Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PUBLIC

Numele Prenumele

Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii

Referat științific

Conducător ştiinţific: _____________ Căpățînă Ion, lector universitar

Autorul: ______________Mutilica Rosina,studenta gr.1404

(semnătura)

CHIŞINĂU-2017
Cuprins
Note intoductive ......................................................................................................................... 3

Istoricul apariției Convenției...................................................................................................... 4

Scopul, obiectul și obiectivele Convenției ................................................................................. 5

Caz real de aplicare a prevederilor Convenției între statele membre ........................................ 9

Autoritățile desemnate să satisfacă obligațiile impuse prin Conevenție .................................. 10

Concluzii .................................................................................................................................. 12

2
Note intoductive

Sintagma „răpirea internațională de copii” se referă la o procedură civilă


administrativă sau judiciară. În materia înapoierii minorului în cazul deplasării sau refuzului
înapoierii/reținerii ilicite a acestuia au aplicabilitate, la nivel internațional,
dispoziițiile Convenției de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaționale de copii, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului.
nr.1468-XIII din 29.01.98, în vigoare din 1 iulie 1998.
Convenția de la Haga din 1980, în vigoare în toate statele membre ale Uniunii
Europene, se aplică atunci când un minor sub 16 ani este deplasat din statul reședinței sale
obișnuite într-un alt stat, ori este reținut în acest al doilea stat prin încălcarea drepturilor de
care se bucură unul din titularii răspunderii părintești. De regulă, situația intervine între
părinții unui copil ori între părinți și bunici, una din părți fiind cea care deplasează/reține ilicit
un copil în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite
Înapoierea de urgenţă a copilului în ţara în care îşi are reședința obişnuită este
motivată de necesitatea ca acesta să nu mai fie considerat proprietatea părinţilor săi, ci să fie
recunoscut ca persoană cu drepturi şi necesităţi proprii. Astfel, adevărata victimă a răpirii este
însuşi copilul, care riscă să-şi piardă brusc echilibrul suferind traumatismul de a fi separat de
părintele cu care a fost tot timpul. Aplicarea Convenției încetează când copilul are vârsta de
16 ani.
Convenţia de la Haga are ca obiect:
- de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat
contractant;
- de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind
încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat contractant;
- obligaţia de cooperare a autorităţilor centrale, prevăzută de art. 7, care implică
cunoaşterea, aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale naţionale în materie.

3
Istoricul apariției Convenției

Convenţia privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii a fost adoptată la
24 octombrie 1980 în cadrul celei de-a 14-a Sesiune a Conferinţei de la Haga asupra dreptului
internaţional privat, în sesiune plenară (Plenary Session), cu votul unanim al Statelor prezente
(Australia,Austria, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Danemarca, Finalanda, Franţa,Germania,
Grecia, Irlanda, Japonia, Luxembourg, Norvegia, Olanda,Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia,
Anglia, Statele Unite ale Americii,Venezuela şi Iugoslavia.
Obiectivele Convenţiei includ, printre altele găsirea copiilor răpiţi, asigurarea
înapoierii imediate a copilului în ţara sa de reşedinţă şi facilitarea exercitării efective a
dreptului de acces. În mod special, scopul menţionat în preambulul Convenţiei este acela de a
"proteja copiii, la nivel internaţional, de consecinţele negative ale deplasării sau reţinerii
ilicite şi de a stabili proceduri speciale pentru a asigura înapoierea lor imediată în statul de
reşedinţă, precum şi de a asigura protecţia dreptului de vizitare (...)".
Procedurile legale instituite de Convenţie reuşesc să atingă acest obiectiv prin
restaurarea status-quo-ului al copilului răpit; acest lucru necesită înapoirea obligatorie a
copilului în statul de reşedinţă obişnuită pentru a se putea rezolva problemele ce privesc
dreptul de custodie. Nu numai că cei care au elaborat Convenţia au hotărât că reşedinţa
obişnuită a copilului reprezintă cea mai bună jurisdicţie pentru a determina interesul superior
al copilului, dar au căutat să descurajeze răpirile parentale prin împiedicarea autorului răpirii
să obţină un avantaj legal în cadrul unui sistem juridic mai "prietenos" în ceea ce priveşte
procedura acordării dreptului de custodie.
Convenţia de la Haga a fost elaborată sub imperiul prezumţiei că principalii autori ai
răpirilor internaţionale de copii sunt taţii care nu au dreptul de custodie şi care au fost
nemulţumiţi de desfăşurarea sau soluţionarea procedurilor privind dreptul de custodie. Sub
imperiul Convenţiei, soluţia judiciară a înapoierii se întemeiază pe determinarea legalităţii
deplasării sau reţinerii copilului. Aceasta legalitate se defineşte prin prisma încălcării
dreptului de custodie atribuit unei persoane. Convenţia a căutat să recunoască diferite
reglementări cu privire la custodie şi tutelă din mai multe state prin menţionarea în textul
convenţiei a faptului că dreptul de custodie include dreptul care priveşte îngrijirea unui copil
şi, în special, dreptul de a determina locul de reşedinţă al copilului. Subiect al unor posibile
excepţii discreţionare, o instanţă trebuie să decidă înapoierea imediată a copilului dacă un
părinte probează că deplasarea sau reţinerea copilului în altă ţară a fost făcută cu încălcarea
dreptului său de custodie.

4
Scopul, obiectul și obiectivele Convenției

Lupta împotriva răpirilor internaţionale de copii se realizează printr-un ansamblu de


măsuri care au menirea de a face sa înceteze separarea între copilul deplasat sau reţinut ilicit
şi părintele ale cărui drepturi au fost violate, măsuri cuprinse în înstrumente juridice din care
face parte:
- Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii2
care are drept obiect să asigure înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în
orice stat contractant (art. 1 lit. a din convenţie) şi să facă să se respecte efectiv în celelalte
state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea care există într-un stat
contractant (art. 1 lit. b din convenţie).
Aşadar, prevederile Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii au aplicabilitate în cazul existenţei unei situaţii de urgenţă, pentru
apărarea drepturilor privind încredinţarea iar măsura de înapoiere a copilului dispusă în
temeiul acestor prevederi de instanţa statului pe teritoriul căruia se află copilul la momentul
pronunţării hotărârii are caracter temporar.
Dispoziţiile acestei convenţii sunt aplicabile oricărui copil care îşi avea reşedinţa
obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind
încredinţarea sau vizitarea; ele încetează a se mai aplica la data când copilul atinge vârsta de
16 ani (art. 4 din convenţie). Ceea ce Convenţia îşi propune să apere sunt relaţiile care se află
deja protejate cel puţin prin aparenţa unui titlu valabil asupra dreptului de încredinţare în
statul reşedinţei obişnuite a copilului, adică prin dreptul statului unde aceste relaţii s-au
derulat înaintea deplasării.
Din prevederile Convenţiei rezultă că pentru a discuta despre o răpire internaţională
de copii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- deplasarea sau neînapoierea copilului să aibă caracter ilicit apreciat în raport de
dreptul privind încredinţarea al cărui titular este cel care solicită înapoierea copilului;
- imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale ilicite copilul să fi avut reşedinţa
obişnuită pe teritoriul statului membru de unde a fost deplasat ilicit;
I) Copilul să fi fost deplasat sau neînapoiat ilicit Potrivit art. 3 parag.1 din convenţie,
deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane,
unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului
în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale;

5
şi b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod
efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea
împrejurări nu ar fi survenit.
Încredinţarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii
răspunderii părinteşti nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau ca efect al legii, să
decidă asupra locului de reşedinţă a copilului fără consimţământul celuilalt titular al
răspunderii părinteşti.
Deplasarea sau neînapoierea sunt două acţiuni distincte ce au loc în momente diferite,
existând posibilitatea ca instanţa să constate că deplasarea copilului a fost licită dar
neînapoierea nu, sau că ambele sunt ilicite.
Referitor la prevederile art. 3 lit. a din Convenţie, în practica judiciară s-a arătat că
acestea se raportează, în primul rând, la legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa
obişnuită, adică la împrejurarea că încredinţarea rezultă dintr-o atribuire de plin drept, înainte
de pronunţarea oricărei decizii iar în privinţa art. 3 lit. b din Convenţie s-a subliniat că
exercitarea efectivă a dreptului privind încredinţarea se referă la îngrijirea persoanei copilului
raportat la momentul la care a survenit refuzul înapoierii.
Dreptul privind încredinţarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept,
dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit
dreptului acelui stat (art. 3 parag. 2 din convenţie) şi include dreptul cu privire la îngrijirile
cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale (art.
5 lit. a din convenţie).
Pentru a se stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art.
3 din Convenţia de la Haga trebuie avute în vedere şi prevederile art. 14 din aceeaşi convenţie
care arată că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitant poate ţine seama în
mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod
formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile
specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi
altfel aplicabile.
II) Copilul să fi avut reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului membru de unde a fost
deplasat ilicit imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale ilicite Copilul a cărui deplasare
sau neînapoiere se pretinde a fi ilicită trebuie să aibă reşedinţa obişnuită în statul membru la
data deplasării lui ilicite din acest stat sau a neînapoierii lui ilicite în acest stat.
Prevederile Convenţiei se referă în mod expres la reşedinţa obişnuită a copilului fără a
defini această noţiune.
6
În lipsa unei atari prevederi legale urmează a fi considerată reşedinţă obişnuită aceea
unde minorul a locuit în chip statornic şi a fost îngrijit până la data deplasării sau neînapoierii
lui ilicite. În principiu, reşedinţa obişnuită este determinată în raport de cea a titularului
dreptului de încredinţare care cere înapoierea minorului. În acest sens sunt prevederile art. 5
lit. a din Convenţie care stabileşte că dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire
la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului
reşedinţei sale, încredinţarea, arată că aceasta înseamnă drepturile şi obligaţiile privind
îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă.
Într-o încercare finală de a clarifica obiectivele Convenţiei trebuie subliniat faptul că,
aşa cum rezultă în special din dispoziţiile articolului 1, Convenţia nu are ca scop
reglementarea problemei atribuirii dreptului de custodie. În această chestiune, Convenţia se
bazează implicit pe principiul că orice dezbatere pe fondul problemei – în speţă, dreptul de
custodie – ar trebui să aibă loc înaintea autorităţilor competente din statul unde copilul avea
stabilită reşedinţa sa obişnuită înainte de a fi deplasat; această reglementare se aplică atât
cazului deplasării care a intervenit anterior emiterii oricărei decizii asupra dreptului de
custodie – situaţie în care dreptul de custodie încălcat a fost exercitat în afara legii –, cât şi
situaţiei deplasării copilului cu încălcarea unei decizii de custodie preexistente.

Aplicabilitatea:
- Convenția de la Haga din 1980, în vigoare în toate statele membre ale Uniunii
Europene, se aplică atunci când un minor sub 16 ani este deplasat din statul reședinței sale
obișnuite într-un alt stat, ori este reținut în acest al doilea stat prin încălcarea drepturilor de
care se bucură unul din titularii răspunderii părintești. De regulă, situația intervine între
părinții unui copil ori între părinți și bunici, una din părți fiind cea care deplasează/reține ilicit
un copil în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite.
- Atunci când dreptul de încredințare este exercitat în comun de ambii părinți ai unui
minor (conform legii statului pe teritoriul căruia aceștia își au reședința obișnuită), niciunul
dintre cei doi nu va putea decide singur în privința schimbării reședinței copilului într-un alt
stat, fiind nevoie, de regulă, de acordul expres al celuilalt părinte ori de aprobarea instanței de
judecată competente.
-Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit vor
deține competența de a se pronunța asupra cererii de înapoiere întemeiată pe Convenția de la
Haga din 1980. în ipoteza în care cererea de înapoiere ar fi respinsă, hotărârea va putea fi
totuși înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a

7
copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică
înapoierea copilului, înapoierea va fi realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură
pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul
răpit

8
Caz real de aplicare a prevederilor Convenției între statele membre

Irena și Vincenzo au locuit în Italia timp de 14 ani, iar acum se află în procedură de
divorț. În 2013, un tribunal italian a încredințat-o pe fiica lor, Alessandra, lui Vincenzo. În
același timp, instanța a dispus ca fata să fie plasată temporar într-un cămin de copii, la Pisa.
Însă, în aceeași zi, Irena a plecat împreună cu fiica sa în Slovenia.
Un tribunal sloven a recunoscut hotărârea judecătorească pronunțată în Italia și a
lansat procedura de returnare a copilului. Irena s-a opus acestei decizii.
Tribunalul sloven a decis ca Alessandra să îi fie încredințată provizoriu Irenei, pentru
că plasarea într-o casă de copii în Italia i-ar fi putut provoca fetei daune psihologice
ireversibile. Alessandra și-a exprimat de altfel dorința de a rămâne cu mama sa pe durata
procedurilor judiciare desfășurate în Slovenia.
Vincenzo a introdus o acțiune de recurs împotriva hotărârii pronunțate de tribunalul
sloven și a câștigat. Ca urmare, Alessandra a fost trimisă în Italia.

9
Autoritățile desemnate să satisfacă obligațiile impuse prin Conevenție

Fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrală însărcinată să satisfacă


obligațiile ce-i sunt impuse prin Convenție.
În baza art. 6 alin. 1 din Convenţie, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei
este autoritatea centrală din Republica Moldova pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor
stabilite prin Convenţie. În calitate de autoritate centrală moldovenească, Ministerul Muncii,
Protecției Sociale și Familiei cooperează cu autorităţile centrale ale celorlalte state părţi
la Convenţie şi colaborează cu instituţiile şi autorităţile moldovenești cu atribuţii în domeniul
de aplicare a Convenţiei.
Atribuţiile Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei în cazul în care
Republica Moldova este – Stat solicitat:
 de a primi de la autoritatea centrală străină sau direct de la reclamantul dintr-un stat
contractant cererea de înapoiere a minorului deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul
Republicii Moldova sau, după caz, a cererii privind organizarea sau exercitarea
dreptului de vizită;

 de a desfăşura toate demersurile necesare localizării copilului şi încercării de


soluţionare a cererii pe cale amiabilă cu persoana răpitoare.
În cazul în care minorul nu este înapoiat de bunăvoie:
 Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei din Republica Moldova sesizează
instanţa judecătorească competentă în vederea soluţionării cauzei având ca obiect
înapoierea copilului deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul Republicii Moldova;

 asigură permanenta informare şi colaborare cu autoritatea centrală a statului solicitant.

Atribuţiile Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei în cazul în care


Republica Moldova este – Stat solicitant:

 primirea de la reclamant a cererii de înapoiere a unui copil ce a fost deplasat ori


reţinut ilicit într-un alt stat contractant sau, după caz, a cererii privind organizarea sau
exercitarea dreptului de vizită;

 înaintarea cererii Autorităţii Centrale străine pe al cărei teritoriu se crede că s-ar putea
afla minorul;

 asigurarea colaborării între cele două autorităţi şi reclamant până la soluţionarea


cererii.

10
Procedura se declanşează pe baza unei cereri de înapoiere, completate pe un formular-
tip, care se transmite de către autoritatea centrală a statului solicitant (statul în care copilul îşi
avea reşedinţa obişnuită) către autoritatea centrală a statului solicitat (statul în care se găseşte,
la momentul transmiterii cererii de înapoiere) şi a unor documente care să justifice solicitarea
(de ex.: hotărâre de încredinţare a minorului către părintele care face cererea, în cazul
părinţilor divorţaţi).
Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să
procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului. Dispoziţiile art. 11 §2
din Convenţie impune un termen limită de 6 săptămâni de la data sesizării autorităţii judiciare
sau administrative, pentru ca aceasta să statueze înapoierea copilului. În caz contrar,
prevederile aceluiaşi text dau reclamantului sau autorităţii centrale a statului solicitant
posibilitatea să ceară o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri.
Prevederi concordante cu cele ale Convenţiei întâlnim în dreptul intern în art. 192
alin. (2) al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, potrivit căruia cauzele având
ca obiect apărarea drepturilor și intereselor minorului se soluţionează de urgenţă. Situațiile
privind reunirea copiilor cu părinţii lor necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea
timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu
locuieşte cu aceștia. Dacă de la data deplasării sau reţinerii ilicite a copilului şi până la
momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului
contractant unde se află copilul s-a scurs o perioadă de mai puţin de un an, art. 12 §1
din Convenţie stabileşte regula că autoritatea sesizată trebuie să dispună înapoierea sa
imediată.

11
Concluzii

Succesul longevităţii Convenţiei în secolul al XXI-lea depinde de interpretarea şi


implementarea de către fiecare stat membru al convenţiei, precum şi de capacitatea acestor
state de a îmbina armonios legile lor naţionale şi cutumele cu obligaţiile impuse de
Convenţie.
Un număr tot mai mare de ţări se alătură Convenţiei privind răpirea internaţională a
copiilor, astfel că trebuie să se aibă grijă, de asemenea, ca acele ţări care devin membre să fie
de încredere, adică nu numai să îşi respecte obligaţiile prevăzute de convenţie, dar, totodată,
să ia decizii de fond echitabile şi corespunzătoare în ceea ce priveşte acordarea încredinţării
copiilor atunci când aceştia sunt înapoiaţi. Într-un fel, succesul acestei convenţii, reflectat şi
în numărul mare de ţări care au aderat la aceasta, implică, de asemenea, şi un mare pericol.
Problemele fundamentale ridicate atât de către soluţia înapoierii copiilor, cât şi de
eventuala audiere în chestiunea custodiei, sunt încărcate cu noţiuni subiective de moralitate şi
sociologie, precum şi de naţionalism. Cu cât este mai vastă diversitatea culturală şi politică,
cu atât este mai mare posibilitatea apariţiei unor judecăţi subiective a statelor contractante,
care ar putea submina neutralitatea culturală formală şi structurală pentru care se luptă
Convenţia. Cu toate acestea, cooperarea internaţională – cel puţin cu ţări care împărtăşesc un
set de valori şi idealuri fundamentale – continuă să ofere cea mai puternică speranţă pentru
soluţionarea problemei răpirii internaţionale de copii.
Din cele mai sus prezentate se desprind următoarele concluzii:
- atunci când se solicită înapoierea unui copil deplasat sau reţinut ilicit, respectiv prin
violarea dreptului privind încredinţarea exercitat efectiv de titularul său la data deplasării sau
neînapoierii copilului, au aplicabilitate prevederile Convenţiei de la Haga din 1980 asupra
aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, precum;
- scopul reglementărilor cuprinse în Convenţie este acela de a asigura înapoierea
imediată a copilului deplasat sau reţinut ilicit, şi, în consecinţă, de a proteja dreptul privind
încredinţarea, drept ocrotit prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită
imediat înaintea deplasării ori neînapoierii sale;
- dacă un copil care îşi avea reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului membru A este
deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul statului membru B, instanţele din acest din urmă stat
sunt competente să soluţioneze cererea de înapoiere a copilului, acestea putând să decidă:
a) înapoierea copilului în statul membru A având aplicabilitate principiul înapoierii
imediate a copilului consacrat atât de dispoziţiile Convenţiei;

12
b) să nu fie înapoiat copilul în statul membru A, caz în care va transmite instanţei
competente din acest stat o copie a hotărârii sale. Odată ce primeşte copia hotărârii instanţa
competentă din statul membru A invită părţile să prezinte observaţiile lor într-un termen de 3
luni două situaţii fiind posibile:
1. părţile nu prezintă observaţii situaţie în care instanţa închide cauza;
2. părţile prezintă observaţii situaţie în care instanţa examinează problema
încredinţării şi poate să decidă fie ca acel copil să nu fie înapoiat, fie înapoierea copilului, caz
în care hotărârea este însoţită de un certificat fiind automat recunoscută şi executorie în statul
membru B.
Aşadar, hotărârea de înapoiere pronunţată în statul membru în care copilul îşi avea
reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite prevalează faţă de
hotărârea pronunţată în statul pe teritoriul căruia copilul a fost deplasat sau reţinut ilicit.

13