t de mâ nie
neputincioasă .
Africanul ară tă cu degetul prin fereastra deschisă .
— Câ mpurile ei să nu cunoască plugul şi nici să nu dea hrană
vitelor care le calcă hotarele.
Servitorii, care pâ nă atunci se ţinuseră pe poziţii, deodată se
nă pustiră afară din cameră ca nişte vite lovite de streche şi în clipa
aceea apă ru Palmyre.
— Vorbeşte cu el, strigă cu glas slab bolnavul care de-abia mai
respira.
Ea se îndreptă hotă râ tă spre soţul ei şi ridică mâ na. Cu o mişcare
uşoară , dar iute ca fulgerul, aşa cum ar face un leu cu un câ ine, el îi
apucă braţul.
— Bras-Coupe oule se femme, zise el, şi în clipa aceea Palmyre l-
ar fi urmat) şi la ecuator.
— N-o vei avea! rosti stă pâ nul cu glas sufocat.
 Africanul se înă lţă parcă şi mai mult şi continuâ nd să -şi ţină
nevasta la distanţă , îşi reluă blestemul:
— Să crească peste tot bă lă rii pâ nă ce vă zduhul tot o să se
umple de duhoarea lor şi fiarele pă durii vor veni şi se vor aşeza la
umbra lor.
Cu efort disperat stă pâ nul se ridică într-un cot şi ridică pumnul
în semn de sfidare mută ; dar creierul îi amuţi, privirea i se întunecă şi
câ nd vă zu din nou, Palmyre şi stă pâ nă ei erau aplecate deasupra lui,
administratorul stă tea ală turi stingherit, iar Bras-Coupe dispă ruse.
Plantaţia deveni o tabă ră de infirmi. Cuvintele acelui voudou se
adeveriră întocmai. Plugul nu mai ieşi să are, vitele ră tă ceau de pe un
câ mp pe altul trecâ nd prin gardurile vii lă sate de izbelişte şi se
întorceau acasă numai piele şi oase; se porni o invazie infernală de
spini şi bă lă rii care se împingeau şi se sufocau unele pe altele
luptâ ndu-se pentru un petec de loc – rochiţa râ ndunicii, rugină şi. câ te
şi mai câ te – pâ nă câ nd în miezul verii arşiţa cerului puse frâ u creşterii
lor şi le încunună vâ rfurile rebelă cu nişte flori mohorâ te şi ră u
mirositoare.
— De ce în numele… Sfâ ntului Francisc, întreba preotul pe
administrator, n-a folosit señ ora puterea pe care o avea asupra
tică losului, în ziua aceea câ nd a venit şi-a început să blesteme?
— De ce? Ca să fiu sincer, pă rinte, ră spunse administratorul
şoptind discret, nu pot decâ t să bă nuiesc că după pă rerea ei Bras-
Coupe era pe jumă tate îndreptă ţit să facă ce-a fă cut.
— Aha, aha, înţeleg; ca şi fratele ei Honore… cercetează orice
lucru pe ambele feţe… un obicei prost;
clar de ce nu şi-a folosit Palmyre ochii? Asta l-ar fi oprit.
— Palmyre? Pă i Palmyre a devenit cel mai bun mon ture (mediu
al diavolului) din tot ţinutul. Pâ nă şi Agricola Fusilier se teme de ea.
Pă rinte, uneori cred că Bras-Coupe a murit şi că spiritul lui a trecut la
Palmyre. Ea mai degrabă ar întă ri afurisenia decâ t s-o înlă ture.
— Ah! exclamă jovialul cleric cu un zâ mbet ră spâ ndit pe toată
faţa rotundă , o pedeapsă ar ajuta în cazul ei, biciul purifică şi sfinţeşte
ca nimeni altul. Cred că ar face un creştin chiar şi clin imbatabilul Bras-
Coupe.
Dar Bras-Coupe se ţinea departe şi de bici şi de învă ţă tura
Bibliei latineşti.
Curâ nd apă ru un om, pe care administratorul îl aduse la patul de
suferinţă al stă pâ nului, cu ştirea că un francez întreprinză tor încerca să
obţină în Louisiana un nou soi de trestie de zahă r care să nu fie atacată
de dă ună tori. Era tocmai anul câ nd disperaţi, plantatorii vă zură ruina
atâ t de aproape deasupra capetelor încâ t implorară cerul să le trimită .
ajutor. Providenţa îl gă si pe É tienne de Bore.
— Şi dacă É tienne reuşeşte, zise aducă torul veştilor şi o să i se
cristalizeze sucul de trestie, atunci o să reuşim cu toţii după el şi o să
ne salvă m casele şi pă mâ ntul. Oh, Señ or, o să vă înzdrăveniţi din nou
câ nd o să vedeţi câ mpurile pline de trestie şi şirurile lungi de negri şi
negrese tă ind-o şi câ ntâ nd câ ntecul ă la caraghios în care numă ră în
limba lor câ te fire de trestie taie.
Şi mesagerul de veşti bune începu să -l câ nte clin pură bucurie.
— Şi Honore Grandissime o să introducă noul soi pe plantaţia
lui, zise Don José.
— Aşa e, confirmă Agricola Fusilier, intrâ nd în încă pere. Honore,
neobositul conciliator, reuşise ca pentru moment să -i facă pe unchiul şi
pe cumnatul lui nu numai să -şi vorbească , ci să -şi arate chiar prietenie.
Don José zâ mbi:
— Şi eu am nişte veşti bune, spuse el; iubita mea soţie mi-a
dă ruit un fiu.
— Încă un urmaş al casei Gran… adică Martínez! exclamă
Agricola. Şi acum, Don José, lasă -mă să -ţi spun că eu am o ştire de zile
mari!
Señ orul îşi ridică slă bit capul şi deschise nişte ochi întrebă tori în
care se aprinsese brusc o lumină crâ ncenă .
— Nu, se gră bi Agricola, nu l-au prins încă , dar sunt pe urmele
lui.
— Cine?
 — Poliţia. Putem spune că practic am pus mâ na pe el.
Într-o după -amiază de sabat, câ nd un grup de indieni choctaw
tocmai terminaseră un joc de racquete la marginea oraşului şi un joc
similar între campionii albi a doua foburguri rivale era pe punctul de-a
se sfâ rşi, bă taia tamtamurilor, zdră ngă nitul din fă lci uscate de mă gar şi
sunetele ascuţite ale goarnelor de lemn atraseră lumea de partea
cealaltă a câ mpurilor, într-un loc al că rui nume actual, Piaţa Congo, mai
pă strează încă amintirea distracţiilor primitive de odinioară . Pe o
câ mpie acoperită cu iarbă , sub metereze, cei care produceau aceste
groaznice disonanţe stă teau jos pe pă mâ nt cu faţa unii la alţii, iar în
mijlocul lor dansau dansatorii. Se învâ rteau perechi, doar câ ţiva
deodată , strâ mbâ ndu-şi şi convulsionâ ndu-şi trupurile în cele mai
uimitoare poziţii, în timp ce spectatorii. toţi negri, incitaţi de sunetele
muzicii stranii şi de mişcă rile violente ale dansatorilor, se legă nau şi se
scuturau. din cap pâ nă -n picioare într-o înfocată participare afectivă ,
ţinâ nd ritmul tobelor şi oaselor cu bă tă i în piept, din palme şi peste
coapse şi scoţâ nd la intervale regulate într-un să lbatic unison african
pe care e mai bine să -l uiţi de cum îl descrii, câ ntecele inexprimabile
ale dansurilor Babouille şi Counjaille, cu potopul lor de exclamaţii:
„Ale! Ale! Voudou Magnan!” şi „Ale Calinda! Darwe Calinda!” Sunetul
creştea sau scă dea în intensitate odată cu accentuarea sau diminuarea
extravaganţelor dansatorilor. Un bă rbat, tâ nă r şi suplu, îşi fă cu brusc
apariţia cu un salt în mijlocul cercului şi îi învioră pe cei care deja
istoviţi bă teau din tobe, zdră ngă neau din oase şi suflau din goarne; în
clipa urmă toare un dansator epuizat, vă zâ nd că îl lasă puterile, la
strigă tul: „Dance
u a mort!” * îşi adună toată forţa pentru mă reţul final şi cu un
magnific gest grotesc, că zu cu spume la pură .
Distracţia atinsese apogeul. Mulţi participanţi fuseseră luaţi de
gâ t şi traşi afară cu forţa ca să nu fie că lcaţi în picioare de că tre alţi
dansatori şi entuziasmul deveni un adevă rat delir câ nd în mijlocul
cercului să ri cel mai negru dintre negri, un atlet cu un corp splendid, în
pantaloni scurţi din „indian” – ţesă tura din care sclavele îşi fac cele mai
bune rochii – zornă ind din clopoţei, în picioare cu mocasini, cu pă rul
creţ, sâ rmos, împodobit cu pene, cu un colier din colţi de aligator
zdră ngă nindu-i pe piept şi cu un şarpe viu ră sucit în jurul gâ tului.
Se întâ mplă că în clipa aceea dansa o singură pereche. Nu se ştie
sigur dacă cei doi fuseseră trimişi acolo la sfatul lui Agricola. Smulgâ nd,
câ nd intră în cerc, o tamburină clin mâ na unuia de pe margini, stră inul
îl împinse la o parte pe dansator, se opri în faţa femeii şi începu cf serie
de scă lâ mbă ieli deşă nţate în comparaţie cu care toate mişcă rile de
pâ nă atunci fuseseră cuminţi şi tă ră gă nate; şi câ nd, în cele din urmă , cu
că lcâ ie zornă itoare stră inul fă cu un salt exact peste capul partenerei
înmă rmurite, mulţimea scoase un urlet de încâ ntare.
Să rmanul Bras-Coupe, nă scut într-o zodie rea! Mintea şi trupul
să u se aflau în acea stare extra-periculoasă şi iresponsabilă cunoscută
în prezentul nedemn drept „iar la beţie”.
Printr-o ciudată coincidenţă a sorţii, dacă nu, aşa cum am
sugerat mai înainte, printr-un plan bine pus la cale, cei doi dansatori pe
care el îi întrerupsese nu erau alţii decâ t negrul azvâ rlit de el între
crengile unei să lcii şi femeia Clemence. Bă rbatul ră mase mai întâ i
privindu-l prosteşte, apoi holbindu-se la el admirativ pentru ca în cele
clin urmă să -l recunoască fă ră niciun dubiu Pe supraveghetorul de
odinioară . Peste cinci minute poliţia spaniolă îşi punea toate capetele
la contribuţie pentru a pune la cale prinderea lui rapidă şi sigură ; şi la
jumă tatea celui de-al şaselea minut, câ nd extraordinarul individ se
înă lţa într-un salt şi mai uimitor decâ t precedentul.
— Dansaţi pâ nă la moarte (fie.).
un lasou îi că zu în jurul gâ tului şi îl doborî cu faţa în sus în iarbă
ca pe un copac ars.
„Orice sclav fugit”, spunea vechiul cod francez, aplu câ t în
continuare de că tre spanioli, „orice sclav fugit care se va afla în această
situaţie după o lună din ziua câ nd faptul este reclamat slujitorilor legii,
va fi pedepsit cu tă ierea urechilor şi va fi însemnat pe umă r cu fierul
înroşit; iar la a doua abatere de aceeaşi natură , săvâ rşită în decurs de o
lună de la data depunerii plâ ngerii, va fi pedepsit cu tă ierea
tendoanelor din articulaţiile genunchilor şi i se va aplica fierul înroşit
şi pe celă lalt umă r. La a treia abatere va primi pedeapsa cu moartea”.
Bras-Coupe fugise numai de două ori. „Dar”, zise Agricola, „trebuie să li
se dea o lecţie acestor aşa-zişi «şefi»”. „Pe deasupra mai există şi
articolul 27 clin acelaşi cod: «Sclavul care lovindu-şi stă pâ nul îi
pricinuieşte o vâ nă taie va primi pedeapsa capitală » – o lege foarte
necesară !” conchise el privind-o ameninţă tor pe Palmyre, care la
râ ndul ei îi aruncă o că ută tură să n-o uite în vecii vecilor.
Spaniolul se ară tă foarte milostiv… pentru un spaniol; el cruţă
viaţa prizonierului. Poate că ar fi fost şi mai milostiv; dar Honore
Grandissime rosti nişte cuvinte indignate în favoarea africanului şi atâ t
pentru a le da o lecţie Grandissimilor câ t şi pentru a-l pedepsi pe fugar,
s-ar fi că it de milostenia lui aşa cum se că ia de înţelegerea de moment
cu Agricola, dacă n-ar fi fost lacrimile şi rugă minţile señ orei şi ochii
fierbinţi şi seci ai slujnicei ei. Din aceste motive el trecu cu vederea
jignirile aduse persoanei şi funcţiei sale şi-l lă să pe Bras-Coupe în
seama legii să sufere doar consecinţele crimei săvâ rşite împotriva
societă ţii prin încercarea de-a deveni om liber.
O repetă m spre cinstea ei, că Palmyre a pledat pentru Bras-
Coupe. Dar nici să nu încercă m să spunem câ t a costat-o să facă această
intervenţie ştiind că moartea lui i-ar fi redat libertatea şi că dacă el
tră ia, ea trebuia să -i fie soţie.
În mijlocul unei pă rţi din vechiul oraş care acum se dă râ mă
toată , se ridica închisoarea, „Calaboza”, cu hrubele ei umede, cu
celulele ei cu gratii, cu strâ mtele cuşti de fier, cu bicele ei; şi nu peste
mult timp acolo, legat cu faţa în jos, îndură loviturile biciului Bras-
Coupe.
totuşi de pe buzele africanului mutilat, dar neînfrâ nt nu ieşi
niciun sunet care să deranjeze urechea oraşului adormit.
(Şi aţi permis să se întâ mple aşa ceva? îl întrebă
Joseph Frowenfeld pe Honore Grandissime.
— Scumpe domn, exclamă creolul, am fost minţit, mi s-a spus că
nu-i vor face niciun ră u!).
 În zori îl aduseră la plantaţie. Aerul era plin de mireasma
elmpurilor pline de bă lă rii. Boii cu coarne lungi care îl că rară şi bă iatul
gol care venise cu el se opriră în faţa bară cii lui.
„Nu poţi să duci fiinţa asta înă untru”, zise gâ nditor
administratorul. „O să se sufoce sub un acoperiş… prea stă de mult sub
cerul liber. Pune-l pe veranda mea de la intrare”. Acolo, în sfâ rşit,
Palmyre izbucni în lacrimi şi se lă să jos, în timp ce în faţa ei, pe un pat
de iarbă uscată , se odihnea trupul neajutorat al uriaşului captiv, cu o
elrpă aruncată peste spinarea toată numai o rană , cu urechile smulse.
din cap şi cu tendoanele din spatele genunchilor tă iate. Ochii îi erau
uscaţi, dar exista în ei acea disperare fă ră margini care umple ochii
calului, câ nd că zut pe câ mpul de luptă priveşte cu grumazul aplecat
într-o parte starea jalnică în care a fost adus. Din câ nd în câ nd îşi
întorcea încet privirile spre soţia lui. Acum nu mai era nevoie s-o
ceară … se afla mereu lâ ngă el.
Se discută o mulţime despre el… multă vorbă rie inutilă ; nu s-a
gă sit pâ nă acum nicio putere şi nicio împrejurare care să împiedice un
creol să vorbească . În timp ce se vorbea, el stă tea pur şi simplu
încruntâ ndu-se tix; dar odată , o limbă mai neatentă rosti numele lui
Agricola. Privirile negrului se încrucişară atâ t de rapid cu privirile
Palmyrei, încâ t aceasta crezu că va vorbi. dar nu; cuvintele lui erau
toate înscrise în priviri. Ea a spuse stră lucirii lor cu o aprigă privire
afirmativă , la care. el îşi înclină încet capul şi scuipă pe podea.
Dar firea sa neîmblâ nzită urma să mai fie supusă la încă o
încercare. De pe patul de suferinţă stă pâ nul îi trimise ordin să ridice
blestemul.
Bras-Coupe se rqulţumi doar să zâ mbească . Dumnezeu să vi-l
ferească şi pe cel mai ră u duşman de un asemenea zâ mbet!
Administratorul, cu o politică mai puţin spaniolă decâ t cea a
stă pâ nului să u, se stră dui să folosească persuasiu. nea. Dar prinţul
că zut nu voi nici mă car să -şi desprindă privirile de la genunchii
schilodiţi. Atunci o rugară pe Palmyre să intervină . Ea fă cu o încercare
timidă , dar soţul ei se ară tă mai mult ca oricâ nd pe punctul de a se
purta aspru cu ea; îi fă cu încet un semn… cu pumnul… să tacă şi pe loc
închiseră toţi gurile.
La miezul nopţii urmă toare, briza care sufla dinspre casa
stă pâ nului aduse sunet de paşi care alergau de colo-colo, de plâ nsete şi
vaiete – venise o altă mireasă şi spaniolul în mâ nă cu o luminare ca cea
pe care o vom ţine majoritatea dintre noi, nici arzâ nd prea tare şi nici
de tot stinsă , se duse să o întâ mpine.
— Bras-Coupe, zise Palmyre în seara urmă toare, vorbind încet
în urechea lui schilodită , stă pâ nul a murit; de-abia l-au îngropat. În
clipa morţii, Bras-Coupe, s-a rugat să -l ierţi”.
Omul mutilat îşi privi ţintă nevasta. Nu mai vorbise de la prima
lovitură de bici şi nu vorbi nici acum; dar în ochii lui mari şi limpezi,
unde parcă tot restul de putere ce-i mai ră mă sese se refugiase ca într-o
cetate vechea înverşunare se aprinse o clipă şi apoi, ca lumina farului,
se stinse din nou.
— Stă pâ nă ta se simte deja destul de in puteri să vină pâ nă aici?
şopti Palmyrei administratorul. Spune-i să vină . Să nu-i fie teamă şi să
aducă şi copilul… să -l aducă în braţe, spune-i… repede!
Doamna veni-cu pruncul în braţe, îngenunche lâ ngă patul de
iarbă înmiresmată şi aşeză copilul lâ ngă braţul africanului. Bras-Coupe
îşi întoarse privirea spre el; pruncul zâ mbi cu zâ mbetul mamei şi
atinse cu mâ nuţa faţa fugarului. Şi din ochii lui Bras-Coupe ţâ şniră şi se
rostogoliră pe obraji şi de acolo pe mâ na copilului primele lacrimi din
viaţa lui, mă rturie în ceasul morţii a unei profunde umanită ţi. Africanul
atinse şi el cu blâ ndeţe fruntea micuţului, apoi îşi îndepă rtă mâ na cu
un gee
a mişcâ ndu-şi în tă cere buzele; lă să braţul jos şi înhise ochii-
Blestemul fusese ridicat.
e Le pauv dgicib! suspină administratorul ştergâ ndu-şi ochii şi
privind spre câ mpuri. Palmyre, du-te după preot.
Preotul sosi în aceeaşi sutana pe care o purtase în seara celor
două nunţi. La numeroasele întrebă ri puse cu blâ ndeţe de că tre bunul
pă rinte, Bras-Coupe întoarse o prin –ire absentă care nu conţinea
niciun ră spuns; pâ nă în cele din urmă , câ nd…
— Ştii unde te duci? îl întrebă omul bisericii.
— Da, ră spunseră ochii lui, luminâ ndu-se.
— Unde?
Bras-Coupe nu dă du niciun ră spuns; era pierdut în gâ nduri şi
pă rea că se uită undeva, în depă rtare.
Aşadar preotul repetă întrebarea.
— Ştii unde te duci?
Şi clin nou ră spunsul din priviri. Ştia.
— Unde?
Administratorul aflat la marginea terasei, vă duva cu pruncul în
braţe, Palmyre şi preotul aplecaţi deasupra muribundului, îşi ascuţiră
cu toţii urechea să prindă ră spunsul.
— În… – vocea se stinse pentru o clipă ; eroul gata de drum mai
fă cu o încercare; eşuă din nou, mai încercă o dată , îşi ridică mâ na şi cu
un zâ mbet extaziat, privind cerul, şopti: în… Africa – şi dus a fost.
Paralizia
După cum ziceam, povestea lui Bras-Coupe a fost spusă de trei
ori în ziua aceea: o dată frumoaselor domnişoare din casa Grandissime
şi de două ori lui Frowenfeld. Domnişoarele că zură cu toate de acord,
la sfâ rşit, că să rmanul era de compă timit. Şi îndeosebi, ce pă cat să tai
tendoanele unui om, care chiar şi atunci câ nd blestema fă cea o excepţie
în favoarea doamnelor. E drept că nu puteau veni cu nicio alternativă ;
era fă ră doar şi poate că Bras-Coupe îşi meritase soarta; totuşi, parcă
era pă cat. Se despă rţiră şi se retraseră să se culce convinse de lucrul
acesta. În Frowenfeld povestirea trezi nişte sentimente mai profunde.
În aceeaşi zi, încă la primele ore ale dimineţii, Honore
Grandissime, o.l.c., cu un pas şi mai lent ca de obicei şi cu veşmintele
scumpe aranjate cu şi mai multă grijă , îşi fă cu din nou apariţia în
prăvă lia de pe rue Royale. Nu mai avu nevoie să spună că vrea să
vorbească iar între patru. ochi. Fă ră să rostească o vorbă , Frowenfeld îl
conduse imediat în camera din dos, îi oferi un scaun (pe care el îl
acceptă ) şi se aşeză în faţa lui.
 În stilul să u alambicat, mulatrul declară că are cunoştinţă de
faptul că Frowenfeld fusese de trei ori acasă la Palmyre Philosophe. De
ce, insinuă el în continuare, nu ştia şi nici nu intenţiona să întrebe; dar
el… câ nd ceruse el permisiunea s-o viziteze… fusese refuzat. Omul îşi
deschisese inima în faţa ochilor spiţerului.
— Poate că n-a fost înţelept…
px-owenfeld îl întrerupse; Palmyre era bolnavă de câ teva zile;
doctorul Keene – pe care probabil dl. Grandissime îl cunoaşte, este
medicul ei…
proprietarul înclină capul şi Frowenfeld continuă să -i explice că
doctoral Keene, în timp ce o îngrijea pe ea se îmbolnăvise şi el îl rugase
pe el, pe Frowenfeld, să se ocupe de acest caz pâ nă câ nd se va
înzdrăveni. Aşadar, într-un cuvâ nt, acesta era motivul pentru care
Joseph fusese admis în casa ei, iar alţii mu.
Pentru ochii spiţerului pă ru clar, atâ t câ t poate fi de clar un lucru
intangibil, că odată cu sfâ rşitul explicaţiei, de pe sufletul mulatrului se
ridică o mare povară . Totuşi omul continuă să stea gâ nditor în faţa
chiriaşului să u care îl privea lung şi trist. Apoi, animat de unul din
impulsurile sale de energie Frowenfeld zise brusc:
— Domnule Grandissime, sunteţi un om inteligent, educat, aveţi
timp şi bani; de ce (strâ ngâ nd din pumni şi încruntâ ndu-se), de ce nu
vă dedicaţi persoana… timpul… banii… cunoştinţele… energia… totul…
cauzei acestei rase că lcate în picioare, cu care dispreţul întregii obşti vă
obligă pe nedrept să vă identificaţi.
Pentru o clipă mulatrul nu. Întâ lni privirile aprinse ale lui
Frowenfeld şi câ nd o fă cu, o fă cu încet, abă tut.
— El nu se pot, zise el şi apoi, vă zâ nd că nu e înţeles, adă ugă : Nu
are cauze la el. Poporu’ asta nu are o cauze.
Şi de aici continuă cu multe pauze şi bâ jbâ ind după cuvinte şi
expresii, să explice pe un ton plâ ngă reţ, după pă rerea lui Frowenfeld
aproape nedemn de un bă rbat, de ce poporul al că rui Sâ nge, deşi într-o
cantitate atâ t de mică , fusese îndeajuns ca să -i distrugă lui viaţa, n-o să
se elibereze nicicâ nd prin forţa propriului braţ. Redusă la sensul pe
care în zadar încerca să -l redea în cuvinte, ideea lui era urmă toarea: că
poporul acesta de fapt nu e un popor. Cauza lor… era în Africa. Acolo şi-
o susţineau… acolo şi-o pierdeau… iar pentru cei de aici lupta se
terminase; erau cu toţii pâ nă la unu prizonieri de ră zboi.
— Vorbiţi de ei la persoana a treia, rerparcă Fro-Wenfeld.
— Eu nu este sclav.
— Sunteţi sigur? întrebă chiriaşul.
Proprietarul îl privi lung.
— Mie mi se pare, zise Frowenfeld, că dumneavoastră … clasa
dumneavoastră … mulatrii liberi… sunteţi dintre toţi sclavii cei mai
jalnici. Cu toţii… bă rbaţii pentru puţină avere, şi femeile pentru câ teva
complimente galante, vă lă saţi pră daţi chiar şi de virtutea de-a fi
nemulţumiţi şi pentru că gustaţi o firimitură de falsă libertate aţi
consimţit să înduraţi tirania şi insulta care vă striveşte în ţă râ nă aşa
cum e strivită iarba sub lespezile de piatră . Mai bine aş fugi în mlaştini
decâ t să mă mulţumesc cu o asemenea libertate. Aşa cum se prezintă
astă zi clasa dumneavoastră în faţa lumii – formal liberi, dar spiritual,
nişte adevă raţi sclavi… sunteţi… nici nu ştiu ce eram aproape gata să
spun… un avertisment pentru filantropi!
Omul liber de culoare se ridică încet.
— Cred că ştiţi, adă ugă Frowenfeld, că nu am avut nicio intenţie
să vă jignesc.
— Vorbe toate sunt adeverate, ră spunse celă lalt cu tristeţe.
— Domnule Grandissime, zise spiţerul câ nd proprietarul se lă să
din nou pe scaun, ştiu că sunteţi un om cu inima zdjobită de durere.
Mulatrul îşi duse pumnul la inimă şi ridică privirile în sus.
— Şi avâ nd inima zdrobită sunteţi cu atâ t mai potrivit pentru a
face un lucru care necesită un îndelungat şi ră bdă tor sacrificiu de sine.
N-aveţi de pierdut decâ t ceea ce durerea v-a învă ţat să dispreţuiţi –
confortul, banii, parada. Dă ruiţi-vă celor că rora le aparţineţi… adică
celor ce gem, sau ar trebui să geamă sub apă sarea sorţii degradate-
împă rtă şită de ei şi de dumneavoastră deopotrivă
Mulatrul clă tină din cap şi după o clipă de tă cere, ră spunse:
 — Eu nu poate se fie unu Toussaint l’Ouverture. Fu nu poate
încerc se fie. Dache încerc o s-o reuşeşte să fie un Bras-Coupe.
— M-aţi înţeles complet greşit, se gră bi Frowenfeld să precizeze.
Nu cred în nimic mai puţin decâ t în ră zmeriţă . Cred că la orice ţintă
dorită se poate ajunge pe loiia că i, una paşnică şi alta violentă . Pe un
om cu poziţia dumneavoastră îl vă d mergâ nd printre semenii să i,
minzâ ndu-le în minţi scâ nteia unei nemulţumiri nobile, ounindu-şi la
dispoziţie mijloacele, mai cu rezervă sau mai cu largheţe, de la caz la
caz, pentru luminarea lor, pentru emanciparea lor morală , pentru
pregă tirea lor în munci calificate; de asemenea îl vă d mergâ nd şi
printre cei ce aparţin castei mai mâ ndre, dar au spirit de dreptate,
încercâ nd să -i convingă să recunoască public dreptu – de tuturor;
folosindu-şi toată iscusinţa pentru a le ară ta Cablul prejudiciu cauzat
de orice formă de oprimare, indiferent dacă e puternică sau slabă …
Mulatrul fă cu un gest: „ajunge”. Ochii îi ardeau cu o intensitate
pe care Frowenfeld nu i-o mai vă zuse pâ nă atunci.
— M’sieu, zise el, aşteptaţi pine chind Agricola Fusilier e omor.
— Vreţi să spuneţi „moare”?
— Nu, insistă mulatrul; ascultaţi pe mine.
Şi încet şi cu multă osteneală acest om cu sentimente puternice
şi voinţă slabă (o tră să tură a castei sale) povesti – exact cum îl simţise
Frowenfeld că va face în momentul câ nd îi spusese „ascultaţi pe mine”
– acea parte din povestea lui Bras-Coupe din care reieşea cum ajunsese
el să -l urască de moarte pe Agricola.
— Spuneţi la mine, zise proprietarul încheind istovirea, de ce n-
a dat blestem Bras-Coupe pe Agricola Fusilier? Fiindehe Agricola e un
sorcier! Altfel el era mort de un timp lung.
Gesturile vorbitorului pă reau să sugereze că dacă ar! i fost
nevoie, cu mâ na. lui ar fi fă cut să se întâ mple evenimentul.
Câ nd vizitatorul să u se ridică să -şi ia ră mas bun, Frowenfeld,
fă ră nicio intenţie prealabilă , îi puse mâ na pe braţ.
— N-ar putea cineva să vă împace?
Proprietarul clă tină din cap.
 — E imposibil. Noi nu vrem.
Vreau să spun, insistă Frowenfeld, nu. există nimeni care să stea
între dumneavoastră şi cei ce v-au nev-l eptă ţit şi să repare paşnic
lucrurile?
Proprietarul o porni agale spre uşă fă ră ea el sau chiriaşul să
rostească vreo vorbă , dar gâ ndindu-se fiecare în sinea lui că singurul
care ar fi putut realiza împă carea era Honore Grandissime.
— Dacă se iveşte prilejul, continuă Joseph, pot să pun şi eu o
vorbă bună pentru dumneavoastră ?
Mulatrul se opri o clipă , zâ mbi politicos deşi amar şi se
îndepă rtă repetâ nd din nou:
— E imposibil. Noi nu vrem.
„Paralizat”, murmură Frowenfeld uitâ ndu-se cu regret după el,
„… ca ei toţi”.
Gâ ndurile lui Frowenfeld erau concentrate asupra aceluiaşi
subiect câ nd, ziua fiind deja sfâ rşită , se apropia ora la care departe,
tocmai la reşedinţa Grandissimilor, Raoul Innerarity se trezi îmboldit
să -şi depene povestea de „noapte-bună ” în mijlocul cercului de tineri
veseli. Câ nd spiţerul tocmai încuia ultima uşă , că ci se lă sase noaptea,
celă lalt Honore, cu pielea mai albă , îl strigă de afară .
„Ofilit”, murmură că rturarul numai pentru sine „nu în umbra
etiopianului, ci la lumina orbitoare a omului alb”.
— Cine e ofilit? întrebă glumeţ Honore.
Spiţerul avu o mică tresă rire.
— Am spus şu ceva? Bine aţi venit, domnule. Mă gâ ndeam la
mulatrii liberi.
— Incluzâ nd şi pe domnul de la care ai închiriat prăvă lia?
— Da, în special el; mi-a spus azi dimineaţă povestea lui Bras-
Coupe.
M. Grandissime începu să râ dă . Joseph nu-şi dă du seama de ce şi
nici râ sul lui nu pă ru a fi cu totul natural.
— Nu mai deschide uşa, domnule Frowenfeld, zise creolul. Ia-ţi
o haină şi bastonul şi vino să te plimbi puţin cu mine; o să -ţi spun şi eu
povestea asta.
Trecură două ore pâ nă să se întoarcă din nou în faţa aceleiaşi
uşi. Chiar înainte de-a ajunge la ea, Honore se opri sub un felinar uriaş
care se stinsese, în faţa unei pietre mari aruncate în strada îngustă ,
luminată de razele lunii. În spatele lui se ridica o clă dire înaltă ,
neterminată .
Domnule Frowenfeld – zise el lovind piatra cu bastonul – piatra
asta este Bras-Coupe – o aruncă m la o parte pentru că ne îndoaie
uneltele.
Hise din nou. Pentru un om ca Frowenfeld, că ruia îi plă cea
liniştea, M. Grandissime râ sese prea mult în noaptea aceea.
Câ nd bă gâ nd cheia în broască se opri să audă ce spune tovară şul
să u care începuse din nou să vorbească , Joseph se întrebă – că ci M.
Grandissime nu-i dezvă luise nimic ce oare îl fă cuse pe un Astfel de om
să ră tă cească , după toate aparenţele fă ră niciun scop anume, pe nişte
stră zi pustii, la ore atâ t de reci şi primejdioase. „Oare ce vrea cu mine?”
Gâ ndul era atâ t de firesc, încâ t creolului nu-i trebui niciun miracol ca
să -l ghicească .
— Ei bine, domnule Frowenfeld, zise el zâ mbind şi luâ nd
atitudine, dumneata eşti omul cauzelor; dar eu sunt omul rezultatelor,
ha, ha! Dumneata poţi să reflectezi în studiul dumitale asupra filosofiei
lui Bras-Coupe, dar eu trebuie să mă scap de rezultatele lui, eu. Le ştii
şi dumneatale care sunt.
— Vreţi să -mi spuneţi că a reînceput ră zboiul câ nd
dumneavoastră încheiaseră ţi pacea, zise Frowenfeld.
— Da… da… astea au fost rezultatele; şi acum „noaptebună ”,
domnule Frowenfeld.
— Noapte-bună , domnule.
Încă o rană în alt loc
Cu fiecare zi doctorului Keene îi crescură puterile şi în dimineaţa
care urmă incidentelor tocmai relatate, el plă nuia, cam imprudent, să
iasă la o plimbare. Un anunţ din partea lui Honore Grandissime care îl
vizitai» mai devreme, avusese, spre marea surprindere a respectivului
domn, un efect brusc şi violent asupra stă rii mă runţelului doctor.
Acesta tocmai stă tea singur în faţa ferestrei uitâ ndu-se la dig,
câ nd în apartament intră spiţerul.
— Frowenfeld, începu el imediat, cu o nemulţumire evidentă ,
total inexplicabilă pentru Joseph, am auzit că ai fost în vizită la familia
Nancanou.
— Da, am fost.
— N-aveai ce să cauţi acolo!
Doctorul Keene bă tu cu pumnul în braţul jilţului să u.
Frowenfeld se roşi de indignare, dar îşi înă buşi riposta. Ră mase
tot în picioare în mijlocul încă perii, în timp ce doctorul Keene se uita
pe fereastră .
— Domnule doctor, zise vizitatorul câ nd atmosfera ajunse de
nesuportat, mai aveţi să -mi spuneţi ceva înainte de-a pleca?”
— Nu, domnule.
— Atunci vă voi spune eu că pentru a-mi îndeplini promisiunea
de aici mă voi duce acasă la Palmyre şi că de azi înainte ea nu va mai
avea nevoie de îngrijiri Câ t despre purtarea dumneavoastră de acum
faţă de mine, mă voi stră dui să nu trag nicio concluzie pâ nă ce nu voi
afla ceva despre cauza care a provocat-o.

Doctorul nu dă du niciun ră spuns, ci continuă să se uite pe

fereastră , iar Frowenfeld se întoarse şi plecă .
Câ nd sosi în camera unde ză cuse Palmyre gă sind-o icezată pe un
scaun la o distanţă bună de foc, aceasta exclamă abia şoptit „Miche” cu
un zâ mbet minunat, de bun-venit ca şi cum s-ar fi adresat unui frate
după o absenţă de o să ptă mâ nă . Pentru o persoană silită să stea] a pat,
departe de preocupă rile şi evenimentele zilnice, o i face câ t zece, iar
trei faccâ t o lună ; nu numai din cauză că se toceşte ră bdarea, ci şi
pentru că se strâ ng o n-oază de gâ nduri şi amintiri. Prin urmare, de
data aceasta, la a patra vizită a spiţerului, era de aşteptat ca Palmyre să
fi învă ţat să se bucure de venirea lui.
 Dar imediat după zâ mbet urmă o slabă încruntă tură trecă toare,
de parcă Frowenfeld n-ar fi ră spuns în acelaşi mod. Şi chiar aşa era, el
nu-i întoarse zâ mbetul. Nu era un om care să zâ mbească prea des; şi în
timp ce el se apucă de treaba care i se încredinţase, îi veni şi ei
numaidecâ t acest gâ nd.
— Rana merge atâ t de bine, zise Joseph preocupat încă de
bandaje, că n-o să mai fie nevoie de mine.
Vorbise fă ră să se uite la ea, dar o simţi că tresare brusc. „Asta
ce-o mai fi?” se gâ ndi el, dar imediat adă ugă foarte calm: v
— Cu ajutorul sclavei, vă puteţi acum îngriji şi singură .
Ea nu ră spunse.
Gâ nd, înclinâ ndu-se, ar fi intenţionat să -şi ia ră mas-bun, ea îi
întinse mâ na. După o clipă de ezitare imperceptibilă întinse şi el mâ na,
iar ea i-o ţinu strâ ns, ca pentru a-l lă sa să înţeleagă că mai era ceva de
spus, ceva ce el trebuia să stea şi să asculte.
Îşi ridică privirile spre faţa lui. Poate că nu fă cea decâ t să -şi
formuleze în minte cele două -trei vorbe englezeşti pe care urma să le
rostească ; dar emoţia îi stră lucea în ochi şi îi înroşise buzele, şi de pe
chipul ei se ră spâ ndea un aer de groaznică suferinţă .
— O s-o spui la el? întrebă ea.»
— Cui? Lui Agricola?
— Non!
El rosti numele urmă tor cu un glas mai blâ nd.
— Lui Honore?
Pentru o clipă ochii ei îi stră punseră pe ai lui pâ nă în
stră funduri, apoi se lă sară în jos şi Palmyre fă cu un 3 semn afirmativ.
El intenţionă să -i spună că Honore ştie deja, dar nu o vă zu la ce
ar folosi asta, aşa că îşi schimbă ră spunsul:
— N-o să spun nimă nui, niciodată .
— Ştiţi? întrebă ea, ridicâ nd o clipă ochii. Voia să -l întrebe dacă
ştia motivul care îi inspirase intenţia criminală .
— Vă cunosc trista istorie în întregime.
Ea se uită la el o clipă , fix; apoi, fă ră să dea drumul la mâ na pe
care încă i-o mai ţinea într-una din mâ inile; ei, cu cealaltă îşi acoperi
faţa întorcâ nd capul. El crezu că plâ nge.
Palmyre ră mase aşa câ teva momente, apoi brusc se întoarse, îi
apucă mâ na cu ambele mâ ini şi cu obrajii aprinşi dă du să deschidă
gura să spună ceva, dar vorbele refuzară să iasă . Pe chip i se aşternu o
expresie dureroasă şi imploratoare şi din piept îi ţâ şni un strigă t: 9
— Face-l să mă iubească !
El încercă să -şi tragă mâ na, dar ea i-o ţinea strâ ns şi privindu-l
rugă tor cu ochii ei mari, electrizanţi, strigă : I
— Vous pouvez le faire, vous pouvez le faire (o puteţi face, o
puteţi face); êtes sorcier, mo conne bien vous êtes sorcier (sunteţi
vră jitor, ştiu eu prea bine).
Oricâ t de inofensivă sau să nă toasă i s-ar fi pă rut Palmyrei
strâ ngerea mâ inii lui Joseph, el simţi în acel moment că atingerea ei îi
este cu totul nesuferită . Nu mai suporta să -i întâ lnească privirile, să -i
simtă atingerea, să -i audă glasul. Omul bun din el se sufoca. De-abia
dacă mai avu putere să -şi elibereze mâ na, să -şi ia pă lă ria şi să plece.
Într-o secundă ea se ridică de pe scaun, se arunca în genunchi
tă indu-i calea şi gă si destule cuvinte în limba, lui ca să strige ridicâ ndu-
şi în sus braţele dezgolite:
— Oh, Doamne! nu refuzaţi la mine… nu refuzaţi în mine!
Nu mai ră mase timp de ştiut dacă Frowenfeld ezită sau nu. Prin
minte îi stră fulgeră gâ ndul că după toate probabilită ţile de toată
priceperea şi atenţia acordate ră nii se alesese praful în acest moment
de emoţie puternică şi de purtare nesă buită ; dar înainte ca gâ ndul să -i
poată influenţa mişcă rile, Joseph primi o lovitură ameţitoare în ceafă şi
sclava Palmyrei, congoleza pitică sub impresia că dă duse lovitura exact
la momentul oportun, stă tea învâ rtind un retevei de pin şi se pregă tea
să repete gestul.
Mormă ind şi scrâ şnind din dinţi ca o maimuţă , el o îmbrâ nci
tocmai în peretele din fundul camerei, smulse zăvorul de la uşă şi se
repezi în stradă fă ră pă lă rie, plin de sâ nge şi înmă rmurit.
Preliminarii întrerupte
 Aproximativ cam la acelaşi ceas al zilei, trei gentlemeni (folosim
termenul în starea sa pietrificată ) veneau pe rue Royale din direcţia
foburgului Ste. Marie.
Veneau înspre colţul Palmyrei. La prima vedere cel clin mijloc,
înalt şi bine fă cut, ar fi putut fi confundat cu Honore Grandissime,
numai că era mai înalt şi în îi lat în umeri şi îşi purta pă lă ria pe-o
ureche, ceea ce Honore nu fă cea. Era Valentine. Bă rbatul scund cu
barbă neagră şi pantaloni din piele de că prioară de la dreapta lui era
Jean-Baptiste Grandissime, iar cel subţirel, de la stâ nga, care cu cele
mai încâ ntă toare şi graţioase gesturi şi mişcă H conducea conversaţia,
era Hippolyte Brahmin Mandarin, vă rul şi perechea lui Sylvestre, cel
care cu; atâ ta îndâ rjire îl provocase pe Agricola.
— La urma urmelor, zicea el în franceza folosită în Louisiana,
dacă -i vorba de un loc retras şi plă cut, nu există ceva mai bun decâ t
crâ ngul de portocali de sub dig; două zeci de minute cu barca, cinci
minute pentru preliminarii… nu e nevoie de mai mult, terenul a fost
mă surat de cine-i sute de ori… „sunteţi gata?”…
— Ah, prostii! exclamă Valentine clă tinâ nd din cap, yankeii o să
tabere pe noi câ t ai zice peşte.
— Pă i, atunci, dacă insişti, în spatele depozitelor iezuiţilor. Mie
puţin îmi pasă . Naiba să -l ia de guvern Aproape că -mi pare ră u că m-
am dus la recepţia data de guvernator.
— Am auzit că a fost linişte totală ; un fel de bal liniştit, au ţinut-
o tot într-o plimbare şi niciun contradans. La balul mulatrilor e de cinci
ori mai bine.
Asta era pă rerea lui Jean-Baptiste.
Nu-i adevă rat, oricum a fost frumos. A fost şi un contradans.
Muzica, uite-aşa câ nta… tarata giune, tară , tară … ta ta giune, tarâ rata
giune, tară … oh! era o melodie superbă … şi compusă la noi. Se compun
şi la noi lucruri la fel de bune ca în orice altă parte din… hei, ia priviţi!
Bă rbatul care a ieşit din casa Palmyrei; ia uitaţi-vă cum se clatină !
Beat, zise Jean-Baptis-e.
Nu, parcă ar fi ră nit. I-a dat cu ceva în cap.
 Oho! ascultaţi-mă pe mine, domnilor, Palmyre asta e un animal
splendid! Aţi vă zut? Nu numai că se apă ră singură şi-l dă afară pe
nemernic, dar îl şi lasă cu semn; îl înseamnă , ha, ha, ha! Uitaţi-vă ce
artă înaltă : îi pă strează pă lă ria drept amintire şi îi dă pentru ea o
semnă tură direct în cap. Ah! dar ştiu că i-a dat o lecţie! Ia staţi,
domnilor… nu cumva… nu cumva e vraciul ă la de spiţer!
— Cum? exclamară ceilalţi doi; asta-i formidabil! în sfâ rşit l-am
prins, ha, ha, ha, tică losul care-o fă cea pe sfâ ntul! Ha, ha, ha! Ce-o să se
mai mâ ndrească acum Honore cu el! Ah! voilà un joii Joseph! * Ce v-am
spus eu? Nu v-am spus eu asta de la început?
— Dar mai frumos e că a fost prins aşa de fă ră putinţă de tă gadă .
N-are scă pare… n-are ce să mai explice. Uitaţi-l, domnilor, l-am prins ca
pe un şobolan într-un butoi şi cu dovezi limpezi ca lumina zilei. Ha, ha,
ha! Nu-i fantastic?
Şi începură toţi trei să râ dă cu atâ ta poftă şi încâ ntare, încâ t
Frowenfeld întoarse capul, îi vă zu şi înţelese pe dată că bunul să u
renume se dusese pe apa sâ mbetei. Cei trei gentlemeni, cu lacrimi în
ochi de atâ ta râ s, ajunseră la un colţ şi dispă rură .
— Dom-le, i se adresă lui Frowenfeld un copil care de-abia îi
ajungea pâ nă la cot – la acea dată engleza stranie vorbită de puştii de
pe stră zile New Orleansului ce-abia începea să se facă auzită – dom’le,
ţi-au lă sat niscaiva sâ nge pe scă fâ rlie!
Dar Frowenfeld gră bi pasul muncit de gâ nduri.
— Uitaţi-vă la frumosul Joseph! (fr.).
Lovitura cea mai crudă dintre toate
Era în anul 1804. Lumea tremura de pasul temutului corsican.
De-abia acum se descotorosi el de întreaga vale a fluviului Mississippi
aruncâ nd-o peste bord ca pe un să culeţ cu nisip din carlinga unui
balon, iar creştină tatea în palida agonie a neprevă zutului urmă rea în ce
direcţie îşi îndrepta acum privirea; şi totuşi câ nd aici, la marginea
civilizaţiei, o sclavă idioată se trezeşte să fluture un ciot de pin, acest
gest devine pentru Joseph Frowenfeld, cercetă tor al fiinţei umane, o
chestiune de mai mare importanţă decâ t destinaţia flotilei de la
Boulogne. Că ci pentru moment, cea dintâ i obligaţie în viaţa lui era să
demonstreze acelei infime pă rţi din populaţia globului pe care spaima
în mod greşit o numeşte „lume”, că se poate ca un bă rbat să zboare
afară în stradă din casa unei mulatre, plin de sâ nge şi fă ră pă lă rie şi
totuşi sufletul lui să fie alb imaculat. Ar avea vreun sens să spună
adevă rul? Se legase să nu spună anumite pă rţi din acest adevă r; şi
chiar dacă l-ar fi putut spune în întregime, era incredibil – avea toate
caracteristicile unei minciuni transparente.
— Dom-le, repetă acelaşi copil care i se adresase mai înainte şi
că ruia i se ală turase un altul, tot atâ t de mare, ţi-au lă sat niscaiva sâ nge
pe scă fâ rlie.
Dar celă lalt adă ugă o sugestie:
— Io-te colo şa o spiţerie.
Frowenfeld gemu din nou. Lovitura fusese puternica, pă mâ ntul
şi cerul se învâ rteau, nu glumă , dar el îşi pas” trase cu toate acestea
limpezimea gâ ndirii care îl confrunta acum cu imposibilitatea
disperată de a da vreo eXplicaţie. Era pus în coşciug de viu. Lufhea
(aşa-zisa lume) avea să -l îngroape cu cea mai mare scâ rbă scriindu-i Pe
piatra de la că pă tâ i un singur cuvâ nt – ipocritul, şi el o să zacă acolo şi-
o să -l privească neputincios pe Honore cum se luptă să atingă acele
scopuri în legă tură cu care începuse să spere că urma să aibă el
onoarea să le înlesnească succesul. Dar în loc să facă treaba asta, va
ajunge acum batjocura stră zii.
— Dom-le, interveni încă o dată copilul, de data aceasta în
calitate de purtă tor de cuvâ nt al unui câ rd întreg de negri şi albi de
toate mă rimile care îşi tră geau paşii înaintea şi în urma lui, ţi-au lă sat
niscaiva sâ nge pe scă fâ rlie!
În aceeaşi dimineaţă Clotilde dă duse elevei sale lecţia de muzică
şi la sfâ rşit o rugase pe protectoarea ei să -i împrumute (ce plă cut
trebuia să fie să ai să dai împrumut asemenea lucruri!) o mică slujnică
cu piele gă lbuie, care s-o însoţească într-o vizită de afaceri pentru a
face o impresie câ t mai bună . Era vorba de chirie… o chestiune care în
ultima vreme îi pricinuise o suferinţă ascunsă . „E limpede” începuse
să -şi zică ea nefiind în stare să înţeleagă credinţa deosebită pe care o
avea Aurora în Providenţă , „e limpede că dacă trebuie să facem rost de
bani eu sunt aceea care trebuie să fac rost de ei”. Prin minte îi
stră fulgerase o posibilitate; din ea îşi fă urise un plan, îl supuse
duhovnicului ei la catedrală , primise aprobarea lui fă ră rezerve şi în
dimineaţa aceasta era gata să -l pună în aplicare. Marele merit al
planului consta în simplitatea lui. Trebuia doar să gă sească la hmp un
cumpă ră tor pentru cea mai grea bră ţară a ei de ani şi să primească pe
ea destui bani ca să achite «scadenţele” de mâ ine. Vedeţi, şi în cazul
acesta!… pentru ea mica sa taină era de mai mare importanţă decâ t
aptul că un ciot de pin oarecare spă rsese capul cine ştie cui.
Nu se poate reţine nici ca dovadă a ezită rilor ei de Vlnde şi nici
ca dovadă a cantită ţii de aur din bră ţară , faptul că Clotildei îi trebuia
toată forţa ei fizică şi morală pentru a duce bră ţara la prăvă lie, unde
spera… şi nu prea… să se descotorosească de ea.
Sieur Frowenfel, o lă muri M. Innerarity, era plecat dar se va
întoarce negreşit în câ teva minute şi drept urmare o convinse să se
aşeze pe un scaun proptit de uşa pe jumă tate ascunsă din fundul
prăvă liei în timp ce micuţa slujnică luată cu împrumut i se ghemui la
picioare.
De două sau trei ori regretase că ră mă sese să aştepte şi era câ t
pe ce să se ridice să plece, câ nd deodată 11 vă zu în faţa ei pe Joseph
Frowenfeld ştergâ ndu-se de sudoarea atâ tor chinuri şi plin de sâ nge pe
faţă . Ea se ridică iute şi tă cută , i se fă cu ră u, privirile i se întunecară şi
se sprijini cu mâ na de speteaza scaunului. Frowenfeld ră mase o clipă în
faţa ei, scoase un suspin şi dispar după uşă . Micuţa slujnică , dâ ndu-se
speriată înapoi din direcţia uşii de la stradă , se buluci peste Clotilde şi
atrase atenţia asupra unei gloate de curioşi care se şi nă pustiră la uşi şi
în nasul că rora Raoul se gră bea sa închidă prăvă lia.
Clotilde în chip de medic
Ce era mai ră u, să stea sau să fugă ? Trebuia să se hotă rască pe
loc. Dar Raoul uşură lucrurile, strigâ nd în limba lor de îndată ce trâ nti
un oblon. masiv şi trase zăvorul:
 — Duceţi-vă la el! a că zut… l-am auzit eu câ nd a că zut. Duceţi-
vă !
Auzind strigă tul mobilizator ea îşi luă scutul… adică o luă pe
mica însoţitoare şi se gră bi să intre în cameră . Joseph ză cea în mijlocul
încă perii, cu faţa în jos. Clotilde gă si un lighean şi apă , îşi umezi batista
şi se lă să în genunchi lâ ngă capul lui; dar în clipa câ nd Joseph simţi
mâ inile mici, de femeie, se ridică în picioare. Ea îl apucă de braţ.
— Asseyez-vous, Monsieu’ *… ve rog se încercaţi se staţi jos,
Sieu’ Frowenfel.
I se adresă cu un tremur gingaş în glas contrastâ nd cu expresia
alarmantă şi rugă toare a feţei şi îl împinse uşor să se aşeze pe un
scaun.
Mica slujnică alergă în spatele patului şi izbucni speriată în
plâ ns, dar se opri de îndată ce Clotilde se întoarse spre ea şi o fixă o
clipă cu privirea.
— Întoarceţi cap, zise Clotilde şi cu gingă şie îi împinse uşor
fruntea şi începu să i-o şteargă de sâ nge. Unde este raniţe?
Dar ni? şi nu termină de pus întrebarea că gă si tă ietura şi tocmai
se îngrozea câ t de ră u arată , câ nd Raoul, ţ-areisprăvise repede ce avea
de fă cut, intră „cu:
— Luaţi loc, domnule (fr.).
— Ce întâ mplat, Sieur Frowenfel? Ce întâ mplat la voi? Cine fă cut
asta, Sieur Frowenfel?
Joseph luă mâ na mică în care era batista udă , o dă du la o parte şi
fă ră să -i dea drumul din mâ na lui îşi ridică uşor capul, privi în ochii
Clotildei şi zise:
— Plecaţi acasă , oh, plecaţi acasă !
— Oh! nu, protestă Raoul, la care Clotilde se întoarse spre el ca o
adevă rată infirmieră , cerâ ndu-i din priviri să tacă .
— O s-o plec imediat, spuse ea.
Tă cerea lui Raoul nu dură mult.
— Unde aţi lesat peleria, Sieur Frowenfel? întrebă el şi îi aruncă
pe furiş Clotildei o privire de artist, în timp ce Joseprf îşi aranjă puţin
ţinuta şi prinzâ nd curaj ajunse să spună cu o voce relativ calmă :
— Am fost lovit cu o bucată de lemn de că tre o persoană
neghioabă , care mi-a înţeles greşit intenţiile; dar împrejură rile sunt de
natură să -mi strice iremediabil reputaţia; sunt însă nevinovat! strigă el,
întinzâ ndu-şi ambele braţe înainte şi pierzâ ndu-şi pe moment
stă pâ nirea de sine.
— Sieu’ Frowenfel! strigă Clotilde, cu lacrimi în ochi, eu sunt
sigur de asta!
— Ve cred! Ve cred, Sieu’ Frowenfel! exclamă şi Raoul cu
sinceritate.
— N-o să mă credeţi, zise Joseph. N-o să mă credeţi, va fi
imposibil.
— Mais, insistă Clotilde, n-o se fie imposibil!
Dar spiţerul clă tină din cap.
— Tot ce se va pune pe seama mea va pă rea foarte probabil;
doar adevă rul e incredibil.
Îşi lă să capul pe piept, iar pe chip i se aşternu o paloare
îngrijoră toare.
— Allez, monsieur, allez *, strigă la Raoul Clotilde. superbă
imagine a spaimei, pe care acesta încercă mai
— Duceţi-vă , domnule, duceţi-vă (fr.).
tâ rziu s-o picteze din memorie, appelez pe doctor Keen!
Raoul se repezi să -şi ia pă lă ria şi în clipa urmă toare Clotilde auzi
cu neplă cută claritate cum mâ na lui impetuoasă trâ nti uşa prăvă liei
închizâ nd-o pe ea acolo.
— Baille ma de l’eau **, ceru ea micuţei mulatre, care ră spunse
începâ nd să caute în disperare o ceaşcă şi apă râ nd nu peste mult timp
cu un pahar gradat plin cu apă .
Clotilde îl dă du ră nitului şi acesta se ridică imediat reuşind să se
ţină pe picioare.
1 Raoul!
— El plecat la doctor Keen.
— N-am nevoie de doctorul Keen; n-am cine ştie ce. Raoul nu
trebuia să vă lase aici în felul ă sta. Trebuie să plecaţi.
— Mais, Sieu’ Frowenfel, e friche la mine se trece prin gloata ă la!
Pe Joseph îl apucă iar disperarea gâ ndindu-se la această nouă
complicaţie. Dar fă ră să dea atenţie faptului, frumoasa creolă exclamă
deodată :
— Sieu’ Frowenfel, voi sunteţi nevinovat! Merge, deschide uşile
şi stea aşa cum sunteţi înaintea la gloata ă la şi cu asta basta! Doamne
sfinte! Sieu’ Frowenfel, dache voi nu poate să se aperi singur…
Ea tă cu brusc, cu o privire răvă şită , de parcă dacă ar mai fi rostit
un singur cuvâ nt i s-ar fi rupt ză gazurile ochilor şi în clipa aceea
Frowenfeld îşi reveni, devenind din nou el însuşi.
— Fiţi binecuvâ ntată ! exclamă el. Aşa voi face! O porni spre uşă ,
dar se întoarse din nou spre ea, amuţi pentru o clipă şi apoi zise: Şi
cerul să vă ră splă tească ! Credeţi în mine deşi nici mă car nu mă
cunoaşteţi.
Ochii Clotildei se aprinseră şi mai tare câ nd rosti Privindu-l
drept în faţă :
— Mais, ve cunosc – mai bine dechit ve închipuiţi!? l se întoarse
roşindu-se toată .
— Chemaţi-l (fr.).
** Adu nişte apă (fie.).
Frowenfeld tresă ri. Se revă rsase asupra lui o lumină prea
puternică . Îi era recunoscă tor şi ea îşi dă du seama de lucrul acesta. Mai
ră mase o clipă cu ochii pironiţi pe chipul ei şi apoi, cu un calm forţat îi
zise:
— Vă rog, treceţi în prăvă lie.
De la închiderea uşilor prăvă liei nu trecuseră mai mult de cinci
minute; iar al şaselea se dovedi suficient pentru ca Clotilde şi
însoţitoarea ei să -şi reia poziţia iniţială din colţişorul de lâ ngă uşa de
intrare în apartament şi pentru ca Frowenfeld să se spele pe mâ ini şi
pe faţă . Şi apoi, fă ră ca numeroasele urechi ascuţite să mai audă niciun
zgomot de zăvor în afară de cel fă cut de Raoul, canaturile uşii se
deschiseră în afară şi îşi fă cură apariţia mai întâ i mâ inile albe şi pe
urmă faţa palidă şi slă bită , pă rul şi veşmintele pline de sâ nge ale
spiţerului. El mai deschise o fereastră şi încă o uşă . Cea închisă de
Raoul, după ce Joseph trase zăvorul, cedă fă ră cheie şi prăvă lia era
acum din nou deschisă .
— Dragi prieteni, începu stă pâ nul tremurâ nd din tot trupul,
dacă cineva doreşte să cumpere ceva, să poftească să -l servesc. Restul,
vă rog să fiţi amabili şi să plecaţi de aici.
Deşi probabil înţeleseseră cu toţii invitaţia, curs lâ i dă dură doar
câ ţiva de pe marginea trotuarului, unde vreo două -trei feţe
respectabile se încruntau scrută toare. Cei ră maşi continuară să tacă şi
să se holbeze la omul plin de sâ nge.
Frowenfeld le ră bdă privirile. Gă si în treaba asta un motiv adâ nc
de satisfacţie – în felul acesta le abă tea atenţia de la Clotilde, care se
afla în celă lalt capă t al prăvă liei. Arurifcă pe furiş o privire în spate;
Clotilde nu mai era acolo. Ea pâ ndise prilejul, scă pase în siguranţă pe
uşa laterală şi dusă era.
Apă ru şi Raoul.
— Sieur Frowenfel, doctor Keen simte iar mai reu la el. E în pat;
da zice se spun la voi che el e vinovat de necaz mic de dimineaţa şi che
se iarte ia el. Zice se chem pe doctor Conrotte, da’ eu nu mers la el; el a
este un tică los… vrea tot negru se fie liber.
frowenfeld îl lă muri că nu are nevoie să consulte necialişti; cu
puţin ajutor din partea lui Raoul, putea şi singur să dea ră nii uşoara
atenţie de care avea nevoie. Apoi se retrase în camera lui în timp ce
Raoul se întoarse la uşă şi se adresă publicului.
Vă rog, Messieurs, intraţi şi luaţi loc. – Vorbea într-o franceză
creolă de maidan.
— Intraţi, M. Frowenfelcl se îmbracă şi vă roagă să aveţi
puţintică ră bdare. Poftiţi! Luaţi-vă şi scaune. Nu vreţi să intraţi? Nu?
Nici dumneata, Monsieur? Nu? O să aşez nişte scaune afară , ce ziceţi?
Nu?
Câ te doi, câ te trei, se împră ştiară cu toţii, iar Raoul se retrase
pentru a-i da patronului să u neînsemnatul ajutor de cuviinţă . Câ nd
Joseph, în alte haine, reveni în prăvă lie, vă zu doar vreo doi copii
că scâ nd gura la el şi nu-i ră mase altceva de fă cut decâ t să stea jos şi să
ră spundă , în mă sura în care se simţea liber s-o facă , la întrebă rile
ajutorului să u.
În timpul povestirii Raoul se vă zu obligat să se abţină câ t putea
de tare ca să nu izbucnească în râ s – o senzaţie atenuată de dorinţa de
a-şi asigura patronul că el înţelege perfect astfel de lucruri că şi el
înfruntase asemenea riscuri şi că un om nu preţuia cu nimic mai puţin
din cauza unei nenorocite lovituri ră zbună toare primită în cap, cu
condiţia ca omul ă la să fie un gentleman. Dar în sinea lui se temea că
tot o să -l umfle râ sul şi n-o să mai poată vorbi; şi într-adevă r, deşi nu
lă să să -i scape nici urmă de compasiune, n-ar fi reuşit să -şi ascundă
sentimentele contradictorii dacă nu s-ar fi întâ mplat ca Joseph să -şi
întoarcă odată surprins faţa palidă şi gravă , auzind venind dintr-un
sertar cu dopuri un sunet înă buşit care însă amuţi pe loc. Câ nd închise
cu zgomot sertarul Raoul zise, de-abia izbutind să mai rostească ceva:
— Asta me face să nu pot ţine de râ s chind ghinesc la prostu’ ă la
de ieri, care a vrut cumper la mine Pentura numai cu o sută de dolari…
ha, ha, ha, ha!
Izbucni într-un râ s aproape deplasat.
— Raoul, zise Frowenfeld ridicâ ndu-se şi închizâ rtei ochii, mă
duc înapoi să -mi iau pă lă ria. Persoana respectivă şi-ar îngreuna şi mai
mult situaţia dacă mi-ar trimite-o ea mie, iar pentru mine, ca să mă duc
s-o iau ar fi un fel de reabilitare.
Dl. Innerarity era pe punctul de-a obiecta energic câ nd în
prăvă lie îşi fă cu apariţia un individ în persoana că ruia îl recunoscu pe
unul din purtă torii de cuvâ nt ai birourilor lui Honore. Acesta înmâ nă
spiţerului un bilet prin care Honore îl ruga că dacă nu e plecat din
prăvă lie să aibă bună tatea să aştepte pâ nă ce autorul misivei va putea
trece să -l vadă .
„O să aştept” – scrise el ră spunsul.
De ce plâ ngi?”
La câ ţiva paşi de casă Clotilde dă du drumul micuţei însoţitoare
să plece şi câ nd Aurora, îngrijorată , se gră bi să -i deschidă auzind la uşă
bă taia cunoscută , îşi vă zu fiica palidă şi tremurâ nd toată .
— Ah, ma fille…
Epuizată , fata lă să capul în jos şi izbucni în plâ ns pe umă rul
mamei. Se lă să condusă pâ nă la un scaun şi acolo, cu Aurora ală turi, se
pierdu câ teva clipe în visare, înainte de a fi poftită să vorbească . Apoi
Aurora îi luă mai întâ i tă cută mâ inile şi după o altă pauză tandră , o
întrebă în engleză , ceea ce echivala cu a vorbi în şoaptă :
— Unde a fost, chérie?
— La Sieur Frowenfel …
Aurora tresă ri surprinsă şi supă rată şi trase în piept o gură de
aer pregă tindu-se să vorbească pe un ton autoritar, dar Clotilde,
eliberâ ndu-şi mâ inile din mâ inile Aurorei, le luă pe ale acesteia în ale ei
şi zise precipitat, devenind şi mai palidă pe mă sură ce vorbea:
— A fost lovit la cap! Pe la spate! A venit plin de sâ nge…
— Unde? strigă Aurora.
— În prăvă lie.
— Ai fost în prăvă lia lui Sieur Frowenfel?
— M-am dus ca să plă tesc chiria.
— Cum adică … te-ai dus acolo să plă teşti…
Clotilde scoase bră ţara. Cele două femei se priviră o clipă în
tă cere, timp în care fă ră nicio altă explicaţie Aurora înţelese planul
Clotildei şi faptul că nu-i reuşise.
Şi Sieur Frowenfel … l-au omorâ t? Ah! ma chère, de ce mă obligi
să -ţi pun toate întrebă rile astea?
Clotilde îi povesti totul pe scurt, omiţâ nd doar discuţia ei cu
Frowenfeld.
— Bine-bine, dar cine l-a lovit? întrebă Aurora neră bdă toare.
— Nu ştiu, ră spunse fata, dar ce ştiu e că el e nevinovat!
Nişte lacrimi îşi croiră din nou drum printre gene.
— Nevinovat în ce privinţă ?
Ochii Aurorei tră dară o sclipire de amuzament.
— În toate privinţele, dacă vrei! exclamă Clotilde cu o înflă că rare
total nepotrivită .
— Şi plâ ngi pentru că e nevinovat?
— Ah! Prostii!
— Ba nu, fata mea, ştiu de ce plâ ngi: din cauza sâ ngelui.
— Din cauza sâ ngelui!!
Clotilde, cu toată tristeţea ei, lă să să -i scape un râ s nervos.
— Pă i atunci – ochii Aurorei sclipiră ca două stele – probabil că
din cauză că Sieur Frowenfel s-a ales cu un cucui în cap… ha! ha! ha!
— Nu-i adevă rat! să ri Clotilde; dar, în loc să râ dă aşa cum se
aşteptase Aurora, ea trimise două scă pă ră ri
În priviri, se roşi ca racul şi în timp ce lacrimile se furişau din
nou de la locul lor de pâ ndă , ripostă : Vrei să te prefaci că nu-ţi pasă !
Dar ştiu eu! Ştiu foarte bine! îţi pasă de o sută de ori mai mult decâ t îmi
pasă mie! Te cunosc! Te cunosc eu! Te-am vă zut eu!
Aurora ră mase o clipă fă ră glas privind-o uluită pe Clotilde şi
întrebâ ndu-se oare ce o fă cuse să se comporte atâ t de nefiresc. Apoi
dă du să se ridice şi întinzâ nd mâ na şi punâ nd-o tandru pe după gâ tul
fetei, zise:
— Fetiţa mea scumpă , de ce plâ ngi? Dacă -mi spui de ce plâ ngi, o
să -ţi spun… pe cuvâ ntul meu de onoare – îşi strâ nse pumnii – exact ce
cred despre Sieur Frowenfel!
— N-are decâ t să creadă toată lumea ce pofteşte, mie nu-mi
pasă .
— Foarte bine, dar spune-mi de ce plâ ngi?
Clotilde îşi abă tu o clipă privirile şi apoi se hotă rî să o înfrunte
pe cea care îi punea întrebă ri.
— i-am spus că ştiu că e nevinovat.
j? ht bien, a fost o simplă politeţe. El ce-a zis?
] \n-a zis că nu-l cunosc deloc.
Şi tu, exclamă Aurora, nu cumva…
I-am spus că îl cunosc mai bine decâ t îşi imaginează .
Fata îşi ascunse faţa în poala mamei.
Ha, ha! râ se Aurora, şi ce-i cu asta? Eu zic asta de patru ori pe zi.
Îţi dau cuvâ ntul meu că el habar n-are ce ai vrut să spui.
— Ah! Habar n-are! strigă Clotilde, ridicâ nd brusc capul cu o
expresie de suferinţă pe chip. Mi-a… mi-a fost recunoscă tor!
Aurora apucă în palme obrajii Clotildei şi râ se din toată inima.
— Mais, nu vezi ce treabă urâ tă ? Acuma, ştii?… o să se
îndră gostească de tine şi tu vei avea satisfacţia să refuzi cea mai
formidabilă mâ nă din New Orleans. Şi o să fiţi chit, ha, ha! Dar eu… vrei
să ştii ce cred eu despre el? Cred că e un… excelent spiţ… ei, ha, ha!
Clotilde ră spunse cu un zâ mbet trist, de neîncredere.
— Cel mai bun din oraş! insistă Aurora. Îşi puse ară tă torul de la
o mâ nă cruciş peste cel de la cealaltă mâ nă şi îl să rută , apoi, întoarse
crucea şi îl să rută şi pe celă lalt. Dar, în acelaşi timp, adă ugă ea, dâ ndu-i
fiicei ră gaz să zâ mbească , cred că e şi un adevă rat gentleman. Nu că mă
flatează pe mine, bineînţeles, mais, fd fait rien… n-are a face; eu sunt
deja bă trâ nă , nu-i aşa? Pe mine nu mă mai flatează nimeni, nici mă car
guvernatorul Cleiborne.
Se stră dui să arate bă trâ nă şi istovită .
— Ah, guvernatorul Cleiborne! exclamă Clotilde.
Daaa!… Of, tu… tu crezi că dacă cineva nu e creol trebuie
neapă rat să fie om de nimic! Te asigur că nu există gentleman mai
desăvâ rşit decâ t guvernatorul Cleiborne! Ah, Clotilde! Nu eşti deloc
tolerantă !
orbitoarea se ridică , aruncă descurajată interlocuai ei cu idei
mă rginite o privire de adio şi plecă să cereze tă cerea somnoroasă a
bucă tă riei.
Ultimul bă nuf al Aurorei
Rareori în viaţa Aurorei bucuria şi teama se ames? tecaseră ca în
ziua aceasta, într-o singură ceaşcă . Clotilde plâ nsese; şi fireşte, o inimă
de mamă nu putea decâ t să fie ală turi de fiică ; şi totuşi lacrimile
Clotildei o umplură de o plă cere ascunsă , care îşi croi drum în
stră lucirea ochilor, ară tâ ndu-se în vioiciunea şi frecvenţa râ setelor ei,
în ciuda sincerei participă ri la necazurile fetei şi a fricii pentru ziua de
mâ ine.
 De ce aceste lică riri de bucurie? Dacă nu ştim, este pentru că am
scă pat din vedere una din principalele surse ale nefericirii ei. Din
noaptea acelui bal masque era – nu îndră znim să spunem mai mult
decâ t… obsedată ; fireşte că la început nu recunoscuse în sinea ei nici
mă car atâ t. Asta însă nu schimbă faptul ca atare, şi mai întâ i acest fapt
şi mai tâ rziu senzaţia provocată de el îi pricinuiră ” multă suferinţă .
Mult timp nu reuşise să afle cine era cel a că rui imagine nu o pă ră sea.
Şi numai asta şi ce chin era; nu doar pentru că era vorba de un mister,
ci şi pentru că o silea să recunoască faptul că în ciuda ei însă şi,
«dragostea pentru el exista şi îl aştepta, iar el nu venea s-o ia. Că o
iubea, ştia; la bal repurtase o victorie zdrobitoare, era absolut sigură
sau, de asta să fiţi convinşi, nu şi-ar fi dat în ruptul capului masca la o
parte… pentru nimic în lume.
Dar în acest chin se amesteca nu numai extazul dragostei, ci şi
teama de propria ei fiică . Tră im într-o lume unde orice faţă îşi are
reversul. Între cele două feţe ale unei monede se vă d adesea diferenţe
ciudate; şi una dintre cele mai ciudate şi mai distonante în această
lume relaţii umane este acea monedă pe care câ te o mamă trezeşte
uneori să o ofere fiicei şi care are scris pe SCfaţă „Mire”, iar pe cealaltă
„Tată vitreg”. ° Cum să ascunzi cu zâ mbete tot acest chin! Şi ce-i ai ră u,
câ nd mai apoi se apelase la Messieurs Agoussou, Assonquer, Danny şi
alţii, iar Providenţa, neţă rmurită în bună tatea şi mila ei, ră spunsese în
locul lor, ea şi iubitul ei îşi descoperiseră simultan identitatea ca să afle
că el era un Montague, jar ea o Capuletă . Şi acum trebuie să ascundă
cauza suferinţei şi în mod fals s-o atribuie faptului că nu-şi plă tiseră
chiria şi că erau lipsite de sprijin. Adevă ratul motiv trebuie ţinut secret
şi faţă de Clotilde. Ce secret… pentru ce spirit… să -l tă inuieşti faţă de
cine!… un secret care pentru ea însemna miere, dar pentru Clotilde s-
ar putea să însemne fiere. Se simţea parcă închisă de una singură în
gră dina Paradisului – singură cu toate florile încâ ntă toare, singură cu
toţi tigrii şi leii. Regreta că nu-i destă inuise Clotildei secretul câ nd era
încă la început şi că nu-l lă sase să crească în conştiinţa ei treptat
vorbindu-i de el în fiecare zi. La început fusese doar o ghirlandă , apoi
se transformase în lanţ, iar acum era un lanţ de care mai atâ rna şi o
greutate; era of! şi iar of! de s-ar îndră gosti şi Clotilde. Cum s-ar
simplifica lucrurile! De mai bine de două sau trei ori – încercase să -şi
dezvă luie pe bucă ţele inima greu încercată ; dar nici nu se apropia bine
de suprafaţa problemei, că Clotilde se purta întotdeauna atâ t de ciudat,
era atâ t de nervoasă , pe scurt, atâ t de peste puterile de înţelegere ale
Aurorei, încâ t aceasta dă du permanent greş în încercarea de a face
vreo destă inuire.
Iar acum, aici, chiar în centrul de întuneric al acestui nor de
necazuri, vine Clotilde, se aruncă la pieptul neîncreză tor, atâ t de plin de
suferinţă ascunsă şi varsă lacrimi de inocentă confesiune care într-o
clipă spulberă jumă tate din dilemele Aurorei. Lume ciudată ! Să vezi
cum lacrimile orfanei o fac pe vă duvă să plâ ngă de bucurie, numai să
îndră znească .
— Cele două femei se aşezară una în faţa celeilalte la mă suţa
unde serveau cina. Aveau oră fixă pentru cină .
bine să ai o asemenea oră fixă ; acţionează ca un sisni-Chiar dacă
nu ai nimic la cină , îţi ră mâ ne ora. Convingerea Aurorei, exprimată
adesea în momente de foame eu râ sul specific unei creole ofensate (un
râ s demn de-a fi studiat), era că în ziua câ nd cina va fi cu adevă rat
servită la ora fixată , bucă tă reasa o să moară de apo plexie, iar ea, de
spaimă . Astă zi dă du din nou glas aces –, tei convingeri, lovindu-şi
dezolată coapsele cu palmele dâ ndu-şi ochii peste cap şi lă sâ ndu-se să
cadă în scaun la masă ca o pă să rică moartă de pe o cracă . Nu că s-ar fi
simţit deosebit de flă mâ ndă ; dar la masă mai mult ca în altă parte e
îngă duită o anume inconsecvenţă , care convenea de minune mişcă rii
haotice a sentimentelor ei contradictorii. Iată de ce dorise să servească
cina.
Creveţi fierţi, orez, vin roşu, pâ ine!… le mergea bine în ziua
dinaintea execuţiei. Şi nici nu e corect să spunem că serveau cina, că ci,
cel puţin Clotilde nu mâ nca stă teau pur şi simplu la masă . Clotilde avea
şi ea emo – ţii, dacă nu necunoscute, cel puţin nemă rturisite. Ale
Aurorei erau să ltate de valuri, ale ei erau scufundate dedesubtul lor.
Aurora avea credinţa că chiria va fi achitată … o credinţă care nu era
decâ t un abur, dar un abur aurit de razele soarelui – adică de Apolo
sau, şi mai precis de Honore Grandissime. Clotilde, lipsită de această
credinţă , încercase să facă rost de mijloace cu care să facă faţă acestei
obligaţii sau, mai degrabă , încercase să încerce şi nu reuşise. Azi erau
în nouă ale lunii, mâ ine erau în stradă . Joseph Frowenfeld era ră nit;
speranţa că o va putea ajuta pierise. Câ nd se gâ ndea la el, cum suferea
din cauza mâ rşăviei oamenilor, i se pă rea că simte pică turile acelea
mari de sâ nge prelingâ ndu-i-se din propria ei inimă ; şi câ nd îşi
amintea de gesturile, cuvintele şi reacţiile ei în prezenţa lui, exagerate
de teama nejustificată că el pă trunsese pâ nă la cele mai ascunse
izvoare ale sentimentelor ei, simţea cum pică turile de sâ nge îngheaţă .
Şi chiar dacă spiţerul ar fi avut mai puţin discernă mâ nt decâ t
presupunea Clotilde, aici, de cealaltă parte a mesei, stă tea Aurora care
îi citea şi ultimul gâ nd din stră fundurile sufletului. Dar cel mai greu de
suportat era indiferenţa lui Sieur Frowenfel. E adevă rat că atunci câ nd
îşi îndreptase asupra ei privirea aceea recunoscă toare în ea stră lucea o
bucurie imensă , dacă îndră znea a şi dea crezare ochilor. Dar nu, nu
îndră znea; în priS-inţa aceea nu fusese nimic pentru ea… probabil
(câ nd oricum chinul pricinuit de oprobriul public avea să treacă ) dar
un zâ mbet adresat ei şi interesului ară tat de ea. Clotilde se simţea ca şi
cum fusese pusă pe-o lamelă la microscopul lui.
În cele din urmă Aurora îi întrerupse visarea.
— Clotilde, i se adresă ea fetei în franceză , nenorocirea ta e că n-
ai pic de inimji. Niciodată n-ai avut. Adevă rul-adevă rat e că nu-ţi pasă
dacă Sieur Frowenfel tră ieşte sau moare. Nu-ţi pasă cum îi merge sau
unde se află în secunda asta. Ce n-aş da să ai mă car ceva din inima mea
prea largă . Eu nu r. numai că am inimă , cum ţi-am spus, să nutresc
gâ nduri bune faţă de duşmanii noştri, faţă de Grandissimi, de pildă –
flutură mâ na cu aerul că alege numele la întâ mplare – dar! ard de
neră bdare să aflu cum se mai simte nobilul Sieur Frowenfel, biet
suferind, şi o s-o aflu!
Tocmai inima pe care Clotilde o acuza că nu e în stare de nicio
tresă rire de recunoştinţă profundă . Scumpa, frumoasa ei mă mică ! Nu
numai că ştie foarte bine de existenţa acestei inimi năvalnice şi ştiece
înseamnă astă zi pulsaţiile ei fierbinţi, dar cu delicateţe îşi maschează
descoperirea cu reproşuri prefă cute. Ochii Clotildei se umplură de
lacrimi; acesta îi era ră spunsul.
— Of, şi tu! bă nuiesc că e tot din cauza chiriei, interveni Aurora,
o ţii una şi bună . Pe mine nu chiria mă îngrijorează , ci Sieur Frowenfel,
bietul de el. Dar, foarte bine, Mademoiselle Mutulică , pentru că m-ai
fă cut să vorbesc numai eu, o să procedez şi eu ca tine. – începuse într-
adevă r să se resimtă de pe urma stră daniilor de-a fi veselă şi curajoasă
pentru amâ ndouă .
— Haide, o îndemnă ea supă rată , propune ceva!
— Crezi că e bine să mergi să te interesezi?
— Ce-mi aud urechile! Să merg şi ce să fac? Nu, mademoiselle,
nu cred că e bine.
— Bine, atunci s-o trimitem pe Alphonsina.
— Ce? Şi să -l las să afle că sunt îngrijorată din pric na lui? Să -ţi
spun ceva, scumpa mea, în vecii vecilor n-o să -mi iauasupra mea
responsabilitatea de-a spori şi mai mult înfumurarea vreunui
reprezentant al acest tui sex.
— Atunci trimite-o să cumpere ceva de-un bă nuţ. 1
— Ha, ha, ha! un vomitiv, de pildă . Să -i spună că ne-am otrăvit cu
ciuperci, ha! ha! ha!
Clotilde râ se şi ea.
— A, nu! Să -i ceară ceva ce nu vinde.
Aurora râ dea câ nd Clotilde începuse să vorbească ; dar auzind
aceste vorbe se opri cu gura că scată de uimire şi câ nd Clotilde roşi,
izbucni din nou în râ s.
— Oh, Clotilde, Clotilde, Clotilde! – se aplecă la ea peste masă , cu
faţa radiind de dragoste şi de râ s – 1 nebunatico! hoţomanco! Nu eşti
cu nimic mai bună decâ t mama ta, despre care crezi că e de acord cu
propunerea ta. Alphonsina!
— Momselle!
 Ră spunsul veni din bucă tă rie.
— Hai şi du-te… sau, mai bine… vini ci courri dans boutique de
l’apothecaire. Clotilde, continuă ea într-o franceză mai corectă , scoţâ nd
la iveală un bă nuţ, uită -te aici!
— Ce-i?
— Ultimul bă nuţ care ne-a mai ră mas pe lume… ha! ha! ha!
Koncre face câ teva mă rturisiri mai aşa de rea! Sunt
— Du-te repede la prăvă lia spiţerului (fie.).
— Comment ga va Raoul?”, zise Honore Grandissime; venise la
prăvă lie conform celor scrise în bilet.
— Unde e dl. Frowenfeld?
11 gă si pe spiţer în camera din dos, îmbră cat, dar tocmai
ridicâ ndu-se de pe pat la auzul vocii lui. Închise uşa după el; îşi dă dură
mâ na şi se aşezară pe scaune.
Ai febră , zise negustorul. În ultimul timp am şi eu starea asta. Îşi
şterse apă sat faţa cu mâ na, şi se uită în tavan. Cred că e lipsa de somn,
la amâ ndoi; în cazul dumitale, voită … probabil din cauza studiului; în
cazul meu… efectul grijilor.
Zâ mbi o clipă şi apoi trezit brusc, ca după o pauză , zise:
— Aud că ai Necazuri; pot să te întreb…
Frowenfeld îl întrerupse cu aproape aceleaşi cuvinte:
— Pot să îndră znesc să vă întreb, domnule Grandissime, ce…
Şi amâ ndoi tă cură o clipă .
— O! exclamă Honore cu o mişcare a braţelor. Necazurile mele…
n-am intenţionat să pomenesc de ele; e o poveste veche… oarecum. Ştii,
domnule Frowenfeld, există un soi de pom la care botanica nici nu s-a
gâ ndit vreodată şi care lasă să -i cadă fructe în fiecare zi din anâ l ştii?
Noi îl numim… cu veneraţie… „greşelile ră posatului nostru pă rinte”.
Am mâ ncat prea multe din fructele lui; cine face aşa, trebuie să se
aştepte din câ nd m-câ ndjapuţină febră .
— Ce mai faci, Raoul? (fr.).
— Am auzit, ră spunse Frowenfeld, că unele din ti. durile sub
care deţin pă mâ nturi rudele dumneavoastră sunt dintre cele declarate
nule de că tre autorită ţile de stat. Sper să nu fie aşa.
— Numai de nu mi-ar fi fost date mie în pă strare zise M.
Grandissime.
Un gâ nd nou îl fă cu să -şi tragă scaunul mai aproape.
— Domnule Frowenfeld, cele două doamne pe care le-ai vizitat
mai serile trecute…
Cel care îl asculta tresă ri uşor:
— Da.
— Ţi-au povestit vreodată despre ele?
— Nu, domnule; dar am auzit.
— Şi consideri că au fost profund nedreptă ţite, nu-i aşa? Hai,
domnule Frowenfeld, ia taurul de coarne.:
M. Grandissime nu zâ mbi.
Frowenfeld tresă ri:
— Cred că da.
— Şi consideri că ar trebui negreşit să li se restituie drepturile,
aşa-i?
— Da, exact.
— Cu orice preţ?
Cel ce punea întrebă rile arboră un zâ mbet şters, neplă cut, care
trezi în pieptul spiţerului ceva ca un fel de aversiune.
— Da, ră spunse el.
Urmă toarea întrebare avu chiar o tentă de înverşunare.
— Crezi că e drept să laşi pradă să ră ciei cincizeci sau o sută de
oameni ca să -i scoţi din ea pe unul sau doi?
— Domnule Grandissime, zise Frowenfeld rar, dumneavoastră
m-aţi poftit să studiez această comunitate de oameni”.
— Te-am era… da; şi ce ai constatat?
— Am constatat… poate că la fel se întâ mplă şi cu alte
comunită ţi, presupun că mai mult sau mai puţin e acelaşi lucru… am
constatat că exact câ nd problema morală se pune mai acut, toţi se
întorc şi se întreabă ce se află îndă ră tul lor şi nu înainte.
— Şi mie ce-mi stă înainte?
 — N-o ştiu decâ t la modul abstract.
— Şi?
Spiţerul avea o expresie chinuită .
— N-ar trebui să mă forţaţi s-o spun, obiectă el.
Totuşi, zise creolul, îmi iau această libertate.
Bine atunci, spuse Frowenfeld, problema care se află îndă ră tul
dumneavoastră este Avantajul şi cea care vă stă înainte este Justiţia
Divină . Vă întrebaţi…
Frowenfeld îşi puse frâ u vorbelor.
pe care ar trebui s-o iau în consideraţie, completă jyi
Grandissime în grabă . Fireşte, avantajul, şi în felul acesta sunt şi eu ca
restul lumii. – îşi luă o expresie de umor amar.
— Pentru dumneata, domnule Frowenfeld, este destul de
simplu; îţi revine rolul cel mai uşor… să teoretizezi.
Îşi dă du seama câ t de ingrate îi erau vorbele de îndată ce le
rosti, totuşi nu le îndulci.
— Aşa e, domnule Grandissime, zise Frowenfeld; şi după o
pauză – dar dumneavoastră vă revine rolul cel mai nobil… să acţionaţi.
— Ah, scumpul meu domn! exclamă Honore; rolul cel mai nobil!
Aici e toată nenorocirea! Mi se bagă pe gâ t prilejul de-a acţiona, dar
prilejul de-a acţiona nobil a trecut.
Îşi trase scaunul şi mai aproape, aruncă o privire în spate şi
continuă cu voce joasă :
— Pentru că de ani de zile am un fel de custodie a tuturor
operaţiunilor imobiliare ale rudelor mele, printre care şi Agricola,
toată lumea crede că el şi-a pă strat pentru sine plantaţia Aurorei
Nancanou (sau mai bine zis a Clotildei… care, după legile noastre, cum
ştii, este adevă rata moştenitoare). O pă rere greşită . Explică -ţi cum
pofteşti, numeşte-o remuşcare, orgoliu, dragoste – cum vrei – în timp
ce eu eram în Franţa şi el se ocupa de afacerile mamei, fă ră să am vreo
cunoştinţă de ceva mi-a dat mie plantaţia. Câ nd am luat eu în mâ nă
afacerile am descoperit că această plantaţie şi veniturile aduse de ea
erau-ţinute – aşa cum se cuvenea – într-un cont separat şi îmi
aparţineau. Era o plantaţie bună , mare, yea un administrator destoinic
şi… am pă strat-ţi. De ce?
undea am fost laş. N-aveam nevoie de ea sau de veniturile care
le aducea; dar, ca şi tată l meu, nu voiam să -i jignesc pe ai mei. Mai întâ i
pace şi după aceea dreptate… ă sta a fost principiul în baza că ruia m-am
fă cut fă ră să zic nimic administratorul unei plantaţii şi al unui venit pe
care dumneata le-ai fi înapoiat proprietarilor ce zici?
Frowenfeld ră mase tă cut.
— Scumpul meu domn, nu uita că pentru noi numele
Grandissime este o comoară . Şi ce l-a pă strat atâ ta timp? Faptul că ne-
am îngrijit de unitatea familiei asta l-a pă strat; aşa l-a pă strat tată l
meu. E drept sau nu e drept, e bine sau ră u, e util sau nu, se mai
procedează sau nu aşa şi în alte pă rţi, nu ştiu; dar este o caracteristică
creolă . Vezi, chiar şi acum (vorbitorul zâ mbi cu colţul gurii) într-un
anume loc, anumiţi oameni, creoli (şopti el grav), printre ei şi câ ţiva
Grandissimi, eludează legile Statelor Unite privind veniturile, bat şi
chiar omoară unele persoane oficiale: ei bine! Credeţi că majoritatea
populaţiei îi repudiază pe aceşti oameni? Nicidecum, scumpul meu
domn! Nu; dacă ar fi Americains. J dar aşa, un louisianian… ră mâ ne un
louisianian, de el să nu te atingi; dacă te atingi de el, te atingi de
Louisiana! Aşa şi cu noi, Grandissimii; suntem mulţi, dar suntem unul.
Iar dumneatale, scumpe domn, îmi ceri să ; arunc peste bord aceste
vechi principii tradiţionale, care sunt secretul existenţei noastre.
— Eu vă cer aşa ceva?
— S-o lă să m! Ştii prea bine că la asta te aştepţi. Ah! dar nu ştii ce
scandal ar isca o asemenea mă sură . I şi nici urmă de „rol nobil”. Acum
câ teva luni… câ nd ne-am întâ lnit la morminte… dacă aş fi acţionat
atunci, fapta mea ar fi fost un curat – şi chiar violent – sacrificiu de
sine. Îţi aminteşti… pe dig, lâ ngă Place d’Arme>. câ nd te-am rugat să
mi-l trimiţi pe Agricola? Atunci am încercat să -i vorbesc despre asta.
Nu m-a lă sat. Atunci rudele mele se simţeau sigure pe titlurile de
proprietaţe şi pe funcţiile lor oficiale; atunci restituirea plantaţiei nu
le-ar fi ră nit decâ t orgoliul. Acum, cu titlurile puse la îndoială , cu
posturile acordate de guvern nesigure, fă ră niciun capital lichid
disponibil, exceptâ nd cel care va „trebui să fie predat odată cu plantaţia
(că ci, ca să spun adevă rul, scumpe domn, în registrele mele nicio
Hă plantaţie n-a mai prosperat), cu toate schimbă rile a felul ă sta,
eu îi voi distruge pe toţi cei de-un sâ nge mine! Da, domnule! şi ca să
nu-mi mai ră mâ nă nici Cn motiv să mă laud, o altă schimbare mă aduce
în situaţia în care îmi convine, scumpe domn, să fac această Restituire
atâ t de fatală pentru cei de acelaşi neam cu mine. Gâ nd ne-am cunoscut
noi doi aceste doamne după câ te ştiam eu – îmi erau şi mie tot atâ t de
stră ine pe câ t îţi erau dumitale. Dacă atuhci aş fi fă cut treaba asta… dar
acum… acuma, domnule, sunt îndră gostit de una din ele!
M. Grandissime îşi privi prietenul drept în ochi, încruntâ ndu-se
cu energia unui om care declară un fapt urâ t.
Privindu-l pe vorbitor cu respectuoasă atenţie, Frowenfeld nu se
clinti; dar sâ ngele înfierbâ ntat, cu un impuls care aproape îl să ltă de pe
scaun, îi năvă li în cap şi în obraji; şi atunci…
M. Grandissime roşi.
În cele câ teva secunde care urmară privirile celor doi nu
pregetară să se întâ lnească , în timp ce pe buzele lui Honore ră tă cea un
surâ s de om care îşi dezvă luie candid cel mai ascuns secret, iar buzele
spiţerului se strâ nseseră de parcă i-ar fi şoptit lui însuşi: „Uşurel”!
— Domnule Frowenfeld, zise brusc creolul respirâ nd adâ nc şi
fluturâ ndu-şi mâ na, am venit să te întreb de necazurile dumitale, dar
dacă crezi că ai vreun motiv să nu-mi acorzi încrederea…
— Nu, domnule; nu! Dar mă întrebam dacă nu v-aş fi de folos în
această chestiune?
Creolul se sprijini zâ mbind de speteaza scaunului şi îşi
împreună degetele.
— Nu, nu intenţionam să -ţi spun toate acestea; am venit să -ţi
ofer ajutor; dar mi-e capul plin de povestea asta… ce vrei? Scumpe
domn, din orice sticlă mai întâ i iese spuma.
— Vezi matale – din nou se aplecă în faţă , îşi puse două degete în
palmă şi îşi îngroşă vocea – îţi spun eu: pomul ă sta… „greşelile
ră posatului nostru pă ruite … e pe punctul de-a lă sa să -i cadă încă un
mă r putred. Ţi-am vorbit adineauri de scandalul pe care l-ar isca
această restituire; pă i cum, domnule, doar faptul că a fost pomenit
numele respectivei doamne în casa mea nu demult câ nd am ţinut acea
fete de Greindpere, a dar naştere la o ceartă care se va sfâ rşi probabil
cu un duel I
— Îmi spunea Raoul, zise spiţerul.
M. Grandissime fă cu un gest afirmativ.
— Domnule Frowenfeld, dacă dumneata… dacă cineva ar putea
să -i înveţe pe ai mei… vreau să spun, pe famiiy mea… valoarea pă cii (nu
zic datoria, domnule, negustorii vorbesc de valoare); dacă i-ai putea
învă ţa câ t valorează pacea, ţi-aş da, dacă ă sta ţi-ar fi preţul… – îşi trecu
latura mâ inii stâ ngi ca lama unui cuţit peste încheietura mâ inii drepte
– ţi-aş da mâ na mea dreaptă . Şi dacă i-ai învă ţa asta pe toţi membrii
obştei noastre… ei bine… nu cred că ţi-aş da capul; poate dumneata ţi l-
ai da, râ se el.
— Există şi o pace care nu e bună , zise spiţerul gâ nditor.
— Da, ră spunse prompt creolul, exact pacea pe care am
menţinut-o eu toţi anii aceştia… şi tată l meu înaintea mea!
Vorbise cu mare însufleţire.
— Da, reveni el, după o pauză care nu era pentru odihnă , constat
adesea că noi, Grandissimii, oferim un bun exemplu de cum sunt creolii
în general; avem un element, care contribuie la menţinerea pă cii;
acela… scuză -mi lipsa de modestie… sunt eu; şi un alt element, care
contribuie la menţinerea vrajbei – condus de unchiul meu, Agricola;
dar scumpe domn, elementul pă cii e cel care ar trebui să lupte, iar
celă lalt element e cel care ar trebui determinat să pă streze pacea!
Domnule Frowenfeld, am de gâ nd să devin omul care porneşte lupta; şi
atunci cum mai pot fi în acelaşi timp omul care aduce pacea? Asta e
necazul meu.
— Domnule-Grandissime, exclamă Frowenfeld, clacă aveţi în
vedere vreun plan dictat de înaltele principii care ştiu că se află la baza
tuturor simţă mintelor voastre şi vă e de folos ajutorul unui om
discreditat, folosiţi-mă pe mine.
— Eşti foarte generos, zise creolul şi ambii tă cură -Honoré îşi
coborî privirile în podea, îşi frecă genunchii cu palma şi brusc ridică
din nou ochii.
— N-ai fă cut nimic ră u? Eşti nevinovat?
— Dumnezeu mi-e martor.
Sunt sigur. Spune-mi în câ teva cuvinte ce s-a în
2 at. Ar trebui să pot să te disculp. S-auzim. tinir) în nou
Frowenfeld povesti atâ t câ t crezu de cuviinţă – îi este îngă duit ca să nu-
şi calce promisiunile fă cute palmyrei, referindu-se doar în treacă t la
rolul jucat de Clotilde.
Întoarce-te, zise M. Grandissime la sfâ rşit; să -ţi ad ceata. Şi din
cauza asta ai febră ?
— Într-o oarecare mă sură , ră spunse Frowenfeld… dar cum o să
mă dezvinovă ţesc? Cred că ar trebui să mă duc în vă zul tuturor acasă la
femeia asta şi să -mi iau nă lă ria. Eram tocmai pe punctul de-a proceda
aşa, câ nd am primit biletul dumneavoastră ; şi totuşi… chiar dacă e
posibil –, pare un expedient slab.
Amice, zise Honore, lasă totul în seama mea. Înţeleg situaţia
dumitale, şi ce mi-ai spus şi ce mi-ai ascuns. Nu mi-e greu să ghicesc.
Cunoscâ nd-o atâ t de bine pe Palmyre şi ştiind (ceea ce dumneata nu
ştii) că toţi voudou din oraş te cred vră jitor, ştiu exact pentru ce ţi-a
că zut Palmyre în genunchi şi ce ţi-a cerut… un ouangan, ha, ha, ha!
Vezi! Lasă totul pe mine… şi pă lă ria las-o la Palmyre, ia un antitermic,
culcă -te şi aşteaptă veşti de la mine.
— Şi eu nu vă pot oferi niciun fel de ajutor în ceea ce vă
priveşte? întrebă spiţerul câ nd cei doi se ridicară şi îşi strâ nseră
mâ inile.
— O! exclamă creolul, ridicâ nd uşor din umeri, poţi face tot ce
poţi… ceea ce va însemna exact nimic.
Dovezi de prietenie
Frowenfeld se întoarse de la uşa care se închidea în urma lui
Honore, îşi lă să capul în palme şi încercă să înţeleagă noua înverşunare
a clocotului din interiorul fiinţei lui. Honore Grandissime îndră gostit
de una din ele… de care? Doctorul Keene îndră gostit vizibil de una din
ele… de care? Şi el! Ce însemna această bucurie agitată , care asemenea
unui superb fluture de noapte printre nenumă raţi lilieci scă pă ra ca un
fulger câ nd într-o parte, câ nd într-alta printre chinurile şi spaimele
vă lmă şite în imaginaţia lui tulburată ? Nu dă du niciun ră spuns; ştia
doar că Haosul din mintea lui era înspă imâ ntă tor. Nlfci cu amâ ndouă
mâ inile nu-şi putea stăvili zvâ cnirile tâ mplelor; masa nu reuşea să -i
oprească tremurul mâ inilor; gâ ndurile îi ră tă ceau de colo-colo,
nesocotindu-i chemarea. În zadar se aşeză pe scaun, se ridică , mă sură
cu paşi mă runţi camera de la un capă t la altul, ră mase neclintit în
picioare, îşi propti fruntea de perete – nimic nu putu să liniştească
groaznicul tumult pâ nă câ nd, în cele din urmă , Frowenfeld îşi aminti
sfatul lui Honore şi decis, se culcă şi încercă să adoarmă ; şi cu mult
înainte He-a spera el să -i vină somnul, acesta veni.
În depă rtata reşedinţă a Grandissimilor, Agrieola Fusilier se
fră mâ nta să gă sească mijloace şi că i de-a scă pa de cea mai mare
greutate care îi apă sase vreodată inima. Se sculase la ră să ritul soarelui
după un somn mai ră u decâ t insomnia, în care visurile anticipaseră
duelul de a doua zi cu Sylvestre. Încerca să se descotorosească de
tremurul neobişnuit al mâ inilor şi de amintirea chinuitoarefantasme
ale nopţii din adineul fiinţei lui. Pentru a-şi 1°! acest scop recursese la
o reţetă foarte cunoscută , atiriputea spune chiar proslăvită de-a lungul
timpului… aninul Nu folosi romul ca un vodou; un voudou toarnă
romul Pe pă mâ nt – Agricola era un anti-uoudou. În cele ulmă romul îşi
fă cu efectul. Pâ nă la ora unsprezece Agricola ajunse să pară , cel puţin
pe dinafară , împă cat cu tot ce considera el că este neaoş louisianian;
câ t despre estul, se simţea gata de ră zbii, aşa cum numai un om cu
sufletul împă cat poate să se simtă . Pe câ nd se afla în această stare şi
celebra solemn pe un bufet ritualul luă onze, întâ mplă tor, prin gura lui
Hippolyte, martorul să u la duel, îi parveni ştirea despre necazurile lui
Frowenfeld, şi în ciuda protestelor lui Polyte care nu concepea ca
protagonistul într-o „afacere” în curs să apară pe stiadă , ceru să -i vină
tră sura şi o porni în grabă spre spiţerie.
Câ nd Frowenfeld se trezi, ară tă toarele pendulei tocmai treceau
de miezul zilei. Nu mai avea febră , mintea i se liniştise, puterile în
mare-parte îi reveniseră . Avusese şi vise în timpul somnului: o vă zuse
pe Clotilde stâ nd la picioarele patului. Ră mase o clipă culcat, pierdut în
gâ nduri retrospective.
„Nu încape nicio îndoială ” zise el sculâ ndu-se, în timp ce cu ochii
minţii privea la ceva în trecut.
Sunetul unor roţi de tră sură îi atrase atenţia deoarece încetă
exact în faţa uşii lui de la stradă . Dupã o. clipă , din prăvă lie se auzi
vocea lui Agricola salutâ ndu-l pe Raoul. Câ nd bă trâ nul ridică bastonul
să bată la uşa camerei lui Frowenfeld, acesta îi deschise.
— Un Fusilier sosit în ajutor! strigă marele louisianian apucâ nd
mâ na spiţerului cu o privire gâ nditoare, plină de admiraţie.
Joseph îi oferi un scaun, dar cu magnifică umilinţă Agricola
insistă să nu-l accepte pâ nă câ nd „Profesorul Frowenfeld” nu se va
aşeza el întâ i.
Spiţerul avea o mină foarte gravă . I se pă rea că în că mă ruţa
aceasta dosnică era expus pe un cotafalc de °noare bunul să u renume,
dus pentru vecie şi că toţi aceşti vizitatori veneau ca să -i mai arunce o
ultimă privire. Din câ nd în câ nd tâ njea după mai multă lumină
întrebâ ndu-se de ce oare pare atâ t de mare gravitatea acelei întâ mplă ri
nefericite.
— Hm, dragă profesore! începu bă trâ nul.
Pagini întregi n-ar putea cuprinde toate semnificaţijie
zâ mbetului şi tonului să u; bunăvoinţă , afecţiune, o pre. tinsă
cunoaştere a faptelor, dispreţ pentru urmă ri, amintiri din propria
tinereţe, îngă duinţă faţă de diverse escapade, aer protector – iată doar
câ teva dintre ele. Zise foarte rar, cu un glas adâ nc şi zâ mbind cu zeci de
semnificaţii:
— De ce n-ai trimis după mine, Joseph? Domnul meu, ori de câ te
ori ai ocazia să faci o listă cu prietenii care îţi vor sta ală turi, la bine şi
la ră u… trece în frunte numele cetă ţeanului Agricola Fusilier! Scrie-l cu
litere mari şi mai treee-l o dată şi la sfâ rşitul listei! M-ai priceput,
Joseph?… şi nu uita ce-am zis… la bine şi la ră u!
— La ră u nu, ră spunse Frowenfeld, cel puţin nu ca să veniţi în
apă rarea ră ului. N-aş putea face aşa ceva; dar, vă asigur, în problema
asta n-am fă cut niciun… e
— Niciun ră u mai mare decâ t ar fi fă cut oricine altcineva în
condiţii similare, fiule!… Nu, nu, nu mă întrerupe; te înţeleg, te înţeleg
perfect. Crezi că e ceva ciudat în mine… la vâ rsta mea?
— Dar eu sunt…
— …prea bine, domnule! iată ce eşti. Şi te afli sub aripa lui
Agricola Fusilier, bă trâ nul vultur; iată unde eşti. Şi eşti unul din fiii mei;
iată cine eşti. Profesore, ascultă -l pe bă trâ nul tă u tată . Omul…
stabileşte… crima! înţelepciunea lumii n-a produs nicicâ nd o maximă
de o mai imensă frumuseţe. Dacă diferite rase şi clase sociale n-ar avea
libertă ţi civile şi morale corespunză toare, care diferă în mă sura în care
diferă … ce naiba! ai noştri cei de-aici, cel puţin, s-ar duce de râ pă ! Ia să
vedem! Profesorul Frowenfeld e acuzat că a comis o crimă . Foarte bine,
cine este el? Stră in sau bă ştinaş? Stră in după cum simte şi gâ ndeşte sau
doar fiindcă s-a întâ mplat să se nască în alte locuri? Ne împă rtă şeşte
firea… aspiraţiile… plă cerile… nemulţumirile? Ră spund eu pentru tine,
Joseph, da!… da! Şi atunci t De ce această hotă râ re! Cum s-a ajuns la ea?
Prin raţionamente conciliante? Nu domnule, prin instinct, ghidul lor
mâ ndri şi nobili! Şi care este hotă râ rea? Nevinovat, tfofesore
Frowenfeld, absolvote!
În zadar încercă spiţerul în repetate râ nduri să -l întrepă Pe
orator. „Cetă ţene Fusilier, aşa mă ştiţi?”… „Cet tene Fusilier, dacă aţi
vrea să mă ascultaţi!” – acestea au doar crâ mpeie din eforturile lui de-a
se explica. Bă trâ nul nu era atâ t de încreză tor pe câ t pretindea că
jYouvnfeld ar fi fost un prozelit convins, singurul lucru care poate să
satisfacă un creol; dar îl vedea la ananghie şi îi aruncase acest colac de
salvare, pe care dacă un om îl refuză , merită să se înece.
Frowenfeld încercă din nou să înceapă .
— Domnule Fusilier…
 Cetă ţene Fusilier!
— Cetă ţene… Sinceritatea îmi cere să nu vă înşel…
— Sinceritatea cere… hm, dragă profesore, să -ţi spun eu exact ce
cere ea. Cere ca aici… în camera asta… să ne înţelegem unul pe altul.
Cerinţa este îndeplinită !
— Dar… Frowenfeld se încruntă neră bdă tor.
— Cerinţa, Joseph, este pe deplin îndeplinită . Înţeleg toată
povestea ca un martor ocular! Dar mai există o cerinţă care trebuie
îndeplinită , aceea a prieteniei! Aici înă untru, sinceritate; afară ,
prietenie; aici înă untru, unul din fraţii noştri s-a aventurat şi n-a avut
noroc; afară … bă trâ nul zâ mbi cu falsitate binevoitoare… afară , nu s-a
întâ mplat nimic.
Frowenfeld insista cu disperare să vorbească ; dar Agricola
ridică vocea şi pă rul că runt avu întâ ietate:
— Dar la urma urmelor ce s-a întâ mplat? Cel mai banal lucru din
lume; Profesorul Frowenfeld s-a împiedicat, a alunecat, a că zut, s-a
lovit la Cap şi a intrat la Palmyre să -şi spele rana; dar constatâ nd că
rana e mai gravă decâ t a crezut la început, a plecat imediat în grabă Şt
s-a dus la el la prăvă lie. Pă lă ria a lă sat-o unde a că ut, fiind prea plină de
noroi ca să mai merite s-o ia. Hippolyte Brahmin-Mandarin şi alţii,
trecâ nd exact atunci Pe-acolo, au crezut că l-a bă tut cineva în casa
coafezei niyre şi au tras nişte concluzii fireşti, dar între timp au Primit
informaţii mai exacte; şi rog pe toţi să înţeleagă că profesorul
Frowenfeld este alb, gentleman Şi louisianian, gata să -şi apere onoarea
şi că cetă ţeanul Agricola Fusilier îi este prieten!
Bă trâ nul îşi aruncă privirea roată , cu aerul unui taur ajuns în
vâ rf de deal.
Frowenfeld, peste mă sură de ofensat, se abţinu doar de dragul
unui scop pe care îl urmă rea şi se mulţumi sg repete pentru a patra sau
a cincea oară :
— Nu pot să accept o asemenea salvare.
— Profesore Frowenfeld, prietenia… societatea… ţi o cer; toţi cei
din cercul nostru trebuie să fie apă raţi. Dumneata n-ai nimic de-a face
cu treaba asta. Las-o în seama mea, Joseph.
— Nu, nu, se gră bi Frowenfeld, vă mulţumesc, dar. J
— Ah, fiule, nu-mi mulţumi; nu-mi pot stă pâ ni aceste impulsuri,
aparţin unei rase cu suflet fierbinte. Dar. l – se propti mai bine în
speteaza scaunului, înclinâ ndu-şi uşor capul şi prefă câ ndu-se că se
încruntă – cum aşa, refuzi serviciile acelui dar de preţ care este
prietenia unui creol?
— Nu fac decâ t să refuz să fiu apă rat cu o nă scocire.
— Aha! exclamă Agricola, continuâ nd să -şi înţepe victima cu o
privire admirativă , teatrală . „Sans peur et sans reprbehe” *… şi cu toate
astea mă dezamă geşti. Oare de pomană am plecat eu de-acasă şi am
tras perdelele la tră sură ca să mă ascund de mulţimea curioasă ? Am
fă cut-o pentru a-mi salva prietenul… reprezentantul… colaboratorul…
fiul, pentru a-l scă pa de râ setele şi de batjocura vulgului. Dar puteam
tot atâ t de bine să ră mâ n acasă … sau mai bine, întrucâ t situaţia
deosebită în care mă aflu astă zi îmi cere să stau…
— Nu, cetă ţenie – interveni Frowenfeld punâ nd mâ na pe braţul
lui Agricola – sunt sigur că n-aţi venit în zadar. Există cineva la
ananghie, pe care numai dumneavoastră îl puteţi salva.
Bă trâ nul începu să se umfle de satisfacţie.
— Hm, cum? Chiar aşa?… al
— El, cetă ţene, face într-adevă r parte din neamul
dumneavoastră …
…Fă ră teamă şi prihană „(fr.).
Atunci trebuie salvat…
E cu adevă rat din Louisiana, nu numai fiindcă s-a tâ mplat să se
nască aici, ci şi în gâ nduri şi în simţiri, adă ugă Frowenfeld.
Bă trâ nul încâ ntat zâ mbi blajin, dar acum spiţerul ţinea fel e
discuţiei şi nu intenţiona să -l lase să vorbească .
Aspiraţiile lui, continuă vorbitorul, nemulţumirile lui cresc odată
cu cele ale neamului din care se trage. Bă tă ile inimii lui sunt aceleaşi cu
ale dumneavoastră , domnule. Face parte din cercul dumneavoastră .
Este un membru al castei dumneavoastră .
 Agricola nu putea să tacă .
— Ha-a-a! Joseph, îmi faci sâ ngele să -mi clocotească în vine!
Vorbeşte clar, cine…
Mai mult decâ t atâ t, cetă ţene Fusilier, nu-l credeţi vinovat de
acuzaţia care i se aduce că …
Nevinovat? Bineînţeles că e nevinovat, domnule!
O să -l facem, nevi…
— Ah, cetă ţene! Omul ă sta e condamnat deja la moarte!
— Cum? Un creol condamnat!
— Agricola rosti un blestem pă gâ n, îşi îndepă rtă genunchii unul
de altul şi apucă bastonul de la mijloc.
— O să -l eliberă m, domnule, chiar de-ar fi să ră sturnă m
guvernul!
Frowenfeld clă tină din cap.
— Va trebui să ră sturnaţi ceva mult mai puternic decâ t
guvernul.
— Şi ce, mă rog…
— Convenţiile, ră spunse Frowenfeld, fă ră să -l slă bească din ochi.
— Ha, ha! fiule, ai dreptate. Dar o să ră sturnă m… nu-i aşa?
— Mi-e teamă că obligaţiile dumneavoastră vă vor împiedica.
Am auzit că mâ ine dimineaţă veţi lua parte la…
Agricola deveni deodată rigid.
— Profesore Frowenfeld, am impresia, domnule, că -ţi Permiţi
cam prea multe.
— Vă rog să mă iertaţi, exclamă Frowenfeld. Atunci nu Pot spera
că …
Bă trâ nul se muie din nou.
— Şi cine e persoana în primejdie de moarte?
Frowenfeld ezită .
— Cetă ţene Fusilier, zise el, uitâ ndu-se mai întâ i; n pă mâ nt şi
apoi ridicâ nd privirile spre cel care îl descosea pe garanţia mea că
omul acesta e nu numai creol neaoş ci şi un Grandissime…
— E imposibil! exclamă Agricola.
 — …un Grandissime din cea mai nobilă spiţă ; vreţi să -mi
promiteţi că mă veţi ajuta să -l scă pă m de pericoi, fie că are, fie că n-are
dreptate?
— Dacă vreau? Pă i, bineînţeles! Cine este?
— Cetă ţene… este Sylves…
Agricola să ri de pe scaun cu un blestem bubuitor.
Spiţerul întinse o mâ nă în semn de împă care, dar Agricola o
dă du dispreţuitor la o parte.
— Lasă -mă să plec! Cum îndră zneşti, domnule? Cum
îndră zneşti? zbieră el.
O porni spre uşă , blestemâ nd furios şi ţintuindu-l pe Frowenfeld
cu o privire mâ nioasă din care nu lipsea spaima.
— Cetă ţene Fusilier, zise spiţerul, luâ ndu-se după el cu o palmă
ridicată ca pentru a-i respinge vorbele de ocară – nu plecaţi! Vă implor,
nu plecaţi! Nu uitaţi ce-aţi promis, cetă ţene Fusilier!
Agricola nu se opri nicio clipă ; dar câ nd deschise uşa
împingâ nd-o cu forţă , gă si calea tot barată . În faţa lui stă tea pictorul
tabloului „Louisiana refuzâ nd să intre în Uniune”, ca un tragedian, cu
capul ridicat semeţ, cu un picior adus înainte şi cu un braţ întins.
— Nu înaintează , dom’le! O
— Lasă -mă să trec! Lasă -mă să trec sau te omor!
Domnul Innerarity se izbi în piept şi apoi îşi aruncă mâ na în
lă turi”.
— Întâ i omoare la mine şi apoi trece!
— Cetă ţene Fusilier, interveni Frowenfeld, vă rog să mă
ascultaţi.
— Pleacă ! Pleacă !
Bă trâ nul se retrase din uşă şi ră mase în colţul camerei, sprijinit
de rafturile cu că rţi, de parcă toate ororile din visele nopţii trecute s-ar
fi întrupat în persoana spiţerului. Tremurâ nd tot, începu să bâ lbâ ie:
Nu… nu te apropia! Nu te apropia! Sfinte Dumzeule! Raoul m-a
insultat! fă cu un jalnic gest teatral ni şi cum ar fi scos o armă .
— Nu există om ci.re să mă C3 sulte pe mine şi să mai tră iască !
Dacă eşti bă rbat, o „ofesore Frowenfeld, apă ră -te!
Frowenfeld îşi ieşi din fire, dar ră spunsul să u preciitat se pierdu
în torentul de vorbe rostite cu vehemenţă de că tre Raoul:
— Asta nu-i adeveru! str-i gă Raoul. El încercat se salveze la tine
de osâ nda iadului, chind trebuia se da la tine un blestem! – şi în delirul
mâ niei izbucni în lacrimi.
Frowenfeld, necă jit la culme, îi fă cu semn să plece şi el dispă ru,
închizâ nd uşa.
Agricola, mişcat mai mult de cele petrecute în interiorul fiinţei
lui decâ t în afară , se pră buşise pe un scaun sub rafturile cu că rţi. Ţinea
capul plecat; o şuviţă bogată de pă r că runt îi că zuse pe fruntea
întunecată , încruntată , o mâ nă şi-o încleştase pe mă ciulia bastonului,
cealaltă , pe unul din genunchi şi ambele mâ ini îi tremurau puternic.
Câ nd Frowenfeld, fă câ nd dovadă de o stă ruitoare solicitudine începu să
vorbească , el îşi ridică ochii şi vrednic de milă spuse:
— Opreşte-te! Opreşte-te!
— Cetă ţene Fusilier, dumneavoastră trebuie să vă opriţi. Vă
implor, opriţi-vă înainte de-a vă opri Dumnezeu atotputernic. Nu-mi
permit să vă reproşez ceva. Ştiu că vreţi să aveţi o reputaţie fă ră pată . O
ştiu azi mai bine decâ t înainte. Cetă ţene Fusilier, vă respect intenţiile…
Agricola îşi reveni puţin şi ridică ochii într-o încercare jalnică
de-a zâ mbi cu obişnuitul lui zâ mbet de condescendenţă .
— Fiule, trec cu vederea… – dar în ochii lui Frowenfeld
descoperi un spirit atâ t de superior faţă de prea catoriile lui, încâ t
zâ mbetul ipocrit îi pieri, fă câ nd loc altuia, de suferinţă imploratoare.
Întinse o mâ nă apucâ ndu-l pe Frowenfeld de braţ.
Te-aş putea convinge uşor, profesore, de eroarea care ai fă cut-o –
curajul îi pieri din priviri şi lă să
1 în pă mâ nt – dar eu… braţul tă u, dragă Joseph;
Încep să simt povara anilor.
— Se ridică în picioare Azi nu sunt în apele mele… chiar deloc;
solicitudini pe care ţi-am ară tat-o, fiule…
Înaintă doi sau trei paşi, se clă tină , se sprijini de spiţer, mai fă cu
un pas sau doi, şi apucâ nd marginea mesei se poticni într-un scaun pe
care Frowenfeld i împinse sub el. Îşi încrucişă braţele pe marginea
mesei şi îşi lă să fruntea pe ele, în timp ce Frowenfeld se aşeză iute
vizavi de el, luă o coală de hâ rtie şi un toc de la celă lalt capă t al mesei şi
se apucă să scrie.
— Scrii ceva, profesore? întrebă bă trâ nul fă ră să se clintească .
Bastonul îi că zu pe jos. Spiţerul dă du cu voce joasă un ră spuns
preocupat. De două sau trei ori se apucă să scrie ceva ştergâ nd apoi
ceea ce scrisese.
Curâ nd se sculă de pe scaun, veni de cealaltă parte a mesei, puse
foaia de hâ rtie scrisă în faţa capului aplecat al lui Agricola, se duse din
nou să se aşeze şi aşteptă .
După mult timp bă trâ nul ridică privirea încercâ nd zadarnic să -şi
ascundă suferinţa în spatele unui zâ mbet.
— Mă doare îngrozitor capul.
Îşi aruncă privirea peste masă şi luă automat tocul pe care i-l
întindea Frowenfeld.
— Cu ce vă pot ajuta, profesore? Să semnez ceva? Pentru
profesorul Frowenfeld fac orice. Ce aţi scris aici?
Bâ jbâ i neajutorat în că utarea ochelarilor.
Frowenfeld citi:
„Domnule Sylvester Grandissime, m-am pripit cu vorba”:
Simţea că glasul îi tremură . Agricola trecu tocul dintr-o mâ nă în
alta, mai fă cu un efort să -şi ridice privirea spre ochii cunoscuţi şi zise:
— Fiule, ftc asta numai pentru a-ţi fi pe plac, şi spre uimirea şi
încâ ntarea lui Frowenfeld scrise:
„Unchiul tă u care te iubeşte, Agricola Fusilier
Louisiana spune de ce are nevoie
— Sieur Frowenfel – zise Raoul câ nd persoana cu acel nume se
întoarse de la uşa din faţă a prăvă liei, după ce îl privise pe Agricola
plecâ nd cu tră sura – intenţionase să -şi descarce gâ ndurile în faţa
spiţerului cu toată impetuozitatea lui înnă scută ; dar gravitatea lui
Frowenfeld, câ nd acesta se întoarse cu hâ rtia în mâ nă , impuse o altă
manieră . În pofida tuturor impulsurilor firii sale, Raoul învă ţase să îl
privească pe Frowenfeld cu un fel de teamă amestecată cu admiraţie
entuziastă . Îşi coborî glasul şi întrebă – ca un copil care pune o
întrebare la care e perfect în stare să ră spundă – „ce se întâ mplat cu
Agricola?”
Pentru o clipă , Frowenfeld, absorbit de propriile griji, întoarse
spre asistentul să u o privire în care se amestecau în chip straniu
exaltarea şi gravitatea şi ră spunse trecâ nd pe lâ ngă el:
— Adevă rul îi nă pă deşte sufletul.
Raoul fă cu un pas în urma lui:
— Sieur Frowenfel …
Spiţerul se întoarse din nou. Pe chipul lui Raoul se citea o
expresie de sincer interes care solicita încredere.
— „Sieur Frowenfel, scris Agricola la Sylvestre se opreasche pe
prostu’ ă la?
— Da.
— Mata duce scrisoare la Sylvestre?
— Da.
— Sieur Frowenfel nu face bine, trebuie duce scrik a, e la Polyte
Brahmin-Mandarin şi el duce la Valentine Grandissime, şi el la
Sylvestre. Trebuie se ştie cu – se face o treabe ca asta. Odate am avut şi
eu un ne 1 caz cu…
— Bine, îl întrerupse Frowenfeld, unde îl pot gă si pe Hippolyte
Brahmin-Mandarin la ora asta?
Raoul ridică din umeri.
— Dache preparaţionile nu sunt terminate nu îl ghesiţi I da
dache sunt terminate… îl cunoaşteţi la el?
— Din vedere.
— Atunci îl puteţi gheseşte la el la Maspero, sau în f faţa la Veau-
quitete sau la Cafe Louis Quatorze… <ja i mai sigur la Veau-quitete.
Necazul care fost la mine a pornit de la discuţia despre o mişcare de
cavalerie 1 ştiţi, eu… –
— Da, interveni spiţerul; ţine, Raoul, nişte bani; I du-te te rog şi
cumpă ră -mi o pă lă rie bună .
— S-a fă cut.
— Raoul se duse în spatele tejghelei şi îşi scoase pă lă ria dintr-
un sertar.
— Unde cumpere voi pelerii?
— De oriunde.
— O s-o merge eu la omul meu.
Pe câ nd se plimba de colo-colo prin prăvă lie aşteptâ nd
întoarcerea lui Raoul, spiţerul simţi cum propria-i nenorocire devine
din nou subiect de nelinişte. Observă că aproape toţi cei care treceau
prin faţa prăvă liei aruncau o privire înă untru. „Ă sta e locul cu pricina!”
– „Asta-i omul!” – câ t de limpede vorbeau uneori privirile trecă torilor!
mai mult decâ t atâ t, oamenii pă reau oarecum nervoşi. Era oare cu
putinţă ca pâ nă şi un oră şel mic ca acesta să fie tulburat de un necaz
atâ t de personal şi de neînsemnat ca al lui? Nicidecum, oraşul îşi avea
propriile lui necazuri.
New Orleans-ul se afla’ într-o stare de agitaţie reţi – nută , pe
care, mai tâ rziu, nevoia repetată de-a da asigură ri restului lumii o va
descrie prin cuvintele «nicicâ nd mai paşnică ”. Raoul îşi dă du seama de
ea mai i înainte de-a fi fă cut două zeci de paşi de la uşa prăva-lliei. Pâ nă
să ajungă la primul colţ se trezi în mijlocl” ş.
entului de oameni. Se bucură de el asemeni unui bun °otă tor.
Sorbi chiar din el. Era mai bun decâ t vinul şi muzica la un loc. …
— joia care vine se tac două sprezece să ptă mâ ni şi ei un semn de
re-cedare! rosti chiar în faţa lui unul „în trecă torii gră biţi că tre un altul.
Vorbeau în franceza folosită în Louisiana.
O, re-cedare! exclamă supă rat celă lalt. Cedarea este o realitate.
Pe asta cel puţin a trebuit s-o înghiţim. S-a dus cu îndoială .
Sentimentele primului vorbitor îşi gă siră exprimare doar în
blesteme.
— Cedarea… noi ne spă lă m pe mâ ini de ea! Se întoarse într-o
parte spre tovară şul să u şi continuâ ndu-şi gră bit mersul, fă cu
vehement un gest ca şi cum s-ar fi spă lat pe mâ ini.
 — Dacă s-a dus îndoiala, în locul ei domneşte dezinteresul, iar
nemulţumirea a devenit prim-ministru! Şi tocmai câ nd să dea colţul îşi
ridică ameninţă tor pumnul.
— Dacă e nevoie de o schimbare, mai bine să fim supuşii
Primului Consul! auzi Raoul spunâ nd pe cineva la o intersecţie.
La uşa unei prăvă lii care vindea arme era un grup de tineri şi
vagabonzi. Înă untru, cineva cumpă ra o armă . Atâ ta tot.
Dintr-o cafenea se ivi un alt grup. Omul din frunte se întoarse
spre ceilalţi:
— Ah, bah! Cette libertate american!
— Vedeţi! Vedeţi! Aşa-i! zise un altul apucâ nd de coate pe alţi
doi ca să -şi asigure un auditoriu, noi n-o să facem nimic; că scă m gura
la Congresul ă la dezgustă tor! O să ne sfâ şie ţara în bucă ţele!
— Ah, amice, habar n-ai, dar eu ştiu din sursă sigura, mai zise
unul – şi Raoul se dă du mai aproape să -l audă – că Louisiana va spune
de ce are nevoie! Avem libertatea cuvâ ntului şi o s-o folosim!
formaţiile lui erau exacte; Louisiana, nemaiîndondu-se de
americanizarea ei, îşi luase noile libertă ţi şi începea să alerge cu ele ca
un copil care îşi tâ ră şte zmeul de hâ rtie peste bulgă rii de pă mâ nt. Era
gata să spung de ce are nevoie, repetă el.
— Şi „de câ te nu are nevoie!” interveni unul, a că ru} 1 mâ nă
Raoul o strâ nse din toată inima.
— Avertiză m Itreaga lume. Dacă Congresul nu ne ia în seamă ,
noi nu 1 ră spundem de urmă ri!
Negustorul de pă lă rii se dovedi şi el preocupat pâ r, a peste cap
de acest subiect. Câ nd domnul Innerarity intră I în prăvă lie, el tocmai
îşi lua ră mas bun de la un client I în limba lui maternă , engleza şi prin
urmare continuă j
— Da, sub spanioli am avut un guvern puternic I aşezat… Ah!
Domnul Innerarity, încâ ntat să vă vă d! I Vorbeam de necazurile astea
politice. Ce n-aş da să nu f mai fie nici urmă de ele. E o porcă rie fă ră
margini; I corupţia de azi… ascultaţi-mă pe mine… mâ ine se va
[transforma în dezbinare. Da’ nu-i vina noastră ; noi vom sta frumuşel
de-o parte şi vom privi.
— Prietene, zise Raoul, deopotrivă cu milă şi superioritate, nu
ştii ce-am auzit eu din surse sigure; Louisiana o s-o spune de ce are
nevoie.
Pe drum, la întoarcere, dl. Innerarity află cu uşurinţă ce voia şi
ce nu voia Louisiana. Voia un guvernator creol; nu voia ca vechea Casa
Galvo să fie invitată să pă ră sească ţinutul; voia gră birea punerii în
aplicare a prevederilor Tratatului de cedare; „câ t de curâ nd posibil” se
menţiona în acel document; aşteptase destul; nu voia „curtea cu juri” –
tâ mpenia aia execrabilă ! voia importuri nesupravegheate! nu voia să se
mai dea funcţii nici unui Americain; voiau comerţ cu sclavi.
Chiar în dreptul privirilor lui Frowenfeld care îl aştepta
neră bdă tor cu capul gol, Raoul se lă să oprit de un prieten.
Schimbară câ teva remarci printre care şi aceea ca timpurile erau
agitate.
— Şi totuşi, adă ugă prietenul, oraşul n-a fost nicicâ nd mai
liniştit. E exasperant să -l vezi pe laşul ă la dea guvernator că -şi
îngrijeşte cu atâ ta râvnă poliţia şi he zoreşte să organizeze miliţia
americain de voluntari! „Ară ta furios cu degetul câ nd într-o parte, câ nd
într-alt3 – 1
Pot să admir orice, în afară de ră bdarea lipsită de „Ti „e curaj cu
care oamenii noştri îndură nedreptă ţile! Mi se vă d prea tare pistoalele
prin haină ? Ei bine, la vedere; trebuie să mă duc acasă să -mi cură ţ
arma; r ştii niciodată scumpul meu câ nd se întâ mplă să te tâ lneşti cu
cei de la cadastru.
Raoul îşi terminase misiunea.
— Sieur Frowenfel, scuzaţi pe mine… eu duce la Polvte în locu’
vostru dache vreţi.
Există clipe câ nd simpla obligaţie de-a sta să vinzi în prăvă lie –
oricâ t de tihnită şi de obişnuită ar fi treaba devine o tortură .
Dar spiţerul simţea şi el acelaşi lucru; refuză oferta asistentului
şi ieşi, îndreptâ ntiu-se spre Veau-quitete.
Frowenfeld îl gă seşte pe Sylvestre
 Restaurantul Veau-quitete ocupa tot parterul unei mici clă diri
joase din că ră ntidă , cu un singur etaj şi cu acoperiş din ţiglă , aflată în
colţul dintre stră zile Chartres şi St. Peter, în compania vechii, dar
ară toasei Cabildo şi a noii Catedrale, amintind de creolii ponosiţi şi
oacheşi pe care îi vedem uneori ajutâ ndu-şi rudele mai ajunse să -şi
omoare timpul pe banchetele din vechiul cartier francez. Era un loc de
întâ lnire favorit al claselor mai avute, la îndemâ na celor, de la tribunal
şi de la municipalitate. Acolo gă seai pe cei mai aleşi flecari din
domeniul justiţiei şi al politicii, şi cea mai bună mâ ncare şi bă uturjă de
pe piaţă .
Frowenfeld dă du acolo peste o mulţime de persoane. Se vă zu
nevoit să se învâ rtă câ t de câ t printre ei pentru a se asigura că nu
trecuse cu vederea peste obiectul că ută rilor sale.
De cum intră pe uşă , un om aşezat lâ ngă ea se opri din
conversaţie, se holbă la el gâ tosolan şi apoi se aplecă spre tovară şul lui
de la cealaltă parte a mesei zâ mbind şi şoptindu-i ceva. Obiectul ironiei
lui simţi aţintite în spinare două pepechi de ochi.
În toată încă perea se auzea un zumzet puternic de conversaţie,
dar Frowenfeld pe unde trecea lă sa în urma o tă cere de o clipă şi vedea
cum îşi dă deau oamenii coate. Înţelese că exista ceva în mintea acestor
buni cetă ţeni care fă cea prezenţa lui deosebit de nepotrivita.
Patru bă rbaţi, care în picioare, care sprijiniţi de un bar mic,
vorbeau aprins într-un patois creol. Fă ceau referiri dese, neliniştite şi
totuşi amuzant sfidă toare la un urne Pointe Canaclienne. Era o
porţiune din „ţă rmul” fluviului Mississippi puţin mai sus de New
Orleans, punctul de întâ lnire dintre negustorii din oraş şi
contrabandiştii care veneau tocmai din golf, prin Barrataria. apoi prin
bă lţi. Cei patru bă rbaţi nu folosiră acest nume oficial dat respectivului
loc; existau anumiţi domni negustori în oraşul creol, englezi, scoţieni,
yankei precum şi francezi sau creoli spanioli, care în public negau cu
indignare orice complicitate cu piraţii din Marea Insulă , iar în
particular râ deau pe înfundate de isteţimea lor şi care cunoşteau acest
loc unde îşi încheiau unele afaceri, sub porecla ironică de „Micul
Manchar”. Câ nd Frowenfeld trecu pe lâ ngă cei patru ei îşi întrerupseră
discuţia şi se uitară după el, trei cu zâ mbete jignitoare, iar unul cu o
privire dispreţuitoare.
Mai încolo, nişte creoli vorbeau precipitat cu un americani, în
engleză .
— Şi de ce? întreba unul din ei; fiindcă nu sunt bani. Sub alte
guverne aveam câ ţi bani pofteam!
— Da, replică îndră zneţul americain, dar ce fel de bani?
cissignate, liberanze, bonuri *… Claiborne o să ne dea bani adevă raţi
câ nd o să -şi deschidă banca.
— Ha, banca, da! Şi John Law a avut pe vremuri o bancă ;
întrebaţi-l pe bă trâ nul meu. Ce nevoie avem noi de bancă ? Jos cu
bă ncile!
Vorbitorul tă cu, nu terminase ce avea de spus, dar îl vă zuse pe
spiţer. Frowenfeld auzi o sudalmă înă buşită , un şuşotit şi apoi o
explozie de râ s.
Un tâ nă r creol zvelt şi înalt, pe care îl cunoştea şi care fusese
întotdeauna foarte încâ ntat să schimbe cu el saluturi, aproape că se
ciocni de el, dar nici nu întoarse ochii.
— Ai auzit?” se adresă el unui amic – în Louisiana toţi în afară de
negri şi catâ ri o să fie cetă ţeni; asta-i libertatea care ni se dă … să
mâ ncă m toţi din aceeaşi strachină .
— Ce vrem noi, zise punâ ndu-şi jos paharul de vin bă rbaţ
brunet, cu o figură suferindă , dar bine îmbră
— Bancnote fă ră acoperire emise de diverse guverne franceze
spaniole.
câ t, şi ce-o să trebuiască să obţinem este – vorbea în franceză ,
dar revendicarea şi-o formulă în engleză reprezentare fere tax… în acel
moment ochii îi că zură pe Frowenfeld ţintuindu-l cu o privire
încruntată .
— Stimabile, se adresă el tovară şului să u de la masă ce
ghindeşte la tine de un om care roaghe pe un negru se ţine la el
companie, ce zici?… în acelaşi camera?
 Spiţerul constată că i se dusese vestea mult mai departe decâ t
bă nuise. Se întoarse să plece, înclinâ ndu-se spre un negustor americain
pe care îl cunoscuse în treacă t.
— Domnule, întrebă negustorul cu o politeţe rece, doriţi să
vorbiţi cu mine? Credeam că dumneavoastră …! Cum vă spuneam,
domnilor, la ce se reduc toate acestea I
Un creol îl întrerupse cu ră spunsul:
— La litigii, spoliere, petiţii, dezmembrare!
Vocea semă na cu cea a lui Honore. Frowenfeld se uită la el; era
Agamemnon Grandissime.
„Trebuie să mă duc la restaurantul Maspero”, se gâ ndi spiţerul şi
o porni în sus pe rue Chartres. Dâ nd colţul spre rue St. Louis se trezi
brusc în mijlocul unui grup adunat în faţa unui afiş proaspă t lipit şi
dintr-o aruncă tură de ochi vă zu că e vorba de una din publicaţiile
incendiare caracteristice acelor timpuri, care apă reau şi ziua şi noaptea
pe ziduri şi garduri.
— Un americain rupt la el şi Camille Brahmin, el lipit la el la loc,
zise un puşti de lâ ngă Frowenfeld.
Aleea bursei se chema odinioară Passage de la Bourse şi ducea
(cum duce acum la sediul Adună rii Legislative – fostul St. Louis Hotel)
la un stabiliment, care cu un minimum de farfurii şi un maximum de
sticlă rie, a servit se pare un lung şir de ani drept un soi de – cafenea 1
pentru negustori şi vâ nză tori la licitaţie Maspero… bine-l înţeles,
Maspero cum ară ta demult, în 1810 şi, credem! noi, şi în ziua câ nd a
intrat acolo spiţerul, adică la 9.» martie 1804. Era un local mult mai
animat decâ t Veauj quitete; comparativ, era cum este negustoria faţă de
un litigiu, o duşcă dată pe gâ t repede, în picioare, faţă de un pahar
sorbit pe îndelete la o masă . Ori de câ te ori opinia publică se apropia
de acea stare jalnică de sentimentalism general câ nd sfinţenia
semnează memoriile liticienilor şi cavalerismul pă trunde în
magazinele de fme un loc potrivit pentru a simţi bă taia puternică a
maşinii era Maspero.
Cum intră , Frowenfeld îl vă zu mai întâ i pe M. Valentine
Grandissime. În faţa acestuia, pe două râ nduri, se afla un semicerc de
ascultă tori; M. Valentine Grandissime vorbea fă câ nd paradă de
indiferenţă , în franceza creolă .
Ce politică ? Puţin îmi pasă de politică . – îşi flutură mâ na.
— Cunosc drepturile pe care le am eu… şi Louisiana. Avem
dreptul să ne spunem pă rerea. Avem… leu un zâ mbet calm şi
întorcâ ndu-şi în sus palma întinsă – dreptul să ni le apă ră m de atacul
celor care se amestecă în treburile altora, chiar dacă vom fi nevoiţi să
folosim praful de puşcă . Nu intenţionez nici mă car să ştirbesc
libertă ţile acestei armate de vâ nă tori de averi. N-au decâ t să gâ ndească
ce vor.
— Râ se cu jumă tate de gură .
— Gui îi pasă dacă ne împă rtă şesc sau nu pă rerile? Să aibă şi ei o
pă rere. Aş prefera să aibă . Dar să -şi ţină gura. Să nu uite că sunt yankei.
Să nu uite că sunt musafiri nepoftiţi.
— Toate acestea, fă ră să se înfierbâ nte câ tuşi de puţin.
Dar ră spunsul sosi aprins şi înverşunat din partea unuia din
semicerc, pe care doi sau trei inşi pă reau înclinaţi să -l ţină sub control.
Era tot în franceză , dar spiţerul ră mase uimit să -şi audă pronunţat
propriul nume.
— Da’ individul ă sta, Frowenfeld – vorbitorul nu-l vă zuse pe
Joseph – nu şi-a ţinut nicicâ nd gura. Cu gura lui slobodă şi cu vă ică relile
lui moraliste, ne-a dat de zeci de ori motive să -l spâ nzură m de-un stâ lp
de felinar! Şi-acum după ce l-am ră bdat, l-am ră bdat şi iar l-am ră bdat
şi dintr-odată ni se înfă ţişează în toată strică ciunea lui, zici să -l lă să m
în pace! S-ar putea crede că -l aperi nici mai mult nici mai puţin decâ t
pe Honore Grandissime!
— Vorbitorul îşi lovi o palmă cu dosul celeilalte.
Valentine zâ mbi.
Pe Honore Grandissime? Mă i bă iete, nu ştii ce orbeşti. Pe
Honore, nu. Ha, ha! Un om care, după cum însuşi a mă rturisit, se face
vinovat că se dă cu yankeii. n om care, avem toate motivele să bă nuim,
pune la cale dezonoarea şi ruina familiei sale!
 — Cineva îl vă zu pe spiţer şi îl atenţionă pe Valentine atingâ ndu-
l uş Or pe umă r, dar acesta îi dă du mâ na la o parte.
— Câ t despre domnul profesor Frowenfeld, trebuie să se apere
singur.
— Ha-a-a! – un strigă t zeflemitor din partea tuturor
ascultă torilor.
— Să se apere singur? exclamă purtă torul lor de cuvâ nt; să -ţi
mai spun odată cine este dumnealui? în înverşunarea sa, vorbitorul
mişca din bă rbie şi îşi ţinea pumnii. Încleştaţi pe lâ ngă corp.
— E un… e un… e un…
Se opri, gâ fâ ind ca un dulă u în toiul luptei. Frowenfeld, masiv,
palid şi nemişcat, stă tea chiar în faţa lui.
— N-a avut ce face la ei se lase pdkel se între astezi, îşi dă du cu
pă rerea un spectator furişâ ndu-se spre un stâ lp.
Creolul, un tâ nă r creol mă runţel şi nu stră in nouă , se uită fix şi
sfidă tor la spiţer; dar Frowenfeld era departe de-a se roşi ca de obicei
şi nu-şi pierdu cumpă tul. Lucrul acesta îl exasperă pe creol peste
poate; el îşi schimbă pe loc atitudinea şi supă rat, întrebă :
— Întrerupi doi domni din conversaţie, ţopâ rlan yankeu? Nu
vezi chem-ai jignit zghiindu-te la mine? 3
Frowenfeld ră spunse mai întâ i cu o privire aspră . Apoi începu să
vorbească şi spuse:
— Domnule, nu ştiu să vă fi adus nici cel mai mic afront sau
jignire; dacă doriţi să vă terminaţi discuţia cu acest domn, vă voi
aştepta pâ nă o veţi isprăvi.
Creolul se aplecă asemenea unui cavaler care primeşte
provocarea la duel. Apoi se întoarse spre Valentine.
— Valentine, îţi spuneam che aceasta persoana este un laş şi un
profecut; şi repet lucru acesta! îl repet! Te dispreţuiesc! Şterge-o de-
aici!
Spiţerul stă tea ca o stâ ncă .
Pentru un creol era prea mult ca să mai îndure. Râ njind şi
mâ râ ind un şir lung de blesteme, adversarul lui Joseph să ri înainte şi
fă câ nd un gest larg cu mâ na, plesni pe spiţer peste obraz. Şi apoi…
Ce tă cere!
Frowenfeld înaintase un pas; adversarul stă tea Pe jumă tate
întors să plece, dar cu faţa îndreptată spre
fata Pe care tocmai o lovise şi cu ochii încruntaţi, ţintuind ochii
spiţerului. Semicercul dispă ruse şi fiecare stă tea într-o izolare neutră ,
tă cut şi nemişcat. Pentru o clipă obiectele îşi pierdură proporţiile
fireşti şi pentru spectatorul în aşteptare lucrul cel mai voluminos din
toată încă perea deveni pumnul mare, alb, pe care îl ridicase
Frowenfeld. Dar în secunda un… cum era cu putinţă ? Oare pumnul
chiar nu coborâ se?
Imperturbabilul Valentine, punâ nd în chip de piedică braţul de-a
curmezişul pieptului potenţialei victime şi ridicâ nd în sus celă lalt braţ
ca pentru a pune capă t ostilită ţilor, veni între cei doi bă rbaţi şi zise:
1 Domnule profesor Frowenfeld… o clipă …
Faţa lui Frowenfeld era lividă .
— Tă ceţi, domnule! exclamă el. Să nu încerc eu să vorbesc, că o
să -i frâ ng oasele. Tă ceţi! Bă nuiesc ce vreţi să -mi explicaţi… că e beat.
Mai bine luaţi-l de aici.
Valentine, pe câ t de stă pâ nit pe atâ t de plin de judecată , ajutat
de ruda care îl atenţionase atingâ ndu-l pe umă r, îl tâ rî afară pe
tovară şul lor spumegâ nd de furie. Frowenfeld era atâ t de aproape de-a
se lă sa copleşit de mâ nia care mai clocotea în el, încâ t fă ră să -şi dea
seama se luă vreo doi paşi după ei; dar câ nd Valentine îşi întoarse
privirile şi îi fă cu semn să se oprească , spiţerul ră mase din nou locului.
— Proffesseur… ştiţi… – zise un necunoscut – el a este Sylvestre
Grandissime.
Frowenfeld rosti mai mult pentru sine decâ t ca să -i ră spundă :
— Dacă n-aş fi ştiut lucrul ă sta, l-aş fi… Se controlă , tă cu şi
pă ră si localul.
În timp ce spiţerul acumula această experienţă , mintea lui Raoul
Innerarity se zbă tea între zidurile prăvă liei ca un vultur într-un coteţ
de gă ini. Fiecare clipă îi aducea dovezi ră zleţe, câ nd de un fel, câ nd de
altul, că afară domneşte o stare „nicicâ nd mai paşnică ”. De s-ar gă si
vreun pretext oarecare, plauzibil sau nu, indiferent; de-ar trece cineva
cu o armă pe umă r, fie ea şi una cu ventuză ; c-ar lucra pentru oricare
altul în afară de iubitul să u
Frowenfeld, ar închide iute obloanele cum mai fă cuse o dată
astă zi şi ar porni-o pe câ mpul de luptă . Tocmai se stră duia să audă
nişte imaginare focuri de pistol venind dinspre Place d’Armes, câ nd
spiţerul intră în prăvă lie.
— Aţi ghesit pe el?
— L-am gă sit pe Sylvestre.
— A luat scrisoarea?
— Nu i-am dat-o.
În câ teva fraze concentrate Frowenfeld îi povesti toate
peripeţiile. Raoul se aprinse de indignare:
— Sieur Frowenfel daţi la mine scrisoarea! Şi întinse mâ na lui
frumoasă .
Frowenfeld ezită .
— Daţi la mine! insistă artistul; înainte se-mi dispare ea din faţa
ochilor o s-o ră spunde la ea Sylvestre Grandissime şi o s-o ve scrie se-l
scuzaţi! Oh! O se-l fac să se frâ nge de ruşine!
— Dacă aş şti că vei face numai ce…
— O s-o fac! strigă Raoul şi să ri să -şi ia pă lă ria; iar la sfâ rşit
Frowenfeld îl lă să să -şi facă voia.
— Intenţionasem să -l vă d… zise spiţerul.
— Ce atâ ta vezut, o se-i spun eu chiteva! strigă Raoul,
îndesâ ndu-şi pă lă ria peste câ rlionţi şi repezindu-se în stradă .
A veni la subiect
Pentru Honore Grandissime a purta o expresie senină şi
destinsă fă cea parte din firea sa şi din arta sa de negustor. Cu o
asemenea expresie pe faţă intră din nou în birourile sale după vizita
fă cută lui Frowenfeld în dimineaţa aceea. Se opri o clipă în faţa
tejghelei, îndreptă spre domnul cu vederea slabă care prezida acolo o
privire calmă echivalentă cu un salut şi câ nd persoana se apropie, îi
dă du două -trei indicaţii sau instrucţiuni privind detalii ale muncii, din
care acel nepreţuit ghicitor al sensurilor afacerilor pricepu că doreşte
să nu fie deranjat timp de o oră . Apoi M. Grandissime trecu în biroul
să u personal şi, închizâ nd uşa după el se îndreptă iute spre masa de
lucru şi se aşeză .
Îşi puse coatele peste o coală de hâ rtie lată , conţinâ nd câ teva
rapoarte recent scrise şi neterminate care constau din nişte coloane de
cifre, îşi aruncă privirea roată prin încă pere şi apoi îşi acoperi faţa cu
palmele – un gest destul de obişnuit pentru un om de afaceri obosit,
într-un moment de singură tate; dar cum dispă ru faţa în mâ ini, expresia
senină şi destinsă fă cu loc alteia, de mare suferinţă a cugetului. Hâ rtia
de sub coatele lui, pe care după toate aparenţele se afla pe punctul de-a
reîncepe s-o studieze, purta scrisul directorului, cu unele completă ri
fă cute de pana lui. Mai devreme în cursul zilei se întrerupsese din
calculul adună rilor, fă cuse o pauză S1 după vreo două eforturi
zadarnice de-a continua, îşi pusese jos tocul, îşi luase pă lă ria şi
plecase» să -l vadă Pe nefericitul spiţer. Acum reînnoda firul. Să ajungă
la hotă râ re; aceasta era sarcina care-i provoca expresia de suferinţă . Îşi
retrase încet palmele dezvelindu-şi faţa, strâ nse din buze, îşi aruncă în
sus privirea, îşi împreună degetele, apoi… desfă câ ndu-şi palmele le lovi
una de alta ca şi cum ar fi spus: „Haide odată . Să mă hotă ră sc”.
Poate că există oameni care cuceresc toate culmile morale dintr-
odată , dar pentru majoritatea dintre noi trebuie să vină şi clipele câ nd
voinţa nu poate să se ridice şi să meargă decâ t în somn. Cei care în
asemenea clipe se aşteaptă la nişte idei clare, descoperă , atunci câ nd
totul s-a consumat, că n-au fă cut decâ t să se lase ademeniţi de
cloroformul diavolului.
Honore Grandissime îşi plecă ochii pe hâ rtie. Dar nu vă zu nici
cifrele nici cuvintele scrise acolo. Între ochii lui şi coala de hâ rtie parcă
plutea întrebarea: „Să renunţ la Fausse Riviere?” şi câ nd încercă să
ră spundă hotă râ t „Da”, vă zu steaguri roşii, auzi toba de la licitaţie; îşi
vă zu rudele înmâ nâ nd cheile unor necunoscuţi îi vă zu pe bă trâ nii
servitori ai marii familii expuşi la vâ nzare în mijlocul pieţei; le vă zu pe
femeile din familia lui amanetâ ndu-şi argintă ria; îi vă zu pe funcţionarii
lui (Brahmini, Mandarini, Grandissimi) vegetâ nd ponosiţi pe sub
arcadele de la Cabildo, sau pe banchetele din restaurantele Maspero şi
Veau-quitete; vă zu tineri cu ochi înroşiţi denunţâ nd la Bursă un om
care, aşa spuneau ei, în aparenţă pe motive de conştiinţă , dar de fapt
din dragoste, o fă cuse pe femeia cu care sperase să se că să torească să
accepte o avere furată de la propriile lui rude. Vă zu junte de doctori
caritabili în uşa lui Frowenfeld declarâ ndu-l nebun; îi vă zu pe cei mai
ră zbună tori din familie că utâ ndu-l cu armele gata pregă tite; se vă zu pe
sine ţinta gloanţelor în rue Royale, în rue Toulouse şi în Place d’Armes;
şi ce e mai ră u, fă ră să -l nimerească niciunul.
Dar îşi şterse fruntea şi scrisul pe hâ rtie deveni câ t de câ t vizibil.
Citi urmă toarele:
Totalul ipotecilor pe terenurile
Grandissimilor
Totalul valorii actuale a terenurilor, titluri pe riscul
cumpă ră torului

Bani numerar, bunuri şi cont…

Contul plantaţiei Fausse Riviere…
Mai erau şi alte puncte, dar el apucă mecanic marginea hâ rtiei şi
o împinse încet la o parte, se lă să pe speteaza iiltului şi din nou îşi
cufundă faţa în mâ ini.
Să zicem că nu dau plantaţia Fausse Riviere”, îşi spuse el, de
parcă n-ar fi spus-o şi înainte de atâ tea ori.
Apoi în faţa ochilor îi apă j’ură nişte rapoarte neaşternute încă pe
nicio hâ rtie – cutare ipotecă de acoperit la cutare dată ; se reţine atâ ta
şi atâ ta din contul plantaţiei Fausse Riviere pentru a împiedica
stingerea dreptului de-a achita respectiva ipotecă ; cutare şi cutare
ipotecă de achitat la cutare şi cutare dată … atâ ta şi atâ ta se mai reţine
din acelaşi cont pentru a împiedica stingerea dreptului de achitare. Le
vă zu pe Aurora şi Clotilde Nancanou cu feţe chinuite implorâ nd
înlă crimate nişte executori surzi. Vă zu cum ce mai ră mă sese din contul
plantaţiei Aurorei e aruncat unor avocaţi pentru a tă ră gă na în
tribunale chestiunea titlurilor de proprietate deţinute de familia
Grandissime. Vă zu averile restabilite între timp ale clanului să u venind
în ajutor, se vă zu pe el şi pe rudele lui scă paţi de titlurile discutabile şi
chiar contul plantaţiei Fausse Riviere complet refă cut, dar pe Aurora şi
Clotilde dispă rute fă ră urmă . Şi atunci vă zu faţa palidă şi gravă a lui
Joseph Frowenfeld.
Se aplecă brusc peste birou, trase nervos hâ rtia spre el şi
examină cifrele. Începu cu primul punct şi parcurse întregul raport,
punct cu punct, verificâ nd te-te amâ nă rile scadenţelor şi toate
adună rile, atent să descopere dacă nu se trecuse cu vederea peste vreo
greşeală în transcrierea cifrelor, dacă nu cumva în loc să se scadă ceva
se adă ugase, sau se scă zuse unde trebuia să se adauge. Era că L-n
prizonier care încerca gratiile celulei.
Nu exista oare nicio cale de a schimba lucrurile?. e nu trecuse cu
vederea niciun mijloc de a ieşi din ’nourcă tură ? Nu exista oare vreo
manevră financiară Prin care s-ar putea atinge ambele scopuri dorite?
Se jluie din jilţ şi începu să se plimbe de colo-colo prin neapere, cum
fă cea exact în aceeaşi clipă şi Joseph în mera unde îl lă sase, apoi se
întoarse, se uită din nou
Ia hâ rtia cu cifre şi din nou porni să se plimbe prin bi I rou. Din
câ nd în câ nd murmura pentru sine: „Dă ruir – de sine… nu asta e
greutatea. Să ră mâ n fă ră o leţcaip9 1 asta-i piesa” şi aşa mai departe.
După un timp se întoarse şi ră mase în picioare în faţa tabloului
bă rbatula în platoşă , pe care Aurora îl remarcase odinioară . se uita la
el, dar nu-l vedea. Se gâ ndea… „Mâ ine au scal <Ienţa la plata chiriei. N-
o să creadă în vecii vecilor că nu eu sunt proprietarul ei. N-o să se ducă
în ruptei capului la fratele meu vitreg”. Se mai întoarse o dată şi dâ ndu-
şi în gâ nd cu pumnul în piept murmură :]} e ce nu iau o hotă râ re?”
Cineva atinse clanţa de la uşă . Honore se duse şi deschise. Era o
persoană care deţinea o ipotecă .
— Ah! entrez, Monsieur.
 Reţinu mâ na vizitatorului într-a sa, poftindu-l înă untru şi
vorbindu-i plă cut în franceză pâ nă ce amâ ndoi luară loc pe scaune.
Conversaţia continuă pe acelaşi ton, cu tot felul de taclale privind
comerţul, cum ar fi:
— Aşadar bricul Echinocţiu s-a împotmolit chiar în capul
trecă torii, zise M. Grandissime.
— Am auzit chiar acum că au reuşit să -l urnească din loc.
— Adevă rat?
— Da; tocmai a venit barca de jos de la Fort Plaquemine. Am
înţeles că John McDonough a cumpă rat toată încă rcă tura de pe goeleta
Libertatea.
— Nu, nu toată ; Blanque et fils au cumpă rat vreo două zeci de
„bă ieţi şi femei din câ ţi erau. Unde e ancorată ?
— Chiar la capul golfuleţului.
Şi tot aşa mai departe; dar încetul cu încetul vizitatorul veni la
subiect remarcâ nd în treacă t:
— Agitaţia în legă tură cu titlurile de proprietate parcă mai
degrabă creşte decâ t scade.
— Probabil că au ei ceva de se agită , zise M. Grandissime
aşezâ ndu-se picior peste picior şi zâ mbind. Erau vorbe de-ale
negustorilor.
— Da, replică celă lalt; se pare că circulă pă rerea ca deţină torii
de titluri spaniole vor fi imediat deposedau
— A! intraţi, domnule (fr.).
aceste titluri, chiar fă ră hotă râ ri judecă toreşti. Eu.1 că cea mai
mică imprudenţă din partea guvernacrţlui general ar precipita o
ră zmeriţă . t01 n-o să comită nicio imprudenţă , îl asigură M. r
andissime cu o voce calmă şi gravă , schimbâ ndu-şiul ca un om care se
bazează pe o rezervă de inforaţii personale. N-o să izbucnească nicio
revoltă .
111 Nici eu nu cred. Nu ştiu de fapt dacă Congresul american
intenţionează să pună vreo întrebare în privinţa titlurilor; dar totuşi…
— Şi mă rog, ce fac cei mai şmecheri americani pe care-i avem
printre noi? întrebă M. Grandissime.
Da, ră spunse cel cu ipoteca, e adevă rat că s-au apucat să
cumpere exact titlurile acestea; dar nu cumva s-ar putea să se înşele?
Din nefericire pentru vorbitor, câ nd să -şi termine fraza, lă să să -i
scape pe faţă o expresie de perspicacitate. argumentativă şi M.
Grandissime, negustorul, prinse pe dată ce urmă rea; dorea să cumpere.
Era un om a că rui cunoscută politică în domeniul speculaţiilor era să
„intre în joc” în momente de panică .
M. Grandissime se confrunta din nou cu chestiunea din
dimineaţa aceea. Dacă începe să vâ ndă înseamnă că trebuie să
continue să vâ ndă . Asta, ca plan, includea şi restituirea plantaţiei
Aurorei; dar însemna deopotrivă şi desfiinţarea Grandissimilor, că ci
dacă se întâ mplă ca titlurile vâ ndute să fie declarate nule, atunci şi
celelalte titluri deţinute de ei ar fi considerate la fel; multe din bunurile
trecute pe hâ rtia lui M. Grandissime ar ajunge ca şi inexistente, iar
multe din veniturile modeste ale terenurilor Grandissimilor lă sate să
reziste la strâ mtoare fă ră ajutorul a ceea ce se acumulase din averea
Aurorei, ar fost înghiţite de un ocean de datorii; în vreme ce dacă
aceste titluri, după vâ nzare, s-ar fi dovedit valabile» judele lui furioase,
închizâ nd ochii în faţa rapoartelor UJ Şi desconsiderâ ndu-i dovezile, ar
vedea în el doar adă torul familiei, şi nu i-ar ră mâ ne decâ t să ră tă cească
Pe stră zile oraşului expus la condamnă rile lor, defă imat e toată lumea
şi ocolit cu ră ceală de Aurora. Asta în ut că ar vinde. Pe de altă parte,
refuzâ nd să vâ ndă .
Însemna să înceapă o fă ţarnică manevră de amâ nă ri care l-ar
putea ajuta pe el şi pe ai lui să se folosească de vâ ntul şi de mareea
favorabilă a sorţii aduse de actul cedă rii. În felul acesta terenurile s-ar
pierde, dacă s-ar pierde, numai atunci câ nd familia şi-ar putea permite
să le piardă , iar Honore Grandissime ar continua să fie Honore
Magnificul, admirat de tot oraşul şi idolatrizat de clanul să u. Dar
Aurora… şi Clotilde… ar fi nevoite să mă nâ nce coaja tare a să ră ciei, în
timp ce averile lOr chiar în mâ inile lui, ar trebui să suporte toate
riscurile respectivelor manevre. Asta era. Să pă streze Fausse Rj. viere şi
bogă ţiile ei şi să -i salveze pe Grandissimi sau să înapoieze Fausse
Riviere, să piardă terenurile. Grandissimilor şi să salveze pe cele două
doamne Nancanou. Asta era toată dilema.
— Ia să vedem, zise M. Grandissime. Aveţi o ipotecă pe una din
plantaţiile noastre de pe Golden Coast. Ei bine, ca să fiu sincer, mă
gâ ndeam la asta câ nd aţi intrat. Ştiţi că îmi plac tranzacţiile prompte…
Mă gâ ndeam să vă ofer fie să vă onorez ipoteca, fie să vă vâ nd plantaţia,
cum preferaţi. Îmi permit să cred că v-ar aranja mai bine să deveniţi
proprietarul ei.
Şi vorbitorul simţi în el o bucurie ascunsă la gâ ndul că reuşise să
arunce toată problema în braţele unei Providenţe care putea să
controleze opţiunea fă cută de acest deţină tor al ipotecii.
— Aş prefera să las alegerea la latitudinea dumneavoastră , zise
modest pretinsul cumpă ră tor; şi cei doi continuară 4 ncă o clipă să
cocheteze cu subiectul.
— Înţeleg că Nicholas Girod intenţionează să ridice o clă dire de
că ră midă cu trei etaje la colţul dintre Royale şi St. Pierre. Credeţi că se
poate? Credeţi că solul nostru va permite o asemenea construcţie?
— Pitot crede că se poate. Bore zice că treaba este perfect
posibilă .
Şi tot aşa tă ră gă nară discuţia.
— Aşadar, zise cel cu ipoteca ridicâ ndu-se de pe scae veţi lua o
hotă râ re şi mă veţi anunţa şi pe mine, OTB aşa?.9
Repetarea întâ mplă toare a cuvintelor „a lua o hotă – e „îl atinse
pe Honore Grandissime ca un fier încins, e ridică şi el odată cu
vizitatorul.
Spuneţi-mi, domnule, câ t ne-aţi oferi pe titlu în zul că ne-am
hotă rî să ne dispensă m de el? e Cei doi se îndreptară spre uşă , încet,
unul lâ ngă altul în prag după alte câ teva vorbe amabile, că zură de
alOrd asupra vâ nză rii titlului.
— La revedere, zise M. Grandissime. M. de Brahmin ne va
pregă ti actele pentru mâ ine. Se înapoie la masa lui de lucru.
Şi acum”, se gâ ndi el, „acţionez tot fă ră a fi luat o decizie. N-am
niciun merit; niciun fel de putere a voinţei; nicio claritate a scopului,
nicio hotă râ re fermă nimic în afară de faptul că am cedaţ tentaţiei”.
Şi M. Grandissime avea dreptate; dar numai oamenii dintr-o
bucată cedează aşa… adică cedează tentaţiei de-a face bine.
Se duse la contabilitate, la M. de Brahmin şi ră mase la el vorbind
în şoaptă mai bine de un ceas, aplecat peste biroul directorului care de
după ochelari îşi ridicase privirile spre el. Apoi zicâ nd că se duce la
masă , plecă . Nu luă masa nici acasă , nici la Veau-quitete, nici la vreunul
din cluburi; atâ ta cel puţin se ştie; pur şi simplu dispă ru două sau trei
ore şi nu se mai ară tă pâ nă spre sfâ rşitul după -amiezii, câ nd vreo doi-
trei Brahmini şi Gran (iissimi, cutreierâ nd oraşul în că utarea lui, îl
întâ lniră pe dig aproape de capă tul stră zii Bienville şi uimiţi şi
surprinşi de încă lţă rile lui pră fuite cerură să afle unde se ascunsese în
tot acest timp câ t ei ră scoliseră oraşul după el.
— Vrem să ne spui ce ai de gâ nd să faci cu titlurile noastre.
El zâ mbi amabil, o adevă rată întruchipare a calmului S1
ră spunse:
Nu am luat încă o hotă râ re definitivă ; de îndată le-o iau o să vă
anunţ.
uai schimbară vreo două -trei vorbe şi apoi, după o câ r Pă de
tă cere, cu un politicos Eh, bien şi un gest cu e erau obişnuiţi, el se
retrase, ei îşi continuară gră drumul şi discuţia, iar el o luă pe rue
Bienville.
Câ nd moşteneşti ce nu trebuie
„Vă spun eu”, obişnuia să spună doctorul Keene „baba aia
gâ ndeşte, nu glumă ”. Se referea la Clemence* cunoscuta marchande
des calas. Activitatea minţii ei se manifesta nu numai în ascuţimea
câ ntecelor, ci şi în înţelepciunea plină de umor a vorbelor ei. Nu numai
melodia, ci şi adesea filosofia curajoasă , epigramatică , a limbii ei o
ajuta să -şi vâ ndă dulciurile.
Dar într-o singură direcţie înţelepciunea i se dovedi limitată . Se
bizuia prea mult pe ideea că trece neobservată . Era un adevă rat obiect
de „studiu”, se spunea în cercul de flecari de la prăvă lia lui Frowenfeld;
şi oricine îi asculta cu atenţie ciudatele aforisme putea constata că ea
însă şi fă cuse din ea şi din situaţia ei un studiu de o viaţă ; dar nici prin
gâ nd nu-i trecea că alţii, unii cu cap, alţii fă ră … tineri Grandissimi,
Mandarini şi alţii ca ei cu o minte de iepuraş… din nenorocire pentru
ea, fă ră să zică nimic îşi încă rcau memoria cu vorbele ei iscusite şi că
pâ nă la urmă va fi nevoită să dea socoteală pentru fiecare din ele.
În zilele mai de demult, câ nd era să nă tos, doctorului Keene îi
fă cea plă cere uneori să se ia la harţă cu ea. Odată , pe câ nd se tâ rguiau
pentru nişte calas, doctorul dă du glas unei vechi convingeri curente,
care nu este lips ™ de adepţi nici în ziua de azi; că ci o mai putem încă
rostită de cei ce nu vor să se lase ademeniţi şi să cej boare de pe
piscurile vechilor doctrine ale Sudului, sclavii lor erau „cei mai fericiţi
oameni din lume”. mence îndră znise să nege indignată acest lucru cu s-
A
nte şi doctorul Keene ripostă informâ nd-o curtenitor
filâ eenlisese un neadevă r de mari proporţii. ca, Da’ cum, musiu Charlie,
ră spunse ea, crezi ma – că un amă râ t de negru poate să gră iască o
minciună mare? Fugi de-aici, conaşule! Da’ câ nd tot natu* Sieste ce»
nu-i aşa… başca că are sau n-are habar ce f-ă ieştepă i aia chiar că -i o
minciună gogpnată ! Şi începu să se strâ mbe de râ s.
Ce tot îndi-ugi aici? întrebă doctorul cu prefă cută prime. Acuzi
pe albi de minciună ?
— Of, pă catele mele, conaşule, nici vorbă ! Nu-i să rmanii oameni
de vină ; Necuratu-şi bagă coada. Nu ştii matale că dracu-i ă l mai mare
pungaş? Pe toţi bă nuţii care-i face, pâ nă la unu, scrie pe faţa de-i
dedesubt ceva, aşa cu două înţelesuri şi pe faţa de-i deasupra îşi pune
minciunile mai de soi; şi p-ormă suflă aur pe minciună şi-i dă frumuşel
un lustru cu cotu’ şi-o face de stră luceşte şi se că zneşte câ t îl ţin
puterile cu minciuna aia; pin ce toţi se minunează „Oo! Câ t îi de fain!” Şi
îl ia că -i ban bun, da-a-a!… şi-l dă mai departe! Şi crede că chiar aşa-i!
— Of! exclamă cineva de lâ ngă doctorul Keene, voi negrii nici nu
ştiţi câ nd sunteţi fericiţi.
— Asta aşa-i, conaşule… c’est vrai, oui! * ră spunse ea repede, nu
ştim mai bine ca albii!
Toţi râ seră de el.
— Musiu Charlie, zise ea din nou, ce-mi auziră urechile de ţara
aia, Eropa? Apă i taman aşa să fie cum se zice, că -n Eropa toţi negrii e
liberi?
Doctorul Keene ră spunse că asta cam aşa era.
— Pă i ş-atuncea, conaşule, vreau şi eu să te-ntreb o ghicitoare.
Adică telea dacă aşa stau lucrurile, de ce. Doamne iartă -mă , aud pe unii
că se tot fă lesc cu „starea societă ţii din Eropa”?
Preţiozitatea hazlie cu care folosi această frumoasă ŞPresie
stâ rni un nou hohot de râ s. Nimeni nu încercă să ghicească .
— O să zic tot eu, continuă isteaţa marchande; „fiin’că ale o clasă
muncitoare formată ”, rosti ea iute, în ho
— Da, e adevă rat! (fr.).
hoţul general, chicotind şi împroşcâ nd salivă în jur Oho!
Clemence o fi ea hâ rcă bă trâ nă , da’ de vorbit. Se pricepe să vorbească ,
da-da!
Fă cu un semn ca să se facă linişte.
— Auzitu-v-au urechile vreodată ce zice calu’ de] a caleaşcă
câ nd – îl vede pe ă la de la că ruţă că scapă şi vine în locu’ unde
pă şunează el, da’ ştie că de tras, că ruţiJ tot trebe trasă ? Iac-aşa fornă ie
ş-aruncă din copite femeia însoţi cuvintele de gesturile respective – şi
dă ocol pă şunii şi se ridică în două picioare pe gard şi strigă ; „Uuu! Câ ş!
Câ ş! da’ prea s-a fă cut liberă pă şunea asta!
— O, reluă ea, de îndată ce glasul i se putu auzi albii e foarte
buni. Ei vrea să credem că noi toţi este fericiţi… ei vrea să creadă că noi
aşa este. Da, vedeţi bine, ei e obligaţi să creadă aşa… că ei are tot ce le
pofteşte sufleţelu’. Aşa-i şi cu predicatorii; ne face case de rugă ciuni
numa’ pentru noi; şi crede că aşa ne place nouă , da’ ştie ei că lor le
place aşa.
De data aceasta râ se aproape de una singură . Nu e de râ s să vezi
pă turile mai avute ale credincioşilor de pretutindeni cum se stră duiesc
cu sinceră , pioasă , bine intenţionată şi criminală bunăvoinţă să -i facă
pe fraţii lor să raci să se mulţumească cu şanţurile. Şi nici să vezi că
aceste eforturi au sau par să aibă , un oarecare succes. Din fericire omul
nu-şi poate plasa fratele în aşa fel încâ t suferinţa să -i continue fă ră
nicio atenuare. Poţi să ciunteşti un om reducâ ndu-l la un simplu ciot
din ceea ce ar trebui să fie, şi cu toate acestea din el vor ieşi frunze
verzi. „Fă ră griji” spunem noi cu milostenie despre aceste clase ciuntite
ale societă ţii; dar uită m, sau poate nici nu ne-am gâ ndit vreodată , ce
crimă comitem atunci câ nd le fură m oamenilor pâ nă şi grijile.
Pentru Clemence orâ nduirea societă ţii nu însemna nimic. Nicio
revoluţie n-ar fi putut ajunge pâ nă la adâ ncimea la care se
scufundaseea. E adevă rat că avea şi ea parte din masa populaţiei. Avea
şi ea anumite afecţiuni faţă de oameni şi locuri, dar acestea nu erau
profunde.
În ceea ce ne priveşte, simţă mintele noastre, sentimentele,
afecţiunile etc. sunt nobile şi subtile, delicate şi fă ră numă r; sunt ceea
ce numim rafinate. De ce
Vndcă le avem, aşa cum avem şi să bii, bijuterii şi danie vechi –
de la bunicii şi stră bunicii noştri. Într-aderă i” sunt rafinate, după secole
de rafinare. Dar sentimen\ le transmise Clemencei trecuseră prin
secole întregi. primitivism african; prin focuri care nu rafinează , care
înmoaie, pră buşesc, înnegresc şi prefac totul în că rbune; foametea,
lă comia, beţia, setea, înecul, goliciunea murdă ria, fetişismul, desfrâ ul,
vă rsarea de sâ nge, molima şi tot restul – ea le moştenise; ele îi lă saseră
doar scrumul sentimentelor omeneşti. Şi-o amintea pe mama ei.
Fusese despă rţită de ea în copilă rie, în Virginia, câ nd şi Virginia era o
provincie. Îşi amintea cu mâ ndrie preţul care se dă duse pe mama ei la
licitaţie şi adă uga, ca un amă nunt interesant, că de atunci nici n-o mai
vă zuse şi nici nu mai auzise de ea. Avusese copii, de diverse culori – şi
în prezent avea unul, lâ ngă ea, pe negrul care îi adusese lui Joseph
busuiocul; ceilalţi erau risipiţi care-ncotro, unii pe la casele sau pe
câ mpurile Grandissimilor, alţii prin alte pă rţi, ceea ce nu-i permitea să -
i vadă decâ t întâ mplă tor, unii morţi, alţii dispă ruţi fă ră urmă . Soţi… ca
femeia samariteanului. Mai ştim că râ dea şi câ nta câ t era ziua de lungă .
 Şi astfel în ziua câ nd Honore Grandissime îl sfă tuise pe
guvernatorul general al Louisianei să fie foarte atent şi să evite orice
demonstraţie de forţă dacă doreşte să prevină un ră zboi de stradă în
mica sa capitală , Clemence bă tea stră zile câ ntâ ndu-şi câ ntecul şi
râ zâ nd cu râ sul ei vesel, profesional. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel?
Evenimentele n-au decâ t să ia ce întorsă tură poftesc, ce-i pasă
Clemencei? Ce putea spera ea să câ ştige? Ce se putea ea teme că ar
pierde? Vâ ndu câ te ceva din marfa ei soldaţilor din garda spaniolă de la
Casa Calvo şi le câ ntă un câ ntec spaniol; câ te ceva soldaţilor lui
Claiborne le câ ntă Yankee Doodle cu nişte vorbe deocheate inventate
de ea, care stâ rniseră adevă rate hohote de râ s soldă ţesc; mai vâ ndu
câ te ceva unui preot, la fereastra schimbâ nd cu el câ teva comentarii
cucernice asu Pra tică loşiei acelor timpuri în general şi în particular
supra ereziilor protestante şi americane care otrăveau Stea; şi (după ce
se duse acasă să prâ nzească şi ieşi n nou cu marfă proaspă tă ) mai
vâ ndu din produsele ei grupurilor vorbă reţe de creoli la care am avut
prilejuj să ne referim, şi de care, deşi pă rea insensibilă la flecă relile
triviale, era bucuroasă să scape. Ziua apropiin du-se de sfâ rşit, îşi
îndreptă paşii spre obişnuitul ei iOc din aleea cu să lcii de pe dig, de
lâ ngă Place d’Armes unde-i plă cea să se ghemuiască . Dar nici nu luă
bine această hotă râ re şi nici nu dă du bine colţul ieşind de pe strada St.
Louis, că de îndată câ ntecul ei atrase atenţia cuiva aflat la etajul întâ i al
casei pe lâ ngă care trecea la de obicei câ ntecul se referea la
evenimentul zilei
„Apportez moi mo sabre.
Ba boum, ba boum, boum, boum”. *
— Fugi şi-adu-o pe fata aia, zise doctorul Keene sclavei care
tocmai intrase în cameră cu o cană cu apă .
— Ei, tu care tragi peste tot cu urechea, exclamă el câ nd
Clemence intră pe uşă , ce bâ rfe ai mai auzit astă zi?
Clemence râ se.
— Valeu pă catele mele, musiu Charlie, eu habar n-am de nimeni
şi de nimica. Eu mi-s o negresă care-şi vede de treburile ei.
 — Stai acolo pe scă unel şi povesteşte-mi ce se întâ mplă pe-afară .
— Să mor eu dacă ştiu că se-ntâ mplă ceva; eu n-am vreme să
şez; mi-s nevoită să -mi vâ nd pră jiturile. N-o să -mi vâ r eu nasu’ prin
treburile ă lor albi.
— Taci din gură , ipocrito; o să -ţi cumpă r eu toate pră jiturile.
Pune-le acolo pe masă .
Bolnavul, aşezat în pat, trase o pungă de după pernă şi îi aruncă
femeii o sumă frumuşică . Ea începu să chicotească , fă cu o plecă ciune şi
primi banii.
— Mă i, mă i, musiu Charlie, să fiu afurisită dacă nu eşti matale
ceh mai nă struşnic gentlemen din câ ţi se ezistă !
— L-ai vă zut astă zi pe Joseph Frowenfeld? întrebă el.
— Hi, hi, hi! Ce treabă am eu cu musiu Frowenfel Eu mă ţin la o
parte de-aşa oameni… de oameni cf* e habar n-au ce-i bine pentru ei…
hi, hi, hi! Da’ dei: l tot s-a nimerit că s-a întâ mplat să -l vă d.
— Aduceţi-mi sabia, / Ba-bum, ba-bum, bum, bum (fie.). i
— Ce face?
prin atitudinea lui, doctorul Keene îi dă du clar a – telege ce orice
fel de nă scocire senzaţională ar fi primită tu un dispreţ profund şi
drept urmare ea ră spunse cu moderaţie.
— Pă i, ca s-o zic p-aia dreaptă , n-a fost lovit cine ştie ce.
doctorul se întoarse în pat încet şi cu atenţie.
— L-ai vă zut pe Honore Grandissime?
Na că asta-i bună … să mă -ntrebi mă tă luţă aşa ceva.
L-am vă zut taman în clipa asta.
— Unde?
— Se bă ga în casa de stă în ea doamna aia de-a îmbui dat-o
atunci cu calu’.
— Ia vezi, cotoroanţo, strigă bolnavul, cu vocea slabă , ră guşită ,
tremurâ nd de emoţie, ştii prea bine că minţi.
— Vai de sufletu’ meu, musiu Charlie, protestă ea cu o
încruntă tură de om laş, să mor io dacă nu spun sfâ ntu’ adevă r.
— Dă -mi hainele de pe scaunul ă la.
 — O! da, musiu Charlie…
Doctorul cel mă runţel rosti o înjură tură . Atunci ea fă cu aşa cum i
se ceruse şi se pregă ti să iasă din cameră .
— Să nu care cumva să pleci!
— Da, musiu Charlie, mata te dezbraci… hi, hi, hi!
Era într-adevă r ruşinată şi cam speriată .
— Ştiu şi eu asta; şi tu trebuie să mă ajuţi să -mi pun hainele.
— Matale te omori singur, musiu Charlie, se lamentă ea
întinzâ ndu-i o haină .
— Ţine-ţi fleanca aia neagră !
Ea îl îmbră că în grabă şi doctorul coborî treptele °cuinţei şi ieşi
în stradă . Clemence porni în că utarea stă pâ nului ei.
Vulturul vizitează porumbiţele în cuibul lor
Alphonsina – singurul suflet ră mas în posesia Aurorei şi
Clotildei – se auzi strigată să vină să aprindă focul în salonaş. În alte
case, deşi ziua se apropiase de sfâ rşit, puţine persoane simţeau o
asemenea nevoie; dar la numă rul 19 pe rue Bienville, ră ceala
combinată venind din două surse, cerea o compensaţie artificială . Una
din surse era pă mâ ntul de sub pardoseala de care nu le despă rţea mai
mult de trei inci; cealaltă era disperarea.
În faţa acestui foc cele două doamne se aşezară ală turi de parcă
ar fi stat de veghe, cu buzele tă cute şi mintea goală , cum se întâ mplă
după o luptă epuizantă care se sfâ rşeşte prin recunoaşterea
inevitabilului; o amorţire a gâ ndurilor, o stupefacţie a simţă mintelor, o
stare pur negativă de absenţă a bucuriei urmâ nd unei stă ri pozitive de
suferinţă . Acum le era amâ ndurora foame, dar aveau nevoie de
prezenţa unui prieten cunoscă tor al fră mâ ntă rilor spiritului, care să
poată ghici acest fapt şi să le îndemne la mâ ncare. După ochi era
limpede că plâ nseseră mult; la fel şi după tonul stins al frazelor rare şi
scurte.
Isprăvind de fă cut focul, Alphonsina ieşi din încă pere cu un
pachet. Era ultima rochie bună a Aurorei. Va încerca s-o vâ ndă .
— N-ar trebui să fie aşa de greu… începu Clotilde, cu liniştea în
care reflectezi la dificultă ţile altcuiva, dar se opri înainte de-a sfâ rşi,
înă buşindu-şi un oftat.
— Tocmai asta-i, că e aşa de greu, ră spunse Aurora
— Nu, n-ar trebui să fie atâ t de greu…
— Cum adică , să nu fie greu?
Nu e atâ t de greu să tră ieşti, explică Clotilde, dar reU să fii o
doamnă . Înţelegi… – îşi împreună dee fele, îşi lă să mâ inile în poală şi îşi
întoarse ochii spre lâ iroră , care ră spunse cu aceleaşi mişcă ri, adă ugâ nd
doar faptul că îşi încrucişă în faţa focului gleznele în ciorapii de mă tase.
— Nu, replică Aurora cu o scâ nteie de ră utate nestă pâ nită în
ochi.
— La urma urmelor, continuă Clotilde, necazul nostru nu este
cum să ne câ ştigă m existenţa, ci cum să ne asigură m o existenţă fă ră să
ne-o câ ştigă m.
Ah! Ar fi extraordinar! exclamă Aurora şi apoi adă ugă , mai
cumpă tată : dar suntem silite să ne câ ştigă m existenţa.
— Nu.
— Nu-u? Ah! ce vrei să spui cu acest „nu”?
— Vreau să spun că este exact pe dos; nu suntem silite să ne
câ ştigă m existenţa. Uită -te la mine: ştiu să gă tesc, dar n-am voie să
gă tesc; am talent la cusut, dar n-am voie să primesc comenzi; m-aş
pricepe la contabilitate; aş putea îngriji bolnavi; dar n-am voie. Aş
putea fi cofetă reasă , modistă , croitoreasă , aş putea cură ţa dantele şi
mă nuşi, aş putea să vâ nd pă să ri sau să fac saltele, aş putea fi
vopsitoare, tapiţeră , profesoară de dans, floră reasă …
— Oh! exclamă uşor Aurora în engleză , ai putea fi… ştii ce?… un
excelent ajutor la spiţe… ha, ha, ha!
— Haide…
Dar izbucnirea ameninţă toare fu înlă turată de o privire blâ ndă
şi împă ciuitoare din partea Aurorei, ca ră spuns la privirea de martiră a
Clotildei.
— Îngerul meu, zise Aurora, dacă societatea a hotă râ t că
doamnele trebuie să fie doamne, atunci asta e cea dintâ i datorie a
noastră ; a doua este să tră im. Nu-ţi dai seama de ce această lume
practică nu permite doamnelor să -şi câ ştige existenţa? Fiindcă dacă ar
putea, niciuna din ele n-ar mai consimţi să se mă rite. Ha! femeile spun
că se că să toresc din dragoste; dar societatea e prea ageră ca să le
creadă , şi totuşi! Ea face din că să torie o necesitate. O să -ţi spun
adevă rul-adevă rat; câ ndva, câ nd o să mi se facă foarte tare foame şi n-o
să avem decâ t 1 orez… asta pentru că suntem nişte doamne lipsite de
protecţia bă rbaţilor… cred că societatea mă va face chiar şi pe mine să
mă mă rit!… deşi, asta doar de dragul tă u! iubito; fireşte, doar de dragul
tă u!
— Niciodată ! ripostă Clotilde. De dragul meu, niciodată ; de
dragul tă u, dacă vrei. Mie n-o să -mi pese. s fi bucuroasă s-o faci, dacă
asta te-ar face fericită , dar niciodată de dragul meu şi niciodată din
cauză că ţi-e foame; dar din dragoste, asta da; şi atunci Domnul să te
binecuvâ nteze, frumoasă maman.
— Scumpa mea Clotilde, zise vă duva cu exagerare 1 vreau să te
asigur o dată pentru totdeauna… foamea e de preferat. Vreau să spun
în ceea ce mă priveşte, mă -nţelegi, numai în ceea ce mă priveşte; aşa
simt eu.
Clotilde aruncă o privire întristată , scrutâ nd-o atent pe cea care
rostea aceste vorbe înşelă toare şi care ridică spre ea ochii pierduţi fă ră
voie în visare şi suspinâ nd uşor îşi lă să capul să se sprijine de speteaza
înaltă a jilţului şi îşi întinse picioarele.
— De s-ar întoarce mai iute Alphonsina, zise Aurora. Ah! adă ugă
iute auzind zgomot de paşi la uşa de la intrare, a şi venit!
Se ridică şi se repezi să tragă zăvorul. Persoana ai că rei paşi îi
auzise şi pe care ea n-o vă zuse încă , stă tea în prag cu o mâ nă ridicată ,
gata să bată , dar ezitâ nd puţin ca pentru „a se decide”. Omul auzi
zgomotul zăvorului, pricepu natura erorii celor dină untru şi simţind că
şi aici i se ră pise posibilitatea de-a lua o hotă râ re, se gră bi să bată .
— Nu poate fi Alphonsina!
Cele două doamne se uitară una la alta şi se fă cură albe la faţă .
— Acum tretiuie să deschizi! şopti Clotilde, dâ nd să se ridice.
 Aurora deschise uşa şi din albă ce era faţa îi deveni roşie ca
focul. Clotilde să ri iute în picioare. Domnul îşi scoase pă lă ria.
— Madame Nancanou.
— M. Grandissime?
— Oui, madame.
pentru prima oară Aurora nu mai reuşi să -şi controleze
tulburarea. Se bâ lbâ i, îşi pierdu ră suflarea şi chiar se poticni câ nd vorbi
în franceză , ceea ce n-ar fi fost cazul:
— Vă … vă rog, domnule… intraţi. Clotilde, fiica mea… Monsieur
Grandissime. Vă … vă rog să luaţi loc. Monsieur Grandissime – Aurora
se lă să să cadă pe un scaun cu un aer de veselie care îţi fă cea milă –
bă nuiesc că aţi venit pentru chirie. Se roşi-mai tare ca înainte şi îşi
duse pe furiş mâ na la inimă pentru a-i potoli bă tă ile violente. Clotilde,
scumpa mea, aş vrea să pui paravanul în faţa focului; e aşa de cald aici.
– îşi trase mai înapoi scaunul şi îşi duse o mâ nă în dreptul feţei ca
pentru a se proteja de dogoarea focului.
— Cred că vremea se face mai caldă afară , nu… nu-i aşa?
Sforţă rile unei pă să ri ră nite n-ar fi fost mai jalnice. Monsieur
Grandissime încercă să spună ceva. Şi Clotilde, la râ ndul ei, prinzâ nd
curaj la vederea tulbură rii mamei, să ri în sprijinul ei şi atâ t ea câ t şi
vizitatorul se porniră să vorbească într-un glas:
— Maman, dacă Monsieur… pardon…
— Madame Nancanou, eu… pardon, Mademoiselle.
— Am îndră znit să vă deranjez, îşi reluă M. Grandissime ideea
adresâ ndu-se acum ambelor doamne, pentru a afla dacă vă pot atrage
într-o acţiune pur caritabilă în interesul unui om care a fost
ghinionist… o cunoştinţă comună …
— O cunoştinţă co… îl întrerupse Aurora în ochi cu o sclipire
ostilă .
— Aşa cred… Profesorul Frowenfeld. M. Gâ ndissime o vă zu pe
Clotilde că tresare şi acuză la râ ndul ei focul, acoperindu-şi faţa cu
mâ na; dar nu mai avea cum să se oprească . Doamnelor, continuă el,
permiteţi-mi, vă rog, ne dragul binelui pe care l-aţi putea face, să
vorbesc sincer şi la obiect.
Doamnele îşi exprimară aprobarea pregă tindu-se să -l asculte.
Azi dimineaţă , profesorul Frowenfeld a avut extraordinara
neşansă de-a trezi suspiciunea că a intrat într-o anume casă cu
scopul… în orice caz, pentru ceva ră u…
— E nevinovat! izbucni Clotilde, împotriva proprvoinţe; Aurora
îi întinse pe furiş o mâ nă şi Clotilde i-o strâ nse agitată .
— Ca, de pildă , pentru a da o spargere, interveni Aurora
revenindu-şi şi neluâ nd în seamă protestul din privirea Clotildei.
— Să zicem, ră spunse M. Grandissime. Aţi auzit despre ce casă e
vorba?
— Nu, domnule.
— Casa Palmyrei Philosophe.
— La Palmyre Philosophe! exclamă uimită Aurora cu voce joasă .
Clotilde, pe un ton indignat şi neîncreză tor lă să să -i scape
printre buze un uşor „Ah!”. Aurora se întoarse şi cu oarecare speranţă
că M. Grandissime nu va înţelege se aventură să spună în spaniolă , cu
voce calmă :
— Hai, hai, aşa nu rezolvi nimic.
Clotilde ră spunse în aceeaşi limbă :
— Ştiu, dar e nevinovat.
— Să ne-nţelegem, interveni vizitatorul. În mintea nici unuia
dintre noi nu există nici cea mai vagă bă nuială că profesorul
Frowenfeld s-ar face vinovat fie chiar şi de vreo intenţie rea; altfel nici
nu m-aş afla aici. E un om pur şi simplu incapabil de ceva lipsit de
nobleţe.
Clotilde tă cu. Aurora ră spunse prompt cu aerul unei persoane
care nu poate fi întrecută în generozitate:
— Nu încape nicio îndoială , este total incapa…
— Cu toate acestea, continuă vizitatorul, întorcâ ndu-se în
special spre Clotilde, după propriile lui spuse astea sunt faptele: a fost
în casa Palmyrei cu o treabă îndreptă ţită , pe care din nefericire, se
consideră obligat, din nu ştiu ce motive, să n-o dea în vileag şi dintr-o
greşeală , bă trâ na congoleză a Paimyrei s-a nă pustit la el şi l-a ră nit, aşa
încâ t să rmanul de-abia a reuşit să scape în stradă cu ţeasta întreagă ,
devenind subiect de scandal public. Lă sâ r. de la o parte ce simte el, în
joc i se află reputaţia, care poate fi foarte uşor distrusă dacă prietenii
lui nu vor reuşi de urgenţă să explice clar şi satisfă că tor această
afacere.
— Şi vă angajaţi… începu Aurora.
— Madame Nancanou, zise Honore Grandissime pe un° ton grav
aplecâ ndu-se spre ea, dumneavoastră ştiţiie să cer permisiunea să
apelez la sinceritatea şi încreţea dumneavoastră … ştiţi tot ce ştiu şi eu
în legă tură
Palmyre. Mă cunoaşteţi şi ştiţi cine sunt; ştiţi că eU nu mă pot
angaja să discut cu Palmyre. Eu, la %dul meu, cunosc vechea ei
afecţiune pentru dumnea –, oastră ; Palmyre stă la câ teva case de aici,
pe aceeaşi stradă ; mai aveţi destul timp pâ nă se înserează ; dacă vreţi,
vă puteţi duce s-o vedeţi şi să obţineţi de la ea reabilitarea totală a
acestui tâ nă r. Nu poate veni ea la dumneavoastră , că ci nu poate să iasă .
Nu poate să iasă ?
Poate că dezvă luindu-vă acestea îi înşel încrederea, dar e un
lucru inevitabil… trebuie să ştiţi; Palmyre nu s-a vindecat încă de pe
urma unei ră ni fă cute de un glonţ acum vreo trei să ptă mâ ni.
— Un glonţ!
Ambele doamne tresă riră cu gurile că scate de uimire.
— Primit de la o a treia persoană … nu eu şi nici profesorul
Frowenfeld… câ nd femeia a fă cut o încercare disperată să ră zbune
nedreptă ţile îndurate aşa cum, Madame, la fel ca mine o ştiţi prea bine,
din pricina…
Aurora se ridică , fă câ ndu-i vorbitorului un gest maiestuos să
tacă .
— Monsieur, dacă ne-aţi onorat cu vizita în seara aceasta pentru
a pomeni de persoana al că rei nume mi l-a amintit aluzia
dumneavoastră …
Ochii îi scâ nteiau aşa cum îi vă zuse el scâ nteind la intrarea în
Place d’Armes.
— Vă rog să nu mă suspectaţi de vreo mâ rşăvie, ră spunse el
blâ nd cu un zâ mbet plin de reproş. De azi dimineaţă tot încerc, într-un
mod pe care n-are rost să vi-l explic, să fiu generos.
— Bă nuiesc că nu sunteţi în stare, replică Aurora, adă ugâ nd la
vorbele cu două înţelesuri acea combinaţie de figură imobilă şi privire
ră ută cioasă , la care era maestră . Îşi reluă locul pe scaun adă ugâ nd: E
generos din Partea dumneavoastră să recunoaşteţi că Palmyre a sutorit
nedreptă ţi.
— Ar fi, ră spunse el, dacă aş încerca să la repai –, und că nu sunt
responsabil de ele dar lucrul acesta’ nu Pot încă pretinde că l-am fă cut.
V-am rugat, madame, să faceţi un act de generozitate. V-aş mai ruga, pe
amâ n, două , să faceţi împreună încă unul: acela de a-mi per mite să vă
declar fă ră supă rare că există cel puţin Uii om cu numele de
Grandissime care priveşte cu regret şi durere… nedreptă ţile şi mai
mari pe care dumneavoastră le mai suferiţi şi în ziua de azi.
— Oh! exclamă Aurora cu sufletul gata să fie p0, didită de lacrimi
amare, dar fă ră ca să se tră deze cu nimic pe figură , în afară de ceva
prea multă graţie şi un zâ mbet prea stră lucitor. Monsieur se înşală
foarte tare; suntem fericite, ne simţim bine, n-avem nevoie de nimic,
nu-i aşa, Clotilde?… nici mă car de drepturile noastre, ha, ha!
Se ridică şi se duse să -i deschidă Alphonsinei. Pachetul era tot în
braţele negresei, care trecu prin cameră şi dispă ru în direcţia
bucă tă riei.
— O! nu, domnule, de nimic n-avem nevoie, repetă Aurora
reluâ ndu-şi locul pe scaun.
— Ar trebui să aveţi nevoie de drepturile ce vi se cuvin, zise M.
Grandissime. Ar trebui să vi se dea aceste drepturi.
— Aşa credeţi?
Aurorei îi veni într-adevă r greu să -şi ascundă emoţia crescâ ndă
şi se întoarse spre Clotilde cu o slabă speranţă de-a gă si o uşurare.
Clotilde, cu ochii numai la vizitator, dar simţind privirea mamei,
rosti iute cu o voce tremură toare, sugruf mată :
 — Atunci de ce nu ni le daţi?
— Ah! se interpuse Aurora, o să le vedem noi mâ ine, câ nd va
veni şeriful.
La care, niciuna nici alta, Clotilde se îndreptă în scaun, îşi puse
mâ inile în poală şi lă să lacrimile să i se rostogolească una după alta în
jos pe obraji.
— Da, Monsieur, zise. Aurora zâ mbind calm, ce vedeţi acum sunt
lacrimi adevă rate. Ha, ha, ha! scuzaţi-mă , dar simt într-adevă r nevoia
să râ d, fiindcă tocmai s-a întâ mplat să -mi amintesc de întâ lnirea
noastră la balul mascat de anul trecut din septembrie. Am petrecut o
[Seară atâ t de plă cută şi v-am fost atâ t de îndatorate pen* I tru asta… în
special eu… fă ră să ne gâ ndim că sunteţi I
neva din acea mare familie, care crede că ar trebui să c te dea
drepturile ce ni se cuvin. Există mulţi că rora trebui să li se dea
drepturile. A fost şi Brâ s-Coupe; chiar aşa. numai că el şi le-a luat… le-a
gă sit în mlaştină . Poate Clotilde şi cu mine ni le vom gă si în stradă . Ştiţi,
câ nd mi-am scos masca la teatru nu ştiam că sunteţi proletarul acestei
case, iar dumneavoastră nu ştiaţi că eu nu Pot ce* câ ţiva bă nuţi pentru
chirie. Dar să scuzaţi lacrimile acestea; în general Clotilde e o fată
vitează şi n ar fi atâ t de nepoliticoasă încâ t să plâ ngă în faţa unui stră in;
dar azi e slă bită … astă zi suntem amâ ndouă slă bite fiindcă n-am mâ ncat
nimic de dimineaţă , deşi aveam mâ ncare din belşug… doar pofta de
mâ ncare ne-a lipsit, înţelegeţi dumneavoastră . Probabil că uneori vi se
întâ mplă la fel, cu toate grijile pe care trebuie că vi le dau atâ tea averi
de toate felurile.
Honore Grandissime se ridicase în picioare şi stă tea cu o mâ nă
pe marginea impună torului că min, cu cealaltă , în care ţinea pă lă ria,
lă sată în jos pe lâ ngă corp şi cu ochii aţintiţi pe chipul frumos al
Aurorei, de unde mâ na ei mică şi nervoasă continua să înlă ture
lacrimile printre care zâ mbea şi vorbea sfidă tor. Clotilde stă tea cu
mâ inile împreunate îngropate în poală , privind-o pe Aurora şi
continuâ nd să plâ ngă .
Şi M. Grandissime îşi zise în sinea lui: „Dacă fac lucrul ă sta
acum… aici… îl fac dintr-un impuls; o fac silit de lacrimile unor femei; o
fac pentru că o iubesc pe femeia asta; o fac pentru ca să le scap de la
strâ mtoare; o fac din slă biciune, nu fiindcă sunt puternic; o fac fă ră să
mă fi hotă râ t dacă este sau nu lucrul cel mai bun cu putinţă ”.
Apoi, fă ră nicio intenţie prealabilă , la fel de inconştient de
mişcă rile lui ca şi copacul smuls din ră dă cini care se lasă dus de apele
umflate, el se întoarse şi se îndreptă spre uşă .
Clotilde se ridică .
— Monsieur Grandissime.
I se opri şi se uită în urmă . ce vom uce imediat Palmyre, aşa cum
ne-aţi
Bă rbatul îşi întoarse ochii spre Aurora.
— Da, confirmă ea şi îngropindu-şi faţa în batistă izbucni în
hohote de plâ ns.
Îi auzi din nou paşii; ajunseră la uşă ; uşa se desJ chise… se
închise; şi din nou îi auzi paşii; oare plecase?
Plecase”.
Cele două femei se aruncară una în braţele celeilalte şi plâ nseră
împreună . După scurt timp Clotilde ieşi din cameră . Într-o clipă reveni
cu o bonetă şi un voal în mâ nă .
— Nu, zise Aurora ridicâ ndu-se numaidecâ t, eu trebuie să fac
lucrul ă sta.
— Nu-i timp de pierdut, insistă Clotilde. Curâ nd se va întuneca.
Nici nu trecu un minut că Aurora era gata de plecare. O să rutare,
un schimb tandru de priviri, voalul lă sat peste ochii umflaţi şi Aurora
dusă este.
Trecu un minut, nu mai mult, şi… asta ce mai era?…8 j Aurora
bă tea uşor în uşa de la intrare.
— Chiar aici, la colţ, am vă zut-o pe Palmyre ieşind din casă şi
luâ nd-o pe rue Royale. Trebuie să mai aşteptă m pâ nă mâ ine di…
Din nou paşi la intrare şi uşa care ră mă sese puţin cră pată , se
că scă şi mai mult drept urmare a unor bă tă i mai energice, bă rbă teşti.
— Iertaţi-mă , se auzi vocea lui Honore Grandissime câ nd Aurora
se înclină la uşă . Ar fi trebuit să vă înmâ nez asta; la revedere.
Aurora primi o misivă . Era lungă , ca un document oficial; se
vedea pe ea că ză cuse mai multe ore în buzunarul unei haine şi era
împă turită cu migală aşa cum se împă tureau scrisorile înainte de
apariţia plicurilor. Aurora o deschise…”
— E plină de cifre; aprinde o lumâ nare.
Clotilde aprinse o luminare şi o ţinu deasupra umă rului Aurorei;
începutul şi sfâ rşitul ieşeau mai în evidenţa decâ t restul.
La început se scria:
„Aurore şi Clotilde Nancanou, proprietare ale Plantaţiei Fausse
Riviere, în cont cu Honore Grandissime.”:
Sfâ rşitul suna astfel:
Balanţă la credit, la dispoziţia Aurorei şi Clotildei neanou,
105.000 $”.
Urma data: g martie 1804”.
n şi semnă tura:
u GRANDISSIME”.
n
O bucă ţică de hâ rtie albă , ruptă , alunecă din misivă pe podea.
Clotilde o urmă ri cu privirea, dar Aurora, fă ră a da vreun semn că o
vă zuse, puse pe ea piciorul.
Dimineaţa Aurora se trezi prima. Ea scoase de sub pernă exact
bucă ţica de hâ rtie cu pricina. Pâ nă acum nu îndră znise să se uite la ea.
Scrisul de pe ea fusese aşternut apă sat cu creionul:
Nu din iubire pentru o femeie, ci în numele dreptă ţii şi al fricii
de Dumnezeu.
„Şi eu am fost atâ t de crudă ”, şopti ea.
Ah! Honore Grandissime, ce frumos trată ea micul petec de
hâ rtie! Nu-l vâ rî înapoi sub pernă ; ci din clipa aceea, Honore
Grandissime, îl pă stră la că ldură .
Ră u pentru Charlie Keene
În aceeaşi seară la care ne-am referit, cam la ceasul câ nd Aurora
şi Clotilde vă rsau ultima lacrimă peste actul de restituire, la colţul
dintre rue du Canal şi rue Chartre se observa silueta unui om care
stă tea de unul singur. Ajunsese pâ nă acolo şi se oprise tocmai câ nd
stră lucirea mai aprinsă a soarelui apus dispă rea de peste vâ rfurile
chiparoşilor. După ce pă şise relativ gră bit, se oprise dezorientat şi cu
un aer de oboseală se sprijini cu mâ na de trunchiul putred al unui
copac care se apleca peste şanţ la marginea aleii nepietruite.
„Să pui un chiparos”, şopti el. Nu e nevoie să ne batem capul cu
ce voia să spună .
Acolo orice om putea să cugete cu glas tare fă ră a primi vreo
pedeapsă . În 1804 strada Canalului era hotarul oraşului New Orleans.
Dincolo de ea, spre sud, întinderea largă era presă rată cu că suţe de
ţară , cuptoare de ars că ră mizi, pâ lcuri de stejari verzi şi crâ nguri de
pecani. La ceasul amintit contururile lor începuseră deja să se
întunece. În vreo două locuri cerul se reflecta în nişte bă lţi mlă ştinoase.
Mai departe, spre apus, se ridica impună toare vechea casă şi
„dumbrava de să lcii a lui Jean-Poquelim De-a lungul stră zii sau mai
degrabă a drumului gol care se întindea drept ca o să gentă spre nord-
vest, canalul de scurgere de unde îi venea numele trecea ici şi colo
prin* tre’ să lcii cu ramuri plecate şi pe lâ ngă şiruri de îngră dituri
putrede, tâ râ ndu-şi apele puturoasecâ nd roşii, câ nd galbene, câ nd
purpurii în ultimele zvâ cniri ale luminii Ş> gă sindu-şi brusc sfâ rşitul în
umbra întunecată a mlaştini
ervatorul acestui peisaj deprimant se sprijini greoi pe at şi şi să
privirile să colinde pe faţa descompusă 7V frumoasă a canalului.
Privirile îi erau parcă atrase cele mai mă runte şi mai respingă toare
detalii: de orice Ot de chiparos care se ridica din apa nă moloasă sau
Ctâ rna deasupra ei, de orice hâ rdă u spart sau copac rupt, de orice
lucru aruncat, de orice os de cal sau de câ ine – erau multe, câ t vedeai
cu ochji. Îşi plimbă încet privirea „este ele şi dâ nd încă o dată roată
peisajului lugubru oftă adâ nc şi spuse: „Descompunere” şi apoi din nou
– „Descompunere! la ordinea zilei…”
La fel cum ochiul urmă reşte mişcă rile unui rechin graţie
aripioarei care din câ nd în câ nd taie suprafaţa apei, tot aşa cineva care
ar fi tras nevă zut cu urechea, graţie acestor rare exclamaţii ar fi putut
urmă ri neliniştea devorantă care da tâ rcoale gâ ndurilor acelui bă rbat.
El exclamă din nou: „În asemenea stare de spirit sunt şi proştii
care se îneacă şi-şi pun capă t zilelor”.
Vorbea în franceză . Se îndreptă de spate, lovi încet cu palma
trunchiul copacului şi scoase un suspin adâ nc şi prelung… un suspin
care, dacă e să spunem adevă rul-adevă rat, după toate regulile ar fi stat
bine unui îndră gostit. Şi totuşi mintea nu-i stă tea la dragoste.
Se întoarse şi plecă ; dar neliniştea care îl rodea în stră fundul
gâ ndurilor plecă şi ea cu el. Gâ nd să dea colţul spre rue Chartres ea ieşi
la iveală : „E bine; e cum trebuie să fie”; dă du încet din cap „… exact cum
trebuie să fie”.
În rue Douane rosti din nou: „Ah! Frowenfeld” – şi zâ mbi
schimonosit, cu capul plecat.
Şi dâ nd din nou colţul şi apucâ nd-o gâ nditor de-a lungul cheiului
prin faţa fieră riilor de pe strada numită mai tâ rziu Cheiul Vechi, reluă
fraza în engleză cu o claritate care îl fă cu pe un marinar beat să se
oprească şi să se u te după el: „Pâ nă la Civilizaţie sunt doar doi paşi,
primul uşor, al doilea greu; să construieşti… să reconstruiţi –    ah! asta
este! Să dai jos! Să dai…”
Tă cu, dar repetă gâ ndul printr-un gest de durere după care
începu să -şi mâ ngâ ie uşor fruntea.
— Monsieur Honore Grandissime, strigă o voce în faţa lui. s
— Eh bien?
La intrarea pe o alee, în lumina palidă a felinarulstă tea Honore
Grandissime, o.l.c., sprijinind de subţi Orj un om mă runţel, care nu se
mai ţinea pe picioare şi ale că rui haine, de la piept în jos, mustă ceau de
sâ nge.
— Ce-mi vă d ochii, Charlie Keene! Pune-l înapoj jos, iute… iute;
nu-l mai ţine aşa!
— Nu m-atinge! şopti crâ ncen să rmanul om.
— Oh, Charlie bă iete…
— Du-te şi termină -ţi declaraţiile amoroase, şopti doctorul.
 — Oh, Charlie, adineauri mi-am tă iat orice posibilitate de-a le
mai face vreodată .
— Atunci ajută -mă să ajung înapoi în patul meu; n-am chef să
mor pe stradă .
Se îndreaptă şi alte nedreptă ţi
— Asta-i tot, zise cel mai slab dintre cei doi Honore, ieşind din
dormitorul doctorului Keene cam pe la zece noaptea. Se adresa fiului
negru al Clemencei, care de câ teva ore o fă cea pe curierul. Vorbea cu
voce joasă chiar în faţa uşii pe jumă tate deschise, împă turind din nou o
hâ rtie pe care cu puţin timp în urmă puştiul o dusese spiţerului din rue
Royale şi acum o adusese înapoi cu ră spunsul lui Joseph scris sub
întrebarea lui Honore.
— Asta-i tot, zise şi celă lalt Honore aflat puţin mai în faţa uşii pe
jumă tate deschise, împă turind din nou o cară o privire iscoditoare şi
rugă toare atâ t de obişnuită la copiii sclavilor. Puştiul o luă câ ţiva paşi
pe – coridor, se opri, se ghemui pe jos lâ ngă perete şi curâ nd adormi.
Dintre cei doi Honore, cel mai alb îi întinse celui mai tuc iuriu biletul;
acesta îl luă şi îl restitui fă ră niciun cuvâ nt; întrebarea era:
„Ai vreo veste precisă în legă tură cu duelul?” Şi ră spunsul:
Precis nu va avea loc. Sylvestre mi-a jurat prietenie Pe viaţă ”.
Cei doi fraţi vitregi se aşezară sub o lampă care lumina slab
coridorul şi în afară de faptul că din câ nd în Cnd unul sau altul se
duceau pâ nă la uşă să arunce câ te o Puvire bolnavului sau în direcţia
opusă pentru a potoli u un ghiont dat cu piciorul sforă itul „bă iatului”
Geacei, 9 tă tură toată noaptea discutâ nd în şoaptă .
La cererea unuia, celă lalt explică pe îndelete cum ajun. sese să
fie cu doctorul într-o asemenea clipă de agonie.
Se pare că Clemence, vă zâ nd şi înţelegâ nd imprudenţa
doctorului, plecase de la el hotă râ tă să -i pună pe cineva pe urme.
Spuneamcă s-a dus să -şi caute stă pâ nul. Dă du de el şi deşi nu-l putea
socoti printre prietenii doctorului totuşi, crezâ nd pe bună dreptate în
omenia lui, îi povesti cele întâ mplate. El o porni imediat, cu paşi, după
pă rerea lui, iuţi, să -l caute pe bolnavul imprudent, se trezi greşit
îndrumat de că tre un copil prea sigur pe el şi renunţase la orice
speranţă de a-l gă si, câ nd un geamă t slab de durere venind din
apropiere îl atrase spre o alee unde, jos, nu departe, lipit de un zid şi cu
faţa la pă mâ nt, ză cea doctorul Keene. Honore o.l.c., tocmai îl ridicase şi
îl tră sese pâ nă la intrarea în alee câ nd se ivi celă lalt Honore.
— Şi zici că atunci câ nd te-ai dus la prăvă lia lui Frowenfeld să
întrebi de el ai vă zut-o acolo pe Palmyre de vorbă cu Frowenfeld?
Spune-mi mai exact.
Şi celă lalt, cu o economie de vorbe gravă şi delicată , care dă dea
întotdeauna originalitate spuselor lui, relată ceea ce noi vom dezvolta
în cele ce urmează :
Palmyre nu avusese nevoie de rugă minţi care s-o facă să -l
disculpe pe Joseph. La spiţeria lui Frowenfeld erau mai mulţi „doctori”
decâ t de obicei. Ceva neobişnuit era şi în felul lor de-a vorbi. Nu le
trecuseră pe deplin emoţiile zilei, şi deşi vorbeau – cu un aer de
superioritate despre firea care se aprinde uşor a creolilor şi cu
oarecare dispreţ – despre stră daniile lui Camille Brahmin şi ale lui
Charlie Mandarin de-a porni un ră zboi, se aflau totuşi vizibil într-o
stare de aşteptare. Frowenfeld, susţineau ei, cu felul lui ciudat fusese
necugetat cu toţi creolii aceia înfierbâ ntaţi de la Maspero tocmai câ nd
îşi putea cel mai puţin permite aşa ceva şi cine ştie ce s-ar putea să le
vină în minte să -i facă pâ nă la că derea nopţii. Toate acestea după şi
peste scandalul celă lalt, de dimineaţă , ră mas fă ră explicaţii. Aşa că în
seara aceasta, Joseph şi prietenii în> la fel ca Aurora şi Clotilde în
aceeaşi dimineaţă , erau. cum spunem noi astă zi despre cumpă ră tori şi
vâ nză ţor» „în tabere diferite”, câ nd deodată şi pe neanunţate în mij °”
cui lor îşi fă cu apariţia Palmyre. Câ nd o vă zu Honore, o.lc*;
Îi dă duse deja lui Joseph pă lă ria şi cu multă graţie soeasi cerea
scuze pentru1 greşeala comisă de sclava ei. Palte îşi ascunsese orice
urmă de rană . Emoţiile extraordire din dimineaţa aceea nu-i
pricinuiseră niciun ră u şi nlea perfect să nă tos. Doctorii se strâ nseră în
jur, care pe Plune, care în picioare, absorbiţi de vorbele ei în patois, în
timp ce vreo doi îi traduceau lui Joseph, iar acesta, roşind pâ nă în
vâ rful urechilor, stă tea drept şi asculta totul din a doua gură ,
înclinâ ndu-se din câ nd. În câ nd tă cut. Honore, o.l.c., o privise o clipă -şi
apoi se stră dui să plece. Era printre puţinii care nu auziseră de
scandalul din dimineaţa aceea şi de-asta nu înţelese scena la care
fusese martor. îl rugă acum pe celă lalt Honore să -i spună despre ce-i
vorba şi ară tă tă cut o mare uşurare câ nd i se dă dură explicaţii.
Apoi Honore, rupâ nd tă cerea care se aşternuse, atrase atenţia
fratelui să u vitreg asupra faptului că acesta din urmă are două chiriaşe
pe rue Bienville, la numă rul 19. Acum Honore deveni el povestitorul
spunâ nd totul şi sfâ rşind prin a declara că zarurile fusese aruncate… se
fă cuse restituirea.
Şi atunci cel mai tuciuriu dintre cei doi Honore fă cu celuilalt o
propunere cel puţin uluitoare. O discutară ore în şir.
— O condiţie atâ t de dreapta, zise negustorul, şoptind atâ t de
tare încâ t rentierul îl apucă de cot… o dreptate atâ t de simplă , zise el
mai domol, ar trebui să fie o condiţie uşoară . Dumnezeu e martor – îşi
ridică cu veneraţie privirile spre cer – că dreptul meu la existenţă vine
după al tă u. Tu eşti mai mare.
Omul cu faţa solemnă nu tă gă dui în niciun fel.
Oare ce propunere putea fi aceea care să implice un fapt atâ t de
grav şi la care ultimul ră spuns al lui M. Grandissime să fie „Aşa voi
face”?
Propunerea era ca Honore, o.l.c., să devină membru al casei de
comerţ a lui H. Grandissime, investindu-şi în capitalul ei întreaga avere.
Şi singura condiţie era ca noua denumire a casei să fie Fraţii
Grandissime.
Vasul Pique-en-Terre îşi pierde un membru al echipajului
întrebaţi pe locuitorul de râ nd al New Orleans-ului dacă oraşul lui se
gă seşte pe o insulă şi vă va ră spunde că nu. Se va mira chiar cum de i-a
trecut cuiva prin minte o asemenea idee – pâ nă într-atâ t fusese dată
uită rii insula Orléans al că rei nume la începutul actualului secol se afla
pe buzele tuturora. Dacă Statele Unite trebuiau să cumpere această
mică fâ şie de pă mâ nt pe jumă tate înghiţit de ape sau dacă n-ar fi fost
mai echitabil s-o fure, constituise câ ndva o problemă de politică
naţională , o chestiune de dezacord între republicani şi federalişti. Cei
din Kentucky nu se lă sau deloc, ameninţâ nd că se vor declara imperiu
de unii siguri, dacă nu se va adopta o mă sură sau alta; dar câ nd Primul
Consul se oferi să vâ ndă toată Louisiana, împuterniciţilor noştri le pieri
de tot glasul. Ei fă cuseră demersuri să ceară un fir de pă r din coada
elefantului şi se treziră că li se oferă tot elefantul.
Că ci. insula Orléans – şi insulă a fost pâ nă câ nd generalul
Jackson n-a închis balta Manchac – este o fâ şie îngustă , neregulată şi
plată de pă dure, mlaştină , oraş, prerie şi ochiuri de mare, care se
întinde la est şi la vest, cu Mississippi orientat spre sud-est servindu-i
drept hotar sudic, iar drept hotar nordic un lanţ paralel şi învecinat de
lacuri şi bă lţi cu deschidere spre fluviu prin balta Manchac şi spre golf
prin strâ mtorile insulelor Malheureuse. Oraşul New Orleans se ridică
în partea cea mai îngustă a acestei fâ şii. Dacă te întorci şi arunci o
privire peste partea de nord a oraşului, din clopotniţele lui vezi cu
uşurinţă lacul Pontehartrain stră lucind pâ nă departe spre orizont şi
uimit mă reşti unghiul spre dreapta şi sp1
tâ nga ce constati lacul Pontehartrain se leagă la %st prin
strâ mtoarea Manchac cu lacul Maurepas, iar la est prin Rigolet şi Chef
Menteur cu lacul Borgne.
O ciudă ţenie a deltei fluviului Mississippi este obiceiul care îl au
râ uleţele mai mici de-a fugi câ t mai departe [je cele mari. Fluviul îşi
face propria lui albie şi propriile lui maluri şi continuâ nd an de an prin
secole de revă rsă ri şi tasare să -şi ridice malurile, creează o coamă care
devine astfel un fel de apeduct natural înalt. Alte coame uşor ridicate
marchează cursurile prezente sau trecute ale unor guri mai mici prin
care apele fluviului au gă sit marea. Între aceste coame se află
mlaştinile cu chiparoşi prin ale că ror umbre dese se strecoară tă cute în
ierburile înalte şi unduioase ale preriei bă lţile limpezi, adâ nci şi
întunecate. Iniţial New Orleans-ul fusese construit, pe malul înalt al
fluviului Mississippi avâ nd în spate un bazin cu pă duri şi ape care se
întindea spre nord şi vest, închis de lanţul Metairie şi de lacul
Pontehartrain. Localnicii mai povestesc şi astă zi că pe vremuri apele
bă lţii Sauvage creşteau pâ nă la nivelul stră zii Toulouse. Deşi scă zute
din pricina actualului sistem de drenare a oraşului şi foarte probabil
infectate din cauza aceluiaşi sistem, apele ei continuă să se îndrepte
spre mare urmâ nd un curs orientat aproape spre est şi vă rsâ ndu-se în
Chef Menteur, un fir de apă din încâ lceala de „strâ mtori” dintre lacuri şi
deschiderea golfului. Acum trei sferturi de veac balta Sauvage (sau
Gentilly – prin stâ lcirea denumirii Chantilly) era un canal navigabil de
o frumuseţe sumbră şi să lbatică .
Într-o anume dimineaţă din august 1804 şi prin urmare cam la
cinci luni după ultimele întâ mplă ri relatate, pe câ nd luceafă rul mai
stră lucea încă pe cerul de deasupra S1 Pe apele de dedesubt şi doar un
ochi experimentat putea distinge primele sclipiri ale zilei din
întunericul bă lţii sauvage, ieşi pe apele stră juite de prerii ale lui Chef
enteur un vas mic, trainic, cu un singur catarg, lat şi cu Pescaj mic, al
că rui caracter nevinovat sugerat în primul râ nd de feluritele culori în
care fusese vopsit – să ben pâ nă la linia de plutire şi alb deasupra, cu
diferite albastre şi roşii trase cu gust – era subliniat de Urnele paşnic:
Pique-en-terre (Fluierarul).
Intrâ nd în Chef Menteur vasul lă să impresia că ar vrea să se
întoarcă spre sud; dar vâ ntul nu-i permise acegţ lucru şi peste câ teva
clipe apa începu să se înfiore în urma câ rmei lui iuţi, iar el lunecă uşor
în direcţia lui Pointe Aux Herbes. Dar câ nd trecu de gura canalului, îşi
schimbă cursul şi lă sâ nd pe stâ nga Pointe Aux Herbes, J luă spre Petites
Coquilles, cu intenţia clară de-a trece prin Rigolets.
Nu ştiu cum să descriem bucuria celui care lă sâ nd în sfâ rşit în
urmă umbrele şi întunericul mlaştinii descoperă în faţa ochilor preriile
întinse, împodobite cu flori şi cutreierate de pă să ri ale lacului
Catharine. Nici câ nd ieşi dintre zidurile unei închisori nu simţi un
contrast mai mare; şi în această frumoasă dimineaţă de august
contrastul era dintre cele mai puternice. Ziua se revă rsa peste o
întindere veselă de un verde proaspă t şi înmiresmat brodat cu argintul
şerpuitor al bă lţilor, canalelor, lacurilor şi lagunelor să rate, care
ră spâ ndeau un miros plă cut, parfumul învioră tor al îmbră ţişă rii
ţă rmului cu marea, şi împreună înfrumuseţeau şi înmiresmau
pă mâ ntul fericit, scă ldat în razele ră să ritului de soare. Mlaştini unduite
pline de ovă z să lbatic aplecâ ndu-se istovit ca tinerii să tui de prea
multe plă ceri; întinderi de pă mâ nt mustind de apă ascunse sub
verdeaţa presă rată cu stră lucirea eleşteelor încă rcate de nuferi şi
înfiorate de zborul pă să rilor de apă ; porţiuni mari de ierburi înalte, cu
mii de aripi uimite fluturâ nd deasupra lor; sute de mii de nalbe albe şi
roz bă tâ nd din palme într-un extaz mut şi regina amazoană a florilor
să lbatice, zoreaua, întinzâ ndu-şi mulţimea de hă ţuri, ridicâ ndu-şi
trompeta şi fluturâ ndu-şi stindardul alb, azuriu şi ţoz, garnisită cu
dantelă rii din pâ nză de pă ianjen şi încă rcată de perle şi diamante –
prinos al nopţilor de vară . Cei de pe Pique-en-terre vă zură toate
acestea şi se lă sară cuprinşi de emoţie; că ci, indiferent de ce-ar fi fost
sau nu reuşiseră să fie, erau oameni u> inimile că rora natura fă cea să
vibreze toate corzile. Dint” e ei unul singur, tocmai cel care ar fi trebuit
să vibreze mai tare, dovedea lipsă de sensibilitate, suspina râ zâ nd Ş
apoi râ dea suspinâ nd în faţa tovară şilor să i şi a tutui” °r acestor
frumuseţi, mă rturisind blasfemator că dorinţa i „1*
Îi sale este să se întoarcă la nevasta lui. Trecuseră deja ouă ore
de câ nd se despă rţiseră ! Dar soarele se ridică tot mai sus; Petites
Coquilles a H gj-aş în urmă , apele să rate ale lacului Borgne îşi trimit câ t
vezi cu ochii sclipirile albului şi albastrului orbitor şi câ nd mica
ambarcaţiune pă ră seşte canalul Rigolets, braţele albe ale valurilor o
prind şi o saltă ca pe un prunc jucă uş-un adevă rat triumf pentru
câ rmaci – el este cel are citează , exasperat de des, după nevastă . Încă
de la început, de câ nd se aflau în apele bă lţii Sauvage acesta se
declarase în favoarea canalului Rigolets ca fiind – considerâ nd vâ ntul şi
mareele – cel mai practicabil dintre toate canalele. Acum că trecuseră
cu bine, pentru o clipă uită se mai distreze lamentâ ndu-se că -şi
pă ră sise nevasta şi se umflă triumfă tor în pene. De-aici ’nainte o să mai
îndră znească cineva să -l contrazică pe tema navigaţiei de coastă în
Louisiana? Ştia fiecare canal şi fiecare petec de apă ca abecedarul şi era
în stare să spună mai iute decâ t tabla înmulţirii (la care se cam bâ lbâ ia)
nivelul apei din fiecare canal în timpul refluxului, şi câ te nu erau – Pass
Jean sau Petit Pass, Unknonn Pass, Petit Rigolet, Chef Menteur…
Spre sud, departe la orizont, în golf – Golful Mexic – se iveşte o
pată albă . Cei de pe Pique-en-terre ştiu de cum o vă d că sunt pâ nzele
unui schooner mare. Se adoptă unanim pă rerea exprimată mai întâ i de
soţul fluşturatec care stă tot aplecat, ţinâ nd strâ ns sub braţ fusul
câ rmei şi apoi de că tre un alt membru al echipajului, că schoonerul se
îndreaptă spre Rigolets, va trece pâ nă pe la unsprezece de Pietites
Coquilles şi va acosta în micul port St. Jean, pe balta cu acelaşi nume,
înainte de apusul soarelui, dacă vâ ntul ră mâ ne câ t de câ t cum este.
Pe de altă parte, proprietarul schoonerului îşi închide ocheanul
şi spune unicului pasager de la bord că pâ nza care de-abia se ză reşte
spre Rigolets e un vas mic cu Puntea plină de oameni, probabil un grup
de vilegiaturişti care merg la Chandeleur să pescuiască şi să împuşte
pă să ri şi trece apoi la comentarii asupra talentului mai mare
marinarilor care nu prea ies pe mare, de-a mfnui ambarcaţiuni mici cu
pâ nze.
Încet, încet, cele două vase se apropie. Ajung la J distanţă de la
care se pot auzi vocile şi fiecare îşi anunţiu identitatea, câ nd tâ nă rul de
la câ rmă se lasă brusc p3 vine şi de sub borul lat al unei pă lă rii
pleoştite de paje strigă spre unicul pasager de pe schooner:
— Hei, Charlie Keene!
Iar pasagerul şi mai repede ră spunde:
— Hei, Raoul, tu eşti?
M. Innerarity ră spunse, fă câ nd o paranteză profanatoare, că el
era.
— Întrebaţi-l şi pe Sylvestre! conchise el.
Doctorul cercetă cu privirea un semicerc de aproximativ opt
bă rbaţi, dintre care majoritatea foarte tineri, deşi erau şi vreo doi
că runţi, îmbră caţi în acel negligécte culoare închisă purtat de pescarii
amatori şi pe chipurile lor frumoase cu aerul că de-abia aşteaptă să
facă vreo dră cie, un aer caracteristic creolului câ nd e fă ră guler. 1
 Curajosul doctor simţi că în schimbul de saluturi şansele sunt
împotriva lui.
— Ole, doctore!
— He, doctore, que-ce qui t’après fe?”
— Ho, ho, compere Noyo!**
— Comment va doctore? * * *
Fiecare salut era uşor condimentat cu câ te o vorbă deocheată .
Doctorul în defensivă abordă un zâ mbet de superioritate faţă de
cei tineri şi curtenitor faţă de ceilalţi şi le rosti cordial humele:
— Polyte… Sylvestre… Achile… Emile… ah! Agamemnon.
Doctorul şi Agamemnon îşi ridicară pă lă riile.
Tocmai câ nd Agamemnon se pregă ti să spună ceva, un strigă t
general de reproş îi acoperi vocea; Pique-en-teire venea prea aproape
de schooner şi spre capul lui Raoul începură să zboare întrebă ri şi
ordine furioase, de parcă s-ar fi aruncat cu ouă .
— Hei, doctore, ce-ai mai fă cut? (fie.).
** O-ho, cumetre Noyo! (fie.).
* * * Ce mai faci, doctore? (fie.).
— Messieurs, zise Raoul ridicâ ndu-se puţin, dar con –, nuâ nd
totuşi să stea aplecat peste câ rmă şi scoţâ ndu-şi ă lă ria cu prefă cută
curtoazie, eu mă -ntorc la New Orfeans-N-aş da asta pentru tot peştele
din mare; vreau să -mi vă d nevasta. Mă -ntorc la New Orleans să -mi vă d
nevasta… şi să felicit oraşul pentru absenţa voastră . – îndoială , dojană ,
reproş, zeflemea, blesteme – zâ mbi impasibil la toate.
— Messieurs, trebuie să plec să -mi vă d nevasta.
În mijlocul unor strigă te sporite el dă du câ rma lui Că milă
Brahmin şi luptâ nd cu delicatele lui picioruşe împotriva unor încercă ri
mai mult în glumă de a-l arunca peste bord, se că ţă ră pâ nă la catarg, de
unde cu ajutorul mâ inii întinse de proprietarul schoonerului ajunse pe
puntea celuilalt vas. Fluierarul se întoarse şi scuturâ ndu-se puţin îşi
întinse aripa netedă şi porni să lunece peste ape.
— Doctore Keene, ia uite! M. Innerarity ridică o mâ nă care avea
pe al treilea deget obişnuita verighetă purtată de orice mire creol. Ce
aveţi se ziceţi de asta?
Doctorul simţi o slă biciune în tot corpul urmată de un fior de
mâ nie. Să rmanul nu-şi putea imagina vreo idilă care să n-o includă pe
Clotilde Nancanou.
— Cu cine te-ai însurat?
— Cu fata care e cel mai frumos în oraş.
Cel care punea întrebă rile se controlă .
— Hm, ră spunse el strâ ngâ nd din ochi.
Raoul aşteptă o clipă să audă un comentariu mai amabil şi
dâ ndu-şi seama că spera în zadar, îşi luă brusc o încâ ntă toare expresie
admirativă .
— Vai, vai! Doctore, ce bine arate la voi.
De fapt, doctorul ară ta ca un om care nu mai are mult de tră it. Pe
faţă îi trecu un zâ mbet de umor amar şi se uită primprejur după un loc
unde să se aşeze, zicâ nd:
— Frowenfeld ce mai face?
Raoul luă o atitudine extaziată şi întinse mâ na de Parcă doctorul
nu se putea să nu i-o strâ ngă . Inima bolnavului se fă cu grea ca plumbul.
„Frowenfeld* a cucerit-o”, se gâ ndi el.
Şi reticent
— Ei? întrebă încruntâ ndu-se neră bdă tor totodată ; şi Raoul
exclamă :
— Mi-am vâ ndut pentura!
Doctorul nu se putu abţine să nu râ dă .
— „Umbrele maeştrilor”?
— Nu; „Louisiana refuzâ nd se intre în Uniune”. 1
Doctorul îşi recunoscu greşeala.
Cei doi traversară puntea urmă rind umbra pâ nzei care se
legă na. Doctorul se întinse într-un hamac legat destul de jos, iar Raoul
se aşeză pe punte à la Turque”.
— Hai, hai, Raoul, spune-mi ce se mai aude?
— Ce se mai aude? Nu ştiu. Aţi auzit de duel?
— Nu cumva…
 — Ba da!
— Agricola şi Sylvestre?
— Pe naiba! Nu! Burr şi Aminiltong; în New Jersy… în iunie
trecute. Colonelu’ Burr, el…
— Of, prostii! da. Ce mai face Frowenfeld?
— Bine. Ia ghiceşte chit vâ ndut pentura mea.
— Cu câ t?
— Două sute şi cinzeci.
— Se lungi cu coatele pe punte şi sprijinindu-şi capul într-o
mâ nă – Cred che îmi pare ră u che a vâ ndut-o.
— Nu mă mir. Honore ce mai face? Spune-mi ce s-a mai
întâ mplat. Nu uita că am fost cinci luni plecat.
— Nu, eu sunt foarte bucuros che am vâ ndut-o. Cum? Ha! Cred şi
eu! Dache n-ar fi fost aşa azi n-aş fi eu chesetorit. Ce, m-aş fi putut eu
chesetori cu ce pletea la mine profesoru’ Frowenfel? Doizeci şi cinci
dolari pe lune? Doctore Keene, un gentleman nu poate se
chesetorească dache n-are cinzeci dolari pe lune! Dache nu eram artist,
nu aş fi chesetorit; pe cuvâ ntu’ meu.
— Da, zise doctorul, ai dreptate. Acum spune-mi noută ţile.
— Ştiţi, Congresu’ ă la o şa fache…
— Raoul, ajunge! Ştiu că Congresul a împă rţit provincia în două
teritorii; ştiu că voi creolii credeţi ca v-aţi pierdut toate libertă ţile; ştiu
că oamenii sunt în mare fierbere pentru că nu li se permite să -şi aleagă
prjii conducă tori şi propriile Adună ri Legislative şi că cauza asta în
Opelousas şi Attakapas au devenit mai furioşi decâ t propriile vite.
Noi am avut două întâ lniri în legheture cu asta, îl întrerupse
Raoul; cumnatu-meu a vorbit la amâ ndoue!
Cine?
— Charlie Mandarin.
— Mă bucur, zise doctorul Keene – ceea ce era adevă rat. În plus,
mai ştiu că Laussat a plecat în Martinica şi că americanii au un ziar al
lor şi că bumbacul a ajuns să se vâ ndă pe nimica toată . Acum ce vreau
să ştiu este ce-mi mai fac prietenii. Ce-a fă cut Honore? Frowenfeld? şi
Palmyre… şi Agricole? M-au silit să plec de-aici, de parcă aş fi fost prins
încercâ nd să -mi tai beregata. Povesteşte-mi totul.
Şi Raoul îi puse pe artist şi pe mire să facă loc povestitorului şi
se apucă de povestit. – * Turceşte (fr.).
Noută ţile
— Vă ru-meu Honore… se poate spune che el şi-a tră dat familia.
— Cum aşa? întrebă doctorul Keene cu o batistă peste faţă ca să -
i apere ochii de soare.
— Aşa bine… nu-i nicio îndoiale! Nu dat el toţi bani la Aurora de
Grapion?… o sute şi cinzeci de mii de dolari? Ca şi cum i-a zis, „Uite
bani cari unchiu’ meu a furat de la soţu’ teu”. Ha! Chind o s-o jur eu pe
un vraf de Biblie înalt chit mine che Agricole a chiştigat pe drept
plantaţia ă la!… Dache am vezut cu ochii mei? Nu, dom’le; eu nu trebui
se ved! O s-o jur doar! Ha!
— Şi chiar au primit banii, ea şi fiica ei?
— Ea şi fiica ei… chiar au primit banii, domnule! Ce ziceţi?
Acuma stau splendid pe rue Royale deasupra de la spiţeria
profesorului Frowenfel.
— Pă i cum deasupra spiţeriei, că doar spiţeria nu are etaj.
— Oho, amice! Profesorul Frowenfel s-a mutat! Ve amintiţi casa
aia mare, noue cu doi etaj care tocmai s-a terminat în fue Royale, puţin
mai sus de unde era prevelia lui? Ezact acolo am deschis noi un
prevelie mare! Şi asculte! Credeţi che Honore nu şi-a tredat familia?
Madame Nancanou şi fiica ei locuiesc sus şi primesc cea mai bune lume
din Province!… şi eu?… jos… şi fac pilule! Dreptate-i asta?
Dar doctorul Keene, fă ră să se aştepte la această ultima
întrebare, se gră bise să pună el una:
— Frowenfeld stă în pensiune la ele?
— pf! În pensiune! N-ar lua ele în pensiune nici pe marele
Marquis de Casa Calvo! Nici pe Honore Grandisime nu creua un Şi n-ci°
regine jjn lume n-ar putea se stea în pensiune acolo! Nu, ciorn-le!… Da!
eu tot zic che sunt nişte doamne splandide. cu şi soţia mea le ştim bine.
Şi Honore… şi de el cred che e un gentleman splandid – După o scurtă
pauză reluă suspinâ nd fericit.
— Mie nu-mi pase, eu sunt însurat. Chind un om e însurat, nu-i
pase. Da’ cred che Honore n-ar fi trebuit se fache celelalte lucru în vecii
vecilor.
— El şi Frowenfeld se duc des în vizită pe-acolo?
— Doctore Keene, continuă Raoul fă ră a da atenţie întrebă rii, ve
întreb pe şleau, nu ghesiţi che este groaznic se face ca Honore?
— Ce-a fă cut?
— Ce? Nu ştiţi? Nu aţi auzit che a luat asociat un negru?
— Cum adică ?
Doctorul Keene îşi trase batista de pe faţă şi-şi ridică puţin capul
slă bit.
— Chiar aşa! A luat de asociat pe mulatru’ el a de-şi zice Honore
Grandissime, domnule!
Doctorul îşi lă să din nou capul jos şi-şi puse iar batista pe faţă .
— Ce zice familia de treaba asta?
— Pei, pot se spune ceva? Asta i-a salvat de la ruina! Da’ în
acelaşi timp eu unu cred che este o ruşine. Nu che foloseşte banii, da’
numele care l-a dat firmei… Grandissime Frères! Dache n-ar fi fost
banii lui am fi. prins pe gentlemanu’ asta mulatru şi l-am fi dat prin
smoale şi pene. Auzi, Grandissime Frères! Agricola nu mai vorbeşte
nimic cu veru-meu Honore. Da’ eu cred che nu-i bine. Ce credeţi,
doctore?
În seara aceea, la lumina lumâ nă rii, Raoul o fă cu pe subţirica şi
vesela lui soţie să -şi pună braţul pe după Suul lui, într-o îmbră ţişare
tandră ; dar doctorul Keene ză bovi toată noaptea în suburbia St. Jean.
Simţea că -i Pseşte curajul moral să se confrunte cu rezultatele aces-l
ultime cinci luni. Haideţi să le înţelegem noi mai bine.
O familie indignată şi o prăvă lie devastată într-adevă r peste
capul lui Honore Grandissime trei cuse o furtună crâ ncenă . Luat pe sus
şi purtat de ea (i se pă ru lui, fă ră voie, se simţise aruncat de colo-col?
chinuit, sfâ şiat, luptâ nd pentru o gură de aer curat.ro &! tind ce trebuia
ca într-o stare de delir, fă câ nd ce trebuia ca mâ nat de un instinct
disperat şi trezindu-se în toate cazurile şi la toate cotiturile că
împrejură rile îşi râ d de el, nelă sâ ndu-i nicio urmă de merit. Aşa i se
pă rea lui. Restituirea la care se gâ ndise atâ ta fusese realizată . În
dimineaţa câ nd Aurora şi Clotilde se aşteptaseră să fie date afară în
stradă fă ră niciun acoperiş, ele veniră în biroul să u particular şi îi
prezentară contul în posesia că ruia le pusese chiar el în seara
precedentă . Honore îl onoră pe loc. Pentru cele două doamne care îşi
simţeau inimile mişcate de recunoştinţă pâ nă la lacrimi, el era – cum
stă tea în faţa lor calm, neclintit, mâ nuind ascuţişul faptelor cu
rapiditatea firească a omului obişnuit cu asemenea. lucruri, zâ mbind
curtenitor şi stă pâ n pe sine, ză – dă rnicind explicaţiile lor de
recunoştinţă – pentru ele, ziceam, cel puţin pentru una din ele, el era
„regele tuturor gentlemenilor”. Dar în acelaşi timp, în el se ridica
nevă zut un torent de emoţii, care să ltau, biciuiau, se rote-au în
vâ rtejuri dar nu pregetau să se bulucească înainte de-a lungul albiei
ascunse, neprevă zute, a intenţiei sincere.
Cealaltă restitutire, care numai cu două zeci şi de ore mai
devreme pă rea un adevă rat sacrificiu de sâ n*N deveni un mijloc de
salvare personală . Honore, o. l-cp t
I mai mare. Remarca fă cută de Honore în noaptea fratg-easeră în
coridor la uşa doctorului Keene, descind rerpţui la existenţă ” a celui
mai tâ nă r nu fusese decâ t pl e „C1 jnei discuţii pe care o avuseseră ei
doi în Europa. Rr – n relaţiile lor exista o familiaritate pe care Louisi-
A00 fi permis-o şi odată , pe câ nd vorbeau pe tema ana Etă ţii lor
comune, omul liber de culoare, înclinat melancolie, spusese:
Tu eşti fiul legitim al lui Numa Grandissime; eu aveam niciun
drept să mă nasc. Dar Honore ră spunse repede:
— f) După legile fă cute de om, poate; dar după legile l eptă ţii
dumnezeieşti tu eşti fiul legitim şi eu sunt cel care n-ar fi trebuit să mă
nasc.
Dar, întors în Louisiana, acceptâ nd odată cu îngă duitoarea şi
învechita filosofie a conservatorismului pă catele societă ţii, el dă duse
uită rii drepturile nerevendicate ale pasivului să u frate vitreg. Contactul
cu Frowenfeld îi ră pise plă cuta toropeală a minţii, iar desele apariţii ale
tizului să u tuciuriu deveniseră pe nesimţite o tă cută personificare a
reproşului. Întorsă tura lucrurilor îl aduse faţă -n faţă cu problema
restituirii pe care o rezolvase. Dar el cum ieşise din toată povestea?
Ieşise beneficiarul acestei restituiri, salvat de la faliment datorită unei
înţelegeri care nu-i adusese mulatrului decâ t o recunoaştere publică a
înrudirii cu el, ceea ce i se cuvenise dintotdeauna. Ce umilinţă amară !
„Honore ştia ce face; Honore avea informaţiile lui; cu toţii îl
autorizaseră pe Honore; şi Honore, deşi s-ar fi putut să aibă unele idei
şi comportă ri mai ciudate, do-Dindite în timpul nefericitei lui şederi în
stră ină tate, era un om pe care puteau să se bizuie că va apă ra
interesele lamiliei”.
Udă – un „dintre ei se apucară chiar să şi ha, ha! Honore o să le
arate el yankeilor! stâ rne. gră biră să -l caute la birou sau în alte pă rţi ca
să : ă lorea că lduros mâ na tâ nă rului şi prevă ză toruluf lor apă nici r după
cum am vă zut, nu reuşiră să dea de el; nuia nu-i trecu prin cap să -l
caute în tabă ra inamicului (Bienville, 19) sau pe retrasul izlaz comunal
h-l afara oraşului, vorbind cu sine însuşi la ceasul arnure 1 ’1
fantomatic; iar în dimineaţa urmă toare în timp ce Auroia şi Clotilde
stă teau înaintea lui în cabinetul particu—9 cercetâ nd mai întâ i pe faţă
şi apoi pe dos două cecm exorbitante pentru sume egale, care urmau a
fi m-aş II la Philadelphia, strigă tul „tră dare!”, ajunse în zbor pâ jjf la
aceşti Grandissimi ră maşi de-a dreptul nă uciţi, urmat de vestea că în
templul Grandissimilor (birourile lui Ho nore) se stinsese flacă ra sacră ,
că Dalile în dublu exem” plar că rau de-acolo tezaurul sfâ nt şi că un
individ spurcat şi necircumcis – care mai era şi o.l.c. – urma să fie
iniţiat în tainele preoţeşti cunoscute numai de Grandissimi.
Aurora şi Clotilde se aflau încă acolo câ nd diverşi membri ai
familiei începură să sosească şi să -şi anunţe prezenţa printr-un nervos
joc de umbre pe uşa de sticlă a biroului personal al lui Honore; câ nd
unul, câ nd altul îşi fă ceau de lucru cu clanţa şi după o vreme, cu feţe
neliniştite îşi bă gau capul pe uşă ridicâ ndu-şi pă lă riile în semn de salut
şi înaintau pâ nă spre jumă tatea încă perii; dar Honore le arunca doar o
privire şi cu un zâ mbet deopotrivă curtenitor, autoritar şi pasager
spunea:
— Bună dimineaţa, Camille (sau Charlie – sau Agamemnon,
după caz), o să stă m de vorbă mai tâ rziu; te rog, dacă nu te superi,
închide uşa.
Ca pentru a complica şi mai mult lucrurile, cele două doamne
asemenea unor copile speriate salvate din ghearele primejdiei, se
agă ţau de salvatorul lor. Doreau ca el să le administreze averea. Ah!
femeia! Cine mai ademeneşte ca ea? Dar Honore zise categoric „nu” şi
le ară ta pericolul unui asemenea aranjament… – în cazul că aş muri
subit, aţi putea avea necazuri cu executorii mei.
Gâ nditoare, cele două frumoase îi dă dură dreptate; dar în
pieptul Aurorei o puternică bă taie a inimii ră spunse în secret că în acel
caz, ea una nu va mai avea nevoie de bani… la mă nă stire.
N-ar vrea Monsieur să consimtă cel puţin să le „— jj consultant
în chestiuni financiare?
K nore îşi drese glasul, începu o frază de două ori I – n cele din
urmă spuse:
Ş 11 yg ya trebui un reprezentant; cineva care să se $ integral de
toate afacerile dumneavoastră ; cineva
„Sr-ui-inteligenţă şi integritate să vă puteţi bizui pe pe a L
l!” De pildă , cine? întrebă Aurora.
— Aş spune, fă ră ezitare, profesorul Frowenfeld, spinii După
cum ştiţi neplă cerea pe care a avut-o ieri lă murit. Nu ştiaţi? Da. Nu e
ceea ce se cheamă un Sin întreprinză tor, dar… cu atâ t mai bine. Luat
una peste alta l-aş alege mai degrabă decâ t pe toţi ceilalţi; dacă vreţi…
Aurora îl întrerupse. Avea în ochi o înverşunare prost deghizată
şi în voce un tremur uşor pe care nu se aşteptase să şi le tră deze. Cu
ochiul să u ager, deşi calm, Honore Grandissime vă zu toate acestea şi se
simţi stră bă tut de un fior de emoţie.
— Sieur Grandissime, îmi asum riscul; doresc să vă ocupaţi
dumneavoastră de banii mei.
— Dar, maman, interveni Clotilde, întorcâ nd o privire spre
mama ei, dacă Monsieur Grandissime ar prefera să nu…
Speriată de ceea ce spusese, Aurora se ridică . Clotilde şi Honore
fă cură acelaşi lucru, şi Honore spuse:
— Dacă se va ocupa profesorul Frowenfeld de afacerile
dumneavoastră , nu le voi considera ca ieşite cu totul din sfera
preocupă rilor mele. Noi doi suntem prieteni foarte buni.
Clotilde se uită la mama ei. Cei trei schimbară o privire.
Doamnele îşi dă dură consimţă mâ ntul şi se întoarseră să plece, dar M.
Gradissime le opri.
Cu permisiunea dumneavoastră , trimit pe cineva să -l cheme.
Dacă vreţi să mai luaţi loc…
Ele îi mulţumiră şi îşi reluară locurile; el se scuză , „ecu în biroul
mare şi trimise pe cineva să -l cheme Pe spiţer.
j întâ lnirea lui M. Grandissime cu rudele lui se dovedi unoasă .
Aurora şi Clotilde auziră disputa începâ nd, scâ nd, descrescâ nd,
izbucnind din nou şi atenuâ ndu-se.
Auziră paşi grei plimbâ ndu-se de colo-colo, palme bă ti în mese
şi pumni bă tâ nd în birouri, auziră afirmaţii gr I de priceput, contra-
argumente de neînţeles şi râ sete iwă nice; şi în mijlocul acestora, cu
vocea unui om stă pâ n el, vorbele clare şi netulburate ale lui Honore,
ră sunâ nji atâ t de înă lţă tor, de frumos, în urechile Aurorei, încâ t câ nâ il
Clotilde se uită la ea cum stă tea nemişcată cu ochii exta ziaţi ridicaţi
spre ceruri, aceasta îşi coborî privirile sprel ea cu o sclipire de
entuziasm şi zise încet:
— Parcă ar fi glasul Sfâ ntului Gabriel! şi se roşi toată
Clotilde ră spunse cu o privire fericită , plină de tilc care spori
roşeaţa din obrajii Aurorei şi apoi, aplecâ ndu-se afectuos spre ea fă ră
a-şi lua privirile de pe ochii ei zise:
— Maman, ai consimţă mâ ntul meu.
— Ştrengă riţo! exclamă Aurora. Aşteaptă să mă hotă ră sc eu mai
întâ i!
Pe unii dintre ai lui, Honore îi domoli; pe alţii îi fă cu să tacă . îi
pofti pe toţi să -şi ia pă mâ nturile şi banii de sub administrarea lui şi
unii acceptară invitaţia. Aceştia respinseră cu dispreţ la plecare sfatul
lui de-a vinde, politica adoptată de ei atunci şi ră masă neschimbată ,
fiind acea atitudine de „totul sau nimic”, care pe mă sură ce se scurseră
anii îi vlă gui de toate averile sugâ ndu-le tot sâ ngele din vine în acele
faimoase tribunale ale Louisianei, nişte lipitori mai ceva decâ t
ventuzele. Nepoţii lor pot fi vă zuţi astă zi peste tot în perimetrul
vechilor stră zi Esplanade şi Rampart, ţinâ nd fruntea sus într-o să ră cie
de nedescris, pă strâ ndu-şi nobleţea printr-un neclintit respect faţă de
sine, şi satisfă câ ndu-şi mâ ndria poetică şipatetică printr-o nesecată
revoltă ancestrală împotriva bunului simţ”.
— Asta e Agricola, şopti Aurora cu fruntea ridicată şi ochi
dilataţi şi bă nuitori, câ nd o voce adâ ncă bubui peste toate celelalte.
Agricola se dezlă nţui.
— Unchiule, îl auzi curâ nd Aurora pe Honore zicâ nd. vrei să ies
din propriul meu birou?
În clipa aceea intră Joseph Frowenfeld, oprindu-se cu o mâ nă pe
grilajul de la ghişee. Nimeni nu-l observă , r. g je Honore care-l aştepta
şi care cu un gest tă inHI pofti să intre în biroul lui personal.
plecă m noi de-aici fă ră nicio pă rere de ră u! zise
cola strâ ngâ ndu-şi cu o privire aruncată roată o suită tineri
însoţitori şi ieşind pe scă ri jos în galerie, netulat de mirosul pâ inii
calde. Pe trotuar începu să ţină al” discurs celor ce îl urmaseră .
1111 Le spuse că în vremuri ca acelea toţi cei ce iubesc rbertaW
ar trebui să umble înarmaţi; că venise epoca – selă ciunii; că numai prin
înşelă ciuni cei din Louisiana fuseseră vâ nduţi ca \ iţele unei naţii de
parveniţi, ca să fie tâ râ ţi în faţa juraţilor pentru că reclamă dreptul
omenesc de-a face come rţ liber şi de-a cură ţa pă mâ ntul de şerpii din
slujba guvernului; că aşa-zisele legi fuseseră fă cute într-o menghine de
tortură , iar Congresul care se angajase să le dea şi lor toate drepturile
cetă ţenilor americani – halal favoare! – se pregă tea să le ia de sub
picioare pă mâ ntul câ ştigat prin naştere şi să -i lase în vâ nt, victime
pă să rilor de pradă ale imigraţiei americane. Da; o epocă a înşelă ciunii!
Apostolii ei, zicea el, chiar şi în clipa aceea se agitau printre
concetă ţenii lor, complotâ nd, distorsionâ nd lucrurile, influenţâ nd,
corupâ nd şi otrăvind minţile nobile, sincere şi nebă nuitoare ale
creolilor. De luni de zile aceşti oameni ră bdă tori şi paşnici permiseseră
ca asemenea uneltiri diavoleşti să continue. Dar să tof continue la
nesfâ rşit? (Strigă te de „Nu!”, „Nu!”). Vâ ntul dinspre sud aduce miros de
sâ nge alb. Dessalines şi Christophe şi-au reluat opera infernală . Şi
Virginia tremură pentru siguranţa mamelor şi fiicelor ei albe. Nu ştim
ce se urzeşte pe plantaţiile din Louisiana. Dar ştim că în faţa tuturor
acestor lucruri prelaţii înşelă ciunii stau la Washington permiţâ nd unor
oameni să vorbească plini de compă timire despre „sclavul negru” fă ră
să -i strâ ngă de gâ t; ştim şi altele, mai rele: ştim că un mulatru a cerut
drepturi egale de la un membru al nobilimii din Louisiana şi că acele
drepturi sacre i-au fost cedate în mod tră dă tor şi laş. De ce nu ne-am
ridicat jen> °înd inimile tuturor erau tulburate? Ră bdarea aceşti popor
ar fi absurdă dacă n-ar fi atâ t de sfâ ntă . Dar a sosit ceasul câ nd
Louisiana trebuie să se apere sin Su a I Dacă e cineva aici care să nu
vrea să lupte pentru pă mâ ntul, drepturile şi puritatea rasei lui, să sun v
(Strigă te de „Pornim acuma!”, „Dă -ne un conducă tor u „Arată -ne
calea!”).»
— Rude, prieteni, continuă Agricola, să ne strâ ngpr-y la miezul
nopţii în faţa casei acestui mulatru pe a l-am tot cruţat de prea multă
vreme. Veniţi înarmaţii Aduceţi o bucată de frâ nghie groasă . Pâ nă
dimineaţă tob domnii de culoare o să -şi cunoască locul mai bine decâ t
astă zi; o să ne înţelegem! O să -i punem pe negrofili să mai mediteze
puţin.
Le fă cu tuturor semn să plece.
Cu un „ura!” toţi cei din jurul lui plecară . Întâ mplarea îi duse pe
rue Royale; câ ntau un câ ntec; ajunseră la prăvă lia lui Frowenfeld. Era o
firmă americană . Asta pleda împotriva ei. Era bâ rlogul unui vră jitor –
(după cum vedeţi se merge în crescendo); proprietarul ei refuzase pe
câ ţiva dintre cei prezenţi să -i angajaze, pe alţii îi refuzase să le vâ ndă
pe credit, condamna cu neruşinare pâ nă şi cele mai acceptate pă cate
ale creolilor, doar cu o zi înainte fusese lovit la cap; toate acestea
pledau împotrivă . Dar, ce era mai ră u, clă direa aparţinea lui o.l.c. Şi,
culmea ghinionului, Raoul se nimerise în uşă şi câ ţiva din verii lui se
opriră să schimbe câ teva vorbe cu el. Mulţimea se opri şi ea. Un anonim
– care încă mai câ nta – exclamă : „Asta-i locul!” şi aruncă două că ră mizi
în geamul de la vitrină . Cu un strigă t de mâ nie ră zbună toare Raoul se
dă du înapoi şi scoase un pistol, dar un vă r de-al lui i-l smulse din mâ nă ,
iar alţi trei îl apucară în ciuda protestelor lui disperate şi îl traseră de-o
parte, fericiţi că reuşiseră să -l scoată de-acolo teafă r. În zece minute
casă lui Frowenfeld era cu ferestrele sparte, cu uşile date de pereţi,
plină de tot felul de resturi de nerecunoscut şi scă pată de fă cliile
torţelor numai datorită unui zvon întâ mplă tor că vine poliţia
guvernatorului şi a panicii în care intrase mulţimea drept urmare.
Joseph se afla în clipa aceea în biroul personal al lui M.
Grandissime, de vorbă cu el şi cu cele două doamne, iar Aurora tocmai
spunea:
— Oricum, Sieur Frowenfel, bine che pine la urme aţi fost de
acord! şi dă du să -şi ia vă lul din poală , câ nd Raoul dă du buzna în
încă pere, furios şi leoarcă de sudoare.
Sieur Frowenfel, ruşinat la noi! Farmasia nos7 fecut praf!
Pentura mea s-a dus! Se lă să pe un scaun şi izbucni în plâ ns.
Vom învă ţa oare vreodată să ne pă stră m locurile pâ nă , grim
sigur care e necazul? Raoul habar n-avea ce «pricire îl aştepta. Polyte,
după cum se află a doua zi, se oezise înă untru după prima salvă de
proiectile şi în t’mP ce O Ştergeau veseli cu borcane de pomezi şi
flacoane cu apă distilată , o luă în braţe şi o scoase de acolo nevă tă mată
pe „Louisiana” refuzâ nd ferm şi pâ nă la sfâ rşit să intre în Uniune. Poate
că nu e prematur să adă ugă m că peste aproape patru să ptă mâ ni, câ nd
Raoul anunţă că se „logodise”, Honore Grandissime cumpă ră pictura şi
o donă unui club de cunoscă tori înnă scuţi.
Deasupra noii prăvă lii
Întâ mplarea cu doamnele Nancanou să se instaleze deasupra
spiţeriei lui Frowenfeld, surveni destul de amuzant în felul urmă tor: Se
nimeri ca respectiva clă dire să fie aproape terminată la data câ nd i se
distruseră lui Frowenfeld toate bunurile; atunci el închirie noul parter.
Proprietar era Honore Grandissime, o.l.c. Fiindcă el se ascundea de
duşmanii lui, Joseph trată cu un angajat al acestei persoane, un om
remunerat cu totul necorespunză tor. Pe vremea aceea, cum se mai
obişnuieşte şi astă zi în vechiul cartier francez, erau frecvente cazurile
câ nd persoane, chiar bogate, îşi aranjau locuinţele deasupra unor
prăvă lii, iar casele se construiau ţinâ nd cont de o asemenea împă rţire.
De aici, atâ tea clă diri astă zi în stră zile Chartres şi Deeatur precum şi în
stră zile care le leagă – cu balcoane, lucarne şi uneori chiar foişoare
deasupra prăvă liilor. Această clă dire atrase privirile şi stâ rni admiraţia
Aurorei şi Clotildei. Încă perile destinate prăvă liei erau complet izolate.
Printr-o mare porte-cochere, care se deschidea spre trotuarul
perpendicular pe cel unde se gă sea colţul de la faţada prăvă liei intrai
într-un gang lat şi înalt, cu ziduri verzi şi pavat cu dale colorate şi chiar
unde acest gang (sau coridor, cum l-au numit întotdeauna creolii)
dă dea într-o curte însorită , de jur-împrejur cu straturi înguste de flori
– ajungeai la o scară lată ducâ nd spre holul situat deasupra
„coridorului” şi spre saloanele de deasupra prăvă liei. Totul era pe
placul celor două doamne. Aurora avea să afle de îndată ce fel de
prăvă lie urma să se deschidă jos şi dacă se dovedea fă ră cusur, avea să
închirieze etajul fă ră multă vorbă .
Ziua urmă toare zise:
Clotilde, frumoaso, am semnat contractul de in Jffnseamnă că
prăvă lia de jos va fi ocupată de…
cint! Ghiceşte?
Ah!
— Cred că de un pharmacien!
Clotilde îşi mişcă buzele ca pentru a zâ mbi, apoi se ră zgâ ndi şi
roşi ofensată .
— Nu…
Sieur Frowenfel … ah, ha, ha, ha!… ha, ha, ha!
Clotilde izbucni în lacrimi.
Cu toate acestea se mutară – era scris în contract; şi la fel fă cu şi
spiţerul; şi probabil că niciodată pâ nă atunci şi nici de-atunci încolo doi
tineri îndră gostiţi cu judecată nu se purtară unul faţă de celă lalt cu
atâ ta frică laşă – asta doar pentru un timp. Mai tâ rziu, şi după repetate
sfaturi date fiecă ruia în parte precum şi amâ ndurora deodată , Honore
Grandissime reuşi să -i convingă că Clotilde şi-ar putea folosi excelent o
parte din avere pentru a întă ri capitalul foarte redus al lui Frowenfeld
şi a-i umple prăvă lia cam goală ; şi astfel, roşind îngrozitor, cei doi
semnară obişnuitele clauze prin care deveneau asociaţi.
Frowenfeld ajunse unul din obişnuiţii casei, Honore nu; din clipa
câ nd vă zu banii celor două doamne investiţi în mod satisfă că tor,
Honore se ţinu la distanţă . E plă cut să amintim aici că nici Aurora şi
nici Clotilde nu-şi risipiră neaşteptatele achiziţii; îşi mobilară camerele
foarte frumos la un preţ modest, iar salonul cu eleganţă artistică , nu
extravaganţă , şi pentru a pă stra mai bine convenienţele, angajară ca
menajeră o doamnă scă pă tată ; dar, deşi cumpă tate în toate celelalte
privinţe, amâ ndouă că zură de acord asupra unei cheltuieli temerare.
Aproape în toate după -amiezile vehiculul putea fi vă zut pe Terre
aux Boeuf, în Bayon sau pe Tehoupitoulas; şi din pricina frumuseţii
ră pitoare a ocupantelor lui, deveni cunoscut sub denumirea de
„meteorul”.
Izitele lui Frowenfeld nu erau deloc rare; insista ca Clotilde să
ştie ce se fă cea cu banii ei. Fă ră să ne lă să m pradă plă cerii de-a studia
permanenta desfă şurare a gâ ndurilor lui, putem afirma că în acest
anotimn 1 creşterii universale, propria lui creştere deveni mai pidă ;
dragostea îi intrase în sufletul încă închistat ai menea unui Cupidon
într-un boboc de trandafir şi ă c-., fă câ ndu-şi loc, îl silea să se deschidă
larg. Totuşi ni reuşise încă să -i dea şi curaj. Aurora obişnuia să se stre 4
coare afară din salon şi în cine ştie ce colţişor izolat al holului să -şi
ridice în sus mâ inile împreunate şi să trea că prin toate fazele unei
veselii zgomotoase.
„Prostuţa!” – fă cu ea în şoaptă la adresa propriei fiice această
remarcă mă gulitoare – „prostuţa se teme de-un iepuraş!”
— Uită -te la tine! îi zise ea Clotildei într-o seară după ce Joseph
plecase, ai pretenţii că eşti creolă !
Dar se aştepta la prea mult. Nimic nu înspă imâ ntă o fată care
roşeşte mai mult decâ t un bă rbat care roşeşte. Şi în afară de asta – deşi
uneori într-adevă r mai fă ceau unele digresiuni – Clotilde şi asociatul ei
se întâ lneau ca „să discute afaceri” în cel mai literal sens cu putinţă .
Aurora, după câ tva timp, îşi luase banii în propria-i pă strare.
— S-ar putea se fi pradat iar, Sieur Frowenfel, îi spuse ea.
Dar câ nd el aminti că şi averea Clotildei era expusă aceleiaşi
posibilită ţi. Aurora ră spunse:
— Ah! şi Clotilde s-ar putea se fie pradat!
Dar cu toată exuberanţa Aurorei, pe cerul ei tot exista un nor.
Ştim însă că numai atunci câ nd sunt nori pe cer vedem nuanţele cele
mai trandafirii; la fel şi cu Aurora, într-o seară , după ce auzise portiţa
din masiva porte-cochere închizâ ndu-se după trei vizitatori, dintre
care pe unul îl respinsese cu o să ptă mâ nă în urmă , de al doilea plă nuia
să se desc Qtorosească în acelaşi mod, iar ultimul era Joseph
Frowenfeld, Aurora începu veselă s-o tachineze pe Clotilde şi să -l
ridiculizeze în hohote de râ s pe „profesor” încâ t Clotilde ar fi izbucnit
din nou în plâ ns dacă brusc, în mijlocul râ sului, Aurora nu şi-ar fi
îngropat faţa în palme fugind din cameră cu ochii în lacrimi. Unul din
preţurile pe care le plă tim pentru că suntem veseli este că nimeni nu
crede că ne-am puK* face vreo grijă sau că am putea avea vreun necaz,
tea Ceind (în cine ştie ce moment balonul veseliei se ” flă Prea are
plesneşte. Aurora plâ ngea de multe un „iji chiar şi noaptea aceea,
Clotilde se trezi, deschise nohii şi îşi vă zu mama ridicâ ndu-se de pe
pernă şi râ urind aşezată în pat lâ ngă ea; luna, stră lucind puteac’prin
grilajul ferestrei dezvă lui cu claritate capul r – Or plecat, faţa îngropată
în palme şi pă rul negru re-Uă rsat în bucle peste umeri, ascunzâ nd pe
jumă tate pieptul bogat brodat al că mă şii ei de noapte albe ca ză pada şi
risipindu-şi abundenţa în jurul mijlocului ei şi pe aşternutul uşor, de
vară . În faţa Aurorei pe cearşaf era un petec de hâ rtie albă . Clotilde nu
încercă să descifreze ce scria pe el; dar recunoscu din vedere hâ rtiuţa
care că zuse din bilanţul contului lor în seara de nouă martie. Aurora îşi
luă mâ inile de pe faţă – Clotilde închise ochii, o auzi pe Aurora punâ nd
hâ rtiuţa în sâ n.
— Clotilde, rosti ea uşor.
— Maman, ră spunse fiica deschizâ nd ochii, întinzâ nd braţele şi
tră gâ nd spre ea capul fiinţei dragi.
— Clotilde, odată ca niciodată m-am trezit aşa şi în timp ce tu
dormeai, m-am dat jos din pat şi am fă cut un legă mâ nt cu Monsieur
Danny. Oh! A fost un pă cat! Dar acum nu mai pot face asemenea
lucruri; de-atunei m-am speriat. N-o să mai fac aşa ceva în vecii vecilor.
N-o să mai pă că tuiesc câ t voi tră i.
Buzele li se împreunară într-un să rut fierbinte.
— Scumpa mea scumpă , Clotilde, ară ţi atâ t de frumoasă cum
stai aşa scă ldată în lumina lunii!
— Clotilde, frumoasa mea copilă , zise Aurora, împingâ ndu-şi
vecina de pat de lâ ngă ea şi prefă câ ndu-se că -şi reţine un zâ mbet, îţi
spun acuma pentru că nu ştii şi pentru că e de datoria mea ca mamă
să -ţi spun – lucrul cel mai ră u pe care-l poate face o femeie în lumea
asta îngrozitor de rea este să arate prost în pat!
Clotilde nu dă du niciun ră spuns şi Aurora îşi lă să jos braţele
întinse, se întoarse cu un involuntar suspin tremurat şi după două -trei
ore de ră bdă toare insomnie, adormi.
Dar câ nd se cră pă de ziuă cel care scrisese petecul de hâ rtie încă
nu închisese ochii.
O cerere în că să torie
Se crea întotdeauna agitaţie printre angajaţii lui Frowenfeld ori
de câ te ori îl că uta cineva, iar de data aceasta agitaţia crescu şi mai
mult fiindcă îl că uta o slujnică de la etaj. Le Veni greu celor doi-trei
Arieli creoli să -şi ţină locului că lcâ iele atunci câ nd urechile lor ascuţite
prinseră de veste că „domnul profeser” era rugat să poftească pâ nă sus.
Noua prăvă lie era extrem de curată , lustruită şi aranjată ; dar cu
toate acestea câ nd se ducea sus, în saloane, spiţerului i se pă rea că din
cala unui pachebot elegant, cum existau pe vremea aceea, urca direct
într-o cabină . Aurora îi ieşi în întâ mpinare cu nişte conduri că ai
Cenuşă resei, sclipind de sub poala rochiei lungi. Pă rea un sacrilegiu
faptul că în loc de podea sub paşii ei nu se aşterneau nişte nori diafani.
— Bune ziua, profeser Frowenfel! Luaţi loc. – Şi râ se zglobiu. Din
simpla fericire că există .
— Sunteţi bine? Arate foarte bine la voi! Tot ocupat? Nu ve face
reu la să nă tate, Sieur Frowenfel? Nu? Ha, ha, ha!
— Brusc, cu o figură serioasă , se aplecă spre el peste braţul
jilţului în care stă tea.
— Sieur Frowenfel, Palmyre vrea se vade la vsi. Nu vreţi se duce
la casa ei, aşa-işi nu vreţi ea se vine la biro la voi. Ştii, Sieur Frowenfel,
ea face coafura la mine şi la Clotilde, şi chind a spus aşa la mine eu i-am
spus „o s-o trimit se cheme pe profeser Frowenfel se vin aici, dar nu
cred che el o s-o vin. Eu nu a vrut se vederanjez; dar Clotilde… ha, ha,
ha! Clotilde e aşa de ză pă cit… nu se ghindeşte che vederanjeaze… ea
spune che crede che inima e prea i. a voi se spune che asta e deranj…
ha, ha, ha! Aşa bunnina la urme am trimis după voi!
Fi ovvenfeld o asigură că se bucură că procedaseră
„Ja care Aurora se ridică sprintenă zicâ nd: e J jyie duc s-o chem.
— Fă cu câ ţiva paşi, dar se însi adă ugă : ştiţi, Sieur Frowenfel, ea
zice che toi poate se aibă încredere în nimeni, în afare de voi, °fâ rsi ea
cu un r-s melodlos> aplecâ ndu-şi ochii voioşi upra spiţerului,
înclinâ ndu-şi în aşa fel capul într-o 3 arte, încâ t ar fi mişcat chiar şi o
inimă de piatră . Se întoarse din nou, ieşi pe o uşă şi pe aceeaşi uşă intră
Palmyre. La philosophe înaintă tă cută şi abă tută cum n-o mai vă zuse
Frowenfeld pâ nă atunci. Câ nd dă du cu ochii de ea simţi cum îl stră bate
un fior de repulsie de care se ruşină numaidecâ t; câ nd femeia se
apropie; el o întâ mpină cu o plecă ciune politicoasă şi îi oferi tă cut un
scaun. Ea se aşeză şi după ce tă cu o clipă , îi întinse o scrisoare închisă .
El o întoarse de două ori pe toate pă rţile, recunoscu scrisul, se
simţi din nou cuprins de repulsie şi zise:
— Ţi-e adresată dumitale.
Ea dă du din cap.
— Ştii cine a scris-o? întrebă el.
 Ea dă du iară şi din cap.
— Vrei s-o deschid? Eu nu ştiu franceză .
— Oui, Miche.
Se pă rea că femeia avea de dat unele explicaţii, dar nu-şi gă sea
cuvintele în engleză ; totuşi, cu ajutorul puterilor limitate ale
perspicacită ţii lui Frowenfeld, ea izbuti să -l facă să priceapă că cel ce
adusese scrisoarea îi transmisese din partea autorului ei că fusese
scrisă în engleză special pentru ca M. Frowenfeld – singura persoană
că reia acesta era dispus să i se arate scrisoarea să poată s-o citească .
Frowenfeld o deschise şi-şi aruncă ochii peste conţinut, dar ră mase
tă cut.
Femeia fă cu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să întrebe „Ei? «Dar el
ezită .
— Palmyre, zise el brusc, cu un zâ mbet vag, descurajator, aş face
un sacrilegiu să citesc scrisoarea asta.
Ea înclină capul în semn că îl pricepuse, apoi ridică «în coate
şovă ind şi zise:
— El ruga la voi…
— Da, murmură spiţerul. Scutură din cap protestâ ni parcă
împotriva lui însă şi şi citi cu voce jească , clar clară
„Comoara sufletului meu, mă apropii de ceasul mor* ţii. Nu pot
să tră iesc fă ră Palmyre. Am tră it mulţi an” aşa, dar acum, împiedicată
să te mai vadă din cauzj acestei întemniţă ri, cum poate fi numită ,
dragostea moar J de foame. Oh, ai milă de o inimă credincioasă care de
zece ani nu s-a schimbat, ci pentru tine a uitat şi de cer şi de pă mâ nt.
Acum, cu viaţa în primejdie, ascuns] absenţa din faţa ochilor tă i face
izolarea mai grea decâ t însă şi moartea. Doamne! Mă sfâ rşesc! Nu mai
sunt în stare să încep alţi zece ani de disperare. Acceptă -mi dragostea.
Dacă o vei face, voi tră i pentru tine, dacă nu, va trebui să mor pentru
tine. Există ceva pe lumea asta ce n-aş da sau n-aş face, dacă Palmyre
mi-ar fi soţie? Ah, nu, din contră , nu există nimic!”
Frowenfeld aruncă o privire peste partea de sus a foii. Palmyre
stă tea cu ochii în pă mâ nt, clă tinâ nd lent din cap. Spiţerul îşi întoarse
privirea pe pagină , roşindu-se, uşor iritat la gâ ndul că fusese
transformat în mijlocitor al unei cereri în că să torie.
— Aici exprimarea în engleză este foarte defectuoasă , zise el
fă ră să -şi ridice privirea. Pomeneşte ceva de Bras-Coupe.
— Palmyre tresă ri şi se întoarse spre el; dar el continuă fă ră să -
şi ia ochii de pe scrisoare.
— Vorbeşte de vechea dumitale mâ ndrie şi afecţiune faţă de el,
care cu ajutorul dumitale ar fi putut ajunge conducă torul şi salvatorul
poporului să u. Frowenfeld ridică ochii. Reuşeşti să în…
— Allez, Miche, interveni ea, aplecâ ndu-se înainte cu ochii ei
mari pirorâ iţi pe chipul spiţerului şi cu faţa plină de suferinţă . Mo
comprend bien”.
— Te roagă să -l laşi să lă locul lui Bras-Coupe.
Probabil pentru prima oară de la moartea uriaşului, din ochii
filosoafei pieri mâ ndria. îl privi pe Frowenfeld aproape cu jale; dar
strâ nse din buze şi clă tină rar din cap.
* înţeleg (fie.).
pricepi, continuă Frowenfeld, animat brusc de un [» «” „interes,
el le înţelege nevoile. Cunoaşte nedreptă ţile nou jj s-au fă cut. Cunoaşte
legile şi are relaţii. Ar pucarb să vorbească în numele lor. N-ar fi vorba
de o reltă de o pledoarie. Şi-ar închina timpul, pana, V? ociriţa şi
mijloacele ca să le facă dreptate… să le obţină drepturile care li se
cuvin.
palmvre îl potoli cu un zâ mbet trist şi amar pe avoatul prea
zelos şi încercă să vorbească , ezită în că utata unor cuvinte englezeşti şi
renunţâ nd brusc, spuse în dialectul creol cu un dispreţ prost disimulat:
— Ce-s toate astea? Eu vreau ră zbunare!
— O să termin de citit, zise gră bit Frowenfeld, fă ră să se
preocupe să înţeleagă vorbele ei aprinse.
Ah, Palmyre! Palmyre! Cel pe care îl iubeşti şi speri să te
iubească fiindcă inima lui s-a pă strat liberă , iubeşte pe altcineva!”
— Qui ci ga, Miche?”
Lui Frowenfeld îi era lehamite să mai repete. Ea înţelesese, după
cum i se citea pe faţă ; dar nu îndră znea să creadă . Frowenfeld îi
ră spunse pe scurt:
— Vrea să spună că Honore Grandissime iubeşte altă femeie.
— E o minciună ! exclamă ea, lipsa orică rei reţineri fă câ nd-o să
vorbească mai bine engleza.
Spiţerul se gâ ndi o clipă şi apoi se hotă rî să vorbească .
— Nu cred, zise el cu voce calmă .
— Cum ştie voi asta?
Şi vocea ei era calmă , dar cu preţul unui efort îngrozitor.
Palmyre se repezise înainte, dar câ nd adresă întrebarea se sili să se
aşeze înapoi pe scaun.
— Mi-a spus-o chiar el.
Palmyre, câ t era de înaltă , se ridică încet şi fă ră zgomot de pe
scaun, cu ochii ridicaţi spre cer şi cu buzele mişcâ ndu-se mute. Parcă
nu-şi mai dă dea seama nici unde, nici în prezenţa cui se află . Traversă
salonul pâ nă
— Cine e, dom’le? (fie.).
În dreptul ferestrelor şi acolo se opri cu spatele la pro wenfeld
strâ ngâ nd cu mâ na speteaza unui scaun, stă nf nită de o vizibilă
tensiune. Ră mase aşa atâ ta timp, încă
Frowenfeld începuse să se gâ ndească s-o lase acolo, câ nd ea se
întoarse şi veni din nou spre el. Pă şi dreaptă , Cu pas ferm şi apă sat, cu
buzele strâ nse şi cu braţele lă sate în jos, uşor depă rtate de corp; dar
câ nd ajunse chiar în faţa spiţerului începu să tremure. O clipă ră mase
parcă fă ră glas şi apoi cu ochii aprinşi zise pe un ton clar şi rece în
patois:
— Foarte bine; dacă nu pot să iubesc, pot să mă ră zbun. îi luă
scrisoarea din mâ nă şi îi mulţumi cu o plecă ciune, adă ugâ nd în acelaşi
dialect: Acum nu mai există nimic care să mă împiedice.
Spiţerul îi pricepu vorbele ascunse. Voia să spună că dacă
pierduse speranţa dragostei lui Honore, nu mai exista niciun motiv
care s-o împiedice să se ră zbune cum va putea pe Agricola. Dar mai
pricepu şi că ar fi fost o prostie să discute cu ea.
 — Asta-i tot ce pot să fac? o întrebă el.
— Oui, merçi, Miche, zise ea; apoi adă ugă într-o engleză
perfectă , dar nu tot ce pot eu să fac, şi apoi… izbucni în râ s.
Spiţerul se întorsese deja să plece iar râ sul ei era înfundat, dar
cu toate acestea fă cu să -i îngheţe sâ ngele în vine. Să rmanul om se simţi
bucuros să se întoarcă la treburile lui.
Schimbă ri în afaceri
Am relatat pâ nă acum evenimentele care au caracterizat cele
cinci luni câ t doctorul Keene încercase în zadar să -şi refacă să nă tatea
în Indiile de Vest.
— E aici domnul Frowenfeld? întrebă el, intrâ nd foarte încet şi
sprijinit de un baston în noua spiţerie, în dimineaţa câ nd se întorsese
din că lă torie.
— Dache este profeser Frowenfel? ră spunse un tâ nă r în că maşă
cu mâ neci scurte, vorbind repede, terminâ nd de înnodat sfoara de la
un pacheţel şi trimiţâ ndu-l să lunece frumuşel tocmai spre capă tul
tejghelei. Nu, dom’le!
Un pas gră bit în spatele doctorului îl fă cu pe acesta să se
întoarcă ; Raoul tocmai intrase cu aerul preocupat al unui om de afaceri
şi îşi scotea din mers haina.
— Domnule doctor Keene! Luaţi un scaun. Cum ve place prăvă lia
nou? Vedeţi aici? Patru tejghele! Trei ajutori! Tot vopsitul intérieure
sub îndrumarea mea! Dache nici asta nu-i frumos! Ei? Uitaţi-ve la
firma.
Ară tă cu mâ na spre o firmă în culori asortate aşezată lâ ngă
tavan în fundul încă perii. Doctorul se uită şi citi:
MANDARIN, AGENT COMERCIAL, SPIŢERIE
— De ce nu Frowenfeld? se miră el.
Raoul ridică din umeri.
— Aşa-i mai bine.
Şi nu mai dă du altă explicaţie.
— Nu cumva e de Brahmin Mandarin, cel care era directorul
birourilor lui Honore?
 — Ba da. Honore n-a mai putut se-l ţine pe el. Honore nu mai e
aşa de bogat ca înainte.
— Şi Mandarin se ocupă într-adevă r de prăvă lia asta f
— O, bineînţeles. Profeser Frowenfel tot timpul st la prăvă lia
veche, unde conţinute se pă streze camera şi în prăvă lie a fă cut un
magazie. Vine aici numa chindl Mandarin nu se descurca fere el. 1
— Ce face acolo? El nu-i un om bogat.
Raoul se aplecă spre scaunul doctorului şi îi şopti l»! ureche
teribilul secret: j
— Studiaze! i
Doctorul Keene plecă .
Ră tă citorului întors acasă toate i se pă reau schimbate Să rmanul!
Schimbă rile erau neînsemnate, numai că se modificase raportul lui faţă
de ele. Unui om cu să nă tatea zdruncinată , mai mult, cu inima zdrobită ,
vechile scene i se dezvă luie în crâ mpeie disperate. Mă runţelului doctor
i se pă rea că peste priveliştile atâ t de familiare ale oraşului unde
odinioară se plimbase cu vitalitatea şi satisfacţia puterii şi distincţiei se
aşternuse ca o negură uşoară un fel de vagă înstră inare. Nu mai era
acelaşi New Orleans. Îşi amintea mai mult sau mai puţin de oamenii pe
care îi întâ lnea pe stradă , dar mulţi din cei ce ar fi trebuit să -l
recunoască n-o fă ceau, iar alţii îl observau mai degrabă datorită tusei
decâ t figurii. Unii nu ştiau că fusese plecat. Lucrul acesta îl supă ra.
Paşii îl purtaseră încet dincolo de vechiul colţ al lui Frowenfeld
şi tocmai traversase strada pentru a se feri de praful provenind de la o
clă dire care se demola pentru a se face loc alteia noi, câ nd îl vă zu pe
Joseph Frowenfeld venind spre el, fă ră însă a-i fi remarcat prezenţa.
— Doctore Keene! exclamă Frowenfeld aproape cu entuziasmul
lui Raoul.
Doctorul se ară tă mult mai reţinut.
— Bună , Joe.
Se întoarseră împreună la prăvă lia cea nouă , se aşezară într-un
plă cut colţişor retras, despă rţit de restul încă perii printr-un grilaj şi o
draperie şi se întinseră la vorbă .
 — Şi că lă toria chiar nu s-a dovedit de niciun folos?
— După cum se vede. Dar să nu mai vorbim despre mine;
povesteşte-mi de Honore; cum mai merge cearta cu familia?
Continuă şi acuma; majoritatea alor lui au nişte Licepţii despre
justiţie şi privilegii care merg paralel conjnteresele grupului şi ale
familiei, interese de castă , j11 tradiţie şi altele asemă nă toare; au
transmis întregii imunită ţi resentimentul lor faţă de el; ceea ce nu-i
deinc greu, mai ales acum, fiindcă alegerile pentru preşedintele
Statelor Unite se vor ţine în toamnă şi deşi noi – Louisiana avem prea
puţin sau n-avem deloc de-a face cu treaba asta, oamenii sunt într-o
stare febrilă .
Sezonul rece, zise ironic doctorul Keene, ră ceşti şi faci febră .
E multă agitaţie, continuă Frowenfeld. Se pare că nu ni se va
acorda încă drept de vot; dar creolii au un fel al lor de a-şi acorda
voturile în minte. De pildă , au votat că Honore Grandissime e un
tră dă tor şi că eu sunt o piedică … chiar acum îl aud pe unul din ei cum
îşi dă votul.
Lâ ngă intrarea în prăvă lie cineva discuta aprins cu Raoul.
— Şi… şi… care sunt consecinţele? Consecinţele sunt că i-am
fă cut ţă ndă ri prăvă lia şi dumnealui o ia de la capă t cu banii de la un
asociat creol şi pune un creol să ră spundă de prăvă lie! Dacă ştiu că ţi-e
prieten? Fireşte! Că e un cetă ţean valoros? Ce ne pasă nouă ? Să fie,
dacă vrea; asta-i ajută să nu-şi frâ ngă gâ tul; dar… trebuie să aibă grijă
ce vorbeşte! Să aibă grijă cum stâ rneşte sâ ngele fierbinte al Louisianei!
— Are perfectă dreptate, zise doctorul cu vocea lui joasă şi
ră guşită ; nici tu, nici Honore nu sunteţi deloc zdraveni la minte şi nu
m-aş mira dacă v-ar spâ nzura pe amâ ndoi; câ t despre tuciuriul ă la care
a avut neruşinarea să încerce să se transforme în comerciant alb…
poate că n-ar trebui să spun chiar eu, dar… o să -şi primească ră splata…
sunt sigur!
— O mulţime de americani gâ ndesc la fel, zise Frowenfeld cu
voce calmă .
— Spune-mi, îşi aminti doctorul, ce-a vrut să zică tipul ă la cu
asociatul creol. Mandarin îţi conducfe prăvă lia, dn” nu ţi-e asociat nu-i
aşa? Ai vreun asociat?
— Unul care se ţine în umbră , ră spunse spiţerul.
— Atâ t de in umbră , încâ t nu-i treaba mea să -mi nasul?
— Nici gâ nd.
— Atunci cine e?
— E Mademoiselle Nancanou.
— Parteneră de afaceri?
— Da.
— Ei, Joseph Frowenfeld…
Insinuarea din glasul doctorului era foarte supă ră toare dar
Joseph nu fă cu decâ t să roşească .
— Nimic în afară de afaceri, bă nuiesc, adă ugă imediat doctorul
cu un oribil zâ mbet ironic. Şi aranja… – îi lă să vocea – asta-i tot, nimic
mai mult?
Frowenfeld se roşi supă rat. Doctorul întrebă :
— Şi cine are grijă de banii Aurorei?
— Ea singură .
— În exclusivitate?
Amâ ndoi zâ mbiră mai bine dispuşi.
— În exclusivitate.
— E şireată ca o vulpe; şi doctorul se ridică şi plecă tră gâ ndu-şi
paşii să mai viziteze un prieten, după cum pretindea el, dar în realitate
să se tâ rască în dormitorul lui şi să se închidă acolo. În ziua urmă toare
– frigurile galbene fă câ nd din nou ravagii – el se apucă din nou să -şi
practice meseria.
„O să fie un fel de sinucidere decentă , fă ră să mai intervină
laşitatea” se gâ ndi el în sinea lui.
Dragostea zace ră nită
Câ nd Honore Grandissime află că doctorul Keene revenise în
oraş cu o să nă tate foarte precară , se ridică de îndată de la masa de
lucru şi se duse să -l vadă ; dar era tocmai dimineaţa câ nd doctorul
stă tea de vorbă cu Joseph şi Honore îi gă si uşa încuiată . În urmă toarele
două zile doctorul Keene îl că ută de două ori pe Honore la biroul lui,
dar de ambele dă ţi gă si scaunul lui gol. Aşadar, trecură câ teva zile pâ nă
să se întâ lnească . Dar într-o dimineaţă toridă din a doua jumă tate a lui
august – înainte să fie tă iată pă durea de chiparoşi dintre oraş şi lac, în
august zilele erau mai fierbinţi decâ t sunt acuma – pe câ nd doctorul
Keene stă tea în mijlocul camerei lui respirâ nd epuizat după un
îngrozitor acces de tuse şi se uita la una din ferestrele închise, pe care
ar fi dorit-o deschisă , Honore bă tu la uşă .
— Intră ! strigă iritat bolnavu. Dumneata eşti, Honore… ce, să -ţi
fac, aşa-ţi trebuie dacă te-ai oprit să baţi la uşa mea. Ia loc.
Îşi aruncară unul altuia în grabă câ te o privire cercetă toare şi
după o pauză doctorul Keene zise:
— Honore, ară ţi cam abă tut.
M. Grandissime zâ mbi.
— Aşa crezi, doctore? Eu o să fiu mai amabil cu dumneata; ai
putea chiar să ară ţi mai ră u decâ t ară ţi.
— O, mi-am reluat meseria, replică doctorul Keene.
— Am auzit; dar, ascultă -mă , Charlie, asta nu-i decâ t în avantajul
oamenilor care au nevoie de un medic bun şi priceput, dar puţin se
sinchisesc că îl omoară cu zile. sfatul meu ar fi să te odihneşti”.
— Vrei să zici (incorigibilul doctor zâ mbi cinic) dacă ţi-aş cere
sfatul. O să mă fac bine, Honore.
Vizitatorul ridică din umeri.
— Cu atâ t mai bine. Mă rturisesc că sunt tentat să tel folosesc
chiar acum în calitatea dumitale oficială . Te simţii în stare să mergi cu
mine în docarul tă u pâ nă aici nu departe?
— Să vă d un bolnav?
— Da, un caz dificil; şi totodată confidenţial.
— A! confidenţial! exclamă el ră guşit, cu jalnică ironie. Vrei să
mă bagi într-un bucluc la fel cu cel în care l-am bă gat eu pe
„profesoraşul” nostru?
— Poate într-unul şi mai mare, ră spunse curtenitorul creol.
— Şi eu trebuie să tac chitic, aşa-i?
 — Ar fi de preferat.
— Să -mi iau ceva instrumente? Nu? – cu o umbră de dezamă gire
pe faţă .
Sună un clopoţel şi comandă să -i fie adus docarul la uşa de la
stradă .
— Cum mai merg treburile prin oraş? întrebă el, fă câ nd unele
mici preparative în vederea vizitei.
— Continuă agitaţia. Chiar câ nd veneam încoace, un diferend cu
totul personal dintre un creol şi un americain a atras pe loc jumă tate
din oamenii de pe stradă , care au luat partea unuia «sau altuia strict
după aparenţă , fă ră să pună nicio întrebare. Domnul meu, avem, cum
spune Frowenfeld, un ră zboi între acizi umani şi să ruri.
Coborâ ră în stradă şi plecară . La primul colţ tâ nă rul vizitiu o luă ,
la indicaţia lui Honore, spre rue Dauphine, intră pe această stradă , o
stră bă tu pâ nă la rue Dumaine, coti pe această stradă din nou spre
fluviu şi intră în rue Condé. Era o rută circulară . Se opriră laporţile unei
case mari de că ră midă . Le deschise Clemence. Coborâ ră , lă sâ nd
docarul în stradă .
— Hei, vră jitoare bă trâ nă , zise doctorul cu asprime prefă cută ;
nu te-au pus încă în şteang?
K’În zonele mai construite ale oraşului, toate casele cu tenţie la
confort şi spaţiu se clă deau după un singur Hin general americano-
spaniol. Honore îl conduse pe 5 tor prin gangul înalt pentru tră suri
stră juit într-o te de saloanele închise şi întunecate. La capă t o luară Z o
scară lată cu balustradă de fier pâ nă la primul etaj sfse opriră în faţa
unei uşi duble, lă cuite, cu un zăvor «rosolan din fier, din care o
jumă tate stă tea deschisă . Era intrarea în două încă perispaţioase
transformate cu ajutorul unui glasvand într-una singură .
Doctorul fluieră încet, ca pentru sine şi ridică surprins din
sprâ ncene – atâ t de somptuos erau mobilate camerele; lă rgime şi
soliditate, o impună toare sobrietate, o abundenţă de garnituri de bronz
mă iestrit lucrate, bogă ţia inertă a tapiseriei, scâ nteierea tă cută a
candelabrelor de cristal, o blâ ndă semiobscuritate – acestea erau
caracteristicile. Se vedea că ferestrele înalte ale celei de-a doua camere
se deschideau spre stradă şi aerul, venind peste un desiş de smochini
verzi care se înă lţau în curtea pavată de jos, pă trundea în încă peri
împrumutâ ndu-le ceva din ră coarea peşterilor.
— Nu cumva vrei să spui că asta e o ascunză toare… propriul lui
dormitor? şopti doctorul.
— Deocamdată nu e nevoie decâ t să nu fie vă zut, ră spunse încet
Honore. Agricola şi alţi câ ţiva au scotocit prin toată casa într-o noapte
în martie… câ nd am anunţat noua firmă ; dar bineînţeles că atunci el nu
se afla aici.
Intrară şi în mijlocul celei de-a doua camere dă dură cu ochii de
Honore Grandissime, o.l.c., aşezat într-o atitudine de extremă
moleşeală pe o canapea joasă , unde coborâ se din patul înalt de ală turi,
aşa cum indicau urmele lă sate de corpul să u pe perne. Îşi întoarse
încet spre cei doi vizitatori privirea tristă şi fă ră a încerca să se ridice
sau să vorbească , cu o mişcare slabă a mâ inii, îi invită să ia loc.
— Dună -dimineaţa, zise doctorul Keene, ai-gâ nd un scaun uşor
şi tră gâ ndu-l lâ ngă canapea. Pacientul din faţa lui era sleit de puteri.
Mâ na fă ră vlagă şi fă ră pic de sâ ngem vine, care nu ră spunsese mâ inii
întinse a doctorului ci se lă să moale pe marginea canapelei, era rece şi
umed” cu unghii uşor albă strii.
— Staţi liniştit, zise doctorul, câ nd rentierul vru să -şi coboare
piciorul pe care îl ţinea întins pe canapea şi să -şi tragă mâ na care-i
atâ rna peste perna mare acoperită eu husă de pâ nză .
În urma unei discuţii plă cute aducâ nd mai degrabă a conversaţie
amicală , doctorul se familiariză curâ nd cu cazul din faţa lui. Era foarte
limpede. Îşi frecă faţa Şi brusc spuse:
— N-o să vreţi să -mi urmaţi prescripţiile.
Bolnavul nu zise nici da, nici nu.
— Totuşi – doctorul se întoarse pieziş pe scaun, după cum îi era
obiceiul, şi lă să colţurile gurii uşor în jos, într-o grimasă ironică ,
nesuferită tuturor prietenilor lui – îmi voi face datoria, îi voi da lui
Honore amă nunte în privinţa dietei; niciun medicament; dar
recomandarea mea este urmă toarea: sculaţi-vă şi ieşiţi din casă . Nu vă
temeţi de riscul de-a fi tratat cu brutalitate; în cel mai ră u caz puteţi fi
ucis, dar dacă ră mâ neţi aici oricum veţi muri.
— Se ridică .
— Vă voi trimite un tonic cu fier; sau mai bine… o să -l las mâ ine
dimineaţă la spiţeria lui Frowenfeld şi puteţi merge să -l luaţi de-acolo.
În felul acesta veţi avea un motiv să ieşiţi.
În curâ nd cei doi vizitatori îşi luară ră mas bun şi se retraseră
împreună . Ajungâ nd la capă tul de jos al scă rii, în „coridorul” pentru
tră suri ei o apucară în direcţia opusă intră rii şi se aşezară într-un
colţişor ră coros al curţii pavate, la o mă suţă unde Clemence pusese cu
ospitalitate pahare cu limonadă .
— Nu, explică doctorul, după ce se aşezară , deocamdată nu e
vorba de-nimic organic care să fie incurabil; o mică afecţiune la inimă ,
uşor de vindecat; totuşi… pacientul… pacientul dumitale…
— Fratele meu vitreg, preciză Honore.
— Pacientul dumitale, continuă doctorul Keene, reprezintă un
categoric „da” la întrebarea pe care ne-o pun câ teodată fetele nouă ,
doctorilor – „Se moare vreodată din dragoste?” El o să moară curâ nd,
dacă nu-l faci să -şi x N-are absolut nimic decâ t că nu-i este
împartarevinaită dragostea.
„P) în fericire, zise Honore pă strâ nd ceva din zâ mbe-E?
doctorului, cei mai mulţi dintre noi nu iubim ins at-a încâ t să murim
din cauza asta.
— Foarte puţini – Doctorul tă cu şi ochii lui albaştri, pierduţi în
visare, ră maseră pironiţi pe paharul pe care degetele lui slă bite îl
roteau încet pe masă şi adă ugă : Cu toate acestea poţi iubi la fel de
zadarnic şi încă mai ţarc decâ t o face omul acela de sus şi totuşi să nu
mori.
— E o consolare în asta… pentru cei ce trebuie să tră iască , zise
Honore cu nobilă gravitate.
Da, confirmă celă lalt, continuâ nd să se joace cu paharul.
El îşi ridică încet privirea şi ochii celor doi bă rbaţi se întâ lniră
fixâ ndu-se nemişcaţi.
— Te-ai molipsit ră u, rosti automat doctorul Keene.
— Şi dumneata? replică creolul.
— Eu n-o să mor din asta.
— Nici eu n-am murit. Şi – adă ugă M. Grandissime pe câ nd
treceau prin gang spre stradă – gâ ndindu-mă la celelalte nenumă rate
dureri ale vieţii, la pierderea soţiilor, a fiilor şi fiicelor, la chinurile
singură tă ţii, eu unul, domnul meu n-o să mor niciodată din dragoste,
fiindcă mi-ar fi ruşine.
Deja riscase prea mult sentimentalism în prezenţa doctorului
Keene; dar acesta nu profită de situaţie.
— Honore, zise el, câ nd îşi strâ nseră mâ na la despă rţire în
stradă , lâ ngă docarul doctorului, dacă crezi că ai vreo şansă , de ce eziţi
în faţa unor asemenea amă nunte ca cele care bă nuiesc că te fră mâ ntă ?
După cum vă d eu lucrurile, domnule, este singurul punct slab în tot ce-
ai fă cut pâ nă acum; ţi-ai inoculat conştiinţa cu o doză de donchişotism
de la transcendentalul nostru spiţer şi ai săvâ rşit o mulţime de fapte
eroice care ar fi onorat două duzini de Brutuşi; iar acuma că ai ocazia
să faci ceva uşor şi omenesc, tremuri şi dai înapoi pentru nişte
aparenţe. Dar ce-ţi pasă de…
— Taci! îl întrerupse Honore; crezi că nu sunt îndeajuns de
tentat?
Se întoarse să plece.
— Honore, îl strigă doctorul, fă câ nd un pas după ei nu se poate
să mă fi înşelat… e că lugă rul cel mă runţel e Aurora, nu-i aşa?
Honore dă du afirmativ din cap, apoi îşi privi mai direct
prietenul, însufleţit brusc de un gâ nd nou.
— Ascultă , doctore, de ce nu-ţi urmezi propriile sfaturi? Nu ştiu
ce te împiedică ; ai tot atâ tea drepturi ca şi Frowenfeld. 1
— N-ar fi cinstit, ră spunse doctorul; n-ar fi un lucru drept şi
demn de un bă rbat.
— De ce nu? H Doctorul se urcă în docar.:
— Nu înainte de-a mă simţi bine aici. (în piept.):
 r
Frowenfeld la reşedinţa Grandissimilor
Într-o după -amiază – se pare că fusese prin iunie, aşadar înainte
de întoarcerea doctorului Keene – Grandissimii începură să tremure de
supă rare câ nd descoperiră că un alt membru al familiei, „trecuse”, ca să
folosim expresia lui Agricola, „de partea inamicului” – o expresie
aplicată de el prima oară lui Honore.
— Ce vreţi să spuneţi cu asta? îl întrebase Frowenfeld cu acea
primă ocazie.
— Să treci de partea inamicului, fiule, înseamnă să treci de
partea inamicului! ră spunse Agricola. Înseamnă să te dai cu americanii
în afaceri şi în politică ! înseamnă ca de toate satisfacţiile sociale să se
bucure nişte parveniţi! înseamnă să consimţi în mod laş ca cele mai
sacre prejudecă ţi ale pă rinţilor noştri să fie mă surate după etalonul
prostesc al unor neruşinate teorii importate privind progresul-moral şi
politic! înseamnă să -i asculţi şi să gâ ndeşti la fel cu cei care condamnă
unele din practicile noastre cele mai venerabile şi mai respectabile! Să
gâ ndeşti ca ei? Ce vorbesc eu! Honore a stat la masă şi a mâ ncat cu ei!
Pă i cum?… şi a ieşit pe stradă cu ei, la braţ! în cazul lui presupune un
act… două acte separate şi distincte… atâ t de josnice că … că … pur şi
simplu nu le-nţeleg! Dumneata ştii, profesore Frowenfeld, ce-a fă cut!
Ştii câ t de scandalos a cedat o poziţie morală cheie pe care, pentru
cinstea numelui Grandissime Fusilier am simţit necesar s-o pă stră m
împotriva duşmanilor noştri ereditari! Şi… ştii… – aici Agricola renunţă
într-adevă r la orice artificialitate şi vorbi din adâ ncurile fiinţei lui.
fă ră poză – şi-a luat asociat în afaceri un om cu Şi I de negru! Ce
putem face? Ce putem spune? E Hon fi Grandissime. Nu putem decâ t să
spunem „Adio! a t° * cut de partea inamicului”.
Noul motiv de exasperare era dezertarea lui Rao.1 Innerarity. Cu
admiraţie creşeâ ndă , Raoul studiase, oarei cum de la distanţă , ce
reuşise şi el să înţeleagă din carael terul lui Joseph Frowenfeld. Ştim câ t
de devotat interesai lor şi faimei prăvă liei lui Frowenfeld devenise. În
apriiilj se că să torise. Ca să nu-şi împartă sufletul generos închirie o
casă vizavi de spiţerie, hotă râ t ca din toate spiţeriile din New Orleans a
lui Frowenfeld să fie nu numai cea care se închide ultima, dar şi cea
care se deschide prima.
Asta, ce-i drept, i se acceptase. Dar după câ teva să ptă mâ ni
mireasa lui se îmbolnăvi grav şi pe neaşteptate. Sufletele receptive ale
Aurorei şi Clotildei nu se puteau gă si atâ t de aproape de un necaz fă ră
să afle de el, şi mai înainte ca Raoul să -şi fi revenit din şocul acestui
pericol mă car atâ t câ t să -şi aducă aminte că este un Grandissime,
ultimele două descendente ale familiei de Grapion se şi gră biseră să
treacă strada şi să intre în că mă ruţa cu pereţi albi a bolnavei, umplâ nd-
o cu prinosul dragostei universale aşa cum umple parfumul o cupă de
magnolie. Madame Innerarity se însă nă toşi. Pentru ajutorul primit, ea
şi soţul ei n-aveau cum să se achite decâ t printr-o caldă afecţiune, şi se
achitară cu generozitate; cei patru se împrieteniră . Tâ nă ra soţie
descoperi că e atrasă mai mult de Clotilde; ei îşi deschise ea inima… şi
garderoba, şi îi ară tă toată lenjeria, ei de corp nouă şi frumoasă . Pe
Clotilde, Raoul o gă sea după pă rerea lui că este mai degrabă … cum să
spunem?… ca o stea, ca o stea inaccesibilă , în schimb Aurora era cu
totul şi cu totul pe gustul lui; era încâ ntat de Aurora. îi mă rturisi în
taină că „profeser Frowenfel ” este cel mai bun om din lume; dar ea îi
ră spunse îndră zneaţă , stră duindu-se să -şi sublinieze vorbele cu o
lacrimă şi jumă tate de reală recunoştinţă , „în afare de Monsieur
Honore Grandissime” şi el se ară tă de acord, mai întâ i cu şovă ire şi apoi
cu ardoare. Cei patru formară un grup aparte; şi nu se ştie sigur
nu cumva acesta n-a fost chiar primul specimen c’3 Cus de acea
varietate socială a vieţii din New Orleans P; O l, slută acum sub
denumirea de „creoli de cartiere
Se Aproape primul lucru dobâ ndit de Raoul în tabă ra icului se
dovedi a fi ceva din cutezanţa Aurorei;
— N jupă -amiaza la care ne referim, spunâ ndu-i lui Frowenfeld
o minciună gogonată , şi anume că feluriţii ocupanţi ai reşedinţei
Grandissimilor pe linie maternă insistaseră ca el să -şi aducă stimatul
patron să le facă o vizită , Raoul şi aleasa lui avură curajul să se
înfă ţişeze cu acesta pe veranda din faţă .
Fire sinceră şi neprefă cută , Frowenfeld se simţi foarte mulţumit
de primirea fă cută . Unul ca el nu putea să bă nuiască iritarea ascunsă cu
care îi era privită prezenţa. New Orleans-ul, s-o mai spunem o dată , era
mic, iar spiţerul din rue Royale vestit pe plan local; şi atâ t din cauza
curiozită ţii, câ t şi a politeţii înnă scute, care este fala de nezdruncinat a
creolului, veranda din capul impună toarei scă ri de la intrare era
înţesată cu persoane de ambele sexe şi de toate vâ rstele. Ar fi foarte
plă cut să mai ză bovim o dată pentru a descrie această adunare de
nobleţe şi frumuseţe; să ară tă m avantajele farmecului creol în
veşmintele de miez de vară ; să vorbim îndeosebi despre feţele,
trupurile, purtă rile şi isteţimea care îţi aprindeau privirile: „să
preciză m subtilele calită ţi ale aerului, cerului şi peisajului creol sau ale
farmecelor încă şi mai delicate care caracterizează muzicalitatea din
glasul creolilor şi lumina din ochii lor; să lă udă m prestanţa delicată şi
discretă a matroanelor şi încâ ntă toarea agerime a fiicelor. Lui
Frowenfeld totul i se pă rea ireal. Şi niciun fel de discuţie pe teme
serioase nu-i destră mă această senzaţie de ireal, că ci puţine dintre
aceste frumoase fă pturi mai tinere sau mai mature puteau să facă
altceva decâ t să -i asculte limba stră ină asemenea unor fiinţe
nepă mâ ntene din vechile poveşti cu zâ ne. Totuşi, ajunseră cu discuţia Ş
la subiectul dragostei şi al că să toriei. Nu este deloc Sigur că abordâ nd
această mare problemă nu se limitaseră la o comparaţie între
convenienţele anglo-americane şi cele franco-americane în această
privinţă ; dar sigur este că într-un fel sau altul – să lă să m acele suflete
tine să intuiască metoda fiecare cum poate – toate fiinţei6
nepă mâ ntene de pe verandă izbutiră să înţeleagă engle? vorbită de
Frowenfeld. Pe neaşteptate discuţia începu se învâ rtească în jurul
că să toriilor între familii învră jbite şi atunci să vezi ochi şi urechi! În
pieptul comun a} J Grandissimilor se cuibă rise deja o anume
suspiciune şi într-o clipă se nă scu în toţi convingerea că de fapt Sgl
pregă teau să discute cazul lui Honore şi al Aurorei.
Discuţia se transformă în dispută : Frowenfeld, Raoul şi micuţul
lui serafim împotriva întregii oştiri, a carelor de luptă , a cavaleriei şi a
arcaşilor. Ah! ce mai lovituri dă dea spiţerul! Şi chiar dacă Raoul şi
„Madame Raoul” jucară roluri amintind foarte bine de nişte oameni
care suflă din corn şi care fac ţă ndă ri ulcioarele, se comportară totuşi
vitejeşte. Lupta nu dură mult; nu e nevoie să spunem că nimeni nu
capitulă ; nimeni nu abandonează vasul în timpul vreunei dispute din
salon sau din verandă ; şi totuşi – cum se întâ mplă în general în
asemenea treburi – adevă rul şi dreptatea îşi fă cură pe nesimţite drum
înainte. Dacă cineva din cele două tabere fusese cumva ră nit – aceasta
spre cinstea tuturor creolilor – victima dovedi bunele maniere eroice
de-a nu spune nimic. Dar existară rezultate mai importante decâ t
acesta într-adevă r, în mai mult de două -trei tinere inimi candide şi
minţi impresionabile drepturile adevă ratei iubiri suverane precum şi
nedreptă ţile fă cute ei începură chiar acolo, pe loc, să fie privite cu o
îngă duinţă şi o încuviinţare mai generoase. „Domnul meu”, îi spusese
odată Honore lui Frowenfeld, vrâ nd să sublinieze că pentru a reuşi să
convingi într-o discuţie contradictorie nu trebuie sub nicio formă să
urmă reşti pâ nă la capă t un adversar şovă ielnic, „trebuie să spargi oul
cră pâ ndu-l, nu zdrobindu-l!”. Şi Joseph, ridicâ ndu-se să -şi ia ră mas
bun, reuşi cu atâ t mai multă amabilitate să ignore superficialitatea
invitaţiei de-a mai repeta vizita, cu câ t se bucură mai tare pentru
Honore, convins fiind că oul fusese cră pat.
Agricola, îi spusesevă Grandissimii spiţerului, ză cea bolnav în
camera lui, iar Madame de Grandissime, sora K. mama lui Honore – se
scuzase zicâ nd că trebuie
HL ţină companie. Cei din neamul Fusilier îşi ţineau strâ ns
râ ndurile; sau s-ar putea spune că îşi întzer citadela cu o garnizoană .
gr n-ar Joseph nu se ridică să plece de îndată ce se înueie
discuţia; oamenii aceia curtenitori n-ar fi lă sat C; ci mă car un oaspete
nepoftit să plece cu cea mai mică urmă de aversiune faţă de ei. Tocmai
îşi scormoneau minţi] o să gă sească vreo diversiunede moment care să
adauge un „lustru final impresiei lă sate musafirului, câ nd pe aleea
gră dinii din faţă apă ru Clemence înconjurată iute de copiii care ţopă iau
în jurul ei, ba rugâ nd-o, ba cerâ ndu-i să le câ nte un câ ntec. Chiar
printre adulţii mai tineri mulţi îşi aminteau bine de vremurile câ nd
Clemence fusese „mâ nă de lucru pe plantaţie” şi o pasionată a dansului
african. În aceeaşi clipă mai multe voci propuseră ca Clemence să -şi
dea jos de pe creştet tava cu pră jituri şi pentru desfă tarea lui Joseph să
urce în verandă şi să arate câ teva din figurile ei de dans cele mai
reuşite.
— Dar cine să câ nte?
— Raoul.
a
— Perfect; şi ce să câ nte?
— „Madame Gaba”.
Nu, Clemence obiectă .
— Fie, fie, daţi-vă la o parte… ceva mai bun decâ t „Madame
Gaba”.
Rasul începu să câ nte, iar Clemence în aceeaşi clipă fă cu un pas,
se întoarse, luă poziţie, se înclină ră spunzâ nd câ ntecului, ţâ şnind din
loc, legă nâ ndu-se, înă lţâ ndu-se, bă tâ nd din picioare, rotindu-se,
ridicâ nd mâ na, aplecâ ndu-se, ră sucindu-se, fă câ nd câ ţiva paşi,
învâ rtindu-se, mergâ nd pe vâ rfuri cu gleznele încrucişate, bă tâ nd din
palme, descriind un cerc, fă câ nd un salt – improvizâ nd la nesfâ rşit
mişcă ri ritmice după modulaţiile inimosului câ ntec: RAOUL: Mo pas
l’aimein ta.
CLEMENCE: Miche Igenne, cap. cap! cap!
EL: Ye donne vingt cinq sous pou’ manze poule.
EA: Miche Igenne, dit… dit… dit…
EL: Mo pas l’aimein ţa
EA EL EA
Miche Igenne, cap! cap / cap!
Mo pas l’aimein ga.
Miche Igenne, cap. cap! cap!”
Frowenfeld nu se ară tă atâ t de încâ ntat pe câ t crezuri doamnele
că ar fi trebuit să arate şi ele îi explicară ţi dansul Clemencei nu fusese
un indiciu prea grozav pe! tru ce ar fi putut să vadă dacă în loc de o
singură danii satoare ar fi fost zece.
Şi fusese un indiciu încă şi mai prost pentru ceea ce-l ar fi putut
să vadă Joseph în casa aceea în dimineaţa urmă toare, câ nd în faţa uşii
de la dormitorul lui Agricola! se descoperi un ou proaspă t, care nu era
cră pat, conformi maximei lui Honore, ci zdrobit, după ştiinţa vechilor
voudou. Cine să fi pă truns acolo peste noapte? Şi oaie intrusul
pă trunsese prin puterea magiei, forţâ nd broaştele uşilor sau prin
înţelegere cu cineva din interior? Mai tâ rziu în cursul aceleiaşi dimineţi
copiii jucâ ndu-se la subsolul casei, gă siră – evident scă pat acolo din
întâ mplare, întrucâ t după toate regulile conţinutul ar fi trebuit risipit
în calea unei anumite persoane – un să culeţ mic de pâ nză conţinâ nd
pă r de pisică şi de câ ine tă iat mă runt şi amestecat cu sare şi piper.
— Clemence?
— Aş! Clemence? Nici gâ nd! Dar mai mult ca sigur, cum vine
noaptea după zi… Palmyre Philosophe!
— Raoul: Nu-mi place. / Clemence: Domnu’ Igenne, cap! cap!
cap! / El: Am dat două şcinci de bă nuţi să mă nâ nc pui. / Ea: Dom-le
Igenne, spune… spune… spune… / El: Nu-mi place! Ea: Domnu’ Igenne,
cap! cap! cap! / El: Nu-mi place! / Ea: Domnu’ Igenne, cap! cap! cap!
(fie.).
Cazanul dă în clocot
Agitaţia şi panica produsă de ameninţarea concretă a
blestemelor voudou la adresa lui Agricola erau un lucru, letargia creolă
era cu totul altceva; şi câ nd, peste trei dimineţi un cuartet complet de
farmece voudou apă ru în cele patru colţuri ale pernei lui Agricola,
familia Grandissime habar nu avea cum reuşiseră să ajungă acolo. Să
examină m împreună aceste infernale mecanisme ale ră ului. Într-un
colţ era o ghindă perforată în două direcţii perpendiculare una pe alta,
cu câ te o pană mică înfiptă în fiecare gaură ; în al doilea, o bucă ţică de
cocean de porumb scobită la mijloc dar cu mă duva intactă la capete şi
umplută cu coji luate de pe o mică porţiune îngroşată de lâ ngă
genunchiul calului numită „unghie”; în cel de-al treilea colţ, un
mă nunchi de pene multicolore; ceva la fel de fă ră sens, în al patrulea.
Nu se folosise niciun fir de aţă . Totul era prins cu clei de arbore. Nu le
veni uşor rudelor să -l oprească pe Agricola, ieşit din fire de furie şi de
spaimă , să nu dea fuga direct la casa Palmyrei şi s-o împuşte ziua în
amiaza mare.
— Va trebui să pă zim casa noaptea, zise unul din bă rbaţii casei
câ nd în cele din urmă reuşiră să -l readucă pe Cetă ţean la o stare de
spirit care să le permită să -l ţină locului pe scaun.
— Să pă zim casa asta? strigă un cor de voci. Doar nu cumva crezi
că îndră zneşte să se apropie de locul ă sta? Femeia asta lucrează de la
distanţă . Nu, nici gâ nd, să -i pă zim mai bine casa ei.
Credea oare Agricola în puterea supranaturală a aces tor
bogatele? Nu şi da. Pentru ca să nu rişte prea mult în fiecare zi se
strecura pe tă cute pâ nă pe dig, punea un bă iat sclav să -l treacă fluviul
cu barca, cobora, se urca din nou în barcă şi la mijlocul curentului
arunca pe fu riş un bă nuţ peste umă r în apele fluviului. Monsieur
D’Embarras, demonul morţii, era astfel împă cat.
Mai trecură câ teva nopţi. Casa Palmyrei, urmă rită îndeaproape,
nu dezvă lui nimic. Nimeni nu ieşea, nimeni nu intra, nu se vedea nicio
lumină . Ar fi trebuit s-o pă zească ziua, pe lumină . În cele din urmă ,
într-un miez de noapte, Polyte Grandissime se duse cu atenţie pâ nă la
una din uşile de lemn şi reuşi fă ră să trezească pe nimeni, să facă în ea
o gaură cu un sfredel. Descoperi o luminare aprinsă aşezată într-un
pahar cu apă .
— Nu-i decâ t o luminare pentru odaia de culcare, îşi dă du cineva
cu pă rerea.
— Aş! şopti un altul; e pentru ca să facă vră jile mai tari.
— Să nu-i spunem întâ i lui Agricola; «mai bine să -i spunem lui
Honore, zise Sylvestre.
— Ai uitat, ripostă Polyte, că nu-l mai cunosc pe Monsieur
Honore Grandissime.
Atunci îi spuseră lui Agamemnon; şi n-ar fi fost prea bine pentru
milatraisse dacă n-ar fi intervenit faptul ca bă nuiala să cadă asupra
altei persoane; dar acum la râ ndul ei trebuia identificată această
persoană . Se hotă râ ră să nu raporteze nimic bă trâ nului Agricola, ci să
aştepte să vadă ce se mai întâ mplă . Agricola, nemaifiind în stare să
doarmă în casa cea mare, se mută într-o că suţă dintr-un crâ ng. situat în
apropiere. Dar chiar în dimineaţa urmă toare îngheţă de groază câ nd
gă si pe pragul uşii un mic coşciug negru cu o pă puşă în a că rei inimă
erau împlâ ntate ace cu gă mă lie şi cu câ te o lumâ nare arsă la cap şi la
picioare.
— Eşti sigur că e Palmyre, nu-i aşa? îl întrebă Agamemnon,
apucâ ndu-l de braţ câ nd bă trâ nul tocmai ieşea cu paşi gră biţi pe poarta
gră dinii. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că dacă vei urmă ri astă zi la miezul
nopţii locul dans al congolezilor o să -l vezi pe adevă ratul autor af
acestei tică loşii… ei? Şi de ce în noaptea asta? t Pentru că luna ră sare la
miezul nopţii.
În noaptea aceea la locul de dans al congolezilor, pustiu sub
ruinele fortului St. Joseph sau cum am spune acum, în Piaţa Congo, se
traseră focuri din trei pistoale ai lui Agricola, al lui Polyte şi al unei
siluete în retragere, prost conturate, corespunzâ nd descrierii
persoanei care îl înjunghiase pe Agricola în februarie trecut. Şi totuşi”,
mă rturisi Polyte, „aş fi jurat că era opera Palmyrei”.
Prin Raoul aceste întâ mplă ri ajunseră la urechea lui Frowenfeld.
Era cam la vremea câ nd grupul cu care ieşise Raoul la pescuit, după
ghinioane de câ teva zile, se reîntorsese acasă . La câ teva date ulterioare
Palmyre rugase să i se mai acorde şi alte audienţe şi ară tase altee
scrisori trimise de Honore, o.l.c., din ascunză toarea lui. Le ascultase pe
toate calmă şi pă stră cu fermitate aceeaşi atitudine de refuz. Dar lui
Frowenfeld nu putu să -i scape faptul că în realitate ea încuraja
trimiterea scrisorilor. Ghici cu uşurinţă că Clemence era curierul; iar
acum câ nd se apucă să reflecteze asupra destă inuirilor lui Raoul,
descoperi că în decurs de două zeci şi patru de ore după fiecare vizită
fă cută de Clemence Palmyrei,» Agricola era supus unei încercă ri grele.
Prinsă
Uneori în Louisiana frunzele smochinilor cad câ nd este încă
vară . În spatele reşedinţei Grandissimilor, cam la două sute de iarzi la
nord-vest de ea şi la cincizeci la nord-est de că suţa în care îşi fă cuse
Agricola noua locuinţă , la marginea crâ ngului despre care am vorbit, se
înă lţa un astfel de smochin, ale că rui frunze începuseră să se aştearnă
sub el într-un strat gros. Un vechi gard viu încă rcat de trandafiri
Cherokee pornea de la acest pom şi se întindea spre nord-vest,
traversâ nd câ mpia pâ nă câ nd se pierdea în verdeaţa gră dinilor care
înconjurau casele din vecină tatea bă lţii St. Jean, sau noaptea, în
obişnuita obscuritate a perspectivei înstelate. Câ nd stră luceau pe el
razele lunii, arunca o umbră neagră , ca o catifea.
Sub acest smochin, cam la trei ore după ce Honore îi ură lui
Joseph noapte-bună , un bă rbat stă tea aplecat, acoperind ceva cu
frunzele mari, că zute.
„Luna se va înă lţa cam pe la trei”, se gâ ndi el. „După toate
probabilită ţile ora asta, câ nd toată lumea doarme, are toate şansele să
– precipite evenimentele”.
Era aceeaşi persoană care îşi petrecuse aproape toată ziua într-o
fieră rie de pe strada St. Louis, supraveghind executarea unui anumit
obiect. Acum că după toate aparenţele îl ascunsese bine, se întoarse la
ră dă cina pomului şi mai controlă odată lanţul de care îl legase. Da, era
prins bine. Omul nu era hoţ; nu era asasin; era poliţist; şi ce e mai
important, vă zâ nd că era din Louisiana, nu era oştean – nici mă car fost
oştean; şi aceasta deşi sub „mbră că minte era învelit din cap pâ nă -n
picioare într-o
— Rmură . Din oţel? Nu. Din aramă ? Nu. Era o armură jjntr-o
singură bucată – o piele albă ; iar pe cap purta va coif invizibil – numele
Grandissime. Câ nd se ridică şi se retrase în crâ ng aţi fi recunoscut
imediat – după «orpul puternic, bine legat înveşmâ ntat aparent în
negru, dar de fapt, cum poate aţi ghicit, în bleumarin, după barba sa
neagră şi aspectul general de marinar – un vizitator care venea des la
reşedinţa Grandissimilor, un membru al marii familii cu locuinţa la
ţară , un om pe care l-am vă zut la acea fete de grandpere.
Că pitanul Jean-Baptiste Grandissime era un om zgâ rcit la vorbă ,
fă ră sentimente, cu metode concise; un materialist, am putea spune; de
o cruzime tă cută , indiferent la mijloace, precis în privinţa scopurilor, cu
o ascuţită putere de pă trundere, expert în materie de salpetru, stră in
celor de la vamă şi una peste alta – înţelegeţi-l cum trebuie – un
adevă rat gentleman. De o zi întreagă îl fră mâ nta ideea că singurul mod
de-a prinde un voudou era… să -l prinzi; şi întrucâ t el prinsese
nenumă raţi dintre aceştia pe ambele coaste ale Atlanticului tropical şi
semitropical, hotă rî să -şi încerce în particular talentele cu unul care –
i-o spunea întreaga lui experienţă
— Era foarte probabil că avea să vină la pragul lui Agricola în
noaptea aceea. Toate lucrurile fiind acum pregă tite, el se aşeză la
ră dă cina unui copac în crâ ng, unde umbra era foarte deasă , şi se simţi
foarte liniştit. Nu se vă zu nevoit să gonească ţâ nţarii; se pare că
înţelegeau şi ei că omul acesta nu glumea. Nici gâ ndurile şi nici
sentimentele nu-l tulburau; şedea şi îşi ascuţea un briceag mititel de
carâ mbul cizmei.
Mintea lui – câ te un gâ nd trecă tor – era încă şi mai liniştită
fiindcă el se numă ra printre puţinii care imperturbabil şi fă ră
sentimentalisme îi dă duseră lui Honore Grandissime permisiunea să le
vâ ndă pă mâ nturile. Cu fiecare zi continua să devină mai clar că titlurile
lor de proprietate – acordate demult de mă runte oficialită ţi franceze şi
spaniole – nu erau bune. Inteligentul lor vă r înţelesese pare-se ce
trebuia fă cut şi în timp ce titlurile Pe care le mai pă stra ră maseră
neatinse, cele date cumpă ră torilor – ca de pildă titlul deţinut de acest
că piţan Jean-Baptiste Grandissime – puteau fi acum ră scumpă rate cu
jumă tate din suma obţinută de el la vâ nzare Bineînţeles, în privinţa
aceasta că pitanul putea foarte bine să se complacă într-o apatie a
minţii care îi pernuţea să -şi gă sească o ocupaţie în a-şi ascuţi lama
briceagului şi a-şi tă ia unghiile în întuneric.
După scurt timp puse la loc micul instrument şi ră mase
cercetâ nd cu privirile împrejurimile. Nu sosise încă clipa cea mai
propice, dar s-ar fi putut ca voudou să nu vrea s-o aştepte; şi prin
urmare el stă tea de veghe. Domnea o mare linişte. Cocoşii îşi
terminaseră prima serie de cucurigu şi tă ceau. Nu lă tra niciun câ ine.
Câ ţiva greieri mici fă ceau ca pă mâ ntul tă cut să pară şi mai pustiu.
Frumuseţile lui nu erau cu totul trecute cu vederea – mulţimea
nenumă rată a stelelor de deasupra, lică rul miriadelor de licurici jos pe
pă mâ ntul întunecat. La o depă rtare cam de un sfert pâ nă la o jumă tate
de milă , aproape în râ nd cu gardul viu, se afla o uşoară ridică tură de
pă mâ nt şi pe ea, un stejar verde cu ramurile larg ră sfirate. Acolo ochiul
ager de marinar al că pitanului se opri, fixat pe un anumit punct pe care
nu-l observase pâ nă atunci. Nu-şi dezlipi ochii de pe el, aşteptâ nd
lumina mai puternică a lunii.
Curâ nd ea ră să ri de după crâ ng, în spatele lui; şi aproape în râ nd
cu gardul viu, se afla o uşoară ridică şi se întinse pe câ mpie, atinse
obiectul care îi reţinuse atenţia. Ce era? Ştia terenul; ştia copacul; ştia
că în jurul trunchiului trebuia să existe o împrejmuire din ţă ruşi;
deoarece acolo erau îngropaţi… ah!… câ t pe ce să râ dă de el însuşi cum
rareori i se întâ mplase în viaţă ; spiţerul din rue Royale ridicase nu
demult acolo nişte pietre funerare şi…
„Oh! Doamne Sfinte!”
În timp ce că pitanul Jean-Baptiste încercase să ghicească ce
reprezentau monumentele funerare, o femeie venise spre el în umbra
gardului viu. Nu se aştepta să -l înnebunită într-o şoaptă ră guşită ,
că zâ nd în genunchi. Oh, nea unor riscuri, dar habar n-avea ce fel de
riscuri; nu ştia că se gă sea ceva sub smochinul de care se apropia atâ t
de repede şi atâ t de fă ră zgomot. O clipă piciorul îi gumase ridicat
deasupra locului unde obiectul necunoscut stă tea sub frunze cu fă lcile
larg că scate, şi în clipa urmă toare, ea scoase acel strigă t ne durere şi
consternare care întrerupse gâ ndurile celui aşezat la pâ ndă . Fusese
prinsă într-o uriaşă capcană de oţel.
Că pitanul Jean-Baptiste Grandissime nu fă cu nici cea mai mică
mişcare. Femeia că zu gră madă la pă mâ nt, zbă tâ ndu-se, gemâ nd şi
urlâ nd înnebunită de durere şi spaimă şi începu să se că znească
zadarnic să desfacă fă lcile capcanei cu mâ inile.
„Ah! bon Dieu, bon Dieu! care este în „mine! Oh! Doamne
puternic! Au-au-au! dă drumu’ la mine! Or să mă prindă şi-or să mă
spâ nzure! Oh! şi n-am fă cut la nima nimic! Ah! bon Dieu! ein pov vie
negresse Oh! Nu pot să mă scap de comedia asta… oh! m-m-m-m! Şi-or
să zică că eu i-am fă cut farmece lu’ Musiu Agricole! Şi să ră can de mine
n-am avut nimica cu treaba asta! Oh, Doamne, oh, Doamne, fii atâ ta de
bun şi sloboade-mă ! Mi-s o negresă amă râ tă ! Oh! Da’ puternică au mai
fă cu i-o, nu glumă !”
Mâ inile, dinţii, piciorul ră mas liber, trupul chircit, toate
combinaţiile de forţe disponibile – nimic nu reuşi să desfacă fă lcile
barbare, deşi să rmana se chinui pâ nă ce mâ inile şi gura începură să -i
sâ ngereze.
Deodată amuţi; îşi aminti că trebuie să fie precaută ; ridică de jos
un pachet pe care îl scă pase; fă cu eforturi să se ridice într-o poziţie
ghemuită şi cu piciorul încă în capcană , se stră dui să se apropie de
capă tul gardului viu pentru a bă ga sub el pachetul, câ nd că scă deodată
gura, mută de groază , simţindu-se apucată de braţ de că tre cel care o
prinsese.
— O-o-o-h! Doamne! o-o-oh! Doamne! se tâ ngui ea înnebunită
într-o şoaptă ră guşită , că zâ nd în genunchi. Oh, Miche! poul’amou du
bon Dieu ayez pitie d’ein pov negresse! Pov negresse, Miche **, care
nicichind n-a fă cut la nima nimic şi numa a vâ ndut calas! Am trecut p-
aici
— Oh, Doamne! O biată negresă bă trâ nă ! (fie.)”.
** Oh, dom’le! Pentru numele lui Dumnezeu, aveţi milă de o
biată negresă ! O să rmană negresă , dom’le (fie.).
ş-am intrat în capcana asta că aşa s-a nimerit! Ah! Miche, Miche,
vă rooog, fii bun! Ah! mon Dieu. … şi Domnu’ să vă ajute… să mor c-o să
v-ajute Miche!
— Qui ci ga? întrebă că pitanul cu glas aspru, aplecâ ndu-se şi
smulgâ ndu-i pachetul pe care negresa încercase să -l ascundă sub ea.
— Oh, Miche, nu bate capu’ cu asta! Scoate pe mine de-aici, şi cu
asta basta! Oh, dom’le, vă rog, nu-mi împră ştia lucrurile de spă lat! Nu-i
dechit numa rochia mea veche fă cută gemotoc. Oh, vă rog… nu vede?
numa rochia de biată negresă … oh! pentru Dumnezeu, Miche Jean-
Baptiste, nu deschide cutia ă la! Y’en a rien du tout la-dans, Miche Jean-
Baptiste; du tout, du tout! * Oh, Doamne! Miche, fii bun şi scoate mie
picioru’ din asta. Muşcă ca un chine! – te rog, Miche! Oh! O s-o moară
dacă deschide cutia ă la, Miche Jean-Baptiste! Mo parole d’honneur le
plus sacre – pe crucea mea! Oh, să rut ochii, Miche Jean, laisse moi aller!
** Numa niscaiva rufe murdar la-dans * *.
— Repetă de nenumă rate ori vorbele acestea, chiar şi după ce
că pitanul Jean-Baptiste scosese din rochia veche în care fusese învelit,
un mic sicriu negru.
— Rien du tout, Miche; numa niscaiva rufe murdare de-a unui
bă iat.
Că pitanul scoase capacul şi vă zu înă untru, aşezat pe perna de pe
fund, modelat din ceară de mirt şi vopsit cu iscusinţă grosolană un braţ
de negru, plin de sâ nge şi tă iat de sus de la umă r – un bras-coupe – cu
un pumnal ţinut strâ ns în mâ nă .
Bă trâ na îşi ridică ochii la cer; dinţii îi clă nţă neau în gură ; trase
de două ori aer în piept ca să -şi recapete glasul:
— Oh, Miche Jean-Baptiste, io n-am fă cut ă la. Ah! Mo te pas fe
ga! Să mă bată ă l de sus! Oh, nu, nu, nu! Nu-i nimica, ia colo-şa, o
jucă rie de copil, Miche. Oh, Miche Jean, n-o să omori la mine? N-am
fă cut io ă la! Dacă laşi pe mine să plec, spun cine a fă cut pe ă lar
— Nu e absolut nimic înă untru, dom’le Jean-Baptiste; nimic,
nimic! (fie.).
** Lasă -mă să plec! (fie.).
* * * înă untru (fie.).
Să mor dacă nu spun, Miche Jean… dacă laşi pe mine.
plec! Domnu’ nu lasă pe mine… dacă laşi pe mine plec! Oh,
Doamne-Doamne, Miche Jean, Domnu’ nu lasă pe mine.
Devenea incoerentă .
Atunci pentru prima dată deschise în sfâ rşit şi că pitanul Jean-
Baptiste Grandissime gura:
— Îl vezi? zise el în franceza din Atchafalaya, punâ ndu-i sub nas
ţeava lungă a pistolului să u cu cremene. O să -ţi scot capcana; vei merge
la trei paşi în faţa mea, dacă faci patru, o să -ţi zbor creierii; ne ducem la
Agricole. Dar acum, pe loc, pâ nă numă r la zece să -mi spui cine te-a
trimis aici; la cuvâ ntul „zece”, dacă ajung pâ nă la el, apă s pe tră gaci.
Unu… doi… trei…
— Oh, Miche, ea o să mă deie la dracu’ cu voudou dacă io spune
ceva… Oh, Doamne Sfinte!
Dar el nu se opri.
— Patru… cinci… şase… şapte… opt…
— Palmyre! icni negresa şi se pră buşi cu faţa la pă mâ nt.
Că pitanul îi eliberă din capcană piciorul plin de sâ nge, îi puse
sicriul în braţe şi amâ ndoi dispă rură în direcţia reşedinţei
Grandissimilor.
O siluetă neagră , un bă iat, puştiul care îi dusese lui Frowenfeld
busuiocul, se ridică de unde stă tuse pitit în tot acest timp, sprijinit de
gardul viu şi cu pas uşor o porni în umbra lui întunecată s-o prevină pe
philosophe.
Câ nd o scotociră pe Clemence prin haine, gă siră asupra ei un
cuţit vechi de masă care de-atâ ta ascuţit, avea un vâ rf ca de pumnal.
Sâ nge pentru o lovitură
Se pare că una din caracteristicile prin care orice tiranie se auto-
pedepseşte, indiferent dacă tiranul este un om, o comunitate de
oameni sau o castă , este frica laşă faţă de victima ei. Nu pe vremea
câ nd Clemence ză cea în lanţuri, ci de abia acum Sudul nostru se
leapă dă de un anume uşor tremur temă tor privind „negrii” lui, în
general latent, dar exteriorizat la cea mai mică provocare şi din câ nd în
câ nd, chiar cu violenţă . Această teamă , ca altele asemă nă toare în
diferite pă rţi ale lumii, a fost întotdeauna combă tută cu acelaşi unic
antidot – o cruzime cumplită faţă de victima tiraniei. Aşa, de pildă , le
vom vedea numaidecâ t pe doamnele din familia Grandissime care se
considerau atâ t de milostive, cum îi îndemnau pe bă rbaţii familiei „să o
biciuiască bine pe biata nenorocită şi s-o lase în plata ei”. Ah! oare ce
atrocită ţi pe care nu peste mult timp lumina tot mai puternică a
gâ ndirii progresiste le va dezvă lui în toată enormitatea lor, comitem
acum fă ră să ne dă m seama, în nord şi în sud, în numele milei sau al
autoapă ră rii?
Agricola dormi pâ nă tâ rziu în dimineaţa aceea. Cu o seară
înainte se retră sese în camera lui foarte înfuriat de îndră zneala unor
Grandissimi mai tineri care deschiseseră o discuţie pe tema vă rului lor
Honore, luâ ndu-i apă rarea. Se retră sese însă nu pentru a se odihni, ci
pentru a construi o maşină rie de ră zboi prin care să se ră zbune însutit
pe jalnica şcoală de gâ ndire importată care îşi strecurase influenţele
scandaloase chiar şi în vatra Grandissimilor; se apucă să scrie o
Phillipique Generale contre la Conduite du Government de la Louisiane
precum; şi o pagină viguroasă în engleză despre „Nebunia de-a educa
masele”. Treaba odată isprăvită , Agricola se culcase într-o stare de
linişte şi bună -dispoziţie, neră bdă tor Un se facă ziuă ca să -i poată duce
lui Joseph Frowenfeld aceste stră lucite lucră ri şi să i le dă ruiască
pentru a le însera între însemnă rile lui.
Jean-Baptiste nu simţi câ tuşi de puţin nevoia să -i ceară sfatul şi
de aceea nu-l trezi; şi cu mult înainte ca bă trâ nul să se scoale, rudele
lui mai tinere se foiau fă ră rost de colo pâ nă colo prin holul reşedinţei,
prin verande şi ba în sus, ba în jos, pe scă rile exterioare. Porţile se
închideau şi se deschideau, bă ieţi negri plecau în fugă pe cai fă ră şa cu
tot felul de însă rcină ri, dintr-un motiv sau altul. Charlie Mandarin din
parohia St. Bernard şi un Armand Fusilier din Faubourg Ste. Marie
veniseră – cum le explicară doamnelor – „la micul dejun”; iar
doamnele, că rora nu li se spusese încă nimic, minunâ ndu-se amuzate
de forfota paşilor şi de toate şoaptele din culise, se sculară şi ele puţin
mai devreme. Pe vremea aceea societatea creolă era o corabie în care
sexul frumos furniza în exclusivitate pasagerii, iar celă lalt sex,
echipajul. În dimineaţa aceasta doamnele din reşedinţa Grandissime
puseră întrebă ri tipice pentru pasageri şi primiră ră spunsuri tipic
marină reşti, ripostară spiritual şi mai mult sau mai puţin ironic şi
râ seră adesea simţind nefireasca lor lipsă de importanţă . Totuşi, într-o
casă atâ t de plină de copii cu ochi ageri, avâ nd drept complici mame şi
surori de toate vâ rstele, secretul ieşi curâ nd la iveală şi înainte de-a fi
plecat Agricola pe uşa că suţei din crâ ng, nu se mai discuta decâ t despre
abisala tră dare şi ingratitudine a sclavilor negri. În dimineaţa aceasta
întreg clanul Grandissimilor credea în doctrina totalei depravă ri… a
negrilor.
Şi chiar în faţa acestei convingeri, doamnele veniră cu
rugă mintea de clemenţă izvorâ tă din intenţiile lor generoase. Li se
ră spunse că habar n-au ele ce primejdii îngrozitoare atră geau asupra
lor în felul acesta.
— Filipică împotriva comportă rii guvernului Louisianei (fr.).
Grandissimii nu se ară tară surprinşi de ace. – sU manifestare de
milă şi slă biciune din partea frumoaselor doamne; din contră , se
simţeau mâ ndri de ea; demonstra mă rinimia atâ t de firească sufletului
orică rui Grandissime atunci câ nd nu era îngră dit şi apă rat de asprele
necesită ţi ale clipei. Dar Agricola îi dezamă gea. De ce să fie slab şi să
ezite, să sugereze amâ nă ri şi că i de mijloc şi să se bâ lbâ ie câ nd propun
ei câ te o mă sură , numind-o „extremă ”? Ză u aşa, parcă aiuritul ă la, bă tut
de-o femeie cu tot cu blestematul ei de Deutsch apotheke… ha! ha! ha!
… din rue Royale îi vră jise şi pe Agricola şi pe Honore. Fapt era că
Agricola nu mai putea să uite întrevederea care salvase viaţa lui
Sylvestre.
— Ascultă Agricola, îi spuseră în cele din urmă rudele lui, îţi dai
seama că eşti prea bă trâ n pentru o treabă ca asta; în plus, ar fi de prost
gust pentru tine, despre care s-ar putea presupurte că nutreşti
sentimente de ră zbunare, să -ţi spui cuvâ ntul la sfatul nostru – Şi apoi
adă ugară şoptindu-şi unul altuia: O să aşteptă m pâ nă află m de la
Polyte dacă a prins-o sau nu pe Palmyre; de asta vor depinde multe.
Înlă turat în acest mod, Agricola fă cu un lucru pe care nici el nu-l
pricepu pe deplin; strâ nse sul apriga Phuippique Generale şi „Nebunia
de-a educa masele” şi cu ele într-o mâ nă şi bastonul în cealaltă o porni
spre prăvă lia lui Frowenfeld, nu Yiumai simţind durere dar tremurâ nd
chiar din pricina umilinţei de-a fi fost pentru prima oară în viaţă trimis
ca necombatant în spatele frontului.
 Îl gă si pe spiţer printre angajaţii lui pregă tind cu propriile-i
mâ ini „tonicul cu fier” pe care urma să vină să -l ia „omul liber de
culoare”. Raoul Innerarity stă tea lâ ngă el, uitâ ndu-se* îngă duitor cu
aerul că , ce să -i faci, pentru moment fusese dat la o parte de că tre
stă pâ n.
— Ha-a! Profesore Frowenfeld!
Bă trâ nul flutură sulul de hâ rtie.
Frowenfeld zise „bună -dimineaţa” şi cei doi îşi strâ nseră mâ inile
peste tejghea; dar mâ na bă trâ nului tremura atâ t de tare, încâ t spiţerul
se uită iară şi la el.
— Îmi tremură mâ na, Joseph? Nu-i de mirare; în dimineaţa asta
m-au iritat o mulţime de treburi.
— Ce s-a întâ mplat? se gră bi să întrebe Raoul.
— La adresa vieţii mele… care, recunosc, profesore fro\venfeld,
valorează prea puţin în comparaţie cu a dumitale… s-a fă cut… dacă nu
un atentat, cel puţin o ameninţare.
— Cum aşa? strigă Raoul.
f – Chiar aşa, profesore, suntem de acord că un fleac ca ă sta n-ar
trebui să -l tulbure pe Agricola Fusilier. Dar mă doare, domnule, mă
doare; Pot să -mi ridic mâ na asta nedreaptă , Joseph, şi să jur că în viaţa
mea n-am lovit vreun sclav – femeie sau bă rbat – decâ t dacă am
considerat eu că e drept. Iar acum să constat că la viaţa mea atentează
foşti sclavi din propria mea gospodă rie şi că sunt fă cut de batjocură
pentru că un sclav fugit, şi încă primejdios pe deasupra, a fost pe bună
dreptate schilodit. Dar i-au dibuit pe tică loşi; unul este deja prins şi
justiţia o să -şi urmeze cursul; în privinţa asta te poţi bizui pe
Grandissimi… deşi, te asigur Joseph, eu am fost pentru îngă duinţă .
— Spuneţi că au prins-o? întrebă brusc şi agitat Frowenfeld deşi
în clipa urmă toare reuşise deja să se controleze.
— Dar fiule, eu n-am spus că -i vorba de o „ea”!
— Nu cumva e Clemence? Au prins-o?
* – Da…
Spiţerul se întoarse spre Raoul.
 — Du-te şi spune-i lui Honore Grandissime.
— Dar, profesore Frowenfeld… începu Agricola.
Frowenfeld se întoarse să -şi repete instrucţiunea, dar
Raoul ieşea deja pe uşa prăvă liei.
Agricola, supă rat, luă o poziţie dreaptă .
— Profesore Frowenfeld, cu ce drept te amesteci?
— Nu contează , zise spiţerul, întorcâ ndu-se pe jumă tate şi
turnâ nd tonicul într-un flacon.
— Domnule, tună bă trâ nul leu, îţi cer să ră spunzi! Cum
îndră zneşti să insinuezi că Vudele mele ar putea să procedeze altfel
decâ t o cere dreptatea?
— O vor trata, credeţi, exact ca şi cum, ar fi albă şi ar fi
ameninţat viaţa unui sclav? întrebă Frowenfeld din spatele mesei de la
capă tul tejghelei.
Bă trâ nul concentră toată indignarea din fiinţa lui în ră spunsul:
— Nu-u, domnule!
În timpul acesta o umbră care se apropia dinspre uşă îl fă cu să
se întoarcă . Silueta înaltă , întunecată şi elegantă a lui o.l.c., cu vechea
lui demnitate şi cu figura vlă guită , înainta tă cută , cu pas uşor, spre locul
unde stă tea el.
Frowenfeld vă zu. totul şi se gră bi de cealaltă parte a tejghelei să -
i iasă în întâ mpinare cu preparatul în mâ nă .
— Profesore Frowenfeld, izbucni Agricola ară tâ nd cu bastonul
să u urâ t, îţi cer, ca proprietar al unei farmacii pentru albi, să -l dai afară
pe negrul ă sta.
— Cetă ţene Fusilier! începu să explice spiţerul; domnule
Grandis…
Simţi că în clipa aceea niciun preţ n-ar fi fost mare pentru a
ră splă ti prezenţa celuilalt Honore. Ca să ajungă la cei doi bă rbaţi
trebuia să iasă de după tejghea şi să vină pâ nă la ei. Dar ei nu-l
aşteptară . Agricola se repezi la o.l.c.
— Scoate-ţi pă lă ria!
O bruscă agitaţie cuprinse pe toţi cei din prăvă lie câ nd mulatrul
îşi lă să încet mâ na dreaptă pe piept şi cu vocea lui joasă şi blâ ndă
ră spunse în franceză :
— Pă lă ria o port pe cap.
Frowenfeld se gră bi spre ei; alţii se apropiară şi vreo doi-trei
rostiră nişte exclamaţii înă buşite de protest; dar din nefericire nu se
fă cuse niciun gest şi nu se spuse nimic care să -l determine pe vreunul
să sară la ei, câ nd brusc Agricola fă cu un pas şi îl lovi pe o.l.c. În cap cu
bastonul. Şi atunci strigă tul general de protest şi năvala tuturor veniră
prea tâ rziu; cei doi se repeziră unul într-altul şi că zură la pă mâ nt,
Agricola deasupra, o.l.c., dedesubt şi un cuţit lung se ridică în sus şi se
înfipse pâ nă în pră sele, odată … de două ori… de trei ori… în spinarea
bă trâ nului.
Cei doi se ridicară , unul în braţele prietenilor, celă lalt pe
propriile-i picioare. În timp ce atenţia tuturor era îndreptată asupra
ră nitului, adversarul lui îşi bă gă pumnalul în teacă , îşi ridică pă lă ria şi
ieşi din prăvă lie neatins. Câ nd Frowenfeld cu Agricola în braţe se uită
după mulatru, acesta plecase deja.
Doctorul Keene, chemat pe loc, sosi neîntâ rziat la că pă tâ iul lui
Agricola.
e – Duceţi-l sus, n-are voie să mai facă nicio mişcare.
Frowenfeld se întoarse şi începu să spună cuiva să alerge sus şi
să ceară permisiunea să -l ducă pe Agricola, dar doctorul îl opri.
— Joe, să -ţi fie ruşine 1 aşa le cunoşti tu pe femeile astea?
Duceţi-l imediat sus!
Tratament aplicat unui voudou
— 1 Honore, şopti Agricola cu voce slabă , unde e Honore?
— Am trimis să -l cheme, să riră doctorul şi cele două femei într-
un singur glas.
Raoul cu vestea despre Clemence şi mesagerul trimis mai tâ rziu
pentru a-l chema la că pă tâ iul lui Agricola, ajunseră la Honore la
interval de un minut unul de altul. Acesta dă du în grabă instrucţiuni lui
Raoul să ia calul lui şi să se ducă la reşedinţa familiei, să -i dea eu
menajamente mamei lui vestea nenorocirii întâ mplate lui Agricola şi să
spună insistent rudelor lui să nu se atingă de biata marchande des
calas pâ nă ce nu va veni el. Apoi o porni în grabă spre rue Royale.
Dar câ nd ajunse la reşedinţă , Raoul vă zu dintr-o privire că
veştile i-o luaseră înainte. Tră sura familiei tră sese deja la picioarele
scă rilor de la intrare pentru cele trei Mesdames Grandissime şi
Madame Martínez. De jur-împrejur copiii îşi pă ră siseră jocul şi se
holbau în tă cere. Servitorii se mişcau iute, fă ră să rostească o vorbă , în
hol îl opriră două fete frumoase.
— Raoul! Oh, itaoul, spune-ne ce face? Oh! Raoul, dacă i-ai putea
opri! Au clus-o pe bă trâ na Clemence în mlaştină … de cum au auzit de
Agricole… Oh, Raoul, o să fie ceva îngrozitor! A fost doica mea… şi a
mea… câ nd eram în leagă n!
— Unde e Agamemnon?
— A plecat în oraş.
— Ce-a zis de povestea asta?
— A zis că nu fac bine, că el nu e de acord cu ce fac şi că or să
dea de t>ucluc! că el se spaia pe mâ ini de toată treaba.
— Ah-h-h! exclamă Raoul, se spală pe mâ ini! O, da! «e spală pe
mâ ini! Ce-ar fi să ne spă lă m toţi mâ inile? ipar Valentine unde e? Unde e
Charlie Mandarin?
Ah! Valentine a plecat cu Agamemnon spunâ nd acelaşi lucru, iar
Charlie Mandarin s-a dus la mlaştină , e cel mai ră u dintre toţi!
— Dar de ce i-aţi lă sat pe Agamemnon şi pe Valentine să plece
aşa?
— Ah! ascultaţi-l pe Raoul! Ce poate face o femeie?
— Ce poate o femeie… Ei bine, chiar dacă aş fi femeie, aş face
ceva!
Ieşi în fugă din casă , să ri în şa şi traversă în galop câ mpurile,
spre pă dure.
Vreo câ ţiva stâ njeni de la marginea mlaştinii, care în acgastă
perioadă a anului în multe pă rţi se uscase, intram loc unde trunchiurile
că zute ale copacilor se îngră mă deau unele peste altele şi un desiş de
să lcii, viţe să lbatice şi palmieri pitici întunecau lumina dinspre
câ mpurile deschise, cei mai tineri şi unii dintre cei mai duri membri
mai vâ rstnici ai familiei Grandissime stă teau jos sau în picioare într-un
cerc nu tocmai rotund, în centrul că ruia se ridica o salcie de apă , mare
şi îngrozitor de hidoasă . La baza copacului stă tea Clemence, tă cută şi
nemişcată , cu o paloare bolnăvicioasă pe faţă şi cu ochii mari, cu globul
lor alb bră zdat de vinişoare maronii, goliţi de expresie ca ochii cu care
laşul care a pierdut orice speranţă aşteaptă moartea. Mai la o parte faţă
de restul, aşezaţi pe o buturugă veche de chiparos se sfă tuiau în şoaptă
Jean-Baptiste Grandissime şi Charles Mandarin.
— Eh bien, babo, strigă Mandarin întorcâ ndu-se, fă ră să se ridice
şi vorbind tă ios în franceza negrilor, poţi să ne dai vreun motiv pentru
care să nu te spâ nzură m de craca aia de sus?
Ea îşi ridică ochii încet pâ nă la ai lui şi schiţă un gest slab de
protest.
— Mo te pas fe cette bras, Miche Charlie – N-am fă cut io braţu’
ă la; nu, să mor io, Miche Charlie. Nu merită să puneţi în ştreang una ca
mine; daţi la mine nişte bice şi lă saţi la mine să plec. Io… io… io n-am
vrut să fac ră u la Miche Agricole; n-am vrut să fac ră u la nima în lumea
asta; să mor io. Mi-am fă cut cuţitu’ ă la de masă de vreo două zeci de ani
– mo po – te ca clipi vingt ans. Mi-s o biată marchande des calas; mo
courri printre tot felu’ de oameni să vâ nd dulciurile şi numa de asta iau
la mine blestematu’ ă la de cuţit vechi.
— Tă cerea cu care o ascultau pă ru să -i dea speranţe. Ochii i se
luminară şi vocea i se învioră .
— Ar trebi să mă luaţi şi să mă bă gaţi la pâ rnaie şi să lă saţi legea
să zică ce-o vrea. Toţi aici e gentlemeni lux, a-ntâ ia, şi nu se poate să vă
faceţi ruşine cu o treabă aşa spurcată , adică telea să bă gaţi în ştreang o
mă rită de negresă bă trâ nă ; chiar că nu se face. De ce să mă spâ nzuraţi
pe mine; n-aţi prins-o încă pe Palmyre; îi courri dans marais; ea-i în
mlaştini, da; şi mie mai bine mi-aţi da niscaiva bice şi să mă lă saţi să
plec. Să nu credeţi pe & – tiile care s-au zis aici cu ră zmeriţa; vorbe de
negri proşti. Ce ne trebuie nouă ră zmeriţă ? Noi e cel mai fericiţi
oameni din lume!
 — Tresă ri şi aruncă pe furiş în spatele ei o privire alarmată .
— Chiar că e cel mai fericiţi; ar trebui să -mi daţi niscaiva bice şi
să mă lă saţi să plec! Vă rog, domnilor! Aşa să v-ajute Ă l de Sus, nişte
domni aşa de buni şi milostivi!
Charlie Mandarin fă cu un semn cuiva diru spatele ei, care
ră spunse lă sâ nd să -i alunece în jurul capului un laţ din piele
netă bă cită . Ea să ri în sus cu un ţipă t de groază ; poate că crezuse de la
bun început că totul nu era decâ t o farsă . Apucă să lbatică laţul cu
ambele mâ ini şi încercă să -l tragă peste cap.
— Ah! nu, domnilor, asta nu! Nu-i voie de.la lege! Mi-s obligată
să am proţes. Oh, nu, nu, nu! Oh, Doamne Sfinte, nu! Ce dacă mi-s
neagră ? Nu puteţi să -mi faceţi de petrecanie aici în pă dure! Mo dis la
zize! O să spun la dom judecă tor! Nu-i treaba voastră , ce dacă nu-s
albă ! Că o albă n-o luaţi de la pâ rnaie să -i faceţi una
— Alerg (fie.).
ca asta! Oh, bunii mei domni, pentru numele Domnului! Oh, dom
Charlie, poul’amou du bon Dieu n fe vas ga! * Oh, dom Polyte, îi laşi s-o
omoare pe biata Clemence? Oh, Iisuse Cristoase, dom Polyte, tocmai
matale! Să nu-i ajuţi să mă omoare, dom Polyte! Ştii matale de ce! Oh,
Doamne, dom Polyte, ştii de ce! Tocmai matale, dom Palyte! dom
Polyte! Oh, Doamne, ai milă de sufletu’ meu pă că tosu’ de el! Nu-s gata
să mor! Oh, domnilor, nu pot să mă uit în faţă la Ă l de Sus! Oh, Miches,
ayez pitie de moin! ** Oh, Doamne, ai milă de sufletu’ meu! Oh,
Domnilor, dacă acuma rudele lor să vă acopere, într-o zi tot or să vă
lase! Sole levelă , îi couche la! O să vă vină râ ndu’! Oh, Dumnezeule
mare! Uită -te-n jos, oh, Doamne, la o biată negresă , uită -te-n jos şi
opreşte nebunia asta! Oh, Doamne, Iisuse Cristoase! Oh, Miches y en a
ein zizement! Oh, se ezistă ziua judecă ţii! Atunci la ce bun c-o să fiţi
albi! Oh, oh, oh, oh, oh, oh, pen… pen… pentru numele lui Dumnezeu!
Oh!
O traseră în sus.
Raoul nu era departe. Auzi ultimul strigă t al femeii şi înaintă pe
jos, fă câ ndu-şi loc cu mâ inile printre tufişuri. îl vă zu pe Sylvestre, care
nu-şi dă dea seama că se apropie cineva, cum se repede, cu o smucitură
dă la o parte mâ inile care tră seseră chinga peste cracă , o lasă jos pe
femeie şi lă rgeşte laţul. Ochii ei, ieşiţi din orbite de groază , se
întoarseră spre el; că zu în genunchi şi îşi împreună mâ inile. Lacrimile
şiroiau pe obrajii lui Sylvestre.
— Prieteni, n-avem voie să facem aşa ceva! Să nu faceţi asta!
Îl împinse câ t colo, cu de două ori forţa lui obişnuită , pe unul
care ridicase o mâ nă .
— Nu, domnilor! strigă Raoul, să nu faceţi aşa ceva! Vin de la
Honore! Să îndră znească cineva să se atingă de ea!
Scoase un pistol.
— Monsieur Innerarity, zise Polyte, cine este Monsieur Honore
Grandissime? După cum ştii, sunt doi cu
— Pentru numele lui Dumnezeu nu face asta! (fie.).
** Oh, domnilor, aveţi milă de mine I (fie.).
acelaşi nume… asociaţi… fraţi. Care din… dar n-are nicio
importanţă ; înainte ca vreunul din ei să -l vadă pe asasin femeia asta o
să fie un leş bun de nimic!
Vorbele urmă toare uimiră pe toată lumea. Le rosti Charlie
Mandarin.
— Lă saţi-o să plece!
— Lă saţi-o să plece! zise şi Jean-Baptiste Grandissime; să scape
cu fuga. Hai, babo, ridică -te. Intenţionă m să -ţi dă m drumul. Poţi să
fugi? Nu-i nimic, o să vedem. Achille, pune-o pe picioare. Hai babo, ia-o
la fugă !
Ea o luă repede, dar cu pas nesigur, spre câ mpuri.
— Fugi! Dacă nu fugi, acuma te împuşc!
Începu să fugă .
— Mai repede!
Fugi mai repede.
— Fugi!
— Fugi!
— Fugi, Clemence! Ha, ha, ha!
 — Era aşa de caraghios s-o vezi cum se zorea, că lca strâ mb şi se
împiedica.
— Courri! courri, Clemence! c’est pou’ to vie! * ha, ha, ha…
O pocnitură de pistol ră sună chiar din spatele urechii lui Raoul;
nu s-a spus niciodată cine a tras. Negresa fă cu un salt în aer şi că zu
moartă la pă mâ nt.
— Fugi! Fugi, Clemence! Să -ţi scapi viaţa! (Fre).
Cuvinte de pe patul de moarte în rue Royale, conducă torii de
vehicule erau nevoiţi să facă un ocol că ci calea le era tă iată de două
bariere uşoare puse de-a curmezişul drumului, la cele două colţuri, de-
o parte şi de alta a casei unde bă trâ nul, marele preot al unei civilizaţii
condamnate, ză cea sâ ngerâ nd de moarte. Podeaua prăvă liei de jos şi
dalele de pe coridorul unde mai tot timpul stă tea tră sura cea nouă ,
erau acoperite cu paie, iar servitorii veneau şi plecau la un semn al
mâ inii.
— Pe aici, şopti cel care conducea pe cele patru doamne de la
reşedinţa Grandissime.
Câ nd mama lui Honore dă du cotul scă rii, vă zu pe palierul de sus,
stâ nd parcă gata să -şi ia ră mas bun, dar discutâ nd totuşi grav, un
bă rbat şi o femeie, cea mai frumoasă – remarcă acest lucru chiar într-o
asemenea clipă de extremă suferinţă – pe care o vă zuse vreodată .
Bă rbatul coborâ se deja cu un picior pe prima treaptă , dar vă zâ nd
grupul care urca, se întoarse şi zise:
— E mama mea; apoi întorcâ ndu-se din nou spre mama lui îi luă
mâ na; de patru luni se înstră inaseră unul de altul, dar acum se
să rutară tă cuţi.
— Doarme, spuse Honore. Maman, Madame Nancanou.
Cele două doamne se înclinară – una foarte maiestuoasă şi
splendidă , cealaltă foarte dră gă laşă şi minionă . Urmă doar o secundă
de tă cere şi pe Aurora o podidiră lacrimile.
Pentru o clipă Madame” Grandissime îşi luă o figură încruntată
care amintea aproape perfect de cea a fratelui ei şi apoi fala Fusilierilor
izbucni în lacrimi. Scoase o exclamaţie prea slabă ca să fie auzită , o
strâ nse la piept pe Aurora şi cu ochii scă ldaţi în lacrimi şi vocea înecată
de emoţie, dar totuşi cu mă reţie, şopti punâ ndu-şi mâ na pe capul ei:
— Nu-ţi face griji, copila mea; nu-ţi face griji.
Iar sora lui Honore, câ nd se fă cură prezentă rile o să rută pe
Aurora şi murmură :
— Domnul să vă binecuvâ nteze! El ne-a adus împă carea.
— Cine stă acum cu el? întrebă în şoaptă celelalte două doamne,
în timp ce Honore şi mama lui se retraseră o clipă mai la o parte să
discute ceva în grabă .
— Fiica mea, zise Aurora, şi…
— Agamemnon, sugeră Madame Martínez.
— Aşa cred, zise Aurora.
Valentine apă ru din direcţia camerei bolnavului şi fă cu lui
Honore un semn cu mâ na. Doctorul Keene fă cu la fel şi continuă să se
apropie.
— S-a trezit? întrebă Honore.
— Da.
— Vai! fratele meu! exclamă Madame Grandissime şi o luă
înainte urmată de celelalte femei.
— Staţi puţin, zise Honore şi ele se opriră . Charlie, zise el în timp
ce doctorul că uta stă ruitor să -şi facă drum pe lâ ngă el la capul scă rii.
— Oh, n-are nicio şansă . Honore, aţi face mai bine să intraţi la el
cu toţii.
Se adunară toţi în jurul patului. Madame Grandissime se aplecă
deasupra lui.
— Ah! scumpă soră , zise muribundul, tu eşti? Am avut chiar
acum cel mai frumos vis… doar un minut. Oftă – Mă simt foarte slă bit.
Unde e Charlie Keene?
Vorbise în franceză ; repetă întrebarea în engleză . Crezu că îl
vede pe doctor.
— R-Charlie, dacă trebuie să mă aştept la ce-i mai ră u sper c-o
să -mi spui; sunt pregă tit. Ah! pardon… am crezut că e… Astă zi seară
ochii îmi sunt parcă înceţoşaţi. Est-ce-vous, Honore? * Ah, Honore, ai
trecut la duşman, nu-i aşa?… Ce să -i faci… cei din neamul Fusilfer or să
**
— Dumneata eşti, Honore? (fr.).
facă totdeauna… numai ce vor ei. Uite mâ na bă trâ nului tă u unchi,
Honore. Te iert, Honore… bă iatul meu cu suflet nobil… nesă buit.
Vorbea cu glas slab şi foarte agitat.
L – Apă .
Apa i-o dă du Aurora. El îi privi faţa; nu se putea spune cu
certitudine dacă o recunoscu sau nu. Îşi ia să iar capul pe pernă ,
închise ochii şi zise cu glas mai slab şi visă tor, ca pentru sine:
— Vă iert pe toţi. Omul trebuie să moară … iert… chiar şi pe
duşmanii… Louisianei.
Ză cu nemişcat câ teva momente şi apoi se însufleţi din nou,
tulburat:
— Honore! spune-i profesorului Frowenfeld să aibă grijă de acea
Philippique Generale. E o lucrare formidabilă , pe o temă extraordinară !
Am scris-o cu mâ na mea într-o singură seară . Guvernul tă u de yankei,
Honore, e un eşec şi-o aiureală . Adevă rul va triumfa. Vechea Louisiană
se va ridica din nou. O să -şi recapete drepturile că lcate în picioare. Şi
câ nd o s-o facă , să -ţi amin… Vocea i se stinse, dar ridică un deget ca
pentru a întă ri ideea.
Printre rubedenii se produse o oarecare rumoare. Vorbele
bolnavului erau fă ră îndoială o schimbare în bine. Ar trebui chemat
înapoi doctorul. Mai adineauri nu avea nici pe departe atâ ta vigoare.
„Întrebaţi-l pe Honore dacă să nu vină doctorul”. Dar Honore clă tină
din cap. Bă trâ nul începu din nou:
— Honore! Unde e Honore? Stai aici, lâ ngă mine, Honore; şi tu,
soră … de cealaltă parte. Astă zi am vederea foarte slabă . De ce oare
transpir aşa? Daţi-mi ceva de bă ut. Vedeţi… acum mă simt mai bine. Nu
mai vomez… sâ nge. Nu, lă saţi-mă să vorbesc. Oftă , închise ochii şi
brusc îi deschise din nou. Oh, Honore, tu şi yankeii… tu şi… toate… de
râ pă … educaţie… mase… slă besc… casta… unită … certurile sfâ rşite…
printr-un affidav… Oh, Honore.
 — De-ar reuşi să uite, şopti cineva cu glas îndurerat, de acea
Philippique generale!
Aurora înlă crimată şopti ceva cu însufleţire spre Madame
Grandissime. Doar n-or să -l lase să se stingă aşa! Un preot n-ar avea ce
să strice. Dar câ nd soi a lui îi fă cu propunerea, muribundul zise:
— Nu… fă ră preot. Honore, ai testamentul meu… în cutia de fier.
Profesore Frowenfeld – începu să vorbească în engleză – ţi-am scris un
articol despre… Cuvintele i se stinseră pe buze.
— Joseph, fiule, nu te vă d. Fereşte-te, fiule, de doctrina
drepturilor egale… o nedreptate fă ră margini. Patronul şi lucră torul…
cupola şi stâ lpul de susţinere… cupola deasupra… stâ lpul dedesubt.
Încercă să -şi însoţească vorbele de gesturi, dar şi mâ inile şi picioarele,
scă pate de sub control, deveneau tot mai agitate.
— Societatea, profesore – se adresă unei fete care plâ ngea –
societatea are de construit piramide, ceea ce face ca servitorii să fie o
necesitate, iar Natura furnizează numai servitori în uniforme negre.
Ea… nu mai pot să -ţi spun… o să gă seşti… tot… în acea Philippique
Generale. Ah, Honore, e…
Brusc tă cu.
— Mi-am pierdut ochelarii.
Faţa i se acoperi cu broboane de sudoare. Se fă cu îngrozitor de
palid. Toţi se precipitară cuprinşi de panică şi îi dă dură un întă ritor.
— Scumpul meu frate, i se adresă sora lui cu glas tandru.
El nu o observă .
— Agamemnon! Du-te şi spune-i lui Jean-Baptiste… ochii i se
strâ nseră şi din nou scâ nteiară aprig.
— Sunt aici, Agricola, se auzi vocea lui Jean-Baptiste în
apropierea patului.
— V-am spus s-o lă saţi… pe negresa aia…
— Da, i-am dat drumul. Le-am dat la toţi drumul.
— La toţi, repetă ca un ecou muribundul, slă bit, cu ochi ră tă ciţi.
Deodată se lumină din nou şi îşi agită braţele. Aici ai greşit, Jean-
Baptiste, obştea trebuie apă rată .
 — Vocea îi scă zu devenind un murmur. – n-a vrut să -şi scoată …
să nu uitaţi…
— Tă cu.
— Să nu uitaţi… oamenii ă ia sunt… nu sunt… albi.
— Se opri o clipă .
— Unde merg? începu în mod evident să caute sau să încerce să
caute cu privirea o anumită persoană ; dar nu reuşiră să -i ghicească
dorinţa, pâ nă câ nd, cu o voce jalnic de stinsă , strigă :
— Aurora de Grapion!
Aşadar de la început ştiuse cine e.
Mama lui Honore se lă sase în genunchi lâ ngă pat, tră gâ nd-o şi
pe Aurora ală turi de ea. Se ridicară amâ ndouă .
Bă trâ nul bâ jbâ i istovit, cu o mâ nă . Aurora îşi puse mâ na în mâ na
lui.
— Honore!
„Oare ce-o fi vrâ nd?” se miră familia înlă crimată . Acum bâ jbâ ia
cu cealaltă mâ nă . „Hon – Honore” – mâ na lui slabă nici nu mai reuşi
bine să cuprindă mâ na nepotului.
— Puneţi-le… puneţi… puneţi-le…
Ce oare să însemne? Cele patru mâ ini se uniră .
— Ah! zise cineva, izbucnind din nou în lacrimi, vrea să spună
ceva şi nu reuşeşte.
Dar reuşi.
— Aurore de Gra… promis… promis… promis… că să toria asta…
ta… tată lui tă u… acum… două zeci… decani.
Familia schimbă abă tută priviri surprinse. Habar n-avuseseră de
lucrul ă sta.
— Se stinge, zise Agamemnon; şi într-adevă r, parcă se stinse;
dar din nou reveni la viaţă .
— Agamemnon! Valentine! Honore! patrioţi! apă raţi rasa! Feriţi-
vă de… fraza îi fugi din minte. Parcă îşi imagina că se adresează unei
mulţimi; mai fă cu un efort să fie inteligibil, încercă odată , de două ori,
să vorbească , iar a treia oară reuşi:
 — Loui… Louisia… na pe… vecie! şi se cufundă în nemişcare.
Aceste trei cuvinte ră maseră înscrise pe mormâ ntul lui.
Unde se duc o parte din banii creolilor
Şi totuşi delegaţia familiei care comandă inscripţia, meşterul
care o dă ltui în marmură – şi el pe jumă tate i un fel de Grandissime, pe
jumă tate un nimeni – şi chiar frumoasele femei care în ajunul zilei
Sfinţilor veneau în fiecare an însoţite de sclave încă rcate cu flori să
pună coroane pe mormâ ntul bă trâ nului, simţiră , la început mai slab,
iar apoi pe mă sură ce treceau anii din ce în ce mai puternic, că „pe
vecie” era un timp cam prea îndelungat ca să -ţi limitezi sentimentele
patriotice la un singur crâ mpei dintr-o ţară atâ t de mare.
— Şi spui că familia dumitale a refuzat să accepte ajutorul
poliţiei ca să -l defere pe asasinul unchiului dumitale justiţiei? îl întrebă
pe Polyte Grandissime un americain oarecare.
— Domnule, familia mea nu vrea se-l deferim justiţiei!… nici pe
Palmyre! O să ne ocupem noi se vine justiţia la ei; şi dache nu suntem
în stare să ne descurchem singuri, domqule… atunci nici de poliţie n-
avem nevoie!
Aşadar Clemence ră mase singura victimă a mâ niei familiei;
fiindcă de ceilalţi doi nu se atinseră ; şi pentru bunele noastre
sentimente faţă de Grandissimi nu strică să ştim că mai tâ rziu, sub
influenţele mai temperate ale unei civilizaţii superioare, vechea lor
cruzime de colonişti spanioli fu treptat anihilată de cultivarea unor
tră să turi mai bune. Astă zi aproape toată ferocitatea de care pe drept
cuvâ nt poate fi acuzată Louisiana trebuie pusă oricâ t ar pă rea de
ciudat – la uşa americanului. Caracterul creolului s-a diluat şi s-a
îndulcit.
Într-o dimineaţă de început de septembrie, cam la două
să ptă mâ ni după moartea lui Agricola, acelaşi bric care cu mai puţin de
un an înainte adusese familia Frowenfeld la New Orleans, traversă spre
larg linia care despă rţea apele uneori roşiatice din Mobile Bay de apele
de un albastru intens ale Golfului Mexic, îndreptâ ndu-se spre Europa.
Avea la bord doi pasageri; un bă rbat brunet, înalt, slă bit, dar
totuşi chipeş, de vreo treizeci şi şapte-treizeci şi opt de ani şi o femeie
care pă rea cam cu vreo trei ani mai tâ nă ră , cu un chip frumos, deşi
sever; „oameni foarte eleganţi şi bogaţi fă ră doar şi poate”, aşa îi
descria stă pâ nul bricului – „ară tau ca nişte aristocraţi din pă rţile de jos
ale fluviului Mississippi”. Pă reau şi mai interesanţi datorită fră mâ ntă rii
sufleteşti care li se citea pe feţe. Se dă deau drept frate şi soră ; dar în
cazul acesta ea era cea mai rezervată şi mai distantă soră vă zută
vreodată de stă pâ nul bricului.
Dacă datele au ajuns bine pâ nă la noi, cei doi debarcară la
Bordeaux. Că pitanul; un individ curios din fire, îşi gă si distracţie în a
nu-i pierde din ochi nici pe ţă rm, după ce nu mai erau în grija lui. Cei
doi traseră la hoteluri diferite!
Vasul ră mase în port câ teva să ptă mâ ni şi stă pâ nul lui continuă
să se distreze aşa cum apucase de la început, îi vă zu adesea pe foştii lui
pasageri întâ lnindu-se pe o anumită potecă liniştită sub copacii din
Quinconce. Discutau cu voce joasă ; deşi cu acel patois folosit de ei şi-ar
fi putut permite să vorbească mai tare; aveau întotdeauna figuri grave
şi aproape întotdeauna neliniştite. Întâ lnirile nu pă reau să le facă la
niciunul nicio plă cere. Domnul slă bise mai tare şi ară ta îngrozitor de
vlă guit.
„Vrea el s-o tocmească ”, trase concluzia marinarul, «dar ei nu-i
convine preţu’”.
Într-o bună zi, ultima dată câ nd îi vă zu el împreună cei doi,
fiecare în felul să u, pă reau a fi într-o mare încordare. El era tras la faţă ,
nervos, copleşit de durere; ea, iritată , hotă râ tă – cu „ochii aprinşi ca
două felinare”, preciză observatorul.
„Îi dă papucii” se gâ ndi el. În cele din urmă distinsul monsieur îi
dă du femeii – sau mai bine zis aşeză pe bancă lâ ngă care stă tea în
picioare, ceea ce ea refuzase să primească – şi anume un document
împă turit şi sigilat, îi luă mâ na, i-o să rută şi plecă gră bit. Ea se lă să jos
pe bancă , palidă şi epuizată , şi se ridică apoi să plece lă sâ nd acolo
documentul. Marinarul îl luă ; era adresat lui M. Honore Grandissime,
Nouvelles Orléans, É tats Unis, Amérique. Femeia se întoarse brusc, ca
şi cum atunci şi-ar fi amintit de el, sau poate fiindcă se ră zgâ ndise şi îl
primi din mâ na marinarului.
„Parcă era un testament” zicea, stă pâ nul bricului ori de câ te” ori
spunea toată povestea.
În dimineaţa urmă toare, fiind la malul apei şi vă zâ nd nu departe
mai multe persoane adunate se îndreptă agale spre locul respectiv să
vadă de ce flecuşteţ e nevoie ca francezii să dea iute buzna în jur. Era
trupul înecat al „omului liber de culoare”.
O mai vă zuse vreodată stă pâ nul bricului pe femeia aceea? Omul.
aştepta întotdeauna întrebarea, ca să poată spune cu atâ t mai
impresionant, că o vă zuse. Bricul lui deveni un mic pachebot care fă cea
curse regulate la Bordeaux şi el o vă zu de două -trei ori pe Madame,
ducâ nd după toate aparenţele e viaţă foarte prosperă , dar singură , pe
rue… îşi luă îngă duinţa să relateze că încercase să facă cunoştinţă cu
ea, dar nu reuşise în niciun chip.
Chiriile de la numă rul 19 de pe rue Bienville şi din alte locuri,
inclusiv noua farmacie de pe rue Royale, erau încasate regulat de că tre
H. Grandissime, succesorul firmei „Grandissime Frères”. Umbla zvonul,
repetat din gură în gură , că nici mă car un dolar din banii aceştia n-a
ră mas vreodată în New Orleans pentru cauza propă şirii acestui neam
lipsit de prieteni sau pentru reparaţii la respectivele proprietă ţi; şi că o
dată pe an, conform instrucţiunilor primite”, Honore îi expedia mai
sus-pomenitei Madame – să -i spunem Madame Inconnue – din
Bordeaux, echivalentul în franci al sumei.de cincizeci, de mii de dolari.
Se susţine că a fă cut lucrul ă sta, fă ră întrerupere, timp de două zeci de
ani. „Ia să vedem: cincizeci ori două zeci… un milion de dolari! Dar asta
nu-i decâ t o parte din pierderea pecuniară pricinuită Louisianei de
asemenea lucruri”.
Ne-am îndepă rtat însă prea mult de la subiect.
Foarte bine!
Soarele apune din nou peste Place d’Armes. Din nou umbrele
catedralei şi ale primă riei se aştern peste acele locuri plă cute, unde
lumea mondenă şi frumtiseţile oraşului stau pe bă nci tacticos, după
moda spaniolă , sau se plimbă agale pe sub să lciile bă trâ ne şi pe aleile
albe. Copiii se joacă iară şi pe pajişte; după cum vedeţi, unii sunt în
negru, după Agricola. Observaţi şi fluviul mult mai liniştit, ţă rmul de
vizavi, mai înverzit şi parcă mai aproape, şi multe alte mă rturii ale
faptului că somnoroasa vară nu vrea să se desprindă din îmbră ţişarea
acestui ţinut încâ ntă tor; pacea de vis a pă să rilor; nelipsitul evantai caje
se deschide, se strâ nge şi se redeschide vibrâ nd încet (cum se desface
adesea acest unic instrument asemenea aripilor unui înger!); batista
scoasă de nenumă rate ori; culorile pale, ră coroase, ale veşmintelor de
vară ; râ ndunica, rotindu-se şi ciripind agitată deasupra capetelor sau
tă ind vă zduhul ca o să geată ; mişcă rile molatice ale mâ inii şi ale
piciorului; crupele aburinde şi ză balele înspumate ale cailor; ţâ râ itul
ascuţit al greierului; dansul fluturelui; câ inele care se tolă neşte în iarbă
şi lă sâ ndu-şi limba să -i atâ rne afară se uită în sus la stă pâ n; aerul
îndulcit de parfumul mă rfii din coşurile vâ nză toarelor de flori.
Pe dig, că pestre şi şei, bice, cabriolete şi tră suri – ce vesel du-te-
vino! Fă ră să vrem ne uită m spre vechea bancă unde, acum şase luni,
stă tuse Joseph Frowenfeld. E cineva’ acolo… un bă rbat scund, slab, cu
figură obosită , cu capul gol, uşor lă sat pe spate şi sprijinit de trunchiul
copacului, cu mâ inile împreunate pe genunchi şi cu un chapeciu-breis
la subţioară . Observaţi câ t de îngrijit e îmbră cat, câ t de agitat şi de
nesă nă tos îi sclipesc ochii… şi atunci câ nd le luminează o rază de:
soare – câ t de frumos arată buclele roşii, tă iate scurt. E doctorul Keene.
El îşi ridică încet capul şi priveşte înainte. Honore şi Frowenfeld
se plimbă la braţ sub cel mai depă rtat şir de să lcii. Vorbeşte Honore.
Câ t de graţios îşi însoţeşte cuvintele* cu o mişcare potolită a braţului
ră mas liber sau a mâ inii – uneori chiar a capului sau a trupului
mlă dios, în timp ce spiţerul, grav şi receptiv adună vorbele prietenului
în mintea sa gâ nditoare, ca pe nişte preţioase pică turi de ploaie într-un
rezervor mare şi rece. Sunt destul de aproape pentru ca mă runţelul
doctor să -i poată striga cu uşurinţă ; dar el tace. Nefericiţii se simt atâ t
de departe de cei fericiţi. Şi totuşi… „Atenţie!” îi vine deodată pe buze şi
câ t pe ce să strige cu glas tare; fiindcă cei doi, pe punctul de-a traversa
spre Place d’Armes, exact în locul unde câ ndva Aurora de-abia scă pase
teafă ră , se trag brusc înapoi, în timp ce negrul care conduce tră surica
iute, cu doi cai şi două roţi, trage de hă ţurile calului pe care stă că lare şi
animalul singur se dă într-o parte şi se opreşte.
Cei doi prieteni, deşi să riseră fiecare în lă turi, scoţâ ndu-şi
pă lă riile se gră biră să vină la tră sură , profund convinşi că cel puţin una
din cele două ocupante regretă din suflet că cei doi nu fuseseră trâ ntiţi
în praf. Ah, ah! cu câ tă bucurie ră ută cioasă şi prost disimulată se
aplecară cele două femei eterice, învă luite ca într-un nor uşor
înmiresmat în ră pitoarele lor veşminte de seară , ca să -şi exprime
echivocele regrete.
— Oh! îmi pare aşa de ră u, oh! Aproape v-am cheleat o… ah, ha,
ha, ha!
Aurora nu-şi mai putu ţine râ sul.
— Şi chiar aici în faţa tuturor! Ah, ha, ha! Sieur Grandissime, eu
ştiu ce ră u e, ha, ha, ha! Oh! Vă asigur, domnii mei, că e îngrozitor!
Şi aşa mai departe.
Nu după mult timp Honore pă ru că încearcă să le convingă să
facă ceva, ceea ce deşi le stâ rni ră stil, nu le surprinse ca fiind un lucru
cu totul absurd. Poate că tocmai de aceea, după toate aparenţele,
curâ nd consimţiră ; coborâ ră din tră surică , o lă sară să plece şi ele
porniră la plimbare pe aleea cu iarbă , fiecare cu câ te un însoţitor. Câ nd
Clotilde îşi netezi cu mâ na fusta uşoară aranjâ nd-o pentru plimbare şi
se întoarse să pă şească ală turi de Frowenfeld, pentru o fracţiune de
secundă îşi ridică ochii spre ai lui şi între ei urmă un schimb de priviri
care fă cu inima mă runţelului doctor să ardă brusc ca o sferă de foc.
„Ne avem iar foarte bine” murmură el pentru sine cu
amă ră ciune, câ nd, fă ră să -l vadă , ea luă braţul spiţerului şi amâ ndoi
porniră mai departe.
Da, în cazul că această ironie fusese la adresa celor doi, doctorul
intuise corect lucrurile. Inimile lor reuşiseră să -şi gă sească exprimarea
pe buze şi viitorul îi aştepta în pragul unei noi existenţe pentru a-i face
pă rtaşi pe viaţă la aceleaşi bucurii şi necazuri, dezamă giri şi speranţe
nepieritoare, la ţelurile, conflictele şi recompensele unei iubiri
perpetue; şi adevă ratul… marele… eternul Zeu al dragostei era cu ei.
Da, deja de aproape două zeci şi patru de ore – ce clipe de bucurie –
totul era iar „foarte bine”. Şi acum, plimbâ ndu-se pe sub să lciile unde
atâ ţia îndră gostiţi se plimbaseră înaintea lor, aveau să -şi povestească
tomuri întregi despre neliniştile, spaimele, erorile şi dorul din inimile
lor pâ nă să ajungă la această bucurie; cum la cutare dată se întâ mplase
asta şi asta; şi cum, după cutare şi cutare întâ lnire fusese aşa sau aşa; şi
din toate acestea nimic nu ajunsese la urechi stră ine, în afară de nişte
cuvinte ale Clotildei auzite de un bă ieţel care asculta fă ră nicio intenţie.
„… Inche din prima seara chind am început să te îngrijesc chind
aveai friguri”.
Îi spunea cu o nouă şi încâ ntă toare îndră zneală , atâ t de
minunată pentru un îndră gostit proaspă t acceptat, de câ tă vreme îl
iubea ea.
Mai tâ rziu se despă rţiră la porte-cochere. Honore şi Aurora
ajunseseră acolo înaintea lor, şi tocmai o luaseră în sus pe scară .
Clotilde, aruncâ nd cu o secundă mai înainte o privire pe chipul mamei
sale, vă zu că ceva nu era în regulă ; pricepută la astfel de semne, îşi
dă du seama că era gata să izbucnească în plâ ns. O umbră uşoară de
îngrijorare poposi pentru o clipă pe propriul ei chip. Frowenfeld nu
putea să vină sus. Se opriră puţin în întunericul coridorului şi pentru a
se asigura unul pe altul că totul era „foarte bine”, se.
Domnul fie binecuvâ ntat pentru visurile tinereşti ale dragostei.
Fericită şi copleşită de povara dulcei visă ri, fata urcă agale scara,
singură , cu pas uşor, fă ră să facă niciun zgomot. Dâ nd colţul scă rii îşi
aminti de Aurora. Nu-i venea greu să bă nuiască pricina necazurilor ei:
Honore încerca să trateze strâ ngerea de mâ nă de la că pă tâ iul patului
de moarte al lui Agricola ca pe o înţelegere fermă ; ceea ce, fireşte nu
este echitabil”. Clotilda se gâ ndi că probabil cei doi intraseră în salonul
din faţă ; ea o să se ducă în cel din spate. Dar calculă greşit lucrurile;
câ nd să intre fă ră zgomot pe uşă , o vă zu pe Aurora stâ nd în picioare,
chiar în faţa lui Honore, cu ochii lă saţi în pă mâ nt şi cu evantaiul
atâ rnâ ndu-i în mâ ini ca o aripă ruptă . Se pă rea că el repeta, cu şoapte
blâ nde o întrebare menită să o determine să ia o hotă râ re. Ea îşi ridică
spre el ochii cu o privire mută , speriată .
Murmurâ nd involuntar o scuză , intrusa se dă du înapoi; dar, câ nd
să se întoarcă , brusc şi inexplicabil se întristă vă zâ nd-o pe Aurora că îşi
pleacă din nou ochii şi cu o încetineală solemnă , a că rei semnificaţie nu
se putea să nu fie înţeleasă , clă tină tă cută din cap.
„Vai!” strigă sufletul blâ nd al Clotildei. „Vai! Să rmanul M.
Grandissime!”
Nu!
Dacă M. Grandissime crezuse că era pregă tit pentru suprema
amă ră ciune a acelei clipe, se înşelase jalnic. Nu rosti nicio vorbă .
Întinse mâ na pentru a-şi lua un adio mut, câ nd, cu totul în afara voinţei
lui, vocea disperă rii îi scă pă de sub control într-un geamă t înă buşit, în
acelaşi moment se auzi apropiindu-se un clinchet şi încă perea, care se
întunecase odată cu că derea nopţii, începu să se lumineze de la flacă ra
tot mai puternică a unei lă mpi aduse de o slujnică pentru a fi aşezată în
salonul din faţă .
Aurora întinse mâ na şi apoi o retrase. Fă câ nd acest lucru cei doi
îşi schimbară oarecum poziţiile şi razele lă mpii, câ nd slujnica trecu
prin dreptul uşii, că zură pe faţa Aurorei tră dâ nd ochii ei ridicaţi din
nou spre Honore.
— Sieur Grandissime…
Ochii se lă sară din nou în jos.
Îndră gostitul se opri.
— Mă credeţi crudă .
Era însă şi statuia blâ ndeţii.
— Speranţa a fost crudă cu mine, ră spunse M. Grandissime, nu
dumneavoastră ; asta nu pot să spun. Adio.
Se întoarse să plece.
— Sieur Grandissime…
Ea tremura parcă .
El ră mase nemişcat.
 — Sieur Grandissime – vocea îi era foarte blâ ndă , de ce vă
gră biţi?
Urmă o tă cere lungă .
— Sieur Grandissime, de ce… nu luaţi loc. El ezită o clipă şi apoi
amâ ndoi se aşezară . Slujnica se întoarse trecâ nd din nou prin faţa uşii;
totuşi câ nd Aurora rupse tă cerea, vorbi în engleză – avâ nd de spus prea
multe lucruri primejdioase. Aşa îşi va ascunde posibila bâ lbâ ială .
— Sieur Grandissime… ştiţi motivul pentru care… îşi deschise
puţin evantaiul, ţinâ nd ochii aţintiţi în jos spre el şi tă cu.
— N-am niciun drept să vă întreb motivul, zise M. Grandissime.
Este al dumneavoastră … nu al meu.
Ea îşi coborî şi mai mult capul.
— Ştiţi… – îşi aplecă gâ nditoare capul într-o parte, cu privirile în
podea … e din cauze che… din cauze che cred che în chiteva zile o s-o
mor.
M. Grandissime nu rosti o vorbă . Nu pă rea alarmat.
Ea îşi ridică brusc ochii şi luă o gură de aer de parcă ar fi
intenţionat să reînceapă , dar ochii i se coborâ ră în faţa privirii lui şi
zise aproape ca şi cum ar fi monologat:
— Sunt atâ tea necazuri la mine cu inima.
Îşi duse uşor mâ na în regiunea inimii şi oftă uşor, istovită de
moarte.
M. Grandissime nu reacţionă în niciun fel. Jos în stradă un
vehicul trecu huruind. În fundul camerei, unde un Marte aurit îşi mâ na
caii în iureşul bă tă liei, o bă taie uşoară anunţă jumă tatea de oră .
Doamna vorbi din nou:
— S-a fă cut la mine – mai oftă odată – atâ t de ciudate… uneori
crede che înnebuneşte.
Totuşi cel că ruia i se fă ceau toate aceste destă inuiri
înfricoşă toare ră mase tă cut şi nemişcat ca un indian captiv, şi după
încă o pauză însoţită de jalnicul acompaniament de sunete înă buşite,
frumoasa vorbitoare reîncepu cu mai multă energie, aşa cum se
cuvenea în vederea punctului culminant care se apropia:
 — În unele zile, Sieur Grandissime… face pe mine se uite vâ rsta!
Şi cred che, sunt tiner!
Îşi ridică ochii evident hotă râ tă să -l privească drept în faţă , dar
era prea mult; ochii îi că zură în jos ca mai înainte; cu toate acestea
continuă să vorbească :
— Şi chind un person se sature se tră iasehe singur şi începe se
simte che e betrin şi vrea pe cineva se aibe grijă de el şi vrea pe mine să
se merite cu el… eu cred cheme iubeşte.
— Cu degetele continua să mişte uşor evantaiul.
— Cred che sunt nebun. Cred che o s-o mor imediat.
— Se uită în tavan cu ochi mari şi apoi din nou jos, la evantaiul
din poală , care continua să se desfacă şi să se strâ ngă .
— Şi asta e motivul, Sieur Grandissime.
— Aşteptă pâ nă câ nd deveni clar că el se pregă tea să -i ră spundă
şi atunci îl întrerupse nervos: Ştiţi, Sieur Grandissime, n-ar fi drept! N-
ar fi drept pentru voi! Şi sunteţi cel mai bun berbat pe care l-am
cunoscut în toate viaţa meu, Sieur Grandissime!
— Mâ inile îi tremurau – Un berbat care în viaţe toată nu vrut se
însoare la el şi care acuma încearcă se însoare numai că se
odihneasche sufletul la onelul lui!…
M. Grandissime scoase o exclamaţie de protest şi ea încetă .
— V-am fă cut cererea, continuă el pe o voce joasă ca să -şi
accentueze spusele, pentru unicul motiv că doresc să -mi fiţi soţie.
— Daa, ră spunse ea iute; asta-i tot. Aşa am ghindit şi eu. Şi cred
che asta e cel mai bun mod se spune, Sieur Grandissime. Fiindehe ştiţi,
noi suntem prea betrini că se vorbim de „dragoste, aşa-i? Şi voi aveţi un
respect aşa mare pentru mine şi eu am cel mai mare respect pentru
voi; dar…; strâ nse în mâ nă evantaiul şi capul i se lă să şi mai jos – dar…
– înghiţi în sec – clă tină din cap – dar… îşi muşcă buza. Nu mai putea să
continue.
— Aurora, zise iubitul ei, aplecâ ndu-se spre ea şi luâ ndu-i mâ na.
Vă iubesc din tot sufletul.
Ea fă cu o încercare slabă de a-şi retrage mâ na, renunţă la acest
efort şi ridică spre el o privire aprinsă , cu nişte ochi care mai să -i iasă
din orbite, strigâ nd:
— Mais, pentru ce n-aţi vrut se spune aşa?
M. Grandissime zâ mbi în dezacord.
— Am spus-o de-o sută de ori, în toate felurile, exceptâ nd
cuvintele.
Ea îşi înă lţă capul mâ ndră şi se înclină ca o regină .
— Mais, vedeţi, Sieur Grandissime, aţi fă cut o reşale.
— Dar s-a corectat la timp, exclamă el cu o bucurie reţinută , dar
neră bdă toare.
[– Sieur Grandissime, zise ea cu o voce teribil de tgravă , pare ră u
la mine, mais… aţi spus prea tâ rziu. P – Nu, nu! strigă el, m-am corectat
la timp. Spuneţi asta, doamnă ; spuneţi-o!
Privirea lui arză toare o fă cu pe a ei să coboare din nou la
pă mâ nt, dar ea clă tină din cap. El nu dă du atenţie gestului.
— Şi la râ ndul vostru, vă veţi corecta ră spunsul; ah, spuneţi şi
asta! insistă el, acoperindu-i mâ na cu ambele lui mâ ini şi aplecâ ndu-se
înspre ea.
— Mais, Sieur Grandissime, ştiţi, asta atâ t de neaşteptat.
— Oh! neaşteptat!
— Mais, în tot acest timp eu am ghindit che pe Clotilde o…
Îşi întoarse capul şi îşi îngropă faţa în batistă .
— Ah! strigă el, nu-ţi mai bate joc de mine, Aurore Nancanou!
Se ridică drept în picioare şi continuâ nd să ţină strâ ns mâ na pe
care ea se stră duia să şi-o retragă :
— Frumoasa mea, rosteşte cuvâ ntul; rosteşte-l!
Ea se întoarse brusc spre 1, se ridică în picioare, o clipă ră mase
fă ră glas, cu ochii scâ nteind în ochii lui şi strigă :
— Nu! izbucni în lacrimi, apoi râ se printre ele şi îl lă să s-o
strâ ngă la piept.
CUPRINS
Primul roman clasic al sudului american 5
artileria mascata 21
SOARTA emigrantului 29
„ŞI cine mi-e vecin?” 36
arbori genealogici 39
O tinara care nu vrea să se mă rite 48
ocazii ratate 54
să fi fost honore grandissime 58
semnat – honore grandissime 66
Ilustrâ nd forţa de atracţie a busuiocului \ 69
„Cine e acela, sieur frowenfel?” 76
stră fulgeră ri neaşteptate 80
filosoafa 84
somaţie din partea fantomaticului proprietar 90
Înainte de apusul soarelui 99
trâ ntita în ţarina drumului 107
stră luciri de stea în rue chartres 123
În noaptea aceea 127
O nouă lumina peste locuri întunecate… 138
arta şi comerţ 148
O greşeală câ t se poate de fireasca… 156
doctorul keene îşi recuperează glonţul… 165
În piept se dezlă nţuie conflicte 169
frowenfeld vine la întâ lnire 173
frowenfeld îşi expune punctul de vedere… 177
aurora în chip de povestitor 187
plimbarea calare şi operaţiunea, de salvare 191
tradiţionala fete de grandpere 201
povestea lui bras-coupe 216
POVESTEA LUI BRAS-COUPE (continuare) 233
PARALIZIA 246
ÎNCĂ O RANĂ ÎN ALT LOC 252
PRELIMINARII ÎNTRERUPTE 256
LOVITURA CEA MAI CRUDA DINTRE TOATE 258
CLOTILDE ÎN CHIP DE MEDIC 261
„DE CE PLÂ NGI?” 267
ULTIMUL BĂ NUŢ AL AUROREI 270
HONORE FACE TÂTEVA MĂ RTURISIRI 275
DOVEZI DE PRIETENIE 282
LOUISIANA SPUNE DE CE ARE NEVOIE 291
FROWENFELD JL GĂ SEŞTE PE SYLVESTRE 296
A VENI LA SUBIECT 303
CÂ ND MOŞTENEŞTI CE NU TREBUIE 310
VULTURUL VIZITEAZĂ PORUMBIŢELE ÎN CUIBUL LOR 316
RĂ U PENTRU CHARLIE KEENE 326
SE ÎNDREAPTĂ ŞI ALTE NEDREPTĂŢI 329
VASUL PIQUE-EN-TERRE ÎŞI PIERDE UN MEMBRU AL
ECHIPAJULUI 332
NOUTĂŢILE 340
O FAMILIE INDIGNATA ŞI O PRĂVĂ LIE DEVASTATA 342
DEASUPRA NOII PRĂVĂ LII 350
O CERERE ÎN CĂ SĂTORIE 354
SCHIMBĂ RI ÎN AFACERI 359
DRAGOSTEA ZACE RANIŢA 363
FROWENFELD LA REŞEDINŢA GRANDISSIMILOR… 369
CAZANUL DA ÎN CLOCOT 375
PRINSĂ 378
SÂ NGE PENTRU O LOVITURĂ 384
TRATAMENT APLICAT UNUI VOUDOU 390
CUVINTE DE PE PATUL DE MOARTE 395
UNDE SE DUC O PARTE DIN BANII CREOLILOR… 400
FOARTE BINE!… * 404
NU!… 408

Lector: MIRCEA BUCURESCU

Tehnoredactor: ELENA DINULESCU
Bun de tipar: 16 iunie 1986
Coli de tipar: 26
 Tiparul executat sub comanda 5107 la întreprinderea
Poligrafică Bacă u, str. Mioriţei nr. 27 REPUBLICA SOCIALISTA
ROMÂ NIA
Zlă
ci BAC AU