DREPTUL DE CONCESIUNE

DR. DE ADMINISTRARE

DR DE FOLOSINTĂ CU TITLU GRATUIT

art. 285 C. adm. instituie principiile exercitării dreptului de proprietate publică

ce aparţine entităţilor juridice enunţate, şi anume:
a) principiul priorităţii interesului public;
b) principiul protecţiei şi conservării dreptului de proprietate publică;
c) principiul gestiunii eficiente a bunurilor care formează obiectul dreptului de
proprietate publică;
d) principiul transparenţei şi publicităţii modului în care acest drept este
exercitat.
De asemenea, art. 287 C. adm. stabileşte autorităţile statului competente să
exercite dreptul de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale. Astfel, exercitarea acestui drept, cu excepţia reprezentării în instanţă
a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu raporturile
juridice privind proprietatea publică, se realizează de către:
a) Guvern, prin ministerele de resort sau prin organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului ori a ministerelor de
resort, după caz, pentru bunurile ce fac parte din domeniul public al statului;
b) autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale, pentru bunurile ce
fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.

Secţiunea a 4-a. Exercitarea dreptului de proprietate publică

§1. Precizări preliminare

195. Principii generale. Exercitarea dreptului de proprietate publică prezintă

anumite particularităţi, care ţin atât de natura şi destinaţia sa, cât şi de natura
juridică a titularilor acestui drept.
Chiar dacă în prezent nu mai este preponderent în economia României, dreptul
de proprietate publică are o importanţă deosebită în asigurarea dezvoltării
sociale, pentru că, pe de o parte, el aparţine unor subiecte de drept care
organizează însăşi viaţa socială dintr-un stat, iar, pe de altă parte, poartă asupra
unor bunuri care, în principiu, interesează societatea, chiar dacă la niveluri
diferite: statal, judeţean sau local. De aceea, modul de exercitare a dreptului de
proprietate publică trebuie să corespundă finalităţii sale, anume asigurarea
realizării intereselor societăţii în ansamblu, în vederea dezvoltării ei echilibrate.
Apoi, titularii dreptului de proprietate publică – statul şi entităţile sale
administrativ- teritoriale – sunt, în primul rând, subiecte de drept public şi, în
această calitate, apar ca purtătoare ale unor prerogative de putere în exercitarea
funcţiilor statale cu care sunt învestite, potrivit Constituţiei şi legilor care le
organizează activitatea.
În acelaşi timp, titularii dreptului de proprietate publică, autorităţi publice
centrale sau teritoriale, au un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor
subiecte de drept, şi, în această calitate, realizează nu numai exercitarea
autorităţii statale în domeniile proprii de competenţă, dar sunt persoane juridice
care pot participa şi la raporturi de drept civil, în condiţiile determinate de lege.
De aceea, în literatura juridică de specialitate consacrată analizei dreptului de
proprietate publică se vorbeşte despre dubla calitate a titularilor acestui drept;
pe de o parte, dreptul de proprietate publică aparţine numai statului şi unităţilor
sale administrativ-teritoriale, care sunt subiect de drept public; pe de altă parte,
aceste entităţi juridice au şi calitatea de subiecte de drept civil, participante, în
această calitate, la circuitul civil general. Or, în exercitarea dreptului de
proprietate publică, statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale se manifestă
în această dublă calitate – şi subiecte de drept public, şi subiecte de drept privat.
Toate acestea constituie principii de ordin general care trebuie avute în vedere
atunci când are a fi analizată exercitarea dreptului de proprietate publică [1].

196. De asemenea, această analiză trebuie să aibă ca punct de plecare

dispoziţiile constituţionale în materie, prevederile noului Cod civil şi cele ale
altor acte normative care determină regimul juridic al exerciţiului dreptului de
proprietate publică rămase în vigoare şi după adoptarea şi intrarea în vigoare a
noii legi fundamentale civile. Astfel, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, în
condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare
regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate;
de asemenea, acelaşi text prevede că ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate publică.
Această prevedere este reluată în art. 861 alin. (3) C. civ., care dispune că, în
condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în
folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate [2]. De asemenea, art. 866 C.
civ. dispune că drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul
de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
Dispoziţiile din Constituţie şi cele ale legii fundamentale civile au a fi
completate şi corelate cu cele cuprinse în alte acte normative care interesează
materia, aplicabile şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie
2011, după cum vom arăta mai jos.
Cea mai cuprinzătoare reglementare privitoare la exercitarea dreptului de
proprietate publică adoptată după intrarea în vigoare a noului Cod civil este
cuprinsă în dispoziţiile Părţii a V-a din recentul Cod administrativ, intitulată
„Reguli specifice privind proprietatea publică şi privată a statului sau a
unităţilor administrativ- teritoriale”, care reglementează în primul său titlu
exercitarea dreptului de proprietate publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale.

Subliniem faptul că, pentru prima dată în legislaţia noastră, art. 285 C. adm.
instituie principiile exercitării dreptului de proprietate publică ce aparţine
entităţilor juridice enunţate, şi anume:
a) principiul priorităţii interesului public;
b) principiul protecţiei şi conservării dreptului de proprietate publică;
c) principiul gestiunii eficiente a bunurilor care formează obiectul dreptului de
proprietate publică;
d) principiul transparenţei şi publicităţii modului în care acest drept este
exercitat.
De asemenea, art. 287 C. adm. stabileşte autorităţile statului competente să
exercite dreptul de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale. Astfel, exercitarea acestui drept, cu excepţia reprezentării în instanţă
a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu raporturile
juridice privind proprietatea publică, se realizează de către:
a) Guvern, prin ministerele de resort sau prin organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului ori a ministerelor de
resort, după caz, pentru bunurile ce fac parte din domeniul public al statului;
b) autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale, pentru bunurile ce
fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.

În sfârşit, potrivit art. 297 C. adm., aceste autorităţi decid, în condiţiile legii, cu
privire la modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică, respectiv:
darea în administrare a bunurilor proprietate publică, concesionarea sau
închirierea acestora, precum şi darea lor în folosinţă gratuită.

Aşadar, din dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie, precum şi din cele
cuprinse în actele normative subsecvente, în primul rând cele ale art. 861 alin.
(3) C. civ., rezultă că încredinţarea unor bunuri proprietate publică unor regii
autonome, precum şi autorităţilor statale la nivel central sau la nivel local şi
constituirea, în folosul acestora, a unui drept propriu asupra bunurilor
încredinţate, dreptul de administrare, constituie o formă specifică de exercitare
a însuşi dreptului de proprietate publică. Însă ea nu este singura modalitate de
exercitare a acestui drept. Bunurile proprietate publică pot fi concesionate,
închiriate sau date în folosinţă gratuită altor subiecte de drept, în condiţiile
prevăzute de lege. Şi aceste operaţiuni juridice constituie forme specifice de
exercitare a dreptului de proprietate publică [1].
§2. Dreptul de administrare

197. Reglementare. Am arătat că dreptul de administrare este prevăzut, în

primul rând, de art. 136 alin. (4) din Constituţie.
Cu privire la acest drept real au existat prevederi cuprinse în Legea
administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, abrogată şi înlocuită prin
Legea nr. 215/2001, cu acelaşi obiect de reglementare, precum şi în Legea nr.
213/1998 privind bunurile proprietate publică. Ambele acte normative au fost
abrogate prin Codul administrativ, care cuprinde norme privind darea în
administrare a bunurilor proprietate publică în Secţiunea a 2-a a Capitolului III
din Titlul I al Părţii a V-a (art. 298-301). Noul Cod civil reglementează dreptul
de administrare într-o întreagă secţiune a Titlului VI, consacrat dreptului de
proprietate publică (art. 867-870).
În analiza regimului juridic al dreptului de administrare trebuie avute în vedere
şi dispoziţiile cuprinse în alte acte normative speciale, rămase în vigoare şi după
adoptarea noului Cod civil, cum ar fi O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri
pentru
restructurarea activităţii regiilor autonome [2] şi O.U.G. nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome [3].

198. Constituirea şi subiectele dreptului de administrare. Potrivit reglementărilor

mai sus amintite, bunurile proprietate publică sunt încredinţate, prin acte
administrative, regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor publice centrale şi
locale, precum şi instituţiilor publice de interes naţional, judeţean, orăşenesc sau
comunal.
Astfel, art. 867 alin. (1) C. civ. dispune că dreptul de administrare se constituie
prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului
local, iar art. 868 alin. (1) desemnează titularii acestui drept, anume el poate
aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice
centrale ori locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau
local.
Din acest punct de vedere, este de reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 298 C.
adm., autorităţile prevăzute la art. 287 din acelaşi cod care exercită în numele
statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale dreptul de proprietate
publică au, printre alte prerogative privitoare la exercitarea dreptului de
administrare, şi pe aceea a stabilirii destinaţiei bunurilor date în administrare
[art. 298 lit. b) C. adm.]. Apoi, art. 299 C. adm. stabileşte conţinutul actului
decizional de constituire a dreptului de administrare, care trebuie să cuprindă cel
puţin: datele de identificare a bunului dat în administrare şi valoarea lui de
inventar; destinaţia acestui bun; termenul de predare-primire a bunului respectiv.
Tot astfel, art. 300 C. adm. dispune că entităţile juridice titulare ale dreptului de
administrare au drepturi şi obligaţii care determină însuşi conţinutul acestui
drept: folosirea şi dispunerea de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite
de lege sau de actul de constituire; asigurarea pazei, protecţiei şi conservarea
bunurilor ca un bun proprietar şi suportarea tuturor cheltuielilor necesare bunei
lor funcţionări; culegerea fructelor bunului; efectuarea de lucrări de investiţii
asupra bunului, în condiţiile stabilite prin actul de constituire a dreptului de
administrare şi ale legislaţiei în materie de achiziţii publice; suportarea tuturor
cheltuielilor necesare aducerii bunului la starea corespunzătoare de folosinţă, în
cazul degradării acestuia ca urmare a utilizării necorespunzătoare sau a
neasigurării pazei bunului, etc.
Potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (3) C. adm., titularul dreptului de administrare
ce priveşte un bun imobil are obligaţia înscrierii dreptului său în cartea
funciară [obligaţie prevăzută şi de art. 288 alin. (3) C. adm.].
Din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între stat
şi beneficiarii dreptului de administrare, reţinem că acestea sunt raporturi de
subordonare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică
beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual,
şi nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat.
La rândul lor, înseşi subiectele dreptului de administrare sunt înfiinţate prin acte
individuale ale autorităţilor publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel
central sau la nivel local, în scopul realizării unor interese publice sau în scopul
îndeplinirii unor servicii publice [1].
Încredinţarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi
de subordonare, a bunurilor proprietate publică regiilor autonome, organelor
centrale şi locale ale administraţiei de stat şi altor subiecte de drept public, la
nivel central sau la nivel local, permite acestora să aibă un patrimoniu propriu,
distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia, pe de o parte, îşi vor
realiza scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar, pe de alta, vor putea să
participe la circuitul civil, potrivit capacităţii lor de folosinţă şi de exerciţiu ca
persoane juridice, aşa cum am mai arătat.

Din acest punct de vedere, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului
de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile
stabilite de lege şi, dacă este cazul, de însuşi actul de constituire a acestui subiect
de drept, dispoziţie care a fost preluată, astfel cum am arătat mai sus, în art. 300
alin. (1) lit. a) C. adm. De asemenea, având în vedere tocmai natura raporturilor
de subordonare prin care ia naştere dreptul de administrare, art. 867 alin. (2) C.
civ. prevede dreptul de control al organelor care au dispus constituirea lui
asupra modului în care titularii exercită dreptul de administrare.

Acest principiu este dezvoltat prin dispoziţiile pertinente din Codul

administrativ, care prevăd că autorităţile statale competente să dispună
constituirea dreptului de administrare trebuie să asigure monitorizarea situaţiei
bunurilor date în administrare, respectiv dacă sunt respectate afectaţiunea de uz
sau interes public local ori naţional, după caz, precum şi destinaţia avută în
vedere la data constituirii dreptului [art. 298 lit. c) C. adm.].

199. Natura juridică a dreptului de administrare. Constituit pe temeiul

proprietăţii publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept real,
opozabil, ca orice drept real, erga omnes în raporturile de drept civil. În acelaşi
timp, nu se poate face abstracţie de natura juridică specifică a raporturilor pe
temeiul cărora el a fost constituit, astfel că, în principiu, cu delimitările pe care
le vom face mai departe, el nu poate fi opus autorităţilor publice care l-au
constituit.
Dreptul de administrare, indiferent de modalitatea prin care a fost dobândit,
poate, în anumite condiţii, să fie retras de autoritatea publică îndrituită să o facă,
pentru îndeplinirea unor scopuri diferite. După cum s-a decis, cu valoare de
principiu, în practica instanţei supreme, sub regimul aplicabil dreptului de
administrare înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, statul, prin
Guvern, cu aprobarea ministerului de resort, poate, în exercitarea dreptului său
de proprietate publică, să transfere, în interes public, bunurile sale proprietate
publică, acest transfer fiind un drept exclusiv al proprietarului [1].
Astfel cum vom arăta imediat, este foarte adevărat că, reglementând stingerea
dreptului de administrare, art. 869 partea finală C. civ. prevede numai
posibilitatea ca, în condiţiile legii şi dacă interesul public o impune, organul care
a decis constituirea dreptului de administrare în favoarea unui anumit titular să
dispună şi revocarea acestui drept. Practic însă, este de admis ca, în anumite
situaţii, Guvernul sau organele administraţiei publice locale care exercită,
potrivit legii, dreptul de proprietate publică să procedeze la redistribuirea unor
bunuri aflate în administrarea unei anumite regii autonome ori a altui subiect de
drept, instituţie publică de interes naţional ori local [2].
După cum s-a spus, într-o asemenea situaţie, mai întâi se va revoca dreptul de
administrare aparţinând unităţii care deţine bunul şi apoi se va dispune trecerea
acestuia în patrimoniul unui alt titular, regie autonomă ori instituţie de stat, de
interes naţional sau de interes local [3].
În orice caz, măsurilor de redistribuire dispuse de organele competente în
condiţiile prevăzute de lege titularii de drepturi de administrare, în orice
formă s-ar realiza acestea, nu le pot opune mijloacele juridice de drept civil de
apărare a dreptului lor, cum ar fi acţiunea în revendicare sau acţiunile posesorii.

200. Caracterele juridice ale dreptului de administrare. Din moment ce

dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, el va
avea aceleaşi caractere juridice ca şi acesta, anume este un drept inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil [1].
Diverse acte normative pun în evidenţă caracterul inalienabil al bunurilor care
formează obiectul dreptului de administrare pe care îl analizăm. Astfel, potrivit
art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome,
în capitalul social al societăţilor ce rezultă în urma operaţiunii de reorganizare a
regiilor autonome nu se pot include bunuri de natura celor prevăzute de art. 136
alin. (3) din Constituţie. Aceste bunuri pot fi însă concesionate societăţilor astfel
rezultate, pe un termen stabilit prin actul individual de reorganizare a regiei
autonome în cauză.
Dreptul de administrare nu este susceptibil de dezmembrare, dezmembrămintele
dreptului de proprietate nefiind, ca principiu, compatibile nici cu dreptul de
proprietate publică pe care el se întemeiază şi, cu atât mai puţin, cu dreptul de
administrare însuşi.
Este adevărat că, privitor la caracterul nesusceptibil de dezmembrare al dreptului
de administrare, trebuie să avem în vedere dispoziţiile art. 300 alin. (1) lit. g) C.
adm., potrivit cu care autorităţile administraţiei publice centrale, instituţiile
publice şi regiile autonome din subordinea acestora, precum şi instituţiile
publice şi regiile autonome din subordinea autorităţilor publice locale, ca titulare
ale dreptului de administrare, pot acorda dreptul de servitute, în condiţiile legii.
Considerăm că textul nu se referă nicidecum la constituirea unor servituţi
reglementate de Codul civil, ci la servituţile prevăzute de legislaţia specială
privitoare la exploatarea bogăţiilor naturale, servituţile aeronautice sau
servituţile legate de transportul energiei electrice [2].
În sfârşit, dreptul de administrare este un drept insesizabil. În acest sens, reţinem
că O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor
autonome dispune că regia autonomă nu poate constitui niciun fel de garanţie cu
privire la bunurile proprietate publică aflate în administrarea sa, iar creditorii nu
pot cere executarea silită asupra unor asemenea bunuri.

201. Conţinutul dreptului de administrare. Conţinutul dreptului de

administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate
publică pe baza căruia s-a format.
Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, o dispoziţie de principiu era
înscrisă în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, text în prezent abrogat,
potrivit cu care titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească
bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare.
Astfel cum am arătat mai sus, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul
dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare, în
condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.
Posesia semnifică elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea
titularului său şi nu diferă de cel al titularului dreptului de proprietate publică ce
aparţine statului sau entităţilor sale teritoriale. Cât priveşte elementul psihologic
al atributului posesiei, acesta este corespunzător dreptului de administrare, şi nu
dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.
Atributul folosinţei formează substanţa dreptului de administrare. El permite
titularului bunurilor astfel primite să îşi realizeze scopurile pentru care îşi
desfăşoară activitatea, ţinând seama de uzul şi de utilitatea publică a bunurilor
încredinţate.
Dacă bunurile obiect al dreptului de administrare sunt frugifere, titularii lui vor
putea culege fructele produse de bunul dat în administrare, astfel cum, de altfel,
dispune expres art. 300 alin. (1) lit. d) C. adm. Considerăm însă că aceasta se
face în mod diferit, după cum titularii dreptului de administrare sunt regii
autonome sau instituţii publice. Astfel, în timp ce regiile autonome care
funcţionează ca întreprinderi economice vor folosi fructele pentru acoperirea
cheltuielilor necesare activităţii lor şi pentru realizarea de eventuale beneficii,
instituţiile publice, fiind finanţate de la buget, vor vărsa la buget veniturile
realizate. Nu este exclusă posibilitatea ca actul de înfiinţare să le permită, în
mod excepţional, utilizarea unor venituri realizate prin folosirea bunurilor aflate
în administrarea lor, ca surse extrabugetare de finanţare.

Cât priveşte atributul dispoziţiei, art. 868 alin. (2) C. civ. trebuie interpretat în
sensul că el are în vedere dispoziţia materială asupra bunurilor ce constituie
obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinaţiei lor. În anumite
condiţii, dispoziţia materială poate fi exercitată şi prin culegerea unor producte
derivate ale bunului aflat în administrarea unei regii autonome sau a unei unităţi
de stat, dacă natura bunului şi actul de constituire permit aceasta [1].
Credem că acesta este şi sensul pe care trebuie să îl dăm prevederii cuprinse în
art. 300 alin. (1) lit. a) C. adm., potrivit căreia titularii dreptului de administrare
pot dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă
este cazul, de actul de constituire.
În orice caz, titularii dreptului de administrare nu au drept de dispoziţie
juridică asupra bunurilor astfel încredinţate.

202. Revocarea dreptului de administrare. Dacă dreptul de administrare se

constituie prin acte de drept public, emise de organele de stat competente, în
cadrul atribuţiilor reglementate de lege, aceasta înseamnă că el este opozabil
tuturor celorlalte subiecte de drept, dar nu şi organului de stat care l-a constituit.
După cum s-a spus [1], dreptul de administrare are un regim specific, alcătuit
preponderent din norme de drept public, şi nu de drept civil. Am arătat că darea
bunurilor în administrarea unor entităţi de stat centrale sau locale se face pentru
realizarea diverselor scopuri social-economice. Organizarea desfăşurării vieţii
sociale poate impune, adeseori cu necesitate, transferul unui bun proprietate
publică din administrarea unui subiect de drept public în administrarea altuia,
care are nevoie de el.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, prin Guvern, respectiv prin organele
judeţene sau locale, sunt în măsură să aprecieze modul de utilizare a bunurilor
date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau altor subiecte de
drept public şi, eventual, să dispună redistribuirea lor. Şi atunci, poate fi revocat
dreptul de administrare de către cel care l-a constituit?
Este de reţinut că, sub regimul juridic al dreptului de proprietate publică iniţial
instituit prin Legea nr. 213/1998, dreptul de administrare putea fi revocat numai
dacă titularul nu îşi exercita drepturile şi nu îşi executa obligaţiile născute din
actul de transmitere, act care arătam [2] că trebuie înţeles că include şi pe cel de
constituire a dreptului de administrare.
Drept urmare, sub regimul dispoziţiilor acestei legi, ca principiu, nu mai era
posibilă revocarea ad nutum a dreptului de administrare, chiar când interesul
public reclama aceasta. În afară de cazul neîndeplinirii obligaţiilor şi al
neexercitării drepturilor născute din actul de constituire a dreptului de
administrare, când revocarea era posibilă şi, mai mult, aceasta putea fi privită ca
o sancţiune specială pentru titularul său, întotdeauna revocarea dreptului de
administrare presupunea acordul titularului său.
O asemenea sancţiune era prevăzută de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998
pentru situaţia în care, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra
bunului, titularul dreptului de administrare nu îşi îndeplinea obligaţia de a arăta
instanţei pe titularul dreptului de proprietate, potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură civilă; neîndeplinirea acestei obligaţii putea atrage revocarea
dreptului de administrare.
Am exprimat serioase rezerve faţă de această soluţie reţinută de legiuitor în
materia supusă discuţiei. Ea apărea cel puţin stânjenitoare pentru buna
administrare şi punere în valoare a bunurilor proprietate publică, în raport cu
destinaţia lor economică şi socială [3]. Arătam că, decât să fie ignorată această
dispoziţie legală şi să continue practica anterioară, aşa cum se întâmpla sub
imperiul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 [1], mai degrabă legiuitorul ar fi trebuit
să revină asupra soluţiei adoptate [2].
În prezent, problema a fost rezolvată cât se poate de limpede prin reglementarea
cuprinsă în art. 869 C. civ., care, sub denumirea marginală „stingerea dreptului
de administrare”, dispune că acest drept încetează odată cu încetarea dreptului
de proprietate publică asupra unui anumit bun sau prin actul de revocare emis,
în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Aşadar, spre deosebire de dreptul de proprietate publică, dreptul de administrare
nu este un drept perpetuu, chiar dacă el încetează atunci când încetează însuşi
dreptul de proprietate publică privitor la bunul dat în administrare unui anumit
titular. Independent de aceasta, art. 869 prevede posibilitatea juridică a revocării
dreptului de administrare, în condiţiile legii, dar numai dacă interesul public
impune această soluţie. După cum s-a arătat în literatura de specialitate [3],
sintagma „interes public” la care face referire textul citat este de natură să
acopere variate situaţii practice, cum ar fi revocarea dreptului de administrare
asupra unui bun pentru transferul acestuia către un alt subiect de drept din
aceeaşi categorie juridică, folosirea bunului în mod necorespunzător de către
titular etc.

În măsura în care obiectul dreptului de administrare revocat sau stins este un

imobil, acesta va fi radiat din cartea funciară pe baza actului de revocare sau a
actului prin care se constată stingerea dreptului de administrare (art. 301 C.
adm.).
În sfârşit, privitor la revocarea dreptului de administrare, se impun încă două
precizări:
a) prin aplicarea principiului simetriei juridice, art. 869 C. civ. dispune că
revocarea acestui drept se dispune de către organul de stat care l-a constituit;
b) revocarea este un act administrativ unilateral al organului de stat competent,
astfel că nu presupune acordul titularului dreptului de administrare, aşa cum
prevedeau dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 213/1998, în prezent
abrogate.