Dreptul administrativ al bunurilor

 Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a

dreptului administrativ român
 Evoluţia noţiunii de domeniu public
- Noţiunea de domeniu public în dreptul roman
- Noţiunea de domeniu public în dreptul
românesc
 Definiţia şi trăsăturile noţiunii de domeniu public
Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a
dreptului administrativ român

 Dreptul administrativ s-a conturat ca ramură de drept de sine stătătoare

mai târziu decât celelalte ramuri ale dreptului public.
 A apărut la sfârşitul secolului al XVIII -lea, mai întâi în Statele Unite ale
Americii şi apoi în Franţa.
 În ţara noastră, se poate considera că această ramură a dreptului public a
apărut odată cu intrarea în vigoare, în cele două principate române, a
Regulamentelor Organice, Muntenia (1831) şi Moldova (1832), chiar dacă
unele norme referitoare la administrarea treburilor ţării au fost elaborate
cu mult timp înainte, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în Muntenia şi a lui
Alexandru cel Bun, în Moldova.
 În anul 1855, din dispoziţia domnitorului Grigore Ghica, s-a elaborat şi un
Cod administrativ, care cuprindea aproape toate reglementările de natură
administrativă din perioada 1832-1855.
(Jurisconsulţii romani, începând cu Ulpian, distingeau două subdiviziuni ale dreptului: „jus
publicum” şi „jus privatum”, respectiv dreptul public, care se ocupa de „res romana” - viaţa
statului şi dreptul privat, care se ocupa de chestiunile privitoare la indivizi. La baza acestei
distincţii se afla interesul ocrotit prin norma de drept. Dacă acest interes vizează viaţa
„cetăţii”, suntem în sfera dreptului public. Când norma de drept se referă la individ, ne
aflăm în domeniul dreptului privat.)
 Dreptul administrativ are o serie de trăsături, cum ar fi:
- caracterul de disciplină relativ tânără, în comparaţie cu
dreptul civil sau dreptul penal;
- reglementează o diversitate de domenii, de la economie la
sănătate şi de la armată la educație;
- are un pronunţat caracter de mobilitate, constând în faptul
că normele de drept administrativ se înlocuiesc ori se
modifică destul de repede după adoptare;
- raporturile de drept administrativ se fundamentează pe
principiul inegalităţii părţilor, fie că aceste raporturi se
stabilesc între organele administraţiei publice, fie între
acestea şi particulari.
 Prin aceste trăsături, dreptul administrativ, ramură distinctă a
dreptului public, se deosebeşte de ramurile dreptului privat,
dar şi de cele ale dreptului public.

(Din dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul
internaţional public ş.a. Dreptul privat cuprinde dreptul civil,
dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.)
Ca ramură a dreptului public, dreptul
administrativ reglementează relaţiile sociale
care se nasc şi se manifestă în sfera
administraţiei publice.
 Noţiunea de administraţie publică are, în principal,
două accepţiuni.
Prima desemnează administraţia ca „structură” sau
„organizare”, respectiv ansamblu de organe, instituţii
şi autorităţi publice care, pe baza şi în executarea legii
realizează o activitate cu un specific bine conturat.
Aceste structuri organizatorice se regăsesc în toate
sferele puterii statului.
 Într-o altă accepţiune, noţiunea de administraţie publică
desemnează activitatea de organizare a executării şi de
executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea
interesului general prin asigurarea bunei funcţionări a
serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către
particulari.
 Pornind de la faptul că relaţiile sociale care se
formează în sfera administraţiei publice pot fi
împărţite în mai multe categorii ( după cum este
vorba de organizarea şi funcţionarea sistemului
administraţiei publice ori garantarea şi realizarea unor
valori sau drepturi în activitatea acestui sistem)
ramura dreptului administrativ se poate subdiviza în
subramuri: dreptul administrativ procesual; dreptul
administrativ contravenţional; dreptul administrativ al
bunurilor.
 Dreptul administrativ al bunurilor trebuie
înţeles ca ramură a dreptului administrativ ce
cuprinde normele juridice care reglementează
situaţia bunurilor administraţiei publice şi
regimul domenial aplicabil acestora.
 Regimul domenial reprezintă totalitatea normelor
juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând
persoanelor juridice de drept public, respectiv statul,
judeţul, municipiul, oraşul, comuna şi relaţiilor sociale
născute în legătură cu utilizarea acestor bunuri care
formează domeniul statului, judeţului, municipiului,
oraşului sau comunei.
În dreptul francez, dreptul administrativ al bunurilor acoperă
trei mari domenii:
-proprietatea publică;
-serviciul public;
-exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Evoluţia noţiunii de domeniu public
1. Noţiunea de domeniu public în dreptul roman

 A devenit deja tradiție modul de prezentare a evoluției

acestei instituții juridice prin periodizarea istoricului
domeniului public:
 noțiunea de domeniu public la romani;
 noțiunea de domeniu public în vechiul drept francez;
 concepția asupra domeniului public promovată de revoluția
franceză din 1789;
 noțiunea de domeniu public în spiritul Codului civil francez;
 concepția nouă a doctrinei de la sfârșitul secolului al XIX-
lea;
 noțiunea de domeniu public în doctrina din perioada
interbelică;
 doctrina occidentală actuală cu privire la domeniul public.
După cum rezultă din Institutele lui Justinian, bunurile erau
clasificate în:
 res in nostro patrimonio (lucrurile care sunt în
patrimoniu);
 res extra patrimonium (lucrurile care sunt în afara
patrimoniului).
Acestea din urmă, nefiind susceptibile de apropriere
privată, reprezentau categoria bunurilor care formau
domeniul public, res publicae, care aparţineau poporului
roman.
 Res publicae se clasificau, la rândul lor, în:
 res publicae in pecunis populi, adică bunuri care
constituiau o sursă de venituri, în care intrau şi
ager publicus (pământuri cucerite de la duşmani);
 res publicae in uso publico, respectiv, bunurile
afectate uzului public, aflate în folosinţa publicului.
 Prima categorie, res publicae in pecunis populi, includea ceea
ce astăzi reprezintă domeniul privat al statului, aceste bunuri
putând fi închiriate ori vândute conform normelor de drept
privat.
 Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, la
fel ca bunurile domeniului public actual, nu puteau fi
înstrăinate, ele fiind în folosinţa colectivităţii.
 În această categorie intrau atât bunurile destinate uzului public
prin natura lor (străzile, pieţele publice), dar şi bunurile
devenite publice prin destinaţia lor (arsenalele, fortăreţele).
Domeniul public în dreptul francez

 Noțiunea de domeniu public este foarte „veche”, juriștii

romani folosindu-l în mod obișnuit pentru a desemna
proprietatea sau dreptul de proprietate.
 Perioada vechiului regim coincide cu formarea domeniului
Coroanei, bunurile rămase în urma statului roman fiind
considerate proprietatea regilor franci.
 Termenul publicus desemna apartenența la patrimoniul
regal și nu afectarea bunului la uzul public. Prin urmare,
domeniul public era considerat proprietatea privată a
regelui, care putea dispune liber de bunurile ce-l alcătuiau
 Prin Ordonanța (Edictul) de la Moulins, din februarie 1566,
s-a impus principiul inalienabilității, ca măsură de protecție
pentru conservarea și protejarea patrimoniului regilor,
regele devenind administratorul legal al bunurilor
domeniului public.
 După Revoluția franceză din 1789, Regele a fost deposedat
de domeniul său, acesta intrând în proprietatea națiunii
franceze.
 În dreptul public francez, domeniul public desemnează
astăzi ansamblul bunurilor colectivităților publice, supuse
unui regim de drept administrativ, dominat de principiul
inalienabilităţii, regim care va atrage competenţa
instanţelor de contencios administrativ.
 Potrivit art. L.1 din Codul General al Proprietăţii Publice, titularii
dreptului de proprietate sunt persoanele publice „clasice”, respectiv
statul, colectivităţile teritoriale şi formele de asociere ale acestora,
precum şi instituţiile publice.
Domeniul public al unei persoane publice menționate la articolul
L.1 este constituit din bunurile care sunt afectate pentru uzul direct al
publicului sau unui serviciu public, cu condiția ca în acest ultim caz ele
să facă obiectul unei dezvoltări (amenajări) esențiale (indispensabile)
pentru executarea misiunilor acestui serviciu public (art. L2111-1).
Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc

 Primele acte cu caracter constituţional care fac referire la

bunurile şi serviciile publice sunt Regulamentele Organice.
 Noţiunea de domeniu public a fost impusă prin reformele
legislative ale lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuite prin
Legea pentru organizarea consiliilor judeţene din 1864
(prin care s-au stabilit bunurile domeniului public judeţean-
căile de comunicaţie şi podeţele judeţene, orice altă clădire
sau stabiliment public pus în sarcina judeţului), Legea
pentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică din
20 octombrie 1864, Legea pentru regularea proprietăţii
rurale din 1864 (prin care s-a creat domeniul public
comunal-bisericile, şcolile, casele comunale, pieţele ş.a.).
 Codul civil român din 1864 foloseşte noţiunea de domeniu
public în art. 476, 477, dar şi în alte texte.
 De exemplu, referindu-se la bunurile aparţinând domeniului
public în materia prescripţiei achizitive, art. 1844 prevede
că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura
lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de
proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ.
 Constituţia din 1866 foloseşte noţiunea de domeniu public,
precum şi exproprierea ca modalitate de formare a
domeniului public.
 Constituţia din 1923, pe lângă noţiunile enumerate anterior,
consacră proprietatea de orice natură, proprietatea de stat,
bunuri publice, proprietatea publică şi proprietatea
privată.
După cum se poate observa, Constituţia din 1923 a
reglementat atât proprietatea privată, cât şi proprietatea
publică.
Constituţia stabilea că bunurile care se aflau în sfera proprietăţii
publice erau cuprinse în domeniul public.
 Constituţia din 1938 păstrează, în general, principiile
Constituţiei din 1923 în privinţa proprietăţii publice şi
private.
 Constituţiile care au urmat, respectiv Constituţiile din 1948,
1952 şi 1965 au eliminat noțiunile de domeniu public,
proprietate publică şi proprietate privată, fiind înlocuite cu
noţiunile de proprietate socialistă de stat, proprietate
socialistă cooperatistă şi proprietate personală, care
cuprindea veniturile şi economiile provenite din muncă,
casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care
se află, bunurile de uz şi confort personal.
  Legea nr. 18/1991 distinge între domeniul public de
interes naţional, caz în care proprietatea asupra terenurilor, în
regim de drept public, aparţine statului şi domeniul public de
interes local, caz în care proprietatea asupra terenurilor, în
regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor,
municipiilor şi judeţelor (art. 4 alin. (2) din Legea nr.
18/1991).
 Prin Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 s-a
stabilit competenţa exclusivă a consiliilor locale şi judeţene
în administrarea domeniului public şi privat al comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
Legea a definit patrimoniul unităţilor administrativ –
teritoriale ca fiind constituit din bunurile mobile şi
imobile aparţinând domeniului public de interes local,
domeniului privat al acestuia, precum şi drepturile şi
obligaţiile cu caracter patrimonial.
 Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 a preluat aceste
prevederi, stabilind, în art. 119, componenţa patrimoniului unităţilor
administrativ-teritoriale, respectiv bunurile mobile şi imobile care
aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale,
domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu
caracter patrimonial.
 Potrivit art. 120 alin. (1), aparţin domeniului public de interes local sau
judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau
de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes
public naţional, iar art. 120 alin. (2) stabileşte caracterul inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil al bunurilor care fac parte din domeniul
public.
 Constituţia din 1991, revizuită în 2003, consacră
proprietatea publică şi proprietatea privată, precizând la
art. 136 alin. (2) că proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
În conformitate cu art. 136 alin. 4, „bunurile proprietate
publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice
sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi
date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
 În art. 136 alin. (3), Constituţia enumeră bunurile ce fac
„obiectul exclusiv al proprietăţii publice”, respectiv
„bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,
apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organică”.
 Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică
defineşte domeniul public, precizându-se, prin art. 3, că
domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.
136 alin. (3) din Constituţie, republicată, din cele prevăzute
în anexa care face parte integrantă din lege şi din orice alte
bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau
de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
 Noul Cod civil în art. 554 alin. (1) precizează: „Bunurile statului şi ale
unitatilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul
proprietăţii publice”.
 Dintre aspectele abordate de Codul civil cu privire la proprietatea
publică menţionăm:
 condiţiile necesare includerii unui bun în domeniul public (bunurile să
fie, prin natura lor sau prin declaraţia legii, de uz ori de interes public-
art. 858);
 obiectul proprietăţii publice, delimitarea de domeniul privat (art. 859);
 caracterele dreptului de proprietate publică (art. 861);
  limitele exercitării dreptului de proprietate publică (art.
862);
 modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate
publică (art. 863);
 cazurile de stingere a dreptului de proprietate publică
(art. 864);
 apărarea dreptului de proprietate publică (art. 865);
 drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice (art.
866);
 apărarea dreptului de proprietate publică (art. 870) ş.a.
Noţiunea de domeniu public

 Noţiunea de domeniu public redevine o noţiune actuală după 1989, în

special după adoptarea Legii nr.18/1991, care nominalizează terenurile
ce aparţin domeniului public, exceptate de la regula reconstituirii
dreptului de proprietate privată.
 Noţiunea de domeniu îşi are originea în cuvântul latin „dominium”, care
înseamnă stăpânire, proprietate. În decursul timpului, în sistemul nostru
de drept, s-au utilizat termeni sinonimi sau în strânsă legătură unii cu
alţii: domeniu public şi privat; domeniu administrativ; proprietate
publică şi privată ş.a.
 Noţiunea de domenialitate publică reprezintă rezultatul
unor susţinute cercetări din partea doctrinarilor, autori de
drept public şi de drept privat.
 La conturarea acestei noţiuni a contribuit, într-o mare
măsură şi jurisprudenţa, împărtăşind în cadrul soluţiilor sale
teoriile elaborate în acest sens.
 După cum arăta reputatul profesor Jean Vermeulen, „discuţiile
care se ivesc în jurul noţiunii de domeniu public nu prezintă
numai un interes de ordin teoretic, doctrinar, ci oferă un
interes de ordin practic, domeniul public fiind supus unui
regim juridic special, care îl îndepărtează nu numai de
regimul juridic al proprietăţii individuale, ci chiar şi de
regimul juridic al domeniului privat al statului supus
dispoziţiilor dreptului comun”.
 Bunurile care fac obiectul analizei dreptului
administrativ al bunurilor se împart în două categorii:
unele cărora le sunt aplicabile regulile de drept privat;
altele destinate folosirii publicului, nesusceptibile de
apropriere individuală, formând domeniul public.
 Delimitarea se face în condiţii care diferă de grăniţuirea
prevăzută de Codul civil pentru proprietăţile private, iar
litigiile ce se ivesc în legătură cu bunurile din domeniul
public atrag competenţa materială a instanţelor de
contencios administrativ.
 În doctrina contemporană, sintagama „domeniu public” are o
semnificaţie mai largă, care include nu doar bunurile
proprietate publică, după cum se prevede în Legea nr.
213/1998, ci şi categoriile de bunuri aflate în proprietate
privată care prezintă o semnificaţie şi o importanţă ce exced
intereselor titularului lor, fapt ce duce la coexistenţa a două
regimuri diferite aplicabile acestora, respectiv cel de drept
comun (deoarece este vorba de un drept de proprietate privată)
şi un regim exorbitant, care include reguli de putere publică.
 Prin urmare, noţiunea de domeniu public nu se circumscrie
doar la bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, ci sub
anumite aspecte, aparţin domeniului public şi bunuri
(mobile sau imobile) care sunt proprietate privată.
 Aceste bunuri, cărora le este aplicabil un regim mixt (de
drept privat şi de drept public) şi care pot fi găsite în
proprietatea oricărui subiect de drept, sunt incluse în
patrimoniul cultural naţional, „fiind valori naţionale, ce
trebuie transmise de la generaţie la generaţie”, au format
întotdeauna obiectul unei protecţii speciale.
 Profesorul Antonie Iorgovan defineşte domeniul public ca
fiind „acele bunuri publice sau private, care prin natura ori
dispoziţia expresă a legii, trebuie păstrate şi transmise
generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite
în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu
public şi sunt supuse unui regim administrativ, respectiv unui
regim mixt, în care regimul de putere este determinant, fiind în
proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de
drept public.”
Noţiunea de patrimoniu

 Pentru funcţionarea continuă şi regulată a serviciilor

publice, administraţia publică are nevoie de o serie de
bunuri mobile şi imobile, care fac parte din patrimoniul
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
 În general, patrimoniul este definit ca totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei
persoane fizice sau juridice.
Noţiunea de proprietate

 Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă

titularului dreptul de a întrebuinţa bunul potrivit
naturii ori destinaţiei sale, de a-l folosi şi de a dispune de
el în mod exclusiv şi perpetuu, în cadrul şi cu
respectarea legislaţiei în vigoare.
 Regimul proprietăţii este diversificat nu numai în funcţie de
natura bunurilor, ci şi de scopul şi modul utilizării
bunurilor, precum şi de calitatea titularilor lor.
 Instituţia proprietăţii este întâlnită uneori în sfera dreptului
civil, alteori în cea a dreptului administrativ ori la graniţa
dintre ele. Însă, proprietatea este în esenţă, o instituţie
constituţională.
 Regimul juridic al proprietăţii este dat de Constituţia
României, care consacră proprietatea publică şi proprietatea
privată (art. 136 alin.1).
 Din punctul de vedere al tehnicii juridice, legiuitorul
constituant determină titularul proprietăţii publice - statul
sau unităţile administrativ teritoriale - stabilind bunurile care
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (art. 136 alin. 2).
 Potrivit art. 858 din Codul civil, proprietatea publică este
dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura
lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes
public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre
modurile prevăzute de lege.
 Proprietatea privată este menţionată, mai întâi, în art. 44 din
Constituţie, ca un drept fundamental al omului, garantat şi
ocrotit de lege.
 Proprietatea publică este o proprietate administrativă, cu
un regim de drept public, pe când proprietatea privată este o
proprietate cu un regim de drept civil.
 Constituţia nu defineşte proprietatea privată, dar aceasta
reiese pe cale de consecinţă: ceea ce nu este proprietate
publică, înseamnă că este proprietate privată, în afara acelor
„alte bunuri stabilite de lege”, cum se încheie alin. (3) al art.
136 din Constituţie, care sunt tot proprietate publică.
 Proprietatea privată este împărţită în proprietatea privată a persoanelor
fizice sau persoane juridice și proprietate privată a unor colectivităţi
publice - statul şi unităţile administrativ-teritoriale.
 În concluzie, proprietatea poate fi publică sau privată, poate face parte
din domeniul public sau din domeniul privat, iar fiecare dintre acestea
poate fi de interes naţional sau de interes local.
 Noţiunea de domeniu îşi are originea în cuvântul latin
„dominium”, care înseamnă stăpânire, proprietate.
 De menţionat că noţiunile de proprietate publică şi
de domeniu public, respectiv de proprietate privată
şi de domeniu privat nu sunt sinonime.
 Proprietatea este o instituţie juridică, iar domeniul
reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul
proprietăţii.
 Trebuie reţinut că sfera patrimoniului este mult mai largă
decât cea a domeniului public, ea cuprinzând şi domeniul
privat, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter
patrimonial.
 Se poate spune că relaţia dintre domeniu şi patrimoniu este
una ce desemnează domeniul ca fiind elementul constitutiv
principal al patrimoniului.
Potrivit art. 859. alin. (1) din Codul Civil, constituie obiect exclusiv al
proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
Alin. (2) prevede: “celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor
administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din
domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor,
dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”
Domeniul public

 Prevederile Constituţiei, ale Codului civil, Legii fondului funciar

nr. 18/1991, republicată, ale Legii nr. 213/1998 privind bunurile
proprietate publică stabilesc conceptul actual de domeniu
public, cui aparţine proprietatea publică, bunurile care fac
parte din domeniul public, precum şi caracteristicile acestuia.
 Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie
obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale, bunuri care, potrivit legii ori
prin natura sau destinaţia lor, sunt de uz sau interes public.
 Sunt bunuri de uz public bunurile de folosinţă generală,
adică acele bunuri care pot fi folosite în acelaşi timp de toţi
membrii societăţii (drumurile şi parcurile publice ş.a.).
 Bunurile de interes public sunt bunurile destinate
funcţionării serviciilor publice (instalaţii,
echipamente ş.a.) sau cele care, prin importanţa social
- economică, valoarea culturală sau istorică (colecţiile
de artă, muzeele ş.a.) fac parte din avuţia naţională
şi servesc intereselor generale ale societăţii sau ale
colectivităţilor locale.
 Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică prin
dispoziţiile art. 3 stabileşte, în mod generic, sfera bunurilor
proprietate publică.
 Astfel, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute
în art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele stabilite în
anexa care face parte integrantă din Legea nr. 213/1998 şi
din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor,
sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau
de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute
de lege.
(Art. 136 alin. (3) din Constituţie are următorul cuprins:
„Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,
apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice”.)
 După cum reiese din prevederile art. 136 alin. (2) din Constituţie,
subiectele dreptului de proprietate publică sunt statul sau unităţile
administrativ-teritoriale.
 Bunurile aparţinând domeniului public pot fi grupate în mai multe
categorii.
 Astfel, în funcţie de subiectul dreptului de proprietate publică,
domeniul public poate fi naţional, judeţean şi local.
 Domeniul public naţional (al statului) este alcătuit din bunurile
prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute la punctul
I din anexa la Legea nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau de
interes public naţional, declarate ca atare prin lege (art.3 alin. (2) din Legea
nr. 213/1998).
 Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la
punctul II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public
judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu
sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional (art. 3
alin. (3) din lege).

 Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit

din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de
interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local,
dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional
ori judeţean.
Alte criterii de clasificare:
a) după modul de încorporare:
 - domeniul public natural;
 - domeniul public artificial.
b) după modul de utilizare de către public:
 - bunuri utilizate direct;
 - bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.
c) după natura bunurilor:
- domeniul public terestru (bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie şi
instalaţiile aferente, rezervaţiile şi monumentele naturii etc.);
- domeniul public maritim (marea teritorială, apele maritime interioare,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, porturile
maritime etc.);
- domeniul public fluvial (apele de suprafaţă - fluviile, râurile, canalele,
lacurile navigabile, barajele, lacurile de acumulare, lacurile şi nămolurile
terapeutice, lacurile de distracţie şi orice apă cu potenţial energetic
valorificabil; apele subterane - izvoarele de apă potabilă, izvoarele de ape
minerale, izvoarele de apă termală şi orice alte izvoare care pot fi folosite
în interes public);
- domeniul public aerian (spaţiul aerian cuprins în limitele
şi deasupra teritoriului României);
- domeniul public cultural (obiecte de artă - picturi,
sculpturi, mobilier, etc.; lucrări arhitectonice; curţi, palate,
cetăţi, mănăstiri, biserici, clădiri pentru alte destinaţii etc.;
vestigii arheologice, monumente, ansambluri şi situri
istorice, letopiseţe, cronici, manuscrise, obiecte de cult,
cărţile din bibliotecile publice, obiectele de muzeu şi orice
bun mobil şi imobil care intră în patrimoniul cultural
naţional);
Regimul juridic al domeniului public

 Regimul juridic al bunurilor domeniului public a

fost definit în literatura de specialitate ca un
ansamblu de reguli aplicabile bunurilor
aparţinând domeniului public al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, pe de o parte,
iar pe de altă parte, raporturile juridice ce se
stabilesc între titularii dreptului de proprietate şi
terţe persoane cu privire la bunurile respective.
 Regimul juridic al bunurilor din domeniul public este
precizat de prevederile Codului civil, în art. 861 alin. (1).
Astfel, bunurile din domeniul public sunt inalienabile (nu
pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare sau în
folosinţă, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii),
insesizabile (nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor
nu se pot constitui garanţii reale) şi imprescriptibile (nu pot
fi dobândite de alte persoane prin uzucapiune sau prin
efectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile).
 Regula inalienabilităţii domeniului public, subordonată
afectării bunurilor din acest domeniu unei utilităţi generale,
a apărut din necesitatea realizării distincţiei între
domeniul public şi domeniul privat, în scopul promovării
interesului public general.
 Dată fiind destinaţia bunurilor proprietăţii publice, uzul public
sau interesul public, pe de o parte, şi necesitatea conservării,
precum şi transmiterii lor generaţiilor viitoare, bunurile din
domeniul public nu pot fi înstrăinate.
 Principiul inalienabilităţii bunurilor domeniului public este
consacrat în mod expres în Constituţia României, revizuită,
art.136. alin. (4),), Codul civil (art. 861 alin. (1), în Legea
fondului funciar nr.18/1991, cu referire la bunurile care fac
parte din domeniul public.
 Principalul atribut al proprietăţii este dreptul de a dispune
de un lucru, adică de dreptul de a-l înstrăina sau de a-l
distruge.
 Prin urmare, un proprietar este, în principiu, întotdeauna în
drept să înstrăineze lucrul său, alienabilitatea bunurilor
fiind regula generală pentru bunurile particulare.
 Spre deosebire de inalienabilitatea vechiului domeniu al
coroanei, care era absolută şi generală, inalienabilitatea
domeniului public are în prezent un conţinut relativ şi limitat.
 Caracterul relativ al inalienabilităţii decurge din faptul că
regula nu se aplică decât domeniului public şi numai pe
durata în care bunul aparţine acestui domeniu.
 Dacă bunul nu mai face parte din domeniul public, fiind
declasat, trecând în domeniul privat, regula inalienabilităţii nu
se mai aplică.
 Potrivit prevederilor art. 861 din Noul Cod civil, bunurile
domeniului public nu pot fi înstrăinate.
 Însă, imposibilitatea înstrăinării lor nu exclude existenţa
unor forme de punere în valoare a bunurilor proprietate
publică, ele putând fi date în administrare, concesionate sau
date în folosinţă gratuită, închiriate în condiţiile legii.
 În ceea ce priveşte bunurile mobile ale domeniului public,
regula inalienabilităţii se aplică numai în cazul acelora care au
nevoie de o astfel de protecţie (operele de artă din muzee,
colecţiile unor biblioteci, tehnica militară, lăcaşuri de cult
ş.a.).
 Ca o consecinţă a inalienabilităţii sale, domeniul public este
imprescriptibil, aspect ce trebuie înţeles atât sub aspectul
achizitiv, cât şi extinctiv.
 În raport cu prescripţia achizitivă, este exclusă posibilitatea
dobândirii bunurilor domeniale pe calea uzucapiunii sau pe
calea posesiei de bună credinţă.
 Dimpotrivă, bunurile care fac parte din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ teritoriale sunt
prescriptibile. Prin urmare, ele pot fi dobândite prin
uzucapiune sau printr-o posesie de bună credinţă în cazul
bunurilor mobile.
 Sub raport extinctiv, titularii unor astfel de bunuri pot să le
recupereze oricând şi fără nicio obligaţie de despăgubire de
la particularii care le deţin, chiar dacă aceştia sunt de bună
credinţă.
 O altă caracteristică a bunurilor din domeniul public este
insesizabilitatea, care semnifică faptul că bunurile din
domeniul public nu pot fi supuse executării silite, nu pot
constitui obiectul unor drepturi reale accesorii (gaj, ipotecă,
privilegii).
 Şi în acest caz, trebuie să se facă distincţie între bunurile
publice şi cele private din domeniul public.

Regimuri domeniale speciale

 Problema regimurilor domeniale speciale interesează în

special sub aspectul „modalităţilor de restrângere a
exercitării dreptului de proprietate privată asupra unor
bunuri aparţinând unor persoane fizice sau juridice,” în
conformitate cu prevederile art. 53 din Constituţie. Este vorba
de identificarea unui regim de protecţie şi pază aplicabil unor
bunuri proprietate privată, pentru anumite considerente, în
scopul conservării şi transmiterii lor generaţiilor viitoare.
 Atât doctrina, dar şi specialiştii în drept civil au dezvoltat ideea
anumitor limitări aduse dreptului de proprietate privată.
 După intrarea în vigoare a Constituţiei se menţionează drept limitări ale
dreptului de proprietate privată, în raport cu unele interese de ordin
general, păstrarea în textele Legii fondului funciar a obligaţiei tuturor
deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora,
precum şi protecţia solului.
 Totodată, Legea fondului funciar consacră principiul prevenirii şi
combaterii proceselor de degradare şi poluare a solului, provocate de
fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale,
stabilind obligaţii în sarcina unor autorităţi publice cu privire la
întocmirea studiilor şi proiectelor lucrărilor de protecţie şi ameliorare,
precum şi obligaţii legate de execuţia acestor lucrări.
 Deţinătorii de terenuri nu sunt „simpli spectatori” la procesul
de protecţie şi ameliorare; dimpotrivă, ei trebuie să participe la
acest proces, fiind vorba de realizarea unei obligaţii publice.
 Prin urmare, prerogativele dreptului de proprietate reclamă
respectarea unei reguli de ordine publică.
 Legea prevede că, în situaţia în care „prin degradare şi
poluare, terenurile şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de
producţie pentru culturi agricole sau silvice” acestea se vor
constitui în perimetre de ameliorare.
 Deţinătorii de terenuri, păstrându-şi dreptul de proprietate,
sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din
perimetrul de ameliorare în scopul aplicării măsurilor şi
lucrărilor stabilite în proiectul de ameliorare.
 Includerea unui anumit teren în perimetre de ameliorare se
poate face cu acordul proprietarului, iar atunci când
proprietarul nu este de acord, primăria va face propuneri
motivate prefecturii pentru a decide.
 În acest caz, avem de-a face cu un regim de pază şi
protecţie instituit asupra unor terenuri care aparţin
persoanelor fizice, în vederea conservării acestora şi
transmiterii viitoarelor generaţii.
 Numeroase sarcini şi îngrădiri ale dreptului de proprietate
privată se regăsesc şi în actul normativ care reglementează
protecţia mediului, care a consacrat unele regimuri domeniale
speciale, întrucât protecţia mediului constituie un obiectiv de
interes public major.
 Potrivit art. 65 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre se
efectuează prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare,
organizare şi amenajare a teritoriului, acţiuni care sunt
„obligatorii pentru toţi deţinătorii, cu orice titlu”. Se poate
constata, astfel că actul normativ instituie reguli de protecţie
nu numai pentru bunurile proprietate publică, ci şi pentru
cele aparţinând unor proprietari particulari.
 Reguli speciale de protecţie şi pază întâlnim şi în Codul silvic care prevede că
fondul forestier naţional este supus în întregime regimului silvic, care
reprezintă un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind
amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond. Mai mult,
proprietarii de păduri şi deţinătorii cu orice titlu trebuie să asigure respectarea
reglementărilor referitoare la regimul silvic.
 Legea mai prevede că pădurile proprietate privată aparţinând persoanelor
fizice sunt supuse regimului silvic.
 Prin urmare, proprietarii au obligaţia să asigure paza acestora şi să execute
lucrările necesare impuse de regimul silvic prin mijloace proprii.

(Potrivit art. 1 din Codul silvic, fondul forestier al ţării este format din
pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de
cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,
precum şi terenurile neproductive, incluse în menajamente silvice,
„indiferent de natura dreptului de proprietate”.)
 Legea stabileşte, un regim domenial pentru ariile
protejate, definite ca „zone terestre, acvatice şi/sau
subterane, cu perimetru legal stabilit şi având un
regim special de ocrotire şi conservare, în care există
specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi
formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de altă natură, cu
valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală
deosebită”.
 Conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
administratorii ariilor naturale protejate, precum şi
persoanele fizice şi juridice care deţin sau administrează
terenuri şi alte bunuri şi/sau desfăşoară activităţi în
perimetrul şi în vecinătatea ariei naturale protejate sunt
obligate să asigure respectarea regulamentelor ariilor
naturale protejate.
 Şi în acest caz legiuitorul impune o serie de reguli de
protecţie şi pază, consacrând un regim domenial special,
urmărindu-se garantarea conservării şi utilizării durabile a
patrimoniului natural, obiectiv de interes public major.
 Regimul domenial instituit de Ordonanţa de urgenţă nr.
57/2007 constă într-un regim de protecţie, expresie a
exercitării de către stat a dreptului de protecţie şi pază, drept
care apare totodată şi ca o obligaţie a statului faţă de dreptul
fundamental al cetăţeanului la un mediu sănătos.
 Potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Constituţie, statul are
obligaţia de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea
dreptului la un mediu sănătos, obligaţie pe care o întregeşte pe
cea reglementată în art. 135 alin.(2), lit. e), respectiv obligaţia
statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.”
 Totodată, statul are obligaţia de a asigura
„exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu
interesul naţional” (art. 135 alin. (2), lit. d).
 Este evident că aici sunt principalele fundamente
constituţionale ale regimului de pază şi protecţie,
cu privire la mediu, în general, la monumentele
naţionale şi ariile naturale speciale în particular.
 Regimuri domeniale speciale sunt stabilite şi prin actele
normative care reglementează: căile terestre naţionale de
comunicaţie; regimul apelor maritime interioare, al mării
teritoriale şi al zonei contigue ale României; regimul apelor
Dunării; spaţiul aerian al României; domeniul public
cultural ş.a.
Concluzie

 Bunurile vizate de actele normative menţionate, ce se găsesc

în stăpânirea particularilor, îşi păstrează statutul de
apartenenţă la proprietatea privată, fiind grevate, insă de
anumite condiţii restrictive şi totodată imperative, în privinţa
modalităţilor şi mijloacelor de protejare, administrare,
conservare şi în special în privinţa circuitului lor juridic,
care trebuie atent supravegheat de către autorităţile publice.
 Textele de lege analizate, cărora li se pot adăuga şi altele,
sunt exemple ale unor regimuri juridice speciale, instituite şi
asupra unor bunuri proprietate privată, care, fără a intra în
sfera domeniului public (deoarece ar deveni inalienabile),
sunt supuse unor reguli de pază şi protecţie, exorbitante de
la dreptul comun.
 Ideea esenţială a instituirii unor astfel de regimuri
domeniale speciale asupra anumitor bunuri proprietate
privată este aceea a conservării şi transmiterii lor
generaţiilor viitoare, idee de bază a dezvoltării durabile.
Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate
publică

După intrarea în vigoare a Constituţiei, se poate constata că

exerciţiul prerogativelor de proprietate publică (posesia, folosinţa şi
dispoziţia) presupune exercitarea lor în regim de drept public.
Art. 2 din Legea nr. 213/1998 (abrogat de Noul Cod civil) preciza
modalităţile de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate
publică, în sensul că statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită
posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul
public în limitele şi în condiţiile legii.
 Cu privire la modalităţile de exercitare a prerogativelor
dreptului de proprietate publică, potrivit art. 136 alin. (4)
teza a II-a din Constituţie, „În condiţiile legii organice,
bunurile proprietate publică pot fi date în administrare
regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
 Dreptul de administrare asupra bunurilor proprietate
publică se constituie în condiţiile legii organice, fiind un
drept real principal, opozabil erga omnes, mai puţin
titularului dreptului de proprietate publică.
Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate
publică se naşte în baza contractului de concesiune, fiind
un drept real ce cuprinde atributele dreptului de posesie,
folosinţă şi dispoziţie exercitate în mod temporar.
 Dreptul de folosinţă gratuită se constituie prin actul
administrativ al autorităţilor administraţiei publice, fiind
un drept real, opozabil erga omnes, cu titlu gratuit, în
favoarea unei persoane juridice de drept privat fără scop
lucrativ.
Închirierea bunurilor proprietate publică se aprobă
de autorităţile desemnate prin lege organică şi se face prin
licitaţie publică.
 În ceea ce priveşte limitele exercitării dreptului de
proprietate publică, art. 862 din Codul civil prevede că
exercitarea dreptului de proprietate publică se face în
limitele prevăzute de noul Cod civil şi de lege, fiind
susceptibilă de orice limite pentru respectarea dreptului de
proprietate privată, în măsura în care acestea sunt
compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt
destinate bunurile afectate.
 În cazul unei incompatibilităţi, aceasta se constată prin acordul
dintre titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de
divergenţă, pe cale judecătorească.
În aceste situaţii, persoana interesată are dreptul la o justă şi
promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.
Limitele exercitării dreptului de proprietate publică au în vedere
situaţia în care limitările sunt compatibile cu uzul sau interesul public
căruia îi sunt destinate bunurile.
Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în
interes public, fie în interes privat (art. 602).
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate
publică

 Modul de constituire a domeniului public reprezintă unul din criteriile

de clasificare a bunurilor aparţinând domeniului public.
 Potrivit acestui criteriu, bunurile aparţin fie domeniului public natural,
fie domeniului public artificial.
 Domeniul public natural este domeniul public constituit printr-un fapt
natural, constatat ca atare de autorităţile administrative.
 Sunt bunuri naturale bogăţiile subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, apele navigabile şi acelea care pot fi
folosite în orice alt mod în interes public naţional, parcurile naţionale,
rezervaţiile naturale şi monumentele naturii, ţărmul mării, plaja
maritimă şi marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental ş.a.
 Domeniul public artificial este domeniul format din bunuri
realizate ca urmare a unor activităţi ale omului, precum
autostrăzile şi drumurile publice, canalele navigabile, căile
ferate şi instalaţiile feroviare, reţelele de distribuire a energiei
electrice, reţelele de telecomunicaţii, conductele de transport
ale ţiţeiului şi gazelor naturale, lacurile de acumulare şi
barajele, aeroporturile etc.
 Conform prevederilor art. 863 din Codul civil, dreptul de proprietate
publică se dobândeşte:
a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin
natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin
voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul
public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-
teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
a) Calea naturală

 Legea nu face precizări cu privire la acest mod de dobândire a dreptului

de proprietate publică.
 În doctrină a fost exprimată părerea că această modalitate se referă la
bogăţiile de orice fel care se vor forma în mod natural pe teritoriul
sau în subsolul ţării, prin procese fizico-chimice.
 Totodată, poate fi avută în vedere şi accesiunea imobiliară naturală
etc.
 Codul civil reglementează câteva cazuri de accesiune naturală:
 aluviunea (adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin
proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat);
 avulsiunea (proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls
brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar
riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o
revendică în termen de un an de la data faptului);
 insulele şi prundişurile;
 accesiunea albiei unui râu care şi-a schimbat cursul în mod natural
(accesiunea albiei părăsite);
 accesiunea animalelor (animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi
revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de
30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul
terenului).
 Calificarea acestor bunuri ca dependinţe ale domeniului public
natural are în vedere în principal modul lor de formare,
considerându-se, de exemplu, că apariţia în mod natural a unei plaje
constituie un motiv suficient pentru ca aceasta să fie inclusă în domeniul
public naţional.
b) Achiziţii publice efectuate în condiţiile legii

 Achiziţiile publice efectuate de către stat sau de către o colectivitate

locală trebuie să se supună regulilor care să asigure transparenţa şi să
permită manifestarea concurenţei în mod loial.

 Potrivit prevederilor Legii achiziţiilor publice nr. 98/2016, principiile

care stau la baza contractului de achiziţie publică sunt: nediscriminarea;
tratamentul egal; recunoaşterea reciprocă; transparenţa;
proporţionalitatea; asumarea răspunderii.
 Contractul de achiziţie publică este contractul cu titlu
oneros, asimilat, potrivit legii, actului administrativ,
încheiat în scris între unul sau mai mulţi operatori
economici şi una ori mai multe autorităţi contractante, care
are ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau
prestarea de servicii (art. alin. (1) pct. 12) .
 Contractul de achiziţie publică, potrivit actului normativ
amintit, îmbracă mai multe forme: contractul de achiziţie
publică de lucrări; contractul de achiziţie publică de
produse; contractul de achiziţie publică de servicii.
 Procedurile de atribuire reglementate de lege, aplicabile
pentru atribuirea contractelor de achiziţie
publică/acordurilor-cadru sau organizarea concursurilor de
soluţii cu o valoare estimată egală sau mai mare decât
pragurile prevăzute la art. 7 alin. (5):sunt următoarele:
licitaţia deschisă; licitaţia restrânsă; negocierea competitivă;
 dialogul competitiv; parteneriatul pentru inovare;
negocierea fără publicare prealabilă; concursul de soluţii;
procedura de atribuire aplicabilă în cazul serviciilor sociale
şi al altor servicii specifice; procedura simplificată
c) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

 Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în

proprietatea publică, prin hotărâre
judecătorească, a unor imobile aflate în
proprietate privată, cu o justă şi prealabilă
despăgubire, în temeiul unei cauze de utilitate
publică.

 Exproprierea reprezintă o excepţie de la caracterul

inviolabil al dreptului de proprietate privată
prevăzut de art. 136 alin. (5) din Constituţie.
 Exproprierea pentru cauză de utilitate a fost consacrată de
prevederile art. 41 alin. (3) din Constituţie (art. 44 alin.3 în
forma republicată), care stabileşte că „Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

 În aplicarea acestor prevederi constituţionale a fost adoptată

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică.
 În conformitate cu prevederile art. 2 din lege, pot fi
expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor
fizice şi juridice, precum şi cele aflate în proprietatea
privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.

 Pentru aceste din urmă bunuri, exproprierea poate avea loc

numai dacă utilitatea publică se declară pentru lucrări de
interes naţional.
 Exproprierea se hotărăşte de instanţele judecătoreşti numai
după ce utilitatea publică a fost declarată în condiţiile
stabilite de art. 5-11 din lege.

 Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes

naţional de către Guvern, iar pentru cele de interes local,
de către consiliile judeţene, respectiv al municipiului
Bucureşti.
 Cererile de expropriere se soluţionează de tribunalul în a
cărui rază teritorială se află situat imobilul propus a fi
expropriat.

 Prin hotărârea de expropriere trebuie să se stabilească şi

despăgubirile ce se cuvin proprietarului imobilului.

 În situaţia în care părţile nu cad de acord cu privire la

despăgubiri, instanţa va desemna o comisie formată din
trei experţi care va stabili întinderea despăgubirii, care se
compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul
ce i-a fost cauzat proprietarului sau altor persoane.
 Efectul principal al exproprierii constă în faptul că în temeiul
hotărârii judecătoreşti de expropriere, definitivă şi irevocabilă,
imobilul trece în proprietatea expropriatorului, liber de orice
sarcini.
 Totodată, se sting toate drepturile reale principale derivate
din dreptul de proprietate (uzufruct, abitaţie, superficie,
servitute).
d)Acte de donaţie sau legate acceptate în condiţiile
legii

 Donaţia este un contract unilateral, esenţialmente gratuit,

translativ de proprietate, solemn şi irevocabil, iar legatul
reprezintă un act juridic cuprins într-un testament, prin
care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care
la decesul său vor primi întregul patrimoniu, o fracţiune de
patrimoniu sau anumite bunuri determinate.
 Potrivit art. 985 din Codul civil, „donaţia este contractul
prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator,
dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte
părţi, numită donatar”.
 Dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de
donaţie sau legate se realizează, în condiţiile legii, prin
hotărâre de guvern, sau, după caz, de consiliul judeţean ori
local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public.

 Acceptarea donaţiilor făcute statului se realizează pe baza

aprobării Guvernului.

 Potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, donaţiile şi legatele

cu sarcini în favoarea consiliilor judeţene şi locale pot fi
acceptate numai prin hotărârea consiliului respectiv,
aprobată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie.
e)Trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al
acestora, pentru cauză de utilitate publică

 Potrivit art. 8 din Legea nr. 213/1998, trecerea bunurilor din domeniul
privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul
public al acestora, se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti ori a consiliului local.
 Legea mai precizează că hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată
la instanța de contencios administrativ competentă, în a cărei rază
teritorială se află bunul.
 Trecerea în domeniul public a unor bunuri din
patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face
numai cu plată şi cu acordul adunării generale a
acţionarilor societăţii comerciale respective.
În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii
comerciale respective pot fi trecute în domeniul public
numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.
 Prevederile din Legea nr. 213/1998 referitoare la trecerea unui bun
din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale sau din domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al statului, precum şi din
domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public
al altei unităţi administrativ-teritoriale (art. 9) au fost modificate prin Legea
nr. 224/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 213/1998 privind
bunurile proprietate publică.
f) Alte moduri prevăzute de lege

 Dintre aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică

menţionăm:
 - contracte civile şi comerciale, cum ar fi vânzarea şi schimbul, când sunt
făcute pentru utilitate publică;
 Pentru schimbul de proprietate este necesar ca operaţiunea să fie supusă
aprobării prealabile a statului sau a colectivităţii locale printr-un act de
putere.
 - accesiunea imobiliară artificială şi accesiunea mobiliară, descoperirea
unei comori aparţinând tezaurului naţional etc.;
 - darea în plată, prevăzută de Codul de procedură fiscală la art. 263.
 Potrivit art. 263 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, „creanţele fiscale
administrate de organul fiscal central, cu excepţia celor cu reţinere la sursă
şi a accesoriilor aferente acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe
transmise spre colectare organului fiscal central, precum şi creanţele fiscale
administrate de organul fiscal local pot fi stinse, la cererea debitorului,
oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea
publică a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a
bunurilor imobile reprezentând construcţie şi teren aferent, precum şi
terenuri fără construcţii, după caz, chiar dacă acestea sunt supuse
executării silite de către organul fiscal competent”.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
a) Regimul juridic al exproprierii

 Noţiunea exproprierii are două sensuri fundamentale:

instituţie juridică de drept public şi operaţiune juridică.
 Exproprierea a fost definită ca “o instituţie juridică de drept
public ce constă în achiziţia forţată cu titlu oneros, pentru
cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control
judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată.”
 În cel de al doilea sens, exproprierea este o acţiune juridică în
a cărei structură complexă intră acte juridice şi fapte juridice
în sens restrâns (acte materiale) de drept public şi de drept
privat, operaţiune care are ca efecte principale trecerea
forţată a unui bun imobil din proprietate privată în
proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de
utilitate publică, precum şi plata unor despăgubiri.
 Caracterul complex al exproprierii ca acţiune juridică împiedică
reducerea acestei operaţiuni doar la unul dintre actele juridice componente,
cum ar fi actul legislativ sau administrativ, după caz, de declarare a
utilităţii publice, sau hotărârea judecătorească prin care se decide
exproprierea.

 De asemenea, nu pot fi ignorate efectele juridice de drept privat, cum ar

fi stingerea dreptului de proprietate privată şi naşterea dreptului de
creanţă având ca obiect despăgubirea şi nici actul juridic al plăţii
despăgubirii, ca act juridic de drept civil.
 Regimul juridic al exproprierii este determinat de următoarele principii:

 exproprierea este un procedeu de achiziţie forţată a bunurilor imobile

necesare pentru executarea unor lucrări de interes public;
 ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate publică;

 exproprierea se realizează numai conform unei proceduri speciale şi

numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre
judecătorească.
b) Procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică

 Legea nr. 33 / 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică stabileşte o procedură complexă care se derulează pe parcursul a
două faze distincte, prima administrativă, iar a doua judiciară.
 Părţile interesate pot conveni atât asupra cuantumului dreptului de
proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu
respectarea condiţiilor legale de fond, de formă şi de publicitate, fără a
se mai declanşa procedura de expropriere (art. 4 din Legea nr. 33/1994).
 Natura juridică a acestei convenţii este aceea a unui contract de
tranzacţie extrajudiciar, ce preîntâmpină procedura judiciară
contencioasă reglementată în capitolul IV al Legii nr. 33/1994, ceea ce
duce la concluzia că îi sunt pe deplin aplicabile art. 2267-2278 din
Codul civil referitoare la contractul de tranzacţie.
 Utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrări de interes
naţional şi de consiliile judeţene sau cel al municipiului Bucureşti, pentru
lucrările de interes local.

 Declaraţia de utilitate publică este precedată de efectuarea unor cercetări

prealabile care vor stabili dacă există elemente care să justifice interesul
naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice
altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot să fie realizate pe alte
căi decât prin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi
de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.
 Declaraţia de utilitate publică este un act administrativ
în temeiul căruia o anumită lucrare dobândeşte caracterul
special de lucrare în interesul general, supusă regimului
juridic special al exproprierii pentru utilitate publică.

 După cum se arată în literatura de specialitate, declaraţia de

utilitate publică, odată adusă la cunoştinţa publicului,
întruneşte toate elementele unui act administrativ, condiţie
care declanşează procedura exproprierii.
 În jurisprudenţă s-a statuat că actul îşi păstrează acest
caracter chiar dacă îmbracă forma de lege, iar declaraţiile
care emană de la consiliile locale şi judeţene constituie
veritabile acte administrative de autoritate, supuse controlului
judiciar exercitat în baza Legii contenciosului administrativ.
 Instanţa de contencios administrativ examinează doar
legalitatea declaraţiei de utilitate publică şi nu oportunitatea
actului, care este lăsată la aprecierea exclusivă a autorităţilor
administrative.
 Capitolul III din Legea nr. 33/1994 este consacrat măsurilor
premergătoare exproprierii, care se iau de expropriatori,
precum şi de comisii special constituite.
 În înţelesul legii, au calitatea de expropriator, statul prin
organismele desemnate de Guvern pentru lucrările de interes
naţional şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele pentru
lucrările de interes local.
 În legătură cu propunerile de expropriere, proprietarii şi
titularii altor drepturi reale asupra imobilelor în cauză pot
face întâmpinare în termen de 45 de zile de la data
notificării.
 Soluţionarea acestor întâmpinări se realizează de către
comisiile prevăzute la art. 15.
 Din modul de constituire a comisiilor, dar şi din
competenţele cu care sunt investite, rezultă că aceste
organisme trebuie considerate adevărate autorităţi
administrativ-jurisdicţionale, iar actele acestora sunt
susceptibile de control judecătoresc conform Legii
contenciosului administrativ.
 În conformitate cu dispoziţiile art. 21 din lege, soluţionarea
cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului
judeţean sau cel al municipiului Bucureşti în raza căruia este
situat imobilul propus pentru expropriere.

 Rolul tribunalului constă în a verifica dacă sunt îndeplinite

toate cerinţele legale pentru expropriere, precum şi în
stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarilor
sau, după caz, posesorilor, altor titulari de drepturi reale sau
oricăror persoane cunoscute care pot justifica un interes
legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate.
 Hotărârea judecătorească de expropriere se poate înfăţişa fie ca o hotărâre
de expedient, respectiv o hotărâre definitivă prin care se ia act de
înţelegerea intervenită între părţi atât cu privire la expropriere, cât şi cu
privire la despăgubire, fie ca o hotărâre prin care se soluţionează litigiul
dintre părţi.

 În acest ultim caz, instanţa de judecată se poate pronunţa cu privire la

expropriere şi la despăgubire sau, dacă părţile s-au înţeles asupra
exproprierii, numai în legătură cu despăgubirea.

 Hotărârea judecătorească prin care se pune capăt litigiului este supusă

căilor de atac prevăzute de lege, respectiv apelului şi recursului (art. 23
alin. 2, teza finală).
 Efectul principal al exproprierii constă în faptul că în temeiul
hotărârii judecătoreşti de expropriere, definitivă, imobilul
trece în proprietatea expropriatorului, liber de orice sarcini.
 Totodată, se sting toate drepturile reale derivate din dreptul de
proprietate (uzufruct, abitaţie, superficie, servitute).
 Rechiziţiile de bunuri

Cadrul juridic al rechiziţiilor de bunuri este stabilit de Legea nr.

132 din 15 iunie 1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de
servicii în interes public, modificată şi completată prin Legea nr.
410/2004, republicată în anul 2012.
În scopul aplicării acestei legi, a fost emisă Hotărârea Guvernului
nr. 219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii
în interes public. .
 Potrivit art. 1 din Legea nr. 132/1997, „rechiziţia de
bunuri şi prestările de servicii reprezintă măsura cu caracter
excepţional prin care autorităţile publice împuternicite prin
lege obligă operatorii economici, instituţiile publice,
precum şi alte persoane juridice şi fizice la cedarea
temporară a unor bunuri mobile sau imobile”.
 Deşi rechiziţia constituie o excepţie de la principiul garantării
dreptului de proprietate privată prevăzut de Constituţie (art. 44),
proprietarii bunurilor rechiziţionate au dreptul la despăgubiri, stabilite în
conformitate cu prevederile legii ( art. 18 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr.
132/1997).
Măsura rechiziţionării se dispune prin:
decretul de declarare emis de Preşedintele României, la declararea
mobilizării parţiale sau totale, precum şi a stării de război;
decretul de instituire emis de Preşedintele României, la instituirea
stării de asediu sau de urgenţă;
 hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor în cazul
prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unor dezastre.
 Toate acestea sunt acte administrative tipice, prin care
se organizează executarea legii (decretele pentru declararea
mobilizării sau pentru instituirea stării de asediu sau de
urgenţă, Hotărârea Guvernului sau ordine ale prefecţilor
pentru prevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unor
dezastre) sau pentru punerea în aplicare a legii (ordinele de
rechiziţionare şi predare a bunurilor rechiziţionate).
 Cazurile în care se aplică prevederile Legii nr.
132/1997 sunt menţionate şi în art. 22 din Legea apărării
naţionale a României nr. 45/1994, unde se precizează că „la
proclamarea stării de asediu sau de urgenţă, la declararea
mobilizării ori a stării de război pot fi rechiziționate bunuri
aparținând agenților economici, instituțiilor publice,
celorlalte persoane juridice şi persoanelor fizice şi pot fi
chemați cetățeni apți de muncă pentru prestări de servicii, în
condițiile prevăzute de lege”.
 Bunurile se rechiziţionează de la proprietarii sau deţinătorii lor
legali, pe baza ordinului de predare emis de autorităţile militare
prevăzute la art. 6 din lege.
 La predarea bunurilor rechiziţionate se încheie un proces-verbal
în care sunt înscrise, pe lângă datele de identificare, menţionate în
ordinul de predare, starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei (art. 14
din Legea nr. 132/1997).
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice.
Dreptul de administrare

 Codul civil stipulează în art. 866 că „drepturile reale corespunzătoare

proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune
şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit”.
 Dreptul de administrare este definit ca fiind „acel drept real principal
derivat, constituit printr-un act administrativ de autoritate, asupra unor
bunuri care aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale,
având ca titulari regiile autonome, prefecturile, autorităţile publice şi
instituţiile publice, în virtutea căruia titularul dreptului de administrare
poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi, în anumite limite,
atributul dispoziţiei, cu respectarea dreptului de proprietate al titularului
acestui drept”.
 Dreptul de administrare a bunurilor domeniului public
aparţine, în conformitate cu art. 868 din Codul civil, regiilor
autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional,
judeţean ori local.
 Potrivit legii, regiile autonome se află în subordinea unui
minister de resort sau a unei autorităţi publice locale, prin
actul căreia a fost înfiinţată şi sub controlul căreia
funcţionează.
 Discuțiile legate de natura juridică a dreptului de administrare
sunt numeroase.
 Dacă anterior intrării în vigoare a Codului civil în doctrină se
aprecia că dreptul de administrare are aceleași caractere
juridice ca și dreptul de proprietate publică, respectiv este
inalienabil, insesizabil și imprescriptibil , ulterior intrării în
vigoare a Codului civil, unii autori au subliniat că „dreptul de
administrare nu este - sau, cel puțin, nu ar trebui să fie - un
drept real, chiar de natură administrativă, ci mai degrabă un
mandat de drept public, administratorul exercitând, în numele
și pentru titularul dreptului de proprietate publică
prerogativele acesteia”.
 Potrivit prevederilor art. 868 alin. (2) din Codul civil,
„Titularul dreptului de administrare poate folosi bunul și
dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite
de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire”.
 De asemenea, s-a susținut că dreptul de administrare este un
drept real de natură administrativă, care nu dezmembrează
dreptul de proprietate publică, deși este derivat din acesta.
 Prin urmare, dreptul de administrare nu este opozabil
proprietarului, care-l poate revoca ori de câte ori interesul
public o cere.
 În ce ne privește, considerăm că dreptul de administrare este un drept
real, căruia i se aplică regimul juridic al dreptului de proprietate
publică, fiind un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
 Trebuie precizat faptul că „apărarea în justiţie a dreptului de
administrare revine titularului dreptului (art. 870 din Codul civil).
 Totodată, menţionăm că „dreptul de administrare încetează odată cu
încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare
emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care
l-a constituit” (art. 869 din Codul civil).
Dreptul de concesiune

 Temeiul constituțional al concesiunii este dat de art. 136 alin. (4),

iar reglementarea specială este instituită prin două acte normative
distincte: Ordonanța de urgență nr. 54/2004 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică și Legea
nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de
servicii.
 Referiri la concesiune întâlnim și în alte acte normative: Legea nr.
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome si societăţi comerciale; Legea nr. 215/2001 privind
administrația publică locală; Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată; Legea
nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere; Legea minelor nr.
85/2003; Legea gazelor nr. 351/2004 ş.a.
 Analiza concesiunii trebuie făcută sub două aspecte:
primul privește dreptul de concesiune ca un drept real
constituit asupra unor bunuri proprietate publică; cel de al
doilea are în vedere concesiunea ca modalitate de utilizare a
domeniului public, prin intermediul contractului de
concesiune.
Spre deosebire de darea în administrare sau darea în
folosință gratuită, care se realizează prin acte
administrative individuale, concesionarea bunurilor
proprietate publică este o formă contractuală de exercitare.
 Fiind un drept real, dreptul de concesiune va fi opozabil
erga omnes, inclusiv față de concedent.
 Însă trebuie subliniat faptul că legea îi dă dreptul
concedentului de a modifica unilateral unele din clauzele
contractului de concesiune sau chiar să înceteze unilateral
contractul, măsuri ce pot luate de concedent cu respectarea
prevederilor art. 53 alin. (1) și 57 alin. (1) lit. b) din
Ordonanța de urgență nr. 54/2006.
 În doctrina administrativă recentă sunt evidențiate
următoarele caracteristici ale dreptului concesionarului:
 constă în prerogativa de exploatare, în interes public, dar și
în beneficiul său, a unui bun proprietate publică;
 este obligatoriu de exercitat, sub sancțiunea pierderii sale
(art. 871 alin. (1) din Codul civil);
 se constituie întotdeauna cu titlu oneros.
 Pentru a asigura exploatarea bunului, concesionarul poate efectua orice
acte materiale sau juridice necesare, însă, sub sancţiunea nulităţii
absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în
concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea
concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie
predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii (art.
872 alin. (1) din Codul civil).
 Fructele, precum și productele bunului concesionat revin
concesionarului (în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire).
 Codul civil stabilește în art. 872 alin. (3) că în toate cazurile, exercitarea
dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

 Dreptul de folosință cu titlu gratuit, așa cum rezultă din

prevederile legii, se poate constitui doar în favoarea
persoanelor juridice fără scop lucrativ, respectiv în favoarea
instituţiilor de utilitate publică.
 Este vorba de asociațiile și fundațiile care sunt recunoscute
că sunt de utilitate publică în condițiile stabilite de
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și
fundații (Capitolul VI).
 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit se naşte prin acte ale
autorităţilor publice, ca şi în cazul dreptului de administrare,
fiind un drept real (permite titularilor exercitarea unor
prerogative asupra bunurilor primite), este un drept temporar,
poartă asupra unor proprietate bunuri publică a statului sau
a unităţilor administrativ teritoriale şi are ca beneficiari
numai persoane juridice fără scop lucrativ, conform legii.
 În conformitate cu prevederile art. 871 alin. (1), în lipsa unor
dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu
beneficiază de fructele civile ale bunului, iar dispoziţiile
privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se
aplică în mod corespunzător (871 alin. (3) Codul civil).
 Caractere juridice ale dreptului de folosință cu titlu
gratuit:
- este un drept real principal, derivat din dreptul de
proprietate publică;
- este un drept intuitu personae, care poate avea ca titular
numai anumite persoane juridice de utilitate publică;
- este netransmisibil;
- se constituie la cerere, prin act administrativ;
- este un drept cu titlu gratuit;
- este un drept temporar, fiind constituit pe o durată limitată;
- este un drept revocabil, prin act administrativ emis de
autoritatea care l-a constituit.
Concesionarea bunurilor proprietate publică
Definiţia contractelor de concesiune

 Potrivit legislaţiei în vigoare, contractele de concesiune îmbracă trei

forme: contractul de concesiune de lucrări; contractul de concesiune de
servicii; contractul de concesiune de bunuri proprietate publică.
 Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de
servicii, în art. 5 alin. (1) lit. g), defineşte contractul de concesiune de
lucrări ca fiind un „contract cu titlu oneros, asimilat potrivit legii
actului administrativ, încheiat în scris, prin care una sau mai multe
entităţi contractante încredinţează executarea de lucrări unuia sau mai
multor operatori economici, în care contraprestaţia pentru lucrări este
reprezentată fie exclusiv de dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor
care fac obiectul contractului, fie de acest drept însoţit de o plată”.
 Contractul de concesiune de servicii este „contractul cu titlu
oneros, asimilat potrivit legii actului administrativ, încheiat în
scris, prin care una sau mai multe entităţi contractante
încredinţează prestarea şi gestionarea de servicii, altele decât
executarea de lucrări prevăzută la lit. g), unuia sau mai
multor operatori economici, în care contraprestaţia pentru
servicii este reprezentată fie exclusiv de dreptul de a exploata
serviciile care fac obiectul contractului, fie de acest drept
însoţit de o plată”( art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea
nr.100/2016).
 Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică,
contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este „acel contract
încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită
concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite
concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi
obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei
redevenţe”.
 Din definiţiile date contractelor de concesiune reiese că acestea sunt
asimilate actelor administrative, iar efectele contractelor vizează părţile,
respectiv concedentul şi concesionarul, precum şi obligaţiile
corespunzătoare.
Noţiuni generale privind contractul de concesiune de
bunuri proprietate publică

Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică

este definit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
54/2006 în art. 1 alin. (2).
Conform acestor prevederi, contractul de concesiune
de bunuri proprietate publică este un contract administrativ
încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică,
numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată,
unei persoane, numită concesionar, care acţionează pe
riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare
a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevenţe.
 Trecerea în domeniul public a unor bunuri din
patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face
numai cu plată şi cu acordul adunării generale a
acţionarilor societăţii comerciale respective.
În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii
comerciale respective pot fi trecute în domeniul public
numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.
 Contractul de concesiune poate avea ca obiect bunuri proprietate
publică, situaţie în care regimul juridic aplicabil este cel stabilit de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 sau poate avea ca obiect
lucrări publice sau servicii publice, caz în care se aplică prevederile Legii
nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii.
Contractul de concesiune se încheie în conformitate cu legea română,
indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului.
 Contractul de concesiune este un contract cu titlu oneros,
concesionarea făcându-se întotdeauna în schimbul unei
redevenţe.
 Contractul de concesiune se încheie pe o durată determinată,
care nu va putea depăşi 49 de ani, începând de la data semnării
lui.
 Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă
egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
 Potrivit art. 8, subconcesionarea este interzisă, cu excepţia
situaţiilor expres prevăzute de acest act normativ.
 După cum reiese din definiţia legală, contractul de concesiune
se va încheia întotdeauna în formă scrisă, forma scrisă fiind
cerută ad validitatem.
 În contractul de concesiune trebuie precizate în mod distinct
categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în
derularea concesiunii, respectiv: bunurile de retur ce revin de
plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului la
încetarea contractului de concesiune; bunurile proprii care la
încetarea contractului de concesiune rămân în proprietatea
concesionarului.
Iniţierea contractului de concesiune de bunuri
proprietate publică

 Iniţiativa concesionării o poate avea concedentul sau ca urmare a unei

propuneri însuşite de acesta.
 Propunerea de concesionare trebuie să fie fundamentată din punct de
vedere economic, financiar, social şi de mediu.
 Iniţiativa concesionării trebuie să aibă la bază efectuarea unui studiu
de oportunitate care trebuie să cuprindă, în principal, următoarele
elemente:
 - descrierea şi identificarea bunului ce se va concesiona;
 - motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu, care
justifică realizarea concesiunii;
 - nivelul minim al redevenţei;
 - procedura utilizată pentru atribuirea contractului de
concesiune şi justificarea alegerii procedurii;
 - durata estimată a concesiunii;
 - termenele previzibile pentru realizarea procedurii de
concesionare;
 - avizul obligatoriu al Oficiului Central de Stat pentru
Probleme Speciale şi al Statului Major General privind
încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului
naţional de apărare, după caz;
 - avizul obligatoriu al structurii de administrare/ custodelui ariei naturale
protejate, în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate în
interiorul unei arii naturale protejate, respectiv al autorităţii teritoriale
pentru protecţia mediului competente, în cazul în care aria naturală
protejată nu are structură de administrare/custode.
 Concesionarea unor bunuri proprietate publică se aprobă pe baza studiului
de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,
orăşenesc sau comunal, după caz.
 În baza acestui studiu, concedentul elaborează caietul de sarcini al
concesiunii.
Procedurile de atribuire a contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică

 Procedurile de atribuire a contractului concesiune conţin reguli generale

şi principii aplicabile operaţiunilor de atribuire:
 licitaţia şi negocierea directă;
 reguli privind oferta şi determinarea ofertei câştigătoare;
 reguli privind conflictul de interese;
 anularea procedurii de atribuire a contractului de concesiune.
 Principiile care stau la baza atribuirii contractului de concesiune sunt:
 - transparenţa - punerea la dispoziţie tuturor celor interesaţi a
informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea
contractului de concesiune;
- tratamentul egal - aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către
autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune;
- proporţionalitatea - presupune ca orice măsură stabilită de autoritatea
publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului;
- nediscriminarea - aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli,
indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a
contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte;
- libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru
ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni
concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la
care România este parte.
- Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt următoarele:
- licitaţia - procedura la care orice persoana fizică sau juridică interesată are
dreptul de a depune ofertă;
- negocierea directă - procedura prin care concedentul negociază clauzele
contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la
procedura de atribuire a contractului de concesiune.
Părţile contractului de concesiune de bunuri proprietate
publică

 Au calitatea de concedent, în numele statului, ministerele sau alte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru
bunurile proprietate publică a statului, iar în numele judeţului, oraşului
sau comunei, consiliul judeţean, consiliul local sau instituţiile publice de
interes local pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau
comunei (art. 5 din U.U.G. nr. 54/2006).
 Poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică sau juridică,
română sau străină.
 Contractele de concesiune a terenurilor din domeniul public vor fi
înregistrate de către concesionar în registrele de publicitate imobiliară
sau în Cartea funciară, pentru a fi opozabile terţilor.
Încetarea contractului de concesiune de bunuri
proprietate publică

 După cum rezultă din art. 55 alin. (1) din O.U.G. nr.
54/2006, concesionarul îşi execută obligaţiile potrivit
termenilor şi condiţiilor prevăzute în contractul de
concesiune şi în acord cu prevederile legale specifice
bunului concesionat.
 La rândul său, concedentul are dreptul să verifice în
perioada derulării contractului de concesiune modul în care
sunt respectate clauzele acestuia de către concesionar (art.
55 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006).
  Încetarea contractului de concesiune poate avea loc în
următoarele situaţii:
 a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune;
 b)în cazul în care interesul naţional sau local o impune,
prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei
despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului;
 c)în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei
despăgubiri în sarcina concesionarului;
 d) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
concedent, prin reziliere de către concesionar, cu plata de
despăgubiri în sarcina concedentului;
 e) la dispariţia dintr-o cauză de forţă majoră a bunului
concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a
concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata
unei despăgubiri.
 La încetarea concesiunii, concesionarul are obligaţia de a
preda concedentului bunul concesionat, liber de orice
sarcini.
Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu contractele de
concesiune de bunuri proprietate publică

 Potrivit art. 65 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 54/2006,

ministerele de resort, precum şi Ministerul Finanţelor
Publice, prin structurile care au atribuţii specifice de
control, efectuează verificarea concesiunilor de bunuri
proprietate publică de interes naţional.
 Verificarea concesiunilor de bunuri proprietate publică de
interes local se realizează prin Direcţia generală de
administrare a marilor contribuabili, direcţiile generale ale
finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti.
 Prin activitatea de verificare a concesiunilor de bunuri
proprietate publică se are în vedere respectarea dispoziţiilor
referitoare la:
 a) aplicarea hotărârii de concesionare;
 b) publicitatea;
 c) documentaţia de atribuire;
 d) aplicarea procedurii de atribuire a contractului de
concesiune;
 e) dosarul concesiunii;
 f) îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către concedent şi
concesionar.
 Conform art. 873 din Codul civil, apărarea în justiţie a
dreptului de concesiune revine concesionarului, cu aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiile art. 696 alin. (1).
 Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea,
închirierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului
de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de
despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările
ulterioare (art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016).
 Competenţa de soluţionare a litigiilor aparţine secţiei de
contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se
află sediul concedentului.
 Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs la secţia de
contencios administrativ a curţii de apel, conform
prevederilor legale (art. 66 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016).
 Rechiziţiile de bunuri

Cadrul juridic al rechiziţiilor de bunuri este stabilit de Legea nr.

132 din 15 iunie 1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de
servicii în interes public, modificată şi completată prin Legea nr.
410/2004, republicată în anul 2012.
În scopul aplicării acestei legi, a fost emisă Hotărârea Guvernului
nr. 219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii
în interes public. .
 Potrivit art. 1 din Legea nr. 132/1997, „rechiziţia de
bunuri şi prestările de servicii reprezintă măsura cu caracter
excepţional prin care autorităţile publice împuternicite prin
lege obligă operatorii economici, instituţiile publice,
precum şi alte persoane juridice şi fizice la cedarea
temporară a unor bunuri mobile sau imobile”.
 Deşi rechiziţia constituie o excepţie de la principiul garantării
dreptului de proprietate privată prevăzut de Constituţie (art. 44),
proprietarii bunurilor rechiziţionate au dreptul la despăgubiri, stabilite în
conformitate cu prevederile legii ( art. 18 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr.
132/1997).
Măsura rechiziţionării se dispune prin:
decretul de declarare emis de Preşedintele României, la declararea
mobilizării parţiale sau totale, precum şi a stării de război;
decretul de instituire emis de Preşedintele României, la instituirea
stării de asediu sau de urgenţă;
 hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor în cazul
prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unor dezastre.
 Toate acestea sunt acte administrative tipice, prin care
se organizează executarea legii (decretele pentru declararea
mobilizării sau pentru instituirea stării de asediu sau de
urgenţă, Hotărârea Guvernului sau ordine ale prefecţilor
pentru prevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unor
dezastre) sau pentru punerea în aplicare a legii (ordinele de
rechiziţionare şi predare a bunurilor rechiziţionate).
 Cazurile în care se aplică prevederile Legii nr.
132/1997 sunt menţionate şi în art. 22 din Legea apărării
naţionale a României nr. 45/1994, unde se precizează că „la
proclamarea stării de asediu sau de urgenţă, la declararea
mobilizării ori a stării de război pot fi rechiziționate bunuri
aparținând agenților economici, instituțiilor publice,
celorlalte persoane juridice şi persoanelor fizice şi pot fi
chemați cetățeni apți de muncă pentru prestări de servicii, în
condițiile prevăzute de lege”.
 Bunurile se rechiziţionează de la proprietarii sau deţinătorii lor
legali, pe baza ordinului de predare emis de autorităţile militare
prevăzute la art. 6 din lege.
 La predarea bunurilor rechiziţionate se încheie un proces-verbal
în care sunt înscrise, pe lângă datele de identificare, menţionate în
ordinul de predare, starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei (art. 14
din Legea nr. 132/1997).
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice.
Dreptul de administrare

 Codul civil stipulează în art. 866 că „drepturile reale corespunzătoare

proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune
şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit”.
 Dreptul de administrare este definit ca fiind „acel drept real principal
derivat, constituit printr-un act administrativ de autoritate, asupra unor
bunuri care aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale,
având ca titulari regiile autonome, prefecturile, autorităţile publice şi
instituţiile publice, în virtutea căruia titularul dreptului de administrare
poate exercita atributele posesiei, folosinţei şi, în anumite limite,
atributul dispoziţiei, cu respectarea dreptului de proprietate al titularului
acestui drept”.
 Dreptul de administrare a bunurilor domeniului public
aparţine, în conformitate cu art. 868 din Codul civil, regiilor
autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional,
judeţean ori local.
 Potrivit legii, regiile autonome se află în subordinea unui
minister de resort sau a unei autorităţi publice locale, prin
actul căreia a fost înfiinţată şi sub controlul căreia
funcţionează.
 Discuțiile legate de natura juridică a dreptului de administrare
sunt numeroase.
 Dacă anterior intrării în vigoare a Codului civil în doctrină se
aprecia că dreptul de administrare are aceleași caractere
juridice ca și dreptul de proprietate publică, respectiv este
inalienabil, insesizabil și imprescriptibil , ulterior intrării în
vigoare a Codului civil, unii autori au subliniat că „dreptul de
administrare nu este - sau, cel puțin, nu ar trebui să fie - un
drept real, chiar de natură administrativă, ci mai degrabă un
mandat de drept public, administratorul exercitând, în numele
și pentru titularul dreptului de proprietate publică
prerogativele acesteia”.
 Potrivit prevederilor art. 868 alin. (2) din Codul civil,
„Titularul dreptului de administrare poate folosi bunul și
dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite
de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire”.
 De asemenea, s-a susținut că dreptul de administrare este un
drept real de natură administrativă, care nu dezmembrează
dreptul de proprietate publică, deși este derivat din acesta.
 Prin urmare, dreptul de administrare nu este opozabil
proprietarului, care-l poate revoca ori de câte ori interesul
public o cere.
 În ce ne privește, considerăm că dreptul de administrare este un drept
real, căruia i se aplică regimul juridic al dreptului de proprietate
publică, fiind un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
 Trebuie precizat faptul că „apărarea în justiţie a dreptului de
administrare revine titularului dreptului (art. 870 din Codul civil).
 Totodată, menţionăm că „dreptul de administrare încetează odată cu
încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare
emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care
l-a constituit” (art. 869 din Codul civil).
Dreptul de concesiune

 Temeiul constituțional al concesiunii este dat de art. 136 alin. (4),

iar reglementarea specială este instituită prin două acte normative
distincte: Ordonanța de urgență nr. 54/2004 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică și Legea
nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de
servicii.
 Referiri la concesiune întâlnim și în alte acte normative: Legea nr.
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome si societăţi comerciale; Legea nr. 215/2001 privind
administrația publică locală; Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată; Legea
nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere; Legea minelor nr.
85/2003; Legea gazelor nr. 351/2004 ş.a.
 Analiza concesiunii trebuie făcută sub două aspecte:
primul privește dreptul de concesiune ca un drept real
constituit asupra unor bunuri proprietate publică; cel de al
doilea are în vedere concesiunea ca modalitate de utilizare a
domeniului public, prin intermediul contractului de
concesiune.
Spre deosebire de darea în administrare sau darea în
folosință gratuită, care se realizează prin acte
administrative individuale, concesionarea bunurilor
proprietate publică este o formă contractuală de exercitare.
 Fiind un drept real, dreptul de concesiune va fi opozabil
erga omnes, inclusiv față de concedent.
 Însă trebuie subliniat faptul că legea îi dă dreptul
concedentului de a modifica unilateral unele din clauzele
contractului de concesiune sau chiar să înceteze unilateral
contractul, măsuri ce pot luate de concedent cu respectarea
prevederilor art. 53 alin. (1) și 57 alin. (1) lit. b) din
Ordonanța de urgență nr. 54/2006.
 În doctrina administrativă recentă sunt evidențiate
următoarele caracteristici ale dreptului concesionarului:
 constă în prerogativa de exploatare, în interes public, dar și
în beneficiul său, a unui bun proprietate publică;
 este obligatoriu de exercitat, sub sancțiunea pierderii sale
(art. 871 alin. (1) din Codul civil);
 se constituie întotdeauna cu titlu oneros.
 Pentru a asigura exploatarea bunului, concesionarul poate efectua orice
acte materiale sau juridice necesare, însă, sub sancţiunea nulităţii
absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în
concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea
concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie
predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii (art.
872 alin. (1) din Codul civil).
 Fructele, precum și productele bunului concesionat revin
concesionarului (în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire).
 Codul civil stabilește în art. 872 alin. (3) că în toate cazurile, exercitarea
dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

 Dreptul de folosință cu titlu gratuit, așa cum rezultă din

prevederile legii, se poate constitui doar în favoarea
persoanelor juridice fără scop lucrativ, respectiv în favoarea
instituţiilor de utilitate publică.
 Este vorba de asociațiile și fundațiile care sunt recunoscute
că sunt de utilitate publică în condițiile stabilite de
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și
fundații (Capitolul VI).
 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit se naşte prin acte ale
autorităţilor publice, ca şi în cazul dreptului de administrare,
fiind un drept real (permite titularilor exercitarea unor
prerogative asupra bunurilor primite), este un drept temporar,
poartă asupra unor proprietate bunuri publică a statului sau
a unităţilor administrativ teritoriale şi are ca beneficiari
numai persoane juridice fără scop lucrativ, conform legii.
 În conformitate cu prevederile art. 871 alin. (1), în lipsa unor
dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu
beneficiază de fructele civile ale bunului, iar dispoziţiile
privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se
aplică în mod corespunzător (871 alin. (3) Codul civil).
 Caractere juridice ale dreptului de folosință cu titlu
gratuit:
- este un drept real principal, derivat din dreptul de
proprietate publică;
- este un drept intuitu personae, care poate avea ca titular
numai anumite persoane juridice de utilitate publică;
- este netransmisibil;
- se constituie la cerere, prin act administrativ;
- este un drept cu titlu gratuit;
- este un drept temporar, fiind constituit pe o durată limitată;
- este un drept revocabil, prin act administrativ emis de
autoritatea care l-a constituit.
Concesionarea bunurilor proprietate publică
Definiţia contractelor de concesiune

 Potrivit legislaţiei în vigoare, contractele de concesiune îmbracă trei

forme: contractul de concesiune de lucrări; contractul de concesiune de
servicii; contractul de concesiune de bunuri proprietate publică.
 Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de
servicii, în art. 5 alin. (1) lit. g), defineşte contractul de concesiune de
lucrări ca fiind un „contract cu titlu oneros, asimilat potrivit legii
actului administrativ, încheiat în scris, prin care una sau mai multe
entităţi contractante încredinţează executarea de lucrări unuia sau mai
multor operatori economici, în care contraprestaţia pentru lucrări este
reprezentată fie exclusiv de dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor
care fac obiectul contractului, fie de acest drept însoţit de o plată”.
 Contractul de concesiune de servicii este „contractul cu titlu
oneros, asimilat potrivit legii actului administrativ, încheiat în
scris, prin care una sau mai multe entităţi contractante
încredinţează prestarea şi gestionarea de servicii, altele decât
executarea de lucrări prevăzută la lit. g), unuia sau mai
multor operatori economici, în care contraprestaţia pentru
servicii este reprezentată fie exclusiv de dreptul de a exploata
serviciile care fac obiectul contractului, fie de acest drept
însoţit de o plată”( art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea
nr.100/2016).
 Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică,
contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este „acel contract
încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită
concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite
concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi
obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei
redevenţe”.
 Din definiţiile date contractelor de concesiune reiese că acestea sunt
asimilate actelor administrative, iar efectele contractelor vizează părţile,
respectiv concedentul şi concesionarul, precum şi obligaţiile
corespunzătoare.
Noţiuni generale privind contractul de concesiune de
bunuri proprietate publică

Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică

este definit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
54/2006 în art. 1 alin. (2).
Conform acestor prevederi, contractul de concesiune
de bunuri proprietate publică este un contract administrativ
încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică,
numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată,
unei persoane, numită concesionar, care acţionează pe
riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare
a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevenţe.
 Trecerea în domeniul public a unor bunuri din
patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face
numai cu plată şi cu acordul adunării generale a
acţionarilor societăţii comerciale respective.
În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii
comerciale respective pot fi trecute în domeniul public
numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.
 Contractul de concesiune poate avea ca obiect bunuri proprietate
publică, situaţie în care regimul juridic aplicabil este cel stabilit de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 sau poate avea ca obiect
lucrări publice sau servicii publice, caz în care se aplică prevederile Legii
nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii.
Contractul de concesiune se încheie în conformitate cu legea română,
indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului.
 Contractul de concesiune este un contract cu titlu oneros,
concesionarea făcându-se întotdeauna în schimbul unei
redevenţe.
 Contractul de concesiune se încheie pe o durată determinată,
care nu va putea depăşi 49 de ani, începând de la data semnării
lui.
 Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă
egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
 Potrivit art. 8, subconcesionarea este interzisă, cu excepţia
situaţiilor expres prevăzute de acest act normativ.
 După cum reiese din definiţia legală, contractul de concesiune
se va încheia întotdeauna în formă scrisă, forma scrisă fiind
cerută ad validitatem.
 În contractul de concesiune trebuie precizate în mod distinct
categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în
derularea concesiunii, respectiv: bunurile de retur ce revin de
plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului la
încetarea contractului de concesiune; bunurile proprii care la
încetarea contractului de concesiune rămân în proprietatea
concesionarului.
Iniţierea contractului de concesiune de bunuri
proprietate publică

 Iniţiativa concesionării o poate avea concedentul sau ca urmare a unei

propuneri însuşite de acesta.
 Propunerea de concesionare trebuie să fie fundamentată din punct de
vedere economic, financiar, social şi de mediu.
 Iniţiativa concesionării trebuie să aibă la bază efectuarea unui studiu
de oportunitate care trebuie să cuprindă, în principal, următoarele
elemente:
 - descrierea şi identificarea bunului ce se va concesiona;
 - motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu, care
justifică realizarea concesiunii;
 - nivelul minim al redevenţei;
 - procedura utilizată pentru atribuirea contractului de
concesiune şi justificarea alegerii procedurii;
 - durata estimată a concesiunii;
 - termenele previzibile pentru realizarea procedurii de
concesionare;
 - avizul obligatoriu al Oficiului Central de Stat pentru
Probleme Speciale şi al Statului Major General privind
încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului
naţional de apărare, după caz;
 - avizul obligatoriu al structurii de administrare/ custodelui ariei naturale
protejate, în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate în
interiorul unei arii naturale protejate, respectiv al autorităţii teritoriale
pentru protecţia mediului competente, în cazul în care aria naturală
protejată nu are structură de administrare/custode.
 Concesionarea unor bunuri proprietate publică se aprobă pe baza studiului
de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,
orăşenesc sau comunal, după caz.
 În baza acestui studiu, concedentul elaborează caietul de sarcini al
concesiunii.
Procedurile de atribuire a contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică

 Procedurile de atribuire a contractului concesiune conţin reguli generale

şi principii aplicabile operaţiunilor de atribuire:
 licitaţia şi negocierea directă;
 reguli privind oferta şi determinarea ofertei câştigătoare;
 reguli privind conflictul de interese;
 anularea procedurii de atribuire a contractului de concesiune.
 Principiile care stau la baza atribuirii contractului de concesiune sunt:
 - transparenţa - punerea la dispoziţie tuturor celor interesaţi a
informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea
contractului de concesiune;
- tratamentul egal - aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către
autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune;
- proporţionalitatea - presupune ca orice măsură stabilită de autoritatea
publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului;
- nediscriminarea - aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli,
indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a
contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte;
- libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru
ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni
concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la
care România este parte.
- Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt următoarele:
- licitaţia - procedura la care orice persoana fizică sau juridică interesată are
dreptul de a depune ofertă;
- negocierea directă - procedura prin care concedentul negociază clauzele
contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la
procedura de atribuire a contractului de concesiune.
Părţile contractului de concesiune de bunuri proprietate
publică

 Au calitatea de concedent, în numele statului, ministerele sau alte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru
bunurile proprietate publică a statului, iar în numele judeţului, oraşului
sau comunei, consiliul judeţean, consiliul local sau instituţiile publice de
interes local pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau
comunei (art. 5 din U.U.G. nr. 54/2006).
 Poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică sau juridică,
română sau străină.
 Contractele de concesiune a terenurilor din domeniul public vor fi
înregistrate de către concesionar în registrele de publicitate imobiliară
sau în Cartea funciară, pentru a fi opozabile terţilor.
Încetarea contractului de concesiune de bunuri
proprietate publică

 După cum rezultă din art. 55 alin. (1) din O.U.G. nr.
54/2006, concesionarul îşi execută obligaţiile potrivit
termenilor şi condiţiilor prevăzute în contractul de
concesiune şi în acord cu prevederile legale specifice
bunului concesionat.
 La rândul său, concedentul are dreptul să verifice în
perioada derulării contractului de concesiune modul în care
sunt respectate clauzele acestuia de către concesionar (art.
55 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006).
  Încetarea contractului de concesiune poate avea loc în
următoarele situaţii:
 a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune;
 b)în cazul în care interesul naţional sau local o impune,
prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei
despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului;
 c)în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei
despăgubiri în sarcina concesionarului;
 d) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
concedent, prin reziliere de către concesionar, cu plata de
despăgubiri în sarcina concedentului;
 e) la dispariţia dintr-o cauză de forţă majoră a bunului
concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a
concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata
unei despăgubiri.
 La încetarea concesiunii, concesionarul are obligaţia de a
preda concedentului bunul concesionat, liber de orice
sarcini.
Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu contractele de
concesiune de bunuri proprietate publică

 Potrivit art. 65 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 54/2006,

ministerele de resort, precum şi Ministerul Finanţelor
Publice, prin structurile care au atribuţii specifice de
control, efectuează verificarea concesiunilor de bunuri
proprietate publică de interes naţional.
 Verificarea concesiunilor de bunuri proprietate publică de
interes local se realizează prin Direcţia generală de
administrare a marilor contribuabili, direcţiile generale ale
finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti.
 Prin activitatea de verificare a concesiunilor de bunuri
proprietate publică se are în vedere respectarea dispoziţiilor
referitoare la:
 a) aplicarea hotărârii de concesionare;
 b) publicitatea;
 c) documentaţia de atribuire;
 d) aplicarea procedurii de atribuire a contractului de
concesiune;
 e) dosarul concesiunii;
 f) îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către concedent şi
concesionar.
 Conform art. 873 din Codul civil, apărarea în justiţie a
dreptului de concesiune revine concesionarului, cu aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiile art. 696 alin. (1).
 Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea,
închirierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului
de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de
despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările
ulterioare (art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016).
 Competenţa de soluţionare a litigiilor aparţine secţiei de
contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se
află sediul concedentului.
 Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs la secţia de
contencios administrativ a curţii de apel, conform
prevederilor legale (art. 66 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016).