Drept public

În structura precivică nu exista o diferen-

ţiere între dreptul public şi dreptul privat;
raporturilor interne ale grupurilor se opuneau
relaţiilor externe. Autonomia proprie a grupurilor
a evoluat în structura curiată, dar prevala natura
gentilică a grupului.
Aceste transformări au încetăţenit formula
„populus romanus quirites” şi deci la definirea
„ius quiritium” care va domina cele două secole
ale perioadei monarhice.
 Drept public
Expresia „populus romanus quirites” se va
atenua în „populus romanum quiritium” unde
genitivul va afirma prevalenţa individualităţii asupra
colectivului. Concesia va dura pe perioada primei etape a
republicii şi va conţine în sine germenele ascendenţei
patriciatului asupra plebeilor.
Când lupta socială se va linişti, va apărea ideea
„maiestas populi romani”, care defineşte
personalitatea statului roman în raporturile
internaţionale.
Transformarea instituţionalăva impune ideea că
„res publica” să fie înţeleasă ca „res populi”.
 Drept public
Saltul calitativ al regatului spre „res publica” a
fost caracterizat ca victoria unei constituţii noi şi a unei
noi ideologii socio-politice.
Romanii nu aveau concepţia de Constituţie
înţeleasă ca Magna Charta, ci aveau ideea de a instaura
echilibrul şi ordinea acolo unde era instabilitate şi
dezordine.
Cum nevoia de echilibru şi de ordine era realizabilă
doar prin norme scrise s-a născut „lex publica populus
romani”.
„Lex” era fructul voinţei poporului şi se caracteriza
prin generalitate şi obligativitate.
 Drept public
Conceptul de „lex publica” era conex celui
de „populus”, iar cel de „ius civile” conex cu
„cives” şi de aici rezultă dihotomia „ius
publicus” şi „ius privatum”.
Transformarea instituţiilor juridice derivă şi
din mutaţia pe care au suferit-o instituţiile: de la
puterea discreţionară a regelui se trece la
puterea mediată prin magistraţi.
Chiar şi la nivelul administrării justiţiei,
elementul dinamic al acţiunii individuale şi
elementul static al voinţei sociale s-au influenţat.
 Drept public
Magistratul judecător – în epoca monarhică – trebuia să
gestioneze acţiuni preschematizate, iar în epoca republicană, a
fost constrâns la o continuă adecvare a lui „ius civile”, ceea ce a
condus, din punct de vedere substanţial, la crearea lui „ ius
honorarium” şi, pe de altă parte, la definirea procesului
formular.
Conceptul de „ius publicum” va apare în epoca republicii
târzii şi nu era folosit în contrapondere cu „ius privatum”.
De fapt locuţiunea „in publico” avea semnificaţia „în afara
casei”, iar locuţiunea „in privato” însemna „în casă” şi această
interpretare a fost adesea confirmată prin edictele pretoriene.
Ideea primordială de „publico” era în verbul „publicare”
şi în substantivele „publicatio”, „publicanus” cu referire clară la
tutelarea intereselor colectivităţii, deci „res publica” era „res
socialis”.
 Drept public
Trecerea de la republică la principat a fost
caracterizată de o modificare netă a valorilor juridice.
Poporul îşi modifică raporturile cu instituţiile şi devine
forţa socială de sprijin a lui „princeps”.
Puterea legislativă trece în mâinile sale şi el devine
adevăratul succesor al lui „maiestas populi romani”.
Din acel moment expresiile „ius publicum” şi „ius
privatum” încep să capete semnificaţie modernă.
De acum, pe axa instituţiilor populus –
magistraţi – senat, al doilea element a fost înlocuit de
imperator – princeps, a cărui putere legislativă era
conexă puterii militare.
 Drept public
Ulpian a formulat primul dualitatea ius publicum
şi ius privatum care se va clarifica în secolele
următoare.
Iustinian va relua o definiţie a lui Marcianus: „lex
omnium regina est divinarium et humanarum
rerum“ subliniind distincţia netă între sfera privată şi
sfera publică acum gestionată de împărat, ale cărui
puteri erau de origine divină.
Lucrările postclasice şi iustiniene prezintă
caracteristicile lui ius privatum: „privatum ius
tripertitum est, collectum etenim est ex
naturalibus praeceptis, aut gentium aut civilibus”.
 Drept public
Ulpian, care aşa cum am arătat a
fundamentat împărţirea dreptului în public şi
privat, a arătat şi elementele care le deosebesc,
definindu-le practic într-un mod deosebit de
sugestiv, după natura intereselor pe care le
ocrotesc.
Astfel, dreptul public apără interesele
publice (ad statum rei Romanae spectat) obşteşti,
în vreme ce dreptul privat pe cele ale cetăţenilor
consideraţi în mod izolat (ad singulorum
utilitatem).
 Drept public
Ulpian arată ca făcând parte din dreptul
public: cultul, sacerdoţiile, magistraturile (in
sacris, in sacerdotibus, in magistratibus), în
transcripţie modernă însemnând raporturile
juridice referitoare la organizarea religioasă şi la
cea statală în general. In aceeaşi concepţie, din
dreptul privat fac parte dreptul natural al ginţilor
şi dreptul civil tripertitum.
 Drept public
Deoarece, aşa cum am arătat, dreptul public
cuprinde pe lângă normele religioase şi pe cele
de organizare statală în general, (deci norme de
drept constituţional şi de drept administrativ) s-a
statuat că de la ele nu se poate deroga prin
convenţii între particulari: ius publicum
privatorum pactis mutare non potest. Spre
deosebire de acestea, normele dreptului privat
permit părţilor, între anumite limite, dacă
interesele o cer, să se abată de la ele,
suplimentându-le cu altele
Drept public
Drept public