Sunteți pe pagina 1din 16

AXINTE IRINA

(anul III, specializare complementara)


Anul II, grupa AP23
DOMENIUL PUBLIC SI DOMENIUL PRIVAT AL STATULUI

Conceptul de domeniu

In stiinta dreptului administrativ, geneza teoriei domeniale este conferita de


doctrina si jurisprudenta.
Categoria de domeniu – in special cea de domeniu public – are o istorie
indelungata, ea primind de-a lungul timpului diverse interpretari stiintifice.
Din vremuri stravechi s-a simtit nevoia ca anumite bunuri, datorita naturii lor sau
din alte ratiuni, sa fie destinate, prin reglementari speciale, uzului sau folosintei colective.
Epoca moderna a adus in discutie conceptul de serviciu public, iar pentru
prestarea acestuia s-a relevat din nou necesitatea existentei unei categorii speciale de
bunuri – bunurile publice.
S-a conturat astfel teoria potrivit careia colectivitatile publice organizate juridic –
statale sau locale – pot detine, ca si particularii, bunuri – mobile si imobile, corporale si
incorporale – pe care le utilizeaza in procesul de asigurare a intereselor generale. Acestea
sunt bunuri publice care apartin unei personae morale (juridice) de drept public.
Regimul juridic aplicabil acestor bunuri cuprinde reguli specifice de forma si de
fond care privesc gestionarea, administrarea sau instrainarea lor. Unele dintre bunuri
apartin proprietatii private, altele proprietatii publice.
Ratiunea care justifica necesitatea existentei unor reglementari specifice,
derogatorii de la reglementarile de drept comun, in material bunurilor administratiei
publice, este reprezentata de interesul public, general, pe care administratia are misiune
de a-l infaptui.
Erast Diti Tarangul aprecia ca “[..]administratia are nevoie pentru girarea
serviciului public de bunuri mobile si imobile. Aceste bunuri care fac parte din
patrimoniul administratiei constituie domeniul administrativ[…]. Domeniul
administrative este, de obicei, impartit in doua categorii, si anume: domeniul public si
domeniul privat. Din domeniul public fac parte bunurile mobile si imobile ale
administratiei care sunt afectate unui interes general, fie ca ele sunt afectate unui serviciu
public (ca, de exempu: cladirile, materialul rulant al cailor ferate, armamentul), fie ca ele
sunt afectate uzului tuturora (drumurile, pietele, malul marii etc.). Din domeniul privat al
administratiei fac parte bunurile mobile si imobile ale administratiei, ce nu sunt afectate
in mod direct unui interes general.”
Conceptul de domeniu isi are originea in latinescul dominium, care inseamna
stapanire, proprietate.
Existenta domeniului, a unor bunuri aflate in patrimonial detinatorilor de
autoritate publica, este legata de scopul asigurarii de catre aceste autoritati a interesului
public general al colectivitatii respective.
Acest fapt a indus necesitatea supunerii domeniului unor reglementari specifice,
distincte de cele aplicabile unor bunuri similare apartinand particularilor.
Legatura juridica dintre titularii domeniului si bunurile care alcatuiesc domeniul
este contituita prin intermediul intitutiei proprietatii. Exercitarea dreptului de proprietate
de catre stat sau o colectivitate locala asupra bunurilor domeniului lor este supusa unor
regulispecifice, care se suprapun or se adauga regimului general al proprietatii
reglementat de dreptul comun.
Domenialitatea impune chiar reglementarea unei forme specifice de proprietate –
proprietatea publica – apartinand doar titularilor puterii de a administra treburi publice,
respectiv statul ori colectivitatile locale.
Normele juridice care reglementeaza aceasta materie sunt norme exorbitante,
derogatorii de la dreptul comun, ele apartinand diviziunii dreptului public.

Distinctia dintre domenii

Conceptul unei distinctii intre bunurile persoanelor publice, in functie de


apartenenta acestora la domeniul public sau privat, este relativ recent, aparand la
jumatatea secolului al XIX-lea.
In Evul Mediu, “domeniul Coroanei” ingloba toate bunurile detinute de catre
monarh de la investitura sa, precum si pe cele aduse de catre acesta in momentul
accesiunii la tron. Compozitia domeniului Coroanei era eterogena datorita prezentei
drepturilor incorporate (regale, fiscale, seniorale) alaturi de elemente materiale (drumuri,
rauri etc.), supuse impreuna inalienabilitatii.
Desi timid, in doctrina s-a manifestat si ideea ca in cadrul acestui ansamblu
trebuie sa se distinga bunurile afectate folosintei tuturor (cai de comunicatie, malurile
marii) de alte componente ale domeniului regal. Primele nu erau susceptibile aproprierii,
nici chiar din partea regelui, care nu era decat depozitarul si “superintendentul” acestora.
Celelalte bunuri erau susceptibile aproprierii, “insusirii” private. Aceasta distictie
doctrinara nu a fost insa cosacrata si de catre dreptul public al vechiului regim francez.
Revolutia de la 1789, punand in practica principiul suveranitatii nationale, va
transfera de la rege catre natiune sediul domeniului, caruia ii va da un nou continut
“curatat” de toate drepturile incorporate. Codul domenial, adoptat prin Decretul din 22
noiembrie – 1 decembrie 1790, renunta la principiul inalienabilitatii instaurat de vechiul
drept. Revolutionarii vor da o destinatie speciala diferitelor cai de comunicatie: tarmul
marii, radele porturilor, zonele riverane, strazi, piete, cursuri de ape navigabile s.a.,
considerand ca acestea nu pot face obiectul unei aproprieri particulare. Era un prim pas
catre distinctia domeniului public si a domeniului privat, fara a antrena insa consecinte
juridice: bunurile mentinate faceau parte, ca si celelalte, din domeniul national.
Codul napoleonian (art. 538 – 541) face din stat un proprietar ca oricare alta
persoana. Toate bunurile detinute de catre stat alcatuiau domeniul sau public, fiind supuse
aceluiasi regim juridic.
Este meritul doctrinei de a fi contribuit la conturarea distinctiei actuale in masa
bunurilor domeniale.
V. Prudhon, profesor la Facultatea de Drept din Dijon, are meritul de a fi
sistematizat aceste ideiintr-un ansamblu coerent in lucrarea sa Tratatul domeniului public
(1833 – 1834). Acest autor sustine necesitatea admiterii pentru anumite bunuri publice a
unui regim exorbitantde la dreptul civil, supus principiului inalienabilitatii. Potrivit lui
Prudhon, puterea omului asupra lucrurilor cuprindea trei grade diferite: domeniul
suveranitatii, domeniul public, domeniul privat.
Existenta unui drept de proprietate asupra domeniului statului continua a fi
respinsa. Ca si regele Frantei, statul nu este decat paznicul domeniului,
“superintendentul” sau. Jurisprudenta, cu mici exceptii, se va alatura acestei conceptii
doctrinare bazate pe dualitatea domeniului colectivitatilor publice, pe care legiuitorul a
ratificat-o prin Legea din16 februarie 1851 cu privire la statutul proprietatii in Algeria.
In literatura de specialiate s-a apreciat ca notiunea domeniului public trebuie
aplicata “ansamblului bunurilor utilizate sau exploatate de sau pentru colectivitatile
umane”.(M.T.Oroveanu)
Articolul 476 C.civ. roman utilizeaza notiunea domeniului public in acceptiunea
domeniului statului, de interes national. Prin acest text se stabileste ca „drumurile mari,
drumurile mici si ulitele, care sunt in sarcina statului, fluviile si raurile navigabile sau
plutitoare, tarmurile, adaugirile catre mal si locurile de unde s-a retras apa marii, porturile
naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele si indeobste toate partile din pamantul
Romaniei, care nu sunt proprietate perticulara, sunt considerate ca dependinte ale
domeniului public.”
Pe baza acestei reglementari s-a facut distinctia intre domeniul public si domeniul
privat, considerandu-se ca domeniul public este alcatuit din bunurile afectate utilizarii
generale si nesusceptibile de a fi proprietate particulara.
Intr-o alta aopinie, s-a considerat ca bunurile statului, judetelor si comunelor,
oricare ar fi natura lor, intra in domeniul public de indata ce sunt afectate unei utilizari
publice sau unui serviciu public.
In concluzie, domeniului public ii sunt atasate caile de comunicatii, monumentele
publice, cladirile si bunurile utilizate pentru functionarea prestarea serviciilor publice,
bunurile care prin natura lor sau prin destinatia legii sunt de uz sau de interes public.
Celelalte bunuri mobile sau imobile, care nu fac parte din domeniul public si sunt
proprietatea statului, judetului, orasului sau comunei, alcatuiesc domeniul privat al
acestora.

Criteriul distinctiei intre domeniul public si domeniul privat al statului

Art.136, pct.3 din Constitutie enumera bunurile apartinand domeniului public, dar
in partea finala mentioneaza ca si alte bunuri stabilite de lege fac parte din acest domeniu.
Prin urmare, legea arata bunurile care fac parte din domeniul public sau domeniul privat.
Numai ca pentru unele bunuri din domeniul public aceasta lege este Constitutia, iar
pentru altele aceasta este o alta lege decat Constitutia. Legea poate sa treaca un bun dintr-
un domeniu in altul. Dar aceasta numai daca este vorba de bunuri trecute in domeniul
public printr-o alta lege decat Constitutia, deoarece in acest ultim caz ar insemna sa se
modifice art.136, pct.3 din Constitutie. Este insa posibil, fara a se modifica Constitutia, ca
printr-o lege sa se desfiinteze o anumita cale de comunicatie ori portiune din aceasta,
ceea ce inseamna ca nu va mai face parte din domeniul public, putand apartine
domeniului privat. Asemenea solutie nu se poate da pentru unele din bunurile prevazute
de art.136, pct.3 din Constitutie.
Fata de cele aratate se ridica problema de a sti criteriul in raport cu care se
stabileste ca un bun apartine domeniului public sau celui privat.
S-au propus criterii diferite:
a) Natura bunurilor. Unele bunuri, prin natura lor, nu pot apartine particularilor,
de exemplu, drumurile. Ar rezulta ca toate bunurile care sunt susceptibile de proprietate
particulara apartin domeniului privat. Acest criteriu poate rezulta din articolul 476 C.civ.,
care in partea sa finala prevede ca apartin domeniului public toate partile din pamantul
Romaniei care nu sunt proprietate particulara. De asemenea, art.4 alin.1 si art.5 alin.1 din
Legea nr.18/1991 privind fondul funciar prevad ca bunurile, prin natura lor, sunt de
domeniul public sau de domeniul privat.
In legatura cu acest criteriu, se poate observa ca anumite bunuri care fac parte din
domeniul public sunt susceptibile prin natura lor sa fie proprietate privata. In acest sens,
art.478 alin.2 C.civ. prevede ca bunurile la care se refera (portile, zidurile fortaretelor) nu
mai fac parte din domeniul public daca li se schimba destinatia initiala. In aceeasi situatie
pot fi si alte bunuri.
b) Afectarea bunului. Bunul afectat serviciului public apartine domeniului
public. Se considera ca acest criteriu este prea larg, ceea ce ar insemna ca multe bunuri ar
face parte din domeniul public, de indata ce ele ar fi destinate unui serviciu public.
c) Afectarea bunului la uzul direct al publicului, deci nu afectat unui serviciu
public sau de utilitate publica. Acest criteriu restrange domeniul public.
Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, art.4, alin. ultim, prevede ca terenurile
din domeniul public sunt afectate unei utilitati publice. Domeniul public poate fi de
interes local (judetean, comunal, orasenesc, municipal). Art.4 - 6 din Legea nr.18/1991
determina domeniul public si privat
Pe de alta parte, Constitutia (art.136, pct. 1) prevede ca proprietatea este pblica si
privata. Proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale (art.
136, pct.2). Rezulta ca proprietatea privata este aceea care nu este publica.
Art.136, pct.3 din Constitutie arata bunurile care apartin domeniului public. Deci,
nu se confunda cu art.5 din Legea18/1991, care arata terenurile din domeniul public, cele
doua texte avand sfere diferite.
In concluzie, domeniul public cuprinde:
a) bunuri care sunt afectate utilitatii publice (art.4 alin, ultim, Legea nr. 18/1991 si
Legea nr.215/2001 cu modificarile si competarile ulterioare)
b) bunuri care prin antura lor apartin domeniului public (art.5 alin.1, partea finala,
Legea nr.215/2001 cu modificarile si completarile ulterioare).
In legatura cu criteriul distinctiei intre domeniul public si domeniul privat trebuie
mentionat si art.1844 C.civ., care declara imprescriptibile bunurile care prin natura lor
proprie sau printr-o declaratie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privata, fiind scoase
din circuitul civil. La o asemenea concluzie a ajuns si jurisprudenta romaneasca
anterioara. Intr-adevar, s-a considerat ca apartin domeniului public bunurile care prin
destinatia lor sunt afectate uzului direct si general al publicului, dar, de asemenea, s-a
considerat ca apartin domeniului public numai acele bunuri care prin natura lor ori printr-
o declaratie a legii nu pot fi obict al unei proprietati private si sunt scoase din comert.
Fata de cele aratate, rezulta ca intr-o anumita masura, fiecare din criteriile aratate
poate fi folosit pentru a stabili daca un bun apartine domeniului public. Dar, in final,
bunurile din domeniul public sunt declarate ca atare de lege si tot legea este aceea care
prevede ca anumite bunuri, prin natura sau prin destinatia lor, apartin domeniului public.
Prin urmare, criteriul pentru distinctia domeniului public si domeniului privat este, cu
precizarile aratate, declaratia legii. Intr-adevar, legea stabileste daca bunul aprtine
domeniului public sau domeniului privat. In acest sens, art.5 alin.1 din Legea nr.18/1991
si art.1 din O.U.G. nr.105/2001 privind frontiera de stat a Romaniei, aprobata prin Legea
nr.243/2002, arata bunurile care fac parte din domeniul public si tot astfel este art.136,
pct.3 din Constitutie, primul text mentionat fiind concordant cu Constitutia.
Bunurile din domeniul public de interes local sau judetean sunt prevazute de
art.121 din Legea administratiei publice locale nr.215/2001, cu modificarile si
completarile ulterioare.
De asemenea, legea poate sa prevada ca un bun este scos din domeniul public, cu
precizarile facute.

DOMENIUL PUBLIC

Dreptul de proprietate publica

Distinctia dintre proprietatea privata si proprietatea publica este cunoscuta


Codului civil roman. In perioada regimului comunist ea a ramas fara aplicare, regimul
juridic general al proprietatii fiind organizat pe cu totul alte coordonate: dominanta era
proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie, cu cele doua forme ale sale,
proprietatea socialista de stat si proprietatea cooperatista. Se mai recunostea existenta
unui drept de proprietate personala, apartinand oricarei persoane fizice, dar al carui obiect
a fost constant restrans si a uni drept de proprietate individuala sau particulara, avand ca
titulari pe taranii care nu se asociasera (mai mult sau mai putin benevol) in cooperativele
agricole de productie si pe mestesugarii cu ateliere proprii.
Prabusirea regimului comunist, realizata in decebrie 1989, a creat premisele
reorganizarii regimului juridic al proprietatii in Romania, prin recunoasterea caracterului
preeminent al proprietatii private, dar si prin reglementarea proprietatii publice, cu un
regim juridic exceptional.
Singurii titulari ai dreptului de proprietate publica sunt statul si unitatile
administrativ-teritoriale. Aceste subiecte de drept isi datoreaza pozitia privilegiata
faptului ca, desi sunt si persoane juridice, subiecte de drept privat, sunt in primul rand
subiecte de drept public, purtatoare ale atributiilor de autoritate si exponente ale
intereselor generale, obstesti.
Prima referire facuta la proprietatea publica in legislatia recenta este continuta de
art.4 din Legea fondului funciar nr.18/1991, act normativ care, prin art.5, alin.(2), i-a
conturat si regulile de baza ale regimului juridic: “Terenurile care fac parte din domeniul
public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse in
circuitul civil decat daca, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.” Aceste
prevederi s-au competat cu cele ale art. 475 alin.(2), art.476-478, art.499, art.1310 si art.
1844 C.civ., care au fost revigorate in noile conditii istorice.
Odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei din 1991, dreptului de
proprietate publica i-au fost consacrate prevederile art. 135 alin. (2) si (3), care au devenit
fundamentul existentei sale. Dupa revizuirea legii fundamentale, realizata in anul 2003 si
republicarea sa, prevederile la care ne referim fac obiectul art. 136 alin. (1) si alin.(2).
Potrivit art.136 alin.(1), “proprietatea este publica sau privata”, iar conform alin.
(2) al aceleiasi dispozitii constitutionale, in noua sa redactare, “proprietatea publica este
garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.
Referiri exprese referitoare la existenta proprietatii publice au fost facute si prin
Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, Legea nr.7/1996,
Codul silvic, Legea administratiei publice locale nr.215/2001, ca si in alte acte normative.
In sfarsit, acestei materii i-a fost consacrat un act nrmativ special – Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.
In literatura de specialitate au fost exprimate si opinii care ii neaga dreptului de
proprietate publica natura juridica de veritabila proprietate. Argumentul ar fi acela ca
statul si unitatile administraiv-teritoriale ar avea doar un drept de supraveghere asupra
bunurilor din domeniul public, fiind lipsiti de atributelepe care dreptul de proprietate i le
confera titularului sau – usus, fructus si abusus.
Aceasta opinie a primit obiectia ca exercitiul tutror acestor atribute se regaseste si
in cazul proprietatii publice, chiar daca intr-o forma specifica.
Astfel, cel putin in cazul bunurilor afectate unui serviciu public, titularii exercita
direct dreptul de folosinta si culeg fructele, cum ar fi veniturile din concesiuni, taxele
pentru folosinta drumurilor etc.
Chiar si in situatia in care publicului ii este permisa utilizarea directa a unui bun
proprietate publica nu se poate sustine ca titularul dreptului de proprietate publica ar fi
lipsit de jus utendi, pe de o parte, pentru ca el insusi are dreptul sa foloseasca aceleasi
bunuri, iar, pe de alta parte, pentru ca are un drept de supraveghere generala asupra
modului in care publicul foloseste bunul respectiv.
Si in ceea ce priveste jus abutendi, acesta se regaseste in continutul dreptului de
proprietate publica. Dreptul de dispozitie materiala se manifesta prin modificarea si
transformarea unor bunuri, demolarea unor constructii sau prin exploatarea bogatiilor
subsolului, iar dreptul de dispozitie juridica, chiar daca se exercita prin mijloace de drept
public, exista si el, forma sa extrema de manifestare constituind-o declasarea bunurilor
din proprietatea publica si trecerea lor in proprietatea privata. Tot ca o manifestarea a
unui drept de dispozitie juridica limitata trebuie privita si posibilitatea transferarii unor
bunuri din proprietatea publica a statului in cea a unei unitati administrativ-teritoriale sau
invers. Materia este reglementata de art.9 din Legea nr.213/1998, in urmatorii termeni:
“(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei
unitati administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judetean, respectiv a
Cosiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consililui local, dupa caz, prin hotarare
a Guvernului.
(2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale
in domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotarare a consiliului
judetean, respectiv a Consilului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului
local.”
Insasi existenta caracterului juridic al inalienabilitatii presupune preexistenta unui
drept de proprietate. De altfel, inalienabilitatea este numai relativa, de vreme ce bunurile
care formeaza obiectul proprietatii publice pot fi inchiriate, concesionate sau date in
administrare directa, sau, asa cum am aratat mai sus, pot fi dezafectate si incluse in
domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale.
De asemenea, si in aceasta materie sunt utilizabile procedee tehnice civiliste cum
ar fi revendicarea, actiunile posesorii, dreptul de a castiga coproprietatea asupra zidurilor
despartitoare, accesiunea.
Opinia conform careia dreptul de proprietate publica este un veritabil drept de
proprietate si-a primit consacrarea legala prin art.2 din legea nr.213/1998, care a statuat
ca titularii proprietatii publice “exercita posesia, folosinta si dispozitiaasupra bunurilor
care alcatuiesc domeniul public, in limitele si in conditiile legii.”
Posesia, folosinta si dispozitia fiind esxact cele trei prerogative pe care le confera
dreptul de proprietate titularului sau, este evident ca legiuitorul trateaza dreptul de
proprietate publica ca pe un veritabil drept de proprietate.
Aceeasi concluzie se desprinde si din decizia Curtii Constitutionale, conform
careia “regimul juridic general al proprietatii, publica sau privata, vizeaza, ca esenta, cele
trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinta, dispozitia.”

Modurile de dobandire a dreptului de proprietate publica

Exista mai multe moduri de dobandire a dreptului de proprietate publica,


prevazute de lege:
a) pe cale naturala. Este cazul resurselor minerale, petrolului, gazelor, in general,
bogatiile de orice natura ale subsolului, in stare de zacamant, resursele naturale ale zonei
economice si ale platoului continental, impreuna cu platoul continental, spatiul aerian,
asupra carora exista dreptul de proprietate publica, fara sa se incheie vreun act juridic sau
sa se savarseasca vreun fapt juridic pentru a le crea sau dobandi.
b) prin achizitii publice efectuate in conditiile legii. In acest sens, exista dispozitii
legale care reglementeaza conditiile, procedura si efectele achizitiilor publice.
c) prin expropriere pentru cauza de utilitate publica. Prin expropriere se intelege
trecerea fortata in proprietatea publica, prin hotarare judecatoreasca, a unor imobile aflate
inproprietate privata, cu o justa si prealabila despagubire, in temeiul unei cauze de
utilitate publica.
d) prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judetean sau
de consiliul local, dupa caz, daca bunul in cauza intra in domeniul public.
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor
administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica
f) prin alte moduri prevazute de lege. Hotararea Guvernului nr.1009/1999 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind trecerea in proprietatea publica a statului a
unor bunuri imobiliare ale debitorilor persoane juridice supuse executarii silite. Deci,
acesta reprezinta un mod de dobandire a a proprietatii publice

Incetarea dreptului de proprietate publica


Potrivit dispozitiilor art.10 alin.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea
publica si regimul juridic al acesteia, dreptul de proprietate publica inceteaza in doua
ipostaze:
- bunul a pierit in materialitatea sa;
- bunul afost trecut in domeniul privat.
Cu privire la ca de-a doua ipoteza, legea identifica si instrumentul juridic de drept
public care trebuie utilizat, dupa cum urmeaza: “Trecerea din domeniul public in
domeniul privat se face, dupa caz, prin hotararea Guvernului, a consiliului judetean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, daca
prin Constitutie sau prin lege nu se dispune altfel.”[art.10 alin.2].
Aceasta hotarare poate face obiectul controlului de legalitate din partea justitiei pe
baza unei actiuni ce poate fi inaintata la instanta de contecios administrativ competenta in
a carei raza se afla bunul.
Din practica administrativa, un exemplu este Hotararea Guvernului nr.652/2002
privind trecerea unor terenuri arabile din domeniul public al statului si din administrarea
unor societati comerciale cu profil agricol din judetul Teleorman in domeniul privat al
statului, in vederea punerii acestora la dispozitia comisiilor locale de aplicare a legilor
fondului funciar din acest judet, urmand sa fie atribuite persoanelor indreptatite potrivit
legii.
De asemenea, bunurile publice uzate fizic sau moral, pentru a fi casate, trebuie ma
intai sa fie trecute din proprietatea publica in proprietatea privata a titularului, altfel fiind
incalcat principiul inalienabilitatii. Spre exemplu, prin Hotararea Guvernului nr.
1314/2003 s-a aprobat trecerea din domeniul public al statului in domeniul privat al
acestuia a statiei meteorologice Horia, aflata in administrarea Administratiei Nationale
“Apele Romane”, in vederea scoaterii acestui bun din functiune, valorificarii si casarii lui
in conditiile legii.
O alta modalitate de incetare a dreptului de proprietate publica, in afara celor
enuntate anterior este cea reglementata de art. 35-37 din Legea nr.33/1954 privind
exproprierea pentru cauza de utilitate publica, care prevede dreptul propritarului
expropriat de a cere si obtine retrocedarea imobilului expropriat daca nu a fost utilizat in
ermen de un an pentru realizarea scopului exproprierii si nu s-a facut o noua declarare a
utilitatii sale publice. Tot astfel, in situatia in care lucrarile pentru acre s-a dispus
exproprierea nu au fost incepute si realizate, expropriatorul poate instraina imobilul
epropriat, fostul proprietar avand un drept de preemptiune la cumparare.

Titularii si sfera bunurilor care alcatuiesc domeniul public

Bunurile aflate in proprietatea publica alcatuiesc domeniul public al statului sau al


colectivitatilor administrativ-teritoriale. Celelalte bunuri apartinand acelorasi titulari
alcatuiesc proprietatea privata a acestora, alcatuind domeniul privat al statului sau al
colectivitatilor locale.
De remarcat faptul ca notiunile de proprietate publica si domeniu public nu se
substituie una alteia: proprietatea publica reprezinta o institutie juridica, pe cand
domeniul public este un ansamblu de bunuri care fac obiectul proprietatii publice.
Titularii (subiectele) dreptului de proprietate publica sunt strict si complet
determinati de norma constitutionala – art.136 alin.2: “Proprietatea publica este garantata
si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.”
Analizand reglementarile in vigoare, constatam ca, in primul rand, sunt obiect al
dreptului de proprietate publica acele categorii de bunuri enumerate expres de Constitutie
sau lege.
Astfel, potrivit art.136 alin.3 din Constitutia Romaniei, republicata: “Bogatiile de
interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de
interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale
platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul
exclusiv al proprietatii publice.”
Cu privire la bunurile de mai sus, observam ca acestea nu sunt susceptibile de
apropriere privata.
Un exemplu de alt bun de natura celor prevazute la art.136 alin.3 din Contitutie,
ne ofera Legea nr.216/2004 privind infiintarea Administratiei Nationale de Meteorologie
care, in Anexa nr.2, la pozitia 1, inscrie: fondul national de date meteorologice.
Potrivit art.3 alin.1 teza a II-a din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul
public, alaturi de cele aflate exclusiv in proprietate publica, bunurile stabilite in anexa
acestei legi, redata in continuare:
LISTA
cuprinzand unele bunuri care alcatuiesc domeniul public al statului

1. bogatiile de orice natura ale subsolului, in stare de zacamant;


2. spatiul aerian;
3. apele de suprafata, cu albiile lor minore, malurile si cuvetele lacurilor, apele
subterane, apele maritime inferioare, faleza si plaja marii, cu bogatiile lor
naturale si cu potentialul energetic valorificabil, marea teritoriala si fundul
apelor maritime, caile navigabile interioare;
4. padurile si terenurile destinate impaduririi, cele care servesc nevoilor de
cultura, de productie ori de administratie silvica, iazurile, albiile paraielor,
precum si terenurile neproductive incluse in amenajamentele silvice, care fac
parte din fondul forestier si nu sunt proprietate privata;
5. terenurile care au apartinut domeniului public al statului inainte de 6 martie
1945; terenurile obtinute prin lucrari de indiguiri, de desecari si de combatere
a eroziunii solului; terenurile institutelor si statiunilor de cercetari stiintifice si
ale unitatilor de invatamant agricol si silvic, destinate cercetarii si producerii
de seminte si de material saditor din categoriile biologice si de animale de
rasa;
6. parcurile nationale;
7. rezervatiile naturale si monumentele naturii;
8. patrimoniul natural al Rezervatiei Biosferei “Delta Dunarii”;
9. resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, impreuna
cu platoul continental;
10. infrastructura cailor ferate, inclusiv tunelele si lucrarile de arta;
11. tunelele si casetele de metrou, precum si instalatiile aferente acestuia;
12. drumurile nationale – autostrazi, drumuri expres, drumuri nationale europene,
principale, secundare;
13. canalele navigabile, cuvetele canalului, constructiile hidrotehnice aferente
canalului, ecluzele, apararile si consolidarile de maluri si de talazuri, zonele de
siguranta de pe malurile canalului, drumurile de acces si teritoriile pe care
sunt realizate acestea;
14. retelele de transport al energiei electrice;
15. spectre de frecventa si retele de transport si de distributii de telecomunicatii;
16. canalele magistrale si retelele de distributie pentru irigatii, cu prizele aferente;
17. conductele de transport al titeiului, al produselor petroliere si al gazelor
naturale;
18. lacurile de acumulare si barajele acestora, in cazul in care activitatea de
producere a energiei electrice este racordata la sistemul energetic national, sau
cele cu transe pentru atenuarea undelor de viitura;
19. digurile de aparare impotriva inundatiilor;
20. lucrarile de regularizare a cursurilor de ape;
21. cantoanele hidrotehnice, statiile hidrologice, meteorologice si de calitate a
apelor;
22. porturile maritime si fluviale, civile si militare – terenurile pe care sunt situate
acestea, diguri, cheiuri, pereuri si alte constructii hidrotehnice pentru acostarea
navelor si pentru alte activitati din navigatia civila, bazine, acvatorii si senale
de acces, drumuri tehnologice in porturi, monumente istorice aflate in porturi,
cheiuri si pereuri situate pe malul cailor navigabile, in afara incintelor portuare
destinate activitatilor de navigatie;
23. terenurile destinate exclusiv instructiei militare;
24. pichetele de graniceri si fortificatiile de aparare a tarii;
25. pistele de decolare, aterizare, caile de rulare si platformele pentru imbarcare-
debarcare situate pe acestea si terenurile pe care sunt amplasate;
26. statuile si monumentele declarate de interes public national;
27. ansamblurile si siturile istorice si arheologice;
28. muzeele, colectiile de arta declarate de interes public national;
29. terenurile si cladirile in care isi desfasoara activiatatea: Parlamentul,
Presedentia, Guvernul, ministerele si celelalte organe de specialitate ale
administratiei publice centrale si institutiile publicesubordonate acestora;
instantele judecatoresti si parchetele de pe langa acestea, unitati ale
Ministerului Apararii Nationale si ale Ministerului de Interne, ale serviciilor
publice de informatii, precum si cele ale Directiei generale a penitenciarelor;
serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe de
specialitate ale administratiei publice centrale, precum si prefecturile, cu
exceptia celor dobandite din venituri proprii extrabugetare, care constituie
proprietatea privata a acestora.
Clasificarea bunurilor domeniului public

Bunurile domeniului public au facut obiectul clasificarii dupa numeroase criterii.


Dintre autorii contemporani, o clasificare complexa, potrivit doctrinei si legislatiei
actuale, realizeaza Antonie Iorgovan, dupa cum urmeaza:
I. Din punct de vedere al interesului pe care il prezinta:
a) bunuri ale domeniului public de interes national (domeniul public national)
b) bunuri ale domeniului public de interes judetean (domeniul public judetean)
c) bunuri ale domeniului public de interes comunal (domeniul public comunal)
II. Din punct de vedere al modului de determinare:
a) bunuri ale domeniului public nominalizate de legi;
b) bunuri ale domeniului public nominalizate de autoritatile administratiei
publice, in baza criteriilor stabilite de Constitutie si legi.
III.Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului (autoritatii publice):
a) bunuri ale domeniului public ce apartin statului sau unitatilor administrativ-
teritoriale;
b) bunuri ale domeniului public ce apartin proprietatii private, dar afectate de
dreptul de paza si protectie al statului (drept de politie).
IV. Din punct de vedere al modului de constituire:
a) bunuri apartinand domeniului public natural;
b) bunuri apartinand domeniului public artificial.
V. Din punct de vedere al modului de utilizare de catre public:
a) bunuri utilizate direct;
b) bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.
VI. Din punct de vedere al serviciului public organizat:
a) bunuri care sunt puse in valoare prin serviciul public;
b) bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public.
VII. Din punct de vedere al naturii bunurilor:
a) bunuri ale domeniului public terestru
b) bunuri ale domeniului public maritim
c) bunuri ale domeniului public fluvial
d) bunuri ale domeniului public aerian
e) bunuri ale domeniului public cultural
f) bunuri ale domeniului public militar.

L. Giurgiu apreciaza ca, din punct de vedere al modului de utilizare a bunurilor


afectate uzului public, se pot distinge doua categorii de dependinte (bunuri) ale domeniului
public:
a) bunuri destinate uzului direct si colectiv al publicului (tarmurile marii, plaja,
soselele, pietele publice etc.)
b) bunuri destinate uzului direct, dar individual si privat, prin intermediul unui
serviciu public pentru care aceste bunuri joaca un rol esential (locuri de inhumare in
cimitire, mese in piete si hale s.a.).
Regimul juridic al bunurilor din domeniul public

Bunurile apartinand domeniului public sunt:


a) inalienabile: bunurile nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare,
concesionate sau inchiriate, in coditiile legii;
b) insesizabile: bunurile nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se
constituie garantii reale;
c) imprescriptibile: bunurile nu pot fi dobandite de alte persoane prin uzucapiune
sau prin efectul posesiei de buna credinta asupra bunurilor mobile.
Actele juridice incheiate cu nesocotirea dispozitiilor legale privind regimul juridic
al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.

DOMENIUL PRIVAT

O a doua componenta a domeniului administrativ, alaturi de domeniul public, este


domeniul privat, care cuprinde bunuri supuse normelor dreptului comun, daca prin lege nu
se prevede altfel.
Potrivit art.1845 C.civ.: “Statul, stabilimentele publice si comunale, in ceea ce
priveste domeniul lor privat, sunt supuse la aceleasi prescriptii ca particularii si, ca si
acestia, le pot opune.”
In temeiul art.4 din Legea nr.213/1998, “domeniul privat al statului sau al
unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea lor si acre
nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitatile administrativ-
teritoriale au drept de proprietate privata.”
Punerea bunurilor statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale sub regimul a
doua forme de proprietate a fost necesara datorita faptului ca nu toate bunurile unor astfel
de titularisunt strict si direct legate prin natura lor ori prin destinatie uzului ori satisfacerii
interesului public. Exista in patrimoniul statului ori al colectivitatilor locale si o categorie
de bunuri care asigura functionarea entitatilor publice, nefiind de uz sau de interes public
direct, imediat, participarea lor la realizarea interesului general fiind indirecta, auxiliara sau
bunuri care au servit sau urmeaza sa serveasca acest interes. Domeniul privat poate fi astfel
inteles ca si “anticamera” sau “rezerva”domeniului public, in acesta regasindu-se bunuri
acre prin natura lor sau prin afectare urmeaza sa devina de uz/interes public sau bunuri care
temporar sau la un moment dat nu sunt de uz/interes public ori bunuri care datorita
degradarii fizice nu mai pot indeplini astfel de misiuni si trebuie casate, dezafectate.
Domeniul are si un rol important in realizarea veniturilor administratiei, prin
exploatarea sa putandu-se obtine insemnate resurse bugetare (mult mai putine insa decat
cele fiscale, obtinute din impozite si taxe).
Constituirea domeniului privat

In principiu, toate aspectele privind domeniul privat sunt reglementate de dreptul


comun, titularii sai, respectiv statul si unitatile administrativ-teritoriale, actionand ca
persoane juridice de drept civil. Consecinta este aceea ca pentru constituirea domeniului
privat pot fi folosite toate mijloacele juridice de drept civil cunoscute.
In acelasi timp insa, statul si unitatile administrativ-teritoriale nu inceteaza sa fie
subiecte de drept public, imprejurare care isi pune amprenta si asupra modului de
constituire a domeniului privat. Astfel, axista si mijloace specifice de constituire a
domeniului privat, inaccesibile altor subiecte de drept.
Intra in categoria mijloacelor de drept civil vanzarea-cumpararea, volunatara sau
silita, schimbul, donatia, legatul, construirea unor edificii, accesiunea, uzucapiunea.
Sunt considerate modalitati specifice, in sensul ca nu pot fi folosite de particulari,
urmatoarele: dobandirea, in conditiile legii, a bunurilor fara stapan sau abandonate sau
ratacite; dobandirea mostenirilor vacante; dezafectarea dependintelor domeniului public;
exercitarea dreptului de preemptiune recunoscut statului de lege in anumite situatii.

Regimul juridic al domeniului privat

Refritor la bunurile din domeniul privat, sub imperiul Codului Civil,s-a spus ca
acestea “nu sunt afectate uzului public. Ele nu se deosebesc de bunurile particularilor decat
prin aceea ca proprietarul lor este statul,judetul sau comuna in loc de a fi o persoana
particulara”, asa ca si regimul lor juridic trebuie sa fie cel de drept comun.
Ca regula generala, regimul juridic al bunurilor din domeniul privat este cel de
drept comun. La aceasta concluzie conduc mai multe dispozitii legale. Astfel, potrivit
art.1845 C.civ., statul si unitatile administrativ-teritoriale, “in ceea ce priveste domeniul lor
privat, sunt supuse la aceleasi prescriptii ca particularii si,ca si acestia, le pot opune”; art.6
teza a II-a din Legea nr.18/1991 este in sensul ca domeniul privat este supus dispozitiilor
de drept comun, daca prin lege nu se prevede altfel; prin art.4 , partea finala, din Legea
nr.213/1998 se arata expres ca asupra bunurilor din domeniul lor privat statul si uniatile
administrativ-teritoriale au un drept de proprietate privata, pentru ca art. 5 alin.2 sa prevada
ca regimul juridic al acestor bunuri este cel de drept comun daca legea nu dispune altfel;
conform art.123 alin.3 din Legea nr.215/2001 bunurile ce fac parte din domeniul privat al
unitatilor administrativ-teritoriale sunt supuse dispozitiilor de drept comun, daca pri lege nu
se prevede altfel.
In sfarsit, Constitutia, prin art.44 alin.2, prevede: ”Proprietatea privata este
ocrotita si garantata in mod egal de lege, indiferent e titular.”
Ca urmare, bunurile care formeaza obiectul domeniului privat vor putea face
obiectul a diverse acte juridice, vor putea fi instrainate sau uzucapate, asupra lor se vor
putea constitui dezmembraminte ale dreptului de proprietate, iar proprieatatea bunurilor
mobile va putea fi dobandita prin posesie de buna-credinta.
Dat fiind faptul ca bunurile din domeniul privat al statului sau al unitatilor
administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun, nu este exclusa
posibilitatea ca ele sa fie urmarite de creditori pentru realizarea creantelor lor, daca prin
lege nu se dispune altfel cu privire la anumite categorii de asemenea bunuri.
Repetatele referiri la posibilitatea ca legea sa dispuna altfel, adica sa instituie
unele reguli derogatorii de la dreptul comun, sunt expresia necesitatii de a se tine seama de
caracteristica statului si a unitatilor administrativ-teritoriale de a fi atat persoane juridice
civile, cat si subiecte de drept public. Ca urmare, elemente de drept public vor putea altera,
intr-o oarecare masura, regimul juridic de drept comun al bunurilor care formeaza obiectul
domeniului privat. Asemenea situatii constituie insa exceptii, asa ca vor trebui reglementate
expres de lege.
O asemenea derogare de la dreptul comun este reglementata de art.8 alin.1 din
Legea nr.213/1998, care dispune: “Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al
unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e), se
face, dupa caz, prin hotarare a Guvernului,a consiliului judetean, respectiv a Consiliului
General al Municipiului Bucuresti ori a consiliului local”. De vreme ce art.7 lit.e) din
acelasi act normativ prevede ca aceasta masura se adopta “pentru cauza de utilitate
publica”, fara ca ea sa aiba semnificatia unei exproprieri, faptul ca ne aflam in prezenta
unei derogari de la dreptul comun este evident.
Regulile speciale consacrate acceptarii donatiilor si legatelor de catre stat si
unitatile administrativ-teritoriale, obligatia ca vanzarea si inchirierea bunurilor din
domeniul privat sa se faca prin licitatie publica, organizata in conditiile legii [art.125 alin.2
din Legea nr.215/2001], constituie si ele asemenea derogari.
In sfarsit, concesionarea bunurilor din domeniul privat si constituirea drepturilor
reale de folosinta asupra unora dintre ele sunt moduri de exercitare a dreptului de
proprietate privata numai atunci cand este vorba despre bunuri care fac parte din domeniul
privat.
Bibliografie

Chelaru, Eugen – Administrarea domeniului public si a domeniului privat, Editura All


Beck, Bucuresti, 2005
Balan, Emil – Dreptul administrativ al bunurilor, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007
Filipescu, Ion, Filipescu, Andrei – Drept civil: dreptul de proprietate si alte drepturi
reale, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2006
Marian, Nicolae – Tratat de publicitate imobiliara, vol.II, Editura Universul juridic,
Bucuresti, 2006
Jugastru, Calina – Unitatile administrativ-teritoriale: domeniul public, domeniul privat,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001
Constitutia Romaniei, adoptata in 1991, modificata si republicata in 2003
Legea nr.213/1998
Legea nr.215/2001