Curs 5 conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ÎN EPOCA MODERNĂ (1789-1918)

Începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, în special în Occident, s-au constituit noile direcţii
prioritare de evoluţie a societăţii: eliberarea gandirii de dogmele religioase, criza sistemului de
valori întemeiate pe privilegii, ideea de egalitate în faţa legii, afirmarea economiei de piaţă şi a
burgheziei. Renaşterea, una din cele mai înfloritoare epoci din istoria Europei secolelor XIV-XVII,
caracterizată printr-o mare efervescenţă culturală, a avut ca esenţă Umanismul. Secolele XVIII-XIX
au fost martore ale revoluţiei ştiinţifice şi industriale, tranziţiei de la guvernarea absolutistă la
cea participativă mai întai în Olanda şi Anglia, apoi în Franţa şi America de Nord.
Atât epoca înfloritoare a Renaşterii, cât şi epoca modernă care i-a urmat au înscris în istoria
gândirii umane o preocupare acccentuată şi prioritară pentru rezolvarea problemelor politice şi
juridice. Gândirea fecundă a generaţiei lui Niccolo Machiavelli, Thomas Hobbes, John Locke,
Montesquieu, J.J. Rousseau, Cessare Beccaria a pregătit Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului, document istoric care a fundamentat biruinţa drepturilor individuale din epoca
modernă.
Trecând printr-o serie de crize revoluţionare, lumea occidentală, s-a transformat structural în
secolul al XIX-lea, ajungând la maturitate sub influenţa ideilor Revoluţiei franceze din anul 1789.
Deşi anul 1815 a pus capăt expansiunii republicane, evenimentele din anii 1830 şi 1848 au
frământat întreaga Europă, fapt ce a determinat apariţia unor curente şi orientări noi în evoluţia
statelor şi imperiilor existente.
O „revoluţie” în domeniul juridic s-a înregistrat concomitent cu revoluţia politică şi revoluţia
economică, această schimbare cuprinzând atât legislaţia cât şi instituţiile de drept.
Odată cu promovarea conceptului de stat de drept, a câştigat teren preocuparea pentru
constituirea unui sistem juridic pus în slujba apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.

Modelul francez de guvernare. Codul civil napoleonian

Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte

Dreptul fracez vechi, anterior Revoluţiei de la 1789, era lipsit de unitate. La sfârşitul secolului al
XV-lea, regii Franţei au ordonat adunarea, redactarea, uniformizarea şi codificarea dreptului
consuetudinar în lucrări oficiale scrise. Prima încercare notabilă a fost făcută în timpul lui Ludovic
XIV (1643-1715), de către ministrul său Colbert. În ajunul Revoluţiei, diversitatea era încă deplină,
menţinută prin rezistenţa tradiţiilor locale ale provinciilor. În scrierile sale, marele scriitor şi
filosof Voltaire ridiculiza mulţimea de cutume care se schimbă ori de câte ori diligenţele îşi
schimbă caii, astfel că în preajma Revoluţiei ideea reformei justiţiei şi a codificării legislative se
impunea tot mai mult.

Marea Revoluţie Franceză.

Fiind incapabil să-şi reformeze propriul regim absolutist, regele Ludovic al XVI-lea a convocat în
1789 Adunarea Stărilor Generale, formate din nobilime şi cler ca stări privilegiate, şi „starea a
treia” (burghezia şi ţărănimea) ce reprezenta 96% din naţiune. Tocmai de aceea, starea a treia s-a
despărţit de nobilime şi cler declarându-se Adunare Naţională Constituantă. După răscoala
Parisului şi căderea Bastiliei ce a avut loc la 14 iulie 1789, Adunarea a adoptat Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului care a constituit preambulul Constituţiei din 1791.
Prezentăm câteva dintre prevederile acestui document istoric:
 Art. 1: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.
 Art. 2: Scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale
omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.
 Art. 10: Nimeni nu poate fi hărţuit pentru opiniile sale, chiar religioase, atâta timp cât
manifestarea sa nu tulbură ordinea publică stabilită de lege.
 Art. 11: Libera circulaţie a gândurilor şi a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai
preţioase ale omului: orice cetăţean poate, deci, vorbi, scrie, tipări liber, fără a răspunde pentru
abuzul acestei libertăţi, exceptând cazurile determinate prin lege.
 Art. 17: Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru, nimeni nu poate fi lipsit de ea, decât în
caz de utilitate publică legal constituită şi cu condiţia unei juste şi prealabile despăgubiri.
Aşadar, prin Declaraţia drepturilor omului, Marea Revoluţie Franceză a realizat biruinţa
drepturilor individuale, în spetă, libertatea politică şi civilă. Cele două principii introduse în
dreptul modern de Revoluţia franceză sunt participarea individului la viaţa politică a naţiunii şi
autonomia voinţei individuale în actele dintre particulari. Aceste principii au stat la baza Codului
civil francez şi a celui român din secolul al XIX-lea.
Potrivit Constituţiei din 1791, suveranitatea emană de la popor, puterea legislativă aparţinând
unei Adunări unicamerale, cu drept de iniţiativă, de amendare şi adoptare a legilor. Fiind
independentă faţă de rege, Adunarea exercita controlul asupra puterii executive în virtutea
dreptului de interpelare a miniştrilor.
Monarhul, care reprezenta puterea executivă alături de miniştri, era iresponsabil şi inviolabil,
toate actele sale fiind contrasemnate de miniştrii de resort. Regele avea drept de veto, dar nu-l
putea folosi decât o singură dată pe parcursul a două legislaturi. Puterea judecătorească îi era
retrasă. Prin Constituţia din 1791 s-a instaurat în Franţa regimul monarhiei constituţionale, în
virtutea căruia locuitorii ţării şi-au transformat statutul juridic din supuşi ai monarhului absolut
în cetăţeni ai statului democratic.
În 1793, Convenţia Naţională, a adoptat Constituţia Anului I, după care puterea a fost preluată de
Convenţia republicanilor moderaţi, numiţi girondini.
În 1799 s-a instaurat ca formă de guvernământ Consulatul, ce reprezenta de fapt o dictatură
personală a generalului Napoleon Bonaparte, deşi noua Constituţie a anului VIII menţinea,
formal, instituţiile democratice de conducere politică.
Napoleon Bonaparte organizează în 1802 un plebiscit prin care a fost declarat Consul pe viaţă.
Mai apoi, instituie monarhia ereditară, Senatul proclamându-l, în 1804, împărat al francezilor sub
numele de Napoleon I.
Rezultat al cuceririlor din perioada Revoluţiei, Imperiul napoleonian s-a menţinut până la
abdicarea împăratului, în 1815. Atât Revoluţia franceză cât şi domnia lui Napoleon au lăsat însă
urme adânci în istoria Europei, libertatea individului şi participarea cetăţenilor la viaţa publică
fiind câteva dintre principiile preluate de programele revoluţionare din secolul al XIX-lea, inclusiv
de cele ale românilor.

Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez

Bun cunoscător al istoriei Romei, Napoleon Bonaparte, era adeptul concepţiei romane că ceea ce
se cucereşte cu sabia trebuie cucerit a doua oară cu plugul şi cu legea.
Opera sa legislativă a fost contradictorie. Pe de o parte, instituindu-se un stat centralizat şi
autoritar în care era suprimată autonomia administraţiilor locale, libertăţile politice au fost sever
îngrădite iar pe de altă parte, noul regim imperial a rămas moştenitorul transformărilor radicale
suferite de dreptul public şi cel privat în sensul că libertatea şi proprietatea individuală au primit
o protecţie sigură, s-a proclamat egalitatea persoanelor, pământul a fost eliberat de sub povara
nenumăratelor drepturi feudale care îl încătuşau şi a reintrat în libera circulaţie, căsătoria a fost
secularizată şi sustrasă puterii bisericeşti, egalitatea succesiunilor a fost asigurată prin
suprimarea privilegiilor de masculinitate şi de primogenitură.
Revoluţia a reluat ideea elaborării unui Cod civil, redactat în 1801 de Convenţie şi promulgat de
Napoleon în 1804. Codul civil francez sau Codul Napoleon a fost primul cod important din
Europa, cu un imens răsunet în legislaţiile foarte multor state: în Belgia, Olanda, Spania ajungând
chiar şi în Japonia şi Brazilia. În 1865, Codul civil francez a devenit modelul Codului civil român,
intrat în vigoare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Napoleon I a dat Franţei o nouă organizare judiciară, în conformitate cu împărţirea sa în
departamente, arondismente, cantoane şi comune. Cea mai înaltă instanţă de judecată era
Curtea de Casaţie a Franţei, organizată pe două secţii: civilă şi penală.
În departamente funcţionau Curţile de apel, în arondismente Tribunalele civile şi în subdiviziunile
acestora (cantoanele) funcţionau Judecătorii de pace.
Judecarea proceselor penale cădea în sarcina unor instanţe speciale: Curţile de justiţie criminală
în departamente, instanţele de Poliţie corecţională în arondismente şi Tribunalele de canton în
cantoane. Caracterul despotic al regimului imperial şi-a găsit oglindirea şi în legislaţia penală,
concretizată în Codul de procedură penală (1808) şi Codul penal (1810).
Pedepsele se administrau în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, ajungându-se
până la pedeapsa capitală pentru delictele politice.
Fiind convins de importanţa reglementării juridice a raporturilor sociale, împăratul a numit în
1800 o comisie de jurişti însărcinată să redacteze proiectul unui cuprinzător Cod Civil, pentru a-l
aşeza la temelia noului edificiu social. Aşa s-a născut Codul Napoleon din 1804, devenit Codul
civil francez. Doi ani mai târziu i-a urmat Codul de procedură civilă, iar în 1807 Codul comercial.
La dezbaterea proiectului Codului civil a participat însuşi împăratul. Codul număra 2281 de
articole şi urma, ca plan, ordinea Instituţiilor lui Iustinian: persoane, bunuri, succesiuni, obligaţii
şi contracte, în final fiind adăugate privilegiile, ipotecile şi prescripţia.
Socotită drept sorgintea oricăror libertăţi individuale, proprietatea privată era situată în centrul
reglementării juridice a Codului: nimeni nu poate fi constrâns a ceda proprietatea sa decât
numai pentru cauză de utilitate publică şi în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri; era
preluat astfel, sub formă de dispoziţie de lege, unul din principiile esenţiale ale Declaraţiei
Drepturilor Omului.
Bunul privat era un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Potrivit Codului civil, dreptul de
proprietate funciară cuprindea solul, inclusiv apele care-l străbăteau, subsolul, precum şi spaţiul
aerian corespunzător fondului. Dreptul de proprietate se dobândea pe calea moştenirii legale şi
testamentare. Proprietatea se putea dobândi şi prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune.
Acţiunea de revendicare era considerată imprescriptibilă.
În materia obligaţiilor, erau legiferate libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contractului,
amândouă fiind întemeiate pe principiul autonomiei de voinţă. În acest sens, potrivit Codului civil
francez convenţiile legal încheiate aveau putere de lege pentru cei care le-au încheiat; ele nu
puteau fi revocate decât prin consimţământul natural sau pentru cauzele autorizate de lege; ele
trebuiau a fi executate cu bună credinţă.
Câteva texte ale Codului Napoleon se referă la delicte şi cvasidelicte în materie de răspundere
contractuală. Potrivit Codului, orice faptă a omului care pricinuieşte altuia o pagubă, obligă pe
acela din a cărui culpă a fost provocată să o repare. Intenţionată, fapta atrăgea răspunderea
civilă delictuală, neglijenţa reprezentând un semidelict.
Obligaţiile erau înzestrate cu o acţiune în justiţie prin care se asigura executarea lor forţată în
cazul în care debitorul nu executa de bunăvoie pretenţiile creditorului. Totodată, Codul punea la
dispoziţia creditorului garanţii personale (cauţiunea terţilor) şi reale (garantarea cu bunurile
debitorului).
Codul Napoleon a acordat importanţă şi organizării familiei, care se constituia prin căsătorie,
transformată într-o instituţie civilă, reprezentând un adevărat contract civil. Căsătoria trebuia să
îndeplinească anumite condiţii de fond: deosebirea de sex, pubertatea soţului şi nubilitatea
soţiei (vârsta maturaţiei funcţiilor sexuale), fixate la 18 şi, respectiv, 15 ani (cu excepţia
dispenselor), consimţământul viitorilor soţi, cât şi consimţământul părinţilor (pentru băiatul până
la 25 de ani şi fata până la 20 de ani). O condiţie de formă era celebrarea căsătoriei înaintea
ofiţerului de stare civilă şi a martorilor.
Încheierea căsătoriei producea efecte între părţile contractante, constând în îndatoriri: coabitare,
fidelitate, ajutor şi asistenţă reciprocă, pe temelia cărora Codul civil francez a aşezat puterea
maritală a soţului (supremaţia bărbatului asupra femeii, contrară egalităţii dintre părţi). Soţul
administra bunurile comune, dar şi pe cele dotale, aparţinând soţiei, putea intenta acţiune de
divorţ pentru adulterul soţiei. Căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soţi, prin
nulitatea acesteia declarată de o instanţă, sau prin divorţ.
Divorţul era posibil doar în trei cazuri: adulterul, excese (loviri sau injurii grave) şi condamnarea
unuia dintre soţi la pedepse infamante.
Codul a acordat atenţie numai familiei legitime.
Codul civil francez a abrogat privilegiile succesorale, a acordat moştenirii legale întâietate faţă de
cea testamentară introducând totodată ideea de egalitate în materie succesorală. Codul a stabilit
următoarele clase de moştenitori: legitimi (descendenţi, ascendenţi şi colaterali în ordinea
vocaţiei succesorale), naturali, soţul supravieţuitor şi statul. Codul Napoleon recunoştea şi
succesiunea testamentară, pe lângă cea legală, dar nu acorda testatorului o deplină libertate,
impunându-i anumite obligaţii faţă de rudele mai apropiate (descendenţi şi ascendenţi legitimi),
cărora trebuia să le transmită o parte din moştenire (aşa-numita rezervă testamentară).
Din ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, juriştii români îl traduc şi cu mici modificări, îl pun
în vigoare la 1 decembrie 1865, dispoziţiile sale putând fi găsite până târziu, în legislaţia civilă
românească.

Anglia-de la marea cartă a libertăţii la Parlamentul făuritor de legi

Common Law

Ca pretutindeni, şi în Anglia mai întâi a existat cutuma. În epoca regilor anglo-saxoni (secolele V-
XII) nu existat un corp de jurişti care să alcătuiască din mulţimea cutumelor un cod de legi valabil
pentru întreaga naţiune britanică. Legislaţia a primit un semnificativ imbold prin cucerirea
daneză de la începutul secolului XI însuşi cuvântul law (lege) fiind de origine daneză. Încă din
secolul X a avut loc unificarea definitivă a Angliei într-un regat, fapt ce a facilitat unificarea
legislaţiei.
Legea comună pentru întreaga Anglie a fost elaborată de jurişti de profesie de la Curtea regală
sub formă de Cod în timpul dinastiei Plantageneţilor, fondată de regele Henric I în 1154. Încă din
timpul dinastiei daneze a fost introdus obiceiul constituirii pe lângă Curtea de judecată regală a
comitatelor de oameni liberi ceea ce a deschis drumul spre viitoarea dezvoltare a curţilor
medievale cu juri.
Magna Charta Libertatum

Magna Charta Libertatum a reprezentat primul pas pe calea constituţională fiind menită să
limiteze puterile plenare ale regalităţii, să obţină libertăţi publice şi să controleze pe rege prin
Common Law. Acest document a constituit, de asemenea, primul pas către principiul
parlamentar.
În anul 1215, baronii regatului (feudalii laici), care şi-au asociat şi celelalte stări, cât şi populaţia
Londrei, impun regelui Ioan Fără de Ţară principiul respectării drepturilor câştigate, extinse
generaţiilor viitoare la drepturile tuturor. Acest principiu s-a întrupat în faimoasa Cartă a
libertăţilor engleze.
Principalele sale dispoziţii dădeau expresie conceptului de libertate individuală: „Nici un om liber
nu va fi luat, sau întemniţat, sau deposedat, sau exilat … fără să fie judecat legal de egalii săi sau
de legea ţării”. Plecându-se de la această prevedere, s-a afirmat chiar că Marea Cartă a prefaţat
viitoarea lege cu privire la Habeas Corpus Act votată de Parlamentul englez în 1679, care a
garantat inviolabilitatea persoanei.
Întemeiaţi pe Common Law şi pe Magna Carta, marii jurişti englezi au sprijinit lupta pentru
afirmarea drepturilor Parlamentului în secolul XVI, atunci când Regele Iacob I şi poporul s-au
aflat din nou pe poziţii antagoniste. În numele aceleiaşi Carte, până şi îndepărtatele colonii
americane s-au revoltat împotriva tiraniei metropolei britanice.

Petiţia dreptului. Parlamentul englez

Instituţia care a oferit lumii modelul organizării puterii legislative centrale – Parlamentul
bicameral – s-a născut în Anglia, fiind rezultatul unei aprige şi îndelungate bătălii dintre
absolutismul monarhic şi forţele ce militau pentru recunoaşterea drepturilor civile.
În timpul domniei regelui Eduard I (1272-1307), supranumit Iustinian al Angliei, nu se putea vorbi
încă de camere din 1265 existând o singură Adunare a stărilor numite şi comune, denumită şi
Înalta Curte a Parlamentului, prezidată de rege. Treptat, puterea reală a instituţiei a crescut
neîncetat, ajungând să fie chemată să voteze impozite şi să elaboreze legi.
La începutul războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-1453), cavalerii şi orăşenii, care
până atunci se întruneau separat, au început să-şi ţină şedinţele în comun eveniment ce a
marcat apariţia Camerei Comunelor. Camera Superioară (Camera Lorzilor) era formată din
baronii proprietari ai unei baronii (marea aristocraţie), îndeplinând şi funcţia de Înaltă Curte de
Justiţie.
Dreptul Camerei Comunelor de a iniţia proiecte de legi (bills), îşi are geneza în timpul domniei lui
Henric IV, care începe în 1399.
Henric VIII a întărit, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, regimul monarhiei absolute,
preluând de la regele medieval argumentul fundamentat pe dreptul divin, principiu pe care-l
introduce şi în practica juridică laică, ceea ce face ca funcţiile Parlamentului să cunoască o reală
restrângere.
La începutul secolului XVII, în timpul lui Iacob I şi Carol I, a izbucnit un puternic conflict între
regalitate şi Parlament, care a prezentat Coroanei Petiţia dreptului, unul din cele mai însemnate
acte constituţionale din istoria Angliei, după Magna Charta. Petiţia afirma principiul garantării
libertăţilor individuale împotriva arbitrariului puterii de stat în acest sens se prevedea în acest
document istoric ca nimeni să nu fie arestat ori despuiat de averea sa decât prin procedură
judiciară şi potrivit legilor în vigoare.
Reacţia regalităţii la prezentarea documentului a fost dizolvarea Parlamentului, urmată de
conflictul armat dintre forţele militare ale regelui şi cele ale Parlamentului conduse de Oliver
Cromwell (1642-1649), conflict încheiat cu victoria acestuia din urmă. Regele a fost capturat,
judecat şi executat. Războiul civil a fost urmat de proclamarea Commonwealth-ului (Comunitatea
politică a legii şi a binelui), în care funcţionau separarea puterilor în stat -legislativă, executivă,
judecătorească, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, protejarea proprietăţii, protejarea drepturilor
civile etc.
În faţa încercărilor de reinstaurare a absolutismului, Parlamentul a adoptat Habeas Corpus Act
(1679), care interzicea orice arestare abuzivă, fără o acuzaţie formulată expres.
Regele Wilhelm de Orania, a inaugurat în 1688 monarhia constituţională şi s-a angajat să
respecte Declaraţia drepturilor (Bill of Rights). Declaraţia a consacrat supremaţia legislativă a
Parlamentului, recunoscându-i dreptul de a adopta şi de a suspenda legile.

Naşterea democraţiei nord-americane. Contribuţia sa la biruinţa legilor

Fiind descoperit la sfârşitul secolului XV, continentul american a fost colonizat de europeni. La
începutul secolului al XVII-lea, au fost înfiinţate primele colonii engleze, care au cunoscut o
accelerată dezvoltare economică şi culturală. Lipsa dreptului de autoguvernare, monopolul
comercial instituit de Metropolă, abuzurile administraţiei şi armatei britanice au determinat
hotărârea americanilor de a-şi obţine neatârnarea.
Cele 13 colonii engleze din America de Nord s-au răsculat împotriva Metropolei, constituindu-se
în republica federală şi independentă Statele Unite ale Americii la 4 iulie 1776.
A fost pentru prima dată în istoria modernă a omenirii când, în opoziţie cu monarhiile din Vechiul
Continent, s-au pus bazele unui stat în conformitate cu principiile iluministe de suveranitate a
poporului şi cu drepturile cetăţeanului. Acest eveniment a marcat profund istoria universală a
secolelor XIX şi XX.
În 1774, Congresul General al coloniilor a redactat Declaraţia Drepturilor, care a prefaţat
Declaraţia de independenţă din 1776. Armata condusă de George Washington, care va deveni
primul preşedinte american a reputat succese hotărâtoare în această perioadă.
Tratatul de pace de la Versailles din 1783 a consacrat independenţa S.U.A.
Declaraţia de independenţă din 1776 prevedea printre altele faptul că toţi oamenii s-au născut
egali şi înzestraţi cu drepturi inalienabile la viaţă, libertate şi fericire.
Constituţia S.U.A. adoptată în 1787 a proclamat principiul suveranităţii poporului, al proprietăţii,
libertăţilor individuale, echilibrului şi controlului reciproc al puterilor. În temeiul Constituţiei s-au
creat structuri de guvernare ce se bazau pe principiul separării reale a puterilor în stat, cu
îmbinarea atribuţiilor de autoritate ale instituţiilor federale şi locale.
Fiecare stat membru se guverna potrivit propriilor legi, avea un guvernator ales, instituţii proprii
în plan judecătoresc şi financiar. Conducerea federală exercita atribuţii în planul politicii externe,
fiscale şi de apărare, bătea monedă naţională şi reglementa comerţul Federaţiei.
Fiind republică prezidenţială, S.U.A. are în frunte un preşedinte învestit cu puterea executivă, ales
cu un mandat de 4 ani. Preşedintele este şef al statului şi al guvernului şi comandant suprem al
armatei. Preşedintele are drept de veto, putând suspenda aplicarea unei legi, situaţie în care el
cere o nouă dezbatere a acesteia.
Puterea legislativă aparţine Congresului S.U.A., acesta fiind un parlament bicameral format din
Senat şi Camera Reprezentanţilor. Congresul examinează, aprobă sau respinge actele de
guvernare, votează legile, adoptă bugetul, stabileşte orientarea politicii externe şi ratifică
tratatele internaţionale.
Cea mai înaltă instituţie a puterii judecătoreşti este Curtea Supremă de Justiţie, care potrivit
Constituţiei, veghează la respectarea Constituţiei şi la supremaţia legii.
În 1791 au fost incluse în Constituţie 10 amendamente – Legea drepturilor omului, în scopul
definirii cu o mai multă claritate a drepturilor şi libertăţilor individuale fiind astfel legiferate:
libertatea persoanei, libertatea religioasă, libertatea cuvântului şi a presei, dreptul de petiţiune,
de întrunire şi judecată echitabilă, introducerea tribunalelor cu juraţi.

Sisteme de drept religioase şi tradiţionale

Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele prezintă particularitatea că se
adaptează cu mare greutate la relațiile sociale moderne. De asemenea, majoritatea lor sunt
profund religioase.
În cadrul acestei categorii regăsim:
 dreptul islamic;
 dreptul hindus;
 dreptul ebraic;
 dreptul chinez;
 dreptul japonez tradiţional.

Dreptul islamic

Dreptul islamic este astăzi foarte răspândit în Asia Orientală şi în Africa, o importantă parte a
populaţiei lumii fiind adepta acestui sistem. În cazul musulmanilor orânduirea socială nu poate
exclude regulile religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în societate. În cadrul acestui
sistem de drept, principalul izvor este Coranul, alcătuit din peste 6.000 de versete, dintre acestea,
aproximativ 500 fiind reguli de drept. Pe lângă Coran, dreptul musulman are şi alte izvoare
precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul Mohamed. Sunna
include şi diferitele formulări atribuite acestuia. Idjima însumează concepţia învăţaţilor
musulmani. Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Dreptul islamic reglementează exclusiv relaţiile juridice dintre musulmani, raporturile de drept
care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse unui alt regim juridic.

Dreptul hindus

Dreptul hindus este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud – Est dar şi din Africa.
Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie despre viaţă.
Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul dreptului hindus este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate şi anume:
Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinţa justului. Artha este ştiința politicii şi a utilului prin ea se putându-se
ajunge la dobândirea puterii dar şi la bogăţie. Kama se preocupă de ştiinţa agreabilului şi
plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt obligaţi să respecte toate cele trei componente menţionate anterior,
neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul sistem de drept hindus nu se face distincţie între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv,
precedentelor judiciare şi doctrinei nefiindu-le recunoscute rolul de izvor de drept.
În India, în perioada modernă şi cea contemporană, s-a adoptat o legislaţie laică, independentă
de credinţele religioase ale individului. Datorită colonizării, în India a fost receptat dreptul englez,
însă într-o manieră care respectă specificul ţării. Privind din această perspectivă, putem
considera că dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.

Dreptul ebraic

Trebuie făcută o distincţie clară între dreptul israelian (al statului Israel) care se aplică doar
cetăţenilor acestuia, precum şi raporturilor de drept ce se produc numai pe teritoriul său şi
dreptul tradiţional care îi vizează pe toţi cei care sunt de religie iudaică, indiferent de statul în
care aceştia trăiesc.
Anumite domenii au rămas reglementate de dreptul tradiţional, în ciuda modernizării şi laicizării
dreptului israelian această situaţie conducând la numeroase conflicte între legile civile şi cele
tradiţionale. Apar în mod frecvent conflicte de competenţă între instanţele laice şi cele
tradiţionale.
De principiu, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia) a rămas în sfera
dreptului tradiţional.

Dreptul chinez

Normele juridice reprezentau în concepţia tradiţională a dreptului chinez, un vector al dezordinii,

fiind caracterizate de arbitrariu în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea socială şi
protejarea valorilor comunităţii.
Potrivit concepţiilor tradiţionale chineze, un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea mod
încât să nu ajungă să apeleze la justiţia statală exercitată prin tribunale, eventualele litigii în care
acesta este implicat rezolvându-se amiabil, prin bună înţelegere între părţi.
De asemenea, potrivit concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuia să fie principala
preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.
Dreptul modern chinez şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia religioasă asupra societăţii şi
deşi la începutul secolului al XX-lea dreptul chinez a suferit influenţa dreptului sovietic, acesta şi-
a păstrat totuşi trăsăturile specifice.

Dreptul japonez tradiţional

Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană) începând
cu secolul al XIX-lea, devenind astfel o componentă a sistemului de drept romano – germanic. În
mod tradiţional, populaţia considera că este mai bine să nu se adreseze tribunalelor pentru
soluţionarea litigiilor, optând mai degrabă pentru concilierile directe, fără implicarea dreptului. În
materia persoanelor şi a relaţiilor de familie s-a păstrat o diferenţă esenţială faţă de
reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat în mare parte de cel tradiţional chinez, în special de
filosofia lui Confucius.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1821-1918

Începutul epocii moderne în Ţările Române este marcat de Revoluţia de la 1821 condusă de
Tudor Vladimirescu, eveniment istoric în care idealurile naţionale s-au contopit cu idealurile
sociale semnificând începutul procesului de renaştere naţională. Cererile norodului românesc
constituie un adevărat proiect de constituţie unde s-au formulat propuneri şi s-au făcut proiecţii
de organizare modernă a societăţii româneşti, statul urmând a fi o monarhie constituţională, iar
domnul trebuind să jure ca va respecta constituţia. Programul revoluţiei de la 1821 a fost
exprimat în mai multe acte: Proclamaţia de la Tismana, cunoscută şi sub denumirea de
Proclamaţia de la Padeş, dată la începutul revoluţiei, Cererile norodului românesc, Proclamaţia
de la Bolintin, Proclamaţia de la Bucureşti.
Revoluţia de la 1848, ce a antrenat în iureşul ei toate cele trei ţări române a avut un caracter
unitar exprimat, în principal, prin programul ei. Fiind o rezultantă a acumulărilor succesive pe
plan economic, social, politic şi ideologic şi încadrată fiind în procesul revoluţionar european,
Revoluţia de la 1848 a oferit românilor un amplu program naţional şi social de modernizare a
structurilor politico-statale. Programul Revoluţiei de la 1848 a cuprins principii corespunzătoare
concepţiilor şi teoriilor constituţionale burgheze: monarhia constituţională, principiul separaţiei
puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul inamovibilităţii judecătorilor,
egalitatea tuturor în faţa legii şi în faţa sarcinilor fiscale.
Regulamentele Organice au fost înlocuite prin Convenţia de la Paris, cu o nouă constituţie care a
rămas în vigoare până în anul 1864, când a fost înlocuită de Statutul Dezvoltator al lui Cuza.
Convenţia de la Paris a introdus censul (votul cenzitar) în plan intern, iar în plan extern a fixat
statutul internaţional al Principatelor.
Prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul 1864 şi prin Constituţia din 1866,
statul român modern a fost consolidat.

Statul şi dreptul românesc în perioada 1821-1848

Organizarea de stat

Şi în perioada destrămării feudalismului, concepţia fundamentală asupra statului a rămas

teocratică continuând a se menţine îmbinarea autorităţii laice cu cea spirituală. Deşi învinsă,
Revoluţia de la 1821 a adus schimbarea de regim politic, revenindu-se la domniile pământene în
anul 1822, moment care a reprezentat începutul Renaşterii româneşti.
Perioada cuprinsă între cele două revoluţii din 1821 şi respectiv 1848, poate fi împărţită în trei
părţi distincte:
 perioada primelor domnii pământene (1822-1828), marcată semnificativ de Convenţia ruso-
turcă de la Akkerman din 1826 care recunoştea în mod explicit suveranitatea internă, domnii
pământeni aleşi pe o durată de 7 ani, precum şi înzestrarea Ţărilor Române cu un regulament
general cu caracter constituţional, precum şi de Tratatul de la Adrianopol din 1828 care prevedea
deplina libertate a comerţului, retrocedarea raialelor, delimitarea riguroasă a hotarului pe
Dunăre, domnia pământeană electivă şi viageră;
 perioada ocupaţiei şi administraţiei ruseşti (1828-1834), rezultat al războiului ruso-turc (1828-
1829), care s-a caracterizat prin conducerea celor două ţări române de către guvernatori numiţi
de Curtea de la Petersburg, în calitate de preşedinţi ai Divanurilor de la Iaşi şi de la Bucureşti. Cel
mai important eveniment al acestei perioade a fost elaborarea şi intrarea în vigoare a
Regulamentelor Organice;
 perioada domniilor regulamentare (1834-1839), în care Alexandru Dimitrie Ghica şi Gheorghe
Bibescu, în Ţara Românească, şi Mihail Sturdza, în Moldova, au domnit în conformitate cu
prevederile Regulamentelor Organice. Contradictoria lor guvernare a îmbinat aspecte de
conducere despotică cu măsuri reformatoare, inclusiv în domeniul judiciar.
Continuă pluralismul sistemelor juridice, însă predominant este dreptul domnesc, şeful statului
coordonând pravilele cu obiceiurile şi cenzurându-le pe toate. Dreptul de legiferare al domnului
a fost îngrădit prin Regulamentele Organice.
Regulamentele Organice au condiţionat acordarea de titluri de nobleţe de către domn, urmând
ca această prerogativă să fie desfiinţată de Convenţia de la Paris.
Dreptul de judecată al domnului a suferit o lentă transformare, Regulamentele Organice au
stipulat expres independenţa tribunalelor, iar Convenţia de la Paris a prevăzut că puterea
judecătorească se exercită în numele domnului. Totodată, a fost suprimat dreptul domnului de a
acorda scutiri de dări, creând scutelnici.
Domnul îşi exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind şi revocând
comandanţii superiori, dar în planul relaţiilor externe atribuţiile domnului au fost limitate în
sensul că nu avea dreptul să promoveze o politică externă proprie, nu avea dreptul să încheie
tratate cu statele străine, nu avea dreptul să declare război sau să încheie pace şi i se interzicea
să trimită sau să primească soli.
Locotenenţa domnească apare sub forma căimăcămiei, printre principalele atribuţii ale acesteia
s-au numărat: paza scaunului domnesc, preluarea vistieriei de la domnul mazilit, încasarea
dărilor şi veniturilor domneşti. Caimacamii aveau dreptul de a exercita toate prerogativele
domneşti excepţie făcând cele cu caracter strict personal, rezervate domnului. Prin
Regulamentele Organice li s-a recunoscut caimacamilor dreptul de a judeca, dar nu şi de a hotări
în ultimă instanţă sau de a întări hotărârile judecătoreşti. Prin Convenţia de la Paris se restrâng
atribuţiile căimăcămiei la cele pur administrative.
Principalele atribuţii ale Sfatului de obşte erau:
 alegerea mitropoliţilor şi episcopilor;
 organizarea bisericii;
 legislaţia ordinară şi codificarea;
 stabilirea impozitelor;
 carmuirea şi administrarea ţării;
 judecarea unor procese importante.
Odată cu introducerea principiului separaţiei puterilor prin Regulamentele Organice, Divanul nu
a mai păstrat decât atribuţii judecătoreşti, devenind instanţă de judecată supremă sau
împrumutând numele unor instanţe superioare de judecată. Menţinându-şi atribuţiile judiciare,
divanul nu şi-a pierdut nici funcţia sa reprezentativă, nici atribuţiile de organ consultativ în
problemele administrative şi politice.

Instituţii şi norme juridice

Legea se compunea din pravila bisericească şi cea politicească, cuprinse în actele normative ale
domniei: hrisov, carte domnească, pitac sau poruncă. După anul 1831, noţiunea de lege se
impune şi se generalizează pentru actele normative ale Adunărilor obşteşti. Actele normative ale
domnului iau numele de ofis domnesc. În această perioadă, condicile sau codurile devin forma
cea mai importantă de lege generală, fiind împărţite pe articole sau paragrafe şi sistematizate pe
ramuri de drept.

Laicizarea dreptului

Procesul prin care cârmuirea civilă a subordonat administraţiei de stat biserica a avut o evoluţie
progresistă. Încă din secolul al XVIII-lea împăratul habsburgic îşi asumă dreptul de a controla
patrimoniul bisericii şi de a numi capii acesteia. Regulamentele Organice şi ulterior Alexandru
Ioan Cuza prin măsurile de secularizare a averilor mănăstireşti, au subordonat administraţiei
biserica, laicizând dreptul.
În timpul lui Iosif al II-lea, procesul de emancipare a dreptului de stat de sub supremaţia papală
s-a accentuat culminând cu Legea din 1895, care a suspendat întreaga jurisdicţie ecleziastică
referitoare atât la raporturile de drept penal cât şi la cele de drept civil.

Dreptul comercial

În materie comercială, dispoziţiile din Codul Calimach, Codul Caragea şi Regulamentele Organice
s-au dovedit insuficiente, odată cu dezvoltarea comerţului născându-se şi necesitatea creării unei
noi ramuri de drept prin adaptarea normelor şi principiilor dreptului civil la o nouă categorie de
subiecte de drept şi la o nouă categorie de operaţii juridice.
În 1833 Iacovache Veisa şi în 1841 Emanoil Draghici au tradus în Moldova, Codul Comercial
Francez din 1808. În 1840, în Ţara Românească, pornind tot de la codul comercial francez, Simion
Marcovici a întocmit Condica de comerciu, cu anexele sale, tipărită şi aplicată în practica
instanţelor din Ţara Românească şi Moldova. Acest cod cuprindea trei cărţi şi o anexă: cartea
întai cuprindea dispoziţii generale referitoare la negustori, registre de comerţ - catastife, tovărăşii
- societăţi comerciale, burse de comerţ, comisionari, samsari, cărăuşi, vânzări-cumpărări, poliţe -
cambii ş.a.; cartea a doua trata problematica falimentului; cartea a treia cuprindea dispoziţii
privitoare la navigaţie, vasele maritime şi comerţul maritim. Anexa cuprindea dispoziţii privitoare
la organizarea instanţelor comerciale şi la procedura de judecată. În paralel s-au aplicat atât
dispoziţiile din Codul Calimach şi Codul Caragea cu privire la concursul creditorilor, ca şi cele
regulamentare referitoare la organizarea profesională a comerţului, dispoziţii ce se aplicau
numai comercianţilor de profesie.

Regulamentele Organice

Organizarea centrală

Conducătorul administraţiei ruseşti, contele Pavel Kiseleff, a iniţiat redactarea unor legi cu
caracter organic în scopul reorganizării administraţiei româneşti şi în conformitate cu principiul
autonomiei interne, recunoscut de tratatele ruso-turce. Administraţia rusească a colaborat în
fiecare dintre Principate cu câte o comisie formată din opt mari boieri, urmărind în acelaşi timp o
serie de instrucţiuni venite de la Peterburg. Cele două comisii speciale au funcţionat la Bucureşti
şi Iaşi. După încheierea procesului de redactare, cele două legi, numite Regulamente Organice,
au fost supuse aprobării guvernului rus, iar în 1830 au fost aprobate de către Adunările obşteşti
extraordinare, şi ulterior au fost întărite de către Poartă. Ele au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în
Ţara Românească, şi la 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor Române,
prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de stat întemeiată pe
principiul separaţiei puterilor, cuprinzând dispoziţii referitoare la alegerea domnului şi la
limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba română,
aceasta fiind declarată limbă oficială.
Regulamentele organice sunt acte cu caracter constituţional, care dau o reglementare unitară
organizării statului. Regulamentele organice nu sunt constituţii deoarece au fost adoptate din
iniţiativa unor puteri străine şi nu conţin dispoziţii cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Sunt prevederi ale Regulamentelor Organice:
 separarea puterilor în stat;
 reorganizarea administraţiei prin crearea departamentelor;
 modernizarea sistemului fiscal şi instituirea bugetului;
 reorganizarea armatei;
 reorganizarea şcolilor;
 crearea arhivelor;
 instituirea Comitetului sănătăţii publice;
 instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii văduvelor şi
familiilor sărace;
 întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
Adunarea Obştească Ordinară era formată doar din reprezentanţi ai boierilor şi ai clerului. În
acest sens, se compunea din 42 de membri în Valahia (Muntenia), şi din 35 de membri în
Moldova. Graţie funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţii şi episcopii erau membri de drept în
adunări. Restul deputaţilor erau aleşi dintre boieri, corpul electoral fiind alcătuit numai din
boieri. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi fii de boieri, în vârstă de cel puţin 25 de ani,
proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era Mitropolitul ţării.
Aşadar, membrii erau:
 episcopii;
 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani,
pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor;
 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova,
boieri proprietari, fii de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani.
Adunarea alegea dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştrii nu puteau fi
membri ai Adunării, în schimb deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi
piardă mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimiţând Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc sau
ţidulă domnească în Moldova.
Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea având posibilitatea să
respingă proiectul. Hotărârile Adunării obşteşti ordinare nu aveau însă putere de lege decât prin
întărirea domnului. Amendamentele trebuiau să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţia domnului prin anaforale asupra chestiunilor de interes
obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute celor două
Curţi. Legile se votau cu majoritate absolută, rezultatul votului fiind comunicat Domnului prin
adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la sedinţă. Fără sancţiune domnească nicio
lege nu putea intra în vigoare. Adunarea nu avea iniţiativa legilor, putând doar să exprime
domnului deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul avea dreptul să o dizolve, raportând
celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le în acelaşi timp autorizaţia de a realege o nouă
adunare, ceea ce reprezenta, în mod evident, o încălcare a autonomiei ţării.
Domnul era obligat să convoace Adunarea obştească ordinară în fiecare an la data de 1
decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni dar domnul avea posibilitatea să o prelungească.
Ofisul domnesc de deschidere se cita la începutul fiecărei sesiuni.
În vederea validării dezbaterilor, era necesară prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării.
Adunarea Obştească Extraordinară era formată în majoritate din boieri, dar şi din negustori şi
meşteşugari.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării obşteşti extraordinare compusă din mitropolit
(preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în
Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăraş, de la vel logofăt
la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în
Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de deputaţi
ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova,
27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.
Potrivit prevederilor Regulamentelor Organice, domnia era electivă, nobiliară şi viageră. Domnul
era ales pe viaţă de către Adunările obşteşti extraordinare doar din rândul boierilor. Domnul ales
trebuia să fie învestit de Turcia şi confirmat de Rusia. În mod excepţional, s-a hotărât ca primii
domni să fie numiţi pe termen de şapte ani prin acordul Turciei şi Rusiei.
În conformitate cu dispoziţiile Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare
principat de către Adunare obştească extraordinară, numărând în Muntenia 190 de membri şi în
Moldova 132 de membri. Era necesară prezenţa a 3/4 din membrii Adunării pentru a se putea
proceda la alegerea domnului. Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din
voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi jura pe
Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, că va păzi cu sfinţenie atât legile, cât
şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Deşi Domnul era ales pe viaţă, el
putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar
abdicarea trebuia primită de cele două Curţi. În caz de vacanţă de domnie, puterea domnească
era exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la domnie trebuiau să aibă
vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească de notorietate. Caimacamii
prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile. După numirea în scaun a Domnului,
caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi Adunării obşteşti ordinare. După confirmare,
domnul depunea jurământul prevăzut de art. 44 al Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48
Regulamentul Organic al Moldovei.
În virtutea prevederilor Regulamentelor Organice, domnul exercita conducerea statului în
conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti. Domnul avea
iniţiativa legislativă, trimiţând prevederile de legi cu pitacuri domneşti. Legile votate de Adunarea
obştească ordinară puteau fi aprobate sau respinse de către domn. În acelaşi timp, Domnul era
comandantul armatei naţionale. Domnul nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a întări
hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Totuşi, în Moldova domnul prezida şedinţele instanţei
supreme, adică ale Divanului domnesc.

Organele puterii executive

Miniştrii. Regulamentele Organice introduc pentru prima dată această noţiune, domnul având
dreptul de a numi şi de a revoca miniştrii. Aceştia nu puteau urmări o altă politică decât aceea a
domnitorului.
Având în vedere faptul că miniştrii făceau parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam
dar avea însă posibilitatea, prin anaforale adresate către domn, să arate reaua administraţie, sau
nedreptăţile înfăptuite de aceştia. Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica cele
constatate şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea
domnului. În conformitate cu prevederile Regulamentului Organic al Valahiei, miniştrii erau:
 Ministrul Treburilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul;
 Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii;
 Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedinţia domnului sau a
marelui vornic dinlăuntru şi îmbrăca două forme:
 Sfatul administrativ ordinar era alcătuit din miniştrii de interne, de finanţe şi secretarul
statului, având rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a materialelor lucrărilor Adunării
obştesti. De asemenea, elabora proiectele de legi care, după aprobarea lor de către domn, erau
supuse deliberării Adunării obştesti ordinare;
 Sfatul administrativ extraordinar era alcătuit din membrii Sfatului administrativ ordinar şi din
şefii celorlalte departamente al dreptăţii, al credinţei şi şeful miliţiei funcţionând numai în
Muntenia. Se reunea numai în împrejurări importante şi era prezidat de către domn.
Prin Regulamentele Organice s-au înfiinţat departamentele:
 Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea municipalităţilor,
împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării publice;
 Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strangeau toate veniturile şi din care se
plăteau toate cheltuielile statului.

Organizarea justiţiei

Regulamentele Organice au instituit, în Ţara Românească, Înaltul divan, iar în Moldova, Divanul
domnesc ca cea mai înaltă instanţă, competentă să judece pricinile civile, comerciale şi penale.
Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova s-a încercat separarea puterii
judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea modului de recrutare a judecătorilor,
scurtarea cursului judecăţii. Se prevăd două categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare
(instanţe civile) şi extraordinare (instanţe militare şi instanţe ecleziastice). Instanţele civile se
împărţeau la rândul lor în instanţe civile ordinare şi instanţe civile speciale.
Instanţele civile ordinare se împărţeau în funţie de gradul de juristicţie în:
 primul grad de jurisdicţie era reprezentat de judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire,
compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru rezolvarea pricinilor minore, şi
judecătoriile de judeţ, respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe de prim grad compuse dintr-un
preşedinte şi doi membri, iar în Ţara Românească şi un procuror, numiţi de domn, competente
să judece pricini civile, comerciale şi plangerile clăcaşilor împotriva boierilor;
 divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune, instanţe de al doilea grad de jurisdicţie,
înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi unul penal) şi Craiova (unul civil şi altul penal), competente să
judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale;
 Înaltul divan în Ţara Românească (Înalta Curte de Revizie) sau Divanul domnesc în Moldova
constituiau al treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece apelurile declarate împotriva
deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de comerţ.
Făceau parte din categoria instanţelor civile speciale:
 judecătoriile „du prin sate” sau de impăciuire, ca primă instanţă;
 Tribunalul poliţiei îndreptătoare, de asemenea, instanţă de prim grad;
 Tribunalul de pricini comerciale (Tribunalul apelativ de comerţ), instanţă de apel având în
competenţă judecarea apelurile în cauzele comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un progres, creand o
justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu salarii şi nu
plătiţi de împricinaţi.
În privinţa procedurii de judecată, Regulamentele Organice au adus următoarele prevederi noi:
 abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul de întărire a
hotărârilor definitive;
 admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
 desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urmată fiind de apărarea pârâtului, se
administrau probele cerute de părţi şi apoi se lua hotărârea.
Erau mijloace de probă potrivit Regulamentelor Organice: jurământul, martorii, blestemul şi
cartea de blestem, înscrisurile, cercetarea la faţa locului, expertiza, prezumţiile, cunoaşterea
personală a judecătorului, măsurile de asigurare.
Căile de atac erau următoarele:
 opoziţia – reprezenta dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o ataca în faţa
aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;
 apelul – constituia dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;
 apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă, hotărârea
acestuia urmând a fi întărită de domn şi pusă în executare.

Organizarea administrativă

În Ţara Românească, judeţele erau împărţite în plaiuri şi plăşi, administrate de ocârmuitori şi

subocârmuitori. În Moldova, ţinuturile erau formate din ocoale, conduse de ispravnici şi
privighetori numiţi de domn pe termen de 3 ani şi revocabili.
Oraşele aveau personalitate juridică fiind administrate de un sfat condus de un preşedinte
desemnat de Adunarea obştească.
Satele erau conduse de:
 parcălabi în Ţara Românească;
 vornicei în Moldova.

Organizarea armatei

Armata îndeplinea rolul de miliţie naţională, organizată numai pentru paza marginilor ţării şi
pentru slujba dinlăuntru, domnul fiind şeful suprem al armatei. Domnul era ajutat de marele
spătar şi marele hatman.
Oştirea pământeană era alcătuită din unităţi permanente de infanterie, cavalerie, artilerie şi
grăniceri.
Recrutarea ostaşilor se făcea dintre ţărani, cu arcanul, pe şase ani renunţându-se definitiv la
sistemul angajării de mercenari. Serviciul militar era datorat între vârsta de 20 şi 30 de ani,
numai de către autohtoni ai căror părinţi se aflau în viaţă şi lucrau pământul. Tinerii burghezi se
puteau angaja în armată ca subofiţeri. Ofiţerii se recrutau numai din rândul boierilor.
Au fost organizate miliţii teritoriale în vederea păstrării ordinii publice. Potrivit Regulamentelor
Organice, şef al poliţiei din Bucureşti şi Iaşi a rămas marele agă.

Organizarea financiar-fiscală

Impozitele directe şi indirecte au fost desfiinţate. Acestea au fost înlocuite cu o dare unică pe cap
de familie – capitaţia. Boierii şi clerul au rămas în continuare scutiţi de dări, însă au fost
desfiinţate categoriile posluşnicilor şi scutelnicilor (categorii sociale scutite de plata dărilor),
sporind astfel numărul contribuabililor.
Organizarea fiscală s-a simplificat prin introducerea bugetului anual care era elaborat de
Executiv şi aprobat de către Adunarea obştească.

Organizarea bisericii

Biserica ortodoxă era subordonată statului, participarea înalţilor ierarhi la treburile obştesti fiind
drastic redusă. Aceştia şi-au pierdut puterile judecătoreşti şi administrative odată cu desfiinţarea
Divanului domnesc, interzicandu-li-se cu această ocazie orice intruziune în treburile publice; şi-au
păstrat doar locul în Adunarea obştească. Totodată, a sporit dependenţa financiară a bisericii
faţă de stat: pe lângă veniturile tradiţionale, preoţii primeau un fel de salariu. Domnul era cel ce
confirma alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, a preoţilor şi egumenilor.

Dreptul românesc în etapa 1848 -1866;

Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza

Perioada care a urmat reprimării revoluţiei romane de către forţele intervenţioniste străine a fost
marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
 Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a Rusiei şi
Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice astfel:
a. domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari otomani,
numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
b. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
c. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau dizolvate şi
înlocuite cu Consilii (Divanuri Obştesti), compuse din notabili de încredere şi membri ai clerului
înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative adoptarea bugetului, a proiectelor de legi,
controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;
d. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană în apărarea
ordinii sociale şi politicii existente.
 Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra Principatelor,
însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a puterilor garante
semnatare în următoarele condiţii:
a) Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul prealabil colectiv al
puterilor garante, în unanimitate;
b) Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
c) Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul fiecăruia de a întreţine o
armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în comerţul cu alte state;
d) A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării, incluzând şi Principatele,
care urma să elaboreze regulamentele de navigaţie;
e) Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să fie consultată prin
convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative pentru toate stările sociale. În scopul cunoaşterii
stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o comisie specială de informare a
puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O conferinţă ulterioară a garanţilor urma să decidă
statutul definitiv, intern şi internaţional, al Principatelor, sub forma unui hatiserif al sultanului.
Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat ca organe împuternicite de alegători să consacre pe cale
legală, imperative naţionale, depăşind prevederile restrictive ale Tratatului. Rezoluţiile adoptate
de Adunările ad-hoc au cerut:
 autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
 unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
 guvern responsabil şi constituţional;
 adunare legiuitoare reprezentativă;
 prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urmaşi să fie crescuţi în religia ţării.
Convenţia de la Paris a puterilor garante (1858) a decis asupra statutului juridic internaţional şi
asupra organizării interne a Principatelor:
 se consacra denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, deşi acestea erau
menţinute ca două state distincte, cu domni aleşi pe viaţă de adunările elective şi investiţi de
sultan, adunările legiuitoare, guvernele şi administraţia fiind separate. Până la alegerea viitorilor
şefi de stat, guvernarea fiecărui Principat a fost încredinţată unei Comisii provizorii, formată din
trei caimacami;
 armatele trebuiau să fie separate, dar cu un comandant-şef unic, numit alternativ de cei doi
domni;
 era prevăzută inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa lor faţă de executiv;
 era consacrat principiul separaţiei puterilor: puterea executivă revenea domnului; puterea
legislativă era exercitată de domn, Adunarea Obştească şi Comisia Centrală; puterea
judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn;
 domnul promulga legile, emitea regulamente pentru aplicarea acestora, avea drept de graţiere
şi de comutare a pedepselor în materie criminală;
 se consacra principiul egalităţii în drepturi şi libertăţi, în ocuparea funcţiilor publice pe baza
meritelor personale şi în susţinerea contribuţiilor publice; ca o consecinţă, au fost abolite
rangurile şi privilegiile boiereşti;
 era admisă exproprierea în scop de utilitate publică, în schimbul unei drepte despăgubiri, fapt
ce deschidea posibilitatea împroprietăririi, fie şi parţiale, a ţăranilor clăcaşi;
 Convenţia avea anexată şi o lege electorală care consacra sistemul votului cenzitar, care
condiţiona participarea la vot de un prag al proprietăţii atât de înalt încât numărul electorilor
direcţi era limitat la câteva mii de persoane (în special moşieri) şi împiedica accesul majorităţii
populaţiei sărace la viaţa publică (alegătorii primari), care vota prin delegaţie;
 se prevedea constituirea a două instituţii comune pentru cele două Principate: Comisia
Centrală, competentă să elaboreze proiecte de legi de interes comun pentru ambele Principate
(privind unificarea vămilor, a serviciilor de postă şi telegraf, stabilirea regimului monetar unic, a
aceluiaşi sistem de măsuri şi greutăţi etc.), şi Înalta Curte de Casaţie, cel mai înalt for
judecătoresc.
 în plan extern, Principatele rămaneau sub suzeranitatea Porţii, dar legăturile lor continuau să
aibă un caracter contractual, implicând drepturi şi obligaţii reciproce. Autonomia lor era
garantată.

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris, Alexandru
Ioan Cuza a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act
constituţional al Convenţiei de la Paris. Conform Statului Dezvoltător, domnul avea atribuţii
executive şi legislative, putând emite decrete fără o consultare prealabilă a Parlamentului atunci
când situaţia impunea măsuri deosebite. Iniţiativa legislativă aparţinea în exclusivitate domnului,
care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Domnul avea drept de veto
absolut, în virtutea căruia putea să refuze sancţionarea proiectelor votate de adunările
legislative. În situaţia în care legislativul nu se afla în sesiune, domnul putea emite decrete fără
obligaţia ratificării ulterioare a acestor decizii.
Parlamentul unicameral a fost înlocuit cu un Parlament bicameral (Corpurile Legiuitoare), format
din Adunarea Electivă (Camera Deputaţilor) şi Adunarea Ponderatrică sau Corpul Ponderator
(Senatul). Camera Deputaţilor avea în componenţa sa 60 de membri, fiind condusă de un
preşedinte numit de domn. Camera Deputaţilor aproba bugetul de stat şi dezbătea proiectele de
legi, pe care însă, nu le putea respinge, ci doar restitui Corpului Ponderator spre reformulare.
Senatul era prezidat de mitropolit, având în componenţa sa 64 de membri, dintre care 1/3 erau
numiţi de către domn; el aproba toate proiectele de legi adoptate de Adunare, înainte de a fi
sancţionate de domn, având totodată dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor.
Puterea publică era încredinţată domnului, Adunării Elective şi Corpului Ponderator în timp ce
puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.
Corpul Ponderator era compus din senatori de drept, senatori numiţi de domn, iar Adunarea
Electivă era aleasă în conformitate cu prevederile legii electorale.
Din dispoziţia lui Alexandru Ioan Cuza au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de
procedura civilă şi Codul de procedură penală.

Codul civil

Codul civil român a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. Codul
civil român a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Alexandru Ioan Cuza.
În momentul publicării, el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza i-a
fost schimbată denumirea în Codul civil român. Codul civil român reprezintă o adaptare a
Codului civil francez, avându-se în vedere la elaborarea sa şi doctrina juridică a vremii. Codul a
înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach dar a păstrat unele prevederi ale acestora referitoare la
relaţiile personale şi de familie.
Codul civil român este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţii finale:
 preambulul – 5 articole cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
 Cartea I - despre persoane;
 Cartea a II-a - despre lucruri;
 Cartea a III-a - despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
 Dispoziţii finale - în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor legiuiri mai
vechi.
Cartea I privind persoanele prevede egalitatea tuturor în faţa legii; stabilea vârsta majoratului la
21 de ani, dar prevedea şi o procedură specială a emancipării persoanei de la 18 ani, prin care
dobândea o capacitate juridică apropiată de a majorilor; se face distincţie între capacitatea de
exerciţiu şi capacitatea de folosinţă. Persoanele juridice se clasificau în persoane juridice cu scop
lucrativ şi fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ urmând a fi reglementate prin Codul de comerţ.
Funcţia economică era concentrată în mâna capului familiei, ceilalţi membri fiind obligaţi să îl
ajute la sporirea acesteia. Sub raport etic, se menţinea inegalitatea dintre sexe.
Căsătoria era văzută ca un contract, o tranzacţie juridică fiind precedată de logodnă.
Responsabilitatea întocmirii actelor de stare civilă era dată în competenţa ofiţerului de stare
civilă. Căsătoria devine astfel un act pur civil.
Femeia era lipsită de drepturi, inclusiv de cele politice. Cu privire la bunurile pe care soţii le
aduceau în căsătorie, se aplica principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei bunurilor, al
comunităţii de bunuri sau al regimului dotal. Dota adusă de soţie trebuia menţionată în actul
dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de soţ în interesul căsniciei. Bunurile dotale puteau
fi înstrăinate doar în cazurile prevăzute de lege şi cu condiţia cumpărării unor bunuri similare,
care deveneau dotă. Cercetarea paternităţii era interzisă, sub pretextul apărării familiei legitime.
Cartea a II-a şi Cartea a III-a se refereau la bunuri şi la modurile de dobândire a proprietăţii.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane ce reprezentau o valoare economică alcătuiau
patrimoniul.
Drepturile patrimoniale erau:
 drepturi reale, care îi permiteau unei persoane să-şi exercite atributele determinate de lege,
dându-i o putere juridică directă şi imediată asupra unui lucru;
 drepturi de creanţă, adică acele drepturi pe care o persoană le exercită în contra alteia pentru
a o obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Cel mai important drept real era proprietatea fiind reglementată pe larg de Codul civil român.
Dreptul de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Transmiterea proprietăţii se putea face
prin acte juridice încheiate între persoane în viaţă (inter vivos) sau prin acte juridice încheiate
pentru cauză de moarte (mortis causa).
Codul civil român prevedea ca moduri de dobândire a proprietăţii: legea, tradiţiunea, hotărârea
judecătorească, convenţia, ascensiunea imobiliară şi mobiliară, prescripţia achizitivă sau
uzucapiunea, ocupaţiunea.
Ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate au fost reglementate următoarele drepturi
reale: uzufructul, servitutea, superficia, embaticul sau emfiteoza.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se dobândea prin tradiţiune corporală, iar cea a imobilelor
prin înscrierea în cartea funciară.
Codul civil a proclamat libertatea părţilor contractante, astfel că orice convenţie încheiată de
persoane capabile este permisă cu condiţia ca ea să nu fie contrară unei dispoziţii legale, ordinii
publice sau bunelor moravuri.
Contractul sau convenţia reprezenta acordul de voinţă a două sau mai multe persoane în scopul
producerii de efecte juridice: crearea, transmiterea sau stingerea un drept. Potrivit Codului civil
român, condiţiile generale ale contractelor erau:
 capacitatea părţilor contractante;
 obiectul contractului;
 cauza.
Codul clasifica contractele în:
 consensuale – cele încheiate prin simplul acord de voinţă al părţilor;
 solemne – încheierea lor presupunea îndeplinirea unor formalităţi.
Cvasicontractele - faptele licite din care se puteau naşte obligaţii, erau îmbogăţirea fără cauză,
plata nedatorată, gestiunea de afaceri.
Stingerea obligaţiilor se putea realiza prin: plată, novaţie, compensaţie, remiterea lucrului
datorat, pierderea lucrului datorat, confuziune, anulare sau resciziune, efectul condiţiei
rezolutorii.
Codul civil a reglementat, pe larg, următoarele contracte:
 vânzarea-cumpărarea;
 locaţiunea;
 societatea;
 mandatul;
 împrumutul;
 depozitul;
 contractele aleatorii.
Garanţiile erau de două tipuri:
 garanţii personale - fidejusiunea, cauţiunea, chezăşia, constau în obligaţia pe care şi-o luau una
sau mai multe persoane de a-l îndestula pe creditor în cazul în care debitorul s-ar afla în
imposibilitate de a o face;
 garanţii reale - decurgeau din afectarea specială a unor bunuri în scopul de a servi la
asigurarea plăţii creanţei unui anumit creditor.
Potrivit Codului civil, răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia erau admise
numai în cazuri excepţionale.
Succesiunea putea fi transmisă pe cale legală (ab intestat) - în ordinea gradelor de rudenie, şi pe
cale testamentară.
Succesorii legali se împărţeau în trei clase:
 succesorii legitimi - descendenţi, ascendenţi şi colaterali până la gradul 12;
 succesori neregulaţi - copiii naturali, soţul supravieţuitor, statul;
 succesorii anormali - adoptatul, adoptatorul şi rudele lor.
Pentru apărarea intereselor descendenţilor şi părinţilor era prevăzută instituţia rezervei
succesorale. Codul civil român reţinea un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace, atunci
cand venea la moştenire în concurs cu descendenţii, şi un drept de proprietate, atunci cand
venea la moştenire în concurs cu alte rude. Adoptatul avea statutul de succesor legitim faţă de
adoptatorul său, dar nu şi faţă de rudele acestuia.
Testamentul putea fi:
 olograf - scris, semnat şi datat de către testator;
 autentic - semnat de testator şi transmis judecătorului care îi conferea autenticitate prin citirea
în sedinţă publică;
 mistic - secret, semnat de testator şi prezentat judecătorului, închis şi pecetluit, acesta
încheind un proces-verbal pentru a fi deschis în condiţiile arătate de testator.

Codul penal

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Principalele sale
izvoare sunt: Codul penal prusian din 1851 şi Codul penal francez din 1810.
Codului penal din 1865 avea următoarea structură:
 Dispoziţii preliminarii;
 Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
 Cartea a II-a – Depre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;
 Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţienesti şi pedepsele lor.
Partea generală a Codului penal reglementa categoriile juridice de infracţiune, pedeapsă,
responsabilitate penală, având însă şi multiple lacune în privinţa reglementării unor instituţii de
bază ale dreptului penal cum ar fi tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, instigarea,
suspendarea executării pedepsei, reabilitarea.
Adoptarea acestui cod a semnificat unificarea dreptului penal român, cele două condici
criminaliceşti fiind abrogate.
Conceptul de reglementare a instituţiilor penale prevăzute în Codul penal din 1865 era cel al
şcolii clasice de drept penal, potrivit căreia infracţiunea era considerată ca fiind o legătură
juridică între lege şi infractor.
Fundamentul dreptului de a pedepsi se baza pe liberul arbitru, responsabilitatea morală şi
pedeapsă. Spre deosebire de legiuirile penale anterioare, Codul penal din 1865 a introdus
principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, ceea ce a constituit un progres incontestabil.
Faptele penale erau clasificate în funcţie de gravitatea faptei sau de pericolul social pe care îl
reprezentau, în:
 crime;
 delicte;
 contravenţii.
Crimele şi delictele erau grupate în următoarele categorii:
 infracţiuni îndreptate împotriva statului - trădarea, răsturnarea ordinii de stat;
 infracţiuni îndreptate împotriva Constituţiei -fapte îndreptate împotriva sistemului
parlamentar sau electoral, infracţiuni contra exerciţiului drepturilor publice de către adunările
legiuitoare, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra libertăţii;
 infracţiuni împotriva intereselor publice - abuzul de putere, delapidarea, falsificarea, ultrajul,
opunerea faţă de autoritate;
 infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare - omorul, ameninţarea, rănirile, calomnia,
injuria, mărturia mincinoasă, sechestrarea de persoane, atentate împotriva moravurilor, şi
împotriva proprietăţii - furtul, strămutarea de hotare, distrugerea de bunuri.
Pedepsele se împărţeau în:
 pedepse criminale;
 corecţionale;
 contravenţionale – poliţieneşti.

Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare 1 decembrie 1865, odată cu Codul
civil român.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt:
 dreptul procesual al Cantonului de la Geneva;
 Codul de procedură civilă francez;
 unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită;
 unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia Codului de procedură civilă este împărţită în şapte cărţi:
 Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;
 Tribunalele judeţene;
 Curţile de apel;
 Arbitrii;
 Executarea silită;
 Forme de procedură;
 Dispoziţii generale.
Potrivit Codului de procedură civilă, instanţele judecătoreşti se împărţeau în:
 judecătoriile de plasă – acestea nu au putut funcţiona din lipsă de cadre;
 tribunalele de judeţ - aveau o competenţă generală, limitată însă de un plafon valoric al
obligaţiilor debitorului;
 Curţile de apel – funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani, ulterior şi la Galaţi.
Procedura de judecată era:
 orală;
 publică;
 contradictorie.
Părţile erau reclamantul şi pârâtul. Cererea de chemare în judecată putea fi făcută de orice
persoană care avea liberul exerciţiu al drepturilor civile. Părţile se puteau înfăţişa în persoană
sau prin mandatari asistaţi de avocaţi.
Probele care puteau fi administrate erau:
 acte scrise;
 martori;
 experţi;
 cercetători;
 jurământul judiciar;
 prezumţiile.
Procesul parcurgea o dublă judecată de fond: în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel,
după care urma judecata în recurs.
Partea nemulţumită avea posibilitatea să declare apel la Curte în termen de două luni de la
comunicare. Hotărârile pronunţate în apel puteau fi atacate cu recurs la Curtea de Casaţie în
termen de trei luni de la comunicarea hotărârii instanţei de fond. După rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, în cazul în care debitorul refuza să se conformeze hotărârii instanţei,
aceasta era pusă în executare silită. Executarea se putea aplica asupra tuturor bunurilor mobile
şi imobile ale debitorului cu excepţiile prevăzute de lege.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare, o cale de atac neputându-se utiliza decât o singură
dată.
Codul de procedură civilă prevedea următoarele căi de atac:
 apelul - ocazie cu care se făcea o nouă judecată de fond;
 opoziţia - împotriva hotărârilor date în lipsă;
 contestaţia;
 recursul.

Codul de procedură penală

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat simultan cu Codul penal şi a avut ca model
Codul de instrucţie criminală francez adoptat în anul 1808.
Codul de procedură penală este structurat astfel:
 Dispoziţii preliminare;
 Cartea I – Despre politiţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infracţiunilor;
 Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa instanţelor penale: judecătorii,
tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de Casaţie.
Potrivit Codului de procedură penală, acţiunea reprezenta posibilitatea de a recurge la
autoritatea judecătorească pentru a obţine recunoaşterea unui drept violat şi asigurarea
restabilirii lui prin mijloace legale.
Codul făcea distinţie între acţiunea publică şi cea privată.
Acţiunea penală era încredinţată unui corp de magistraţi, denumit Minister Public. Stingerea
acţiunii penale se realiza prin hotărâre judecătorească, împăcarea părţilor şi prin prescripţie.
Erau subiecţi ai procesului penal:
 judecătorul;
 persoana împotriva căreia s-a pornit acţiunea penală;
 Ministerul Public;
 partea civilă;
 partea responsabilă civilmente.
Procesul penal cuprindea trei faze:
 faza premergătoare judecăţii - descoperirea, urmărirea şi instrucţia;
 faza judecăţii;
 faza executării hotărârii - în caz de condamnare.
Descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară care strângeau
probele referitoare la infracţiunile săvârşite de autori şi înaintau dosarele procurorilor, care se
ocupau de procedura urmăririi infractorului. În unele cauze mai complicate, procurorii înaintau
dosarele judecătorilor de instrucţie, care procedau la o anchetă numită instrucţie. Instrucţia
preparatorie avea un caracter secret: ea se desfăşura în cabinetul judecătorului şi în absenţa
inculpatului, care nu avea calitatea de a asista la depoziţia martorilor. După încheierea
instrucţiunii, judecătorul elabora o ordonanţă definitivă, iar procurorul sesiza instanţa de
judecată.
Codul de procedură penală prevedea ca instanţe de judecată:
 judecătoriile de plasă;
 tribunalele de judeţ;
 curţile cu juri;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care aveau
în administrare plăşile respective.
Delictele erau de competenţa tribunalelor, iar crimele erau de competenţa Curţilor cu juri,
formate dintr-un complet de judecători şi un juriu compus din cetăţeni care erau chemaţi să
răspundă prin “da” sau “nu” la două întrebări: dacă persoana era sau nu vinovată şi dacă merita
circumstanţe atenuante. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, judecătorii făceau
încadrarea faptei în textul de lege corespunzător şi stabileau pedeapsa.
Potrivit codului de procedură penală, procedura dezbaterilor în faţa tribunalelor era:
 publică;
 orală;
 contradictorie.
Potrivit Codului, sentinţele tribunalului puteau fi:
 de condamnare;
 de achitare;
 de absolvire;
 de incompetenţă.
Împotriva sentinţelor tribunalului, partea condamnată în lipsă sau nemulţumită de soluţie avea
dreptul de opoziţiune sau de apel. Tribunalele reprezentau, în ordine ierarhică, a doua instanţă
penală cărora părţile li se puteau adresa în recurs. Dacă motivele de recurs erau considerate
întemeiate, tribunalul casa cartea de judecată, iar cauza era judecată din nou, în fond. Împotriva
sentinţei tribunalului se puteau declara opoziţiunea şi apelul adresat Curţii de Apel.
Cele mai grave infracţiuni (crimele şi delictele politice şi de presă) erau judecate la Curtea cu
juraţi. În faţa Curţilor cu juraţi, procedura dezbaterilor era:
 publică;
 orală;
 continuă;
 fără întrerupere.
Împotriva deciziilor acestei curţi singura cale de atac era cea a recursului în casaţie (recursul în
interesul legii, recursul în anulare şi recursul util sau în interesul părţilor), cale extraordinară de
atac, aflată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea pronunţa decizii de:
 respingere;
 de casare - puteau fi cu trimitere, fără trimitere, fără trimitere dar cu evocarea fondului.

Reforma agrară

Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Cuza, cea mai mare însemnătate a avut-o
reforma agrară, înfăptuită prin legea promulgată la 14 august 1864.
Potrivit Legii rurale “sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii
lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”.
Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată
în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le aveau în stăpânire. Proprietarii de pământ s-au
împărţit astfel în trei categorii:
 fruntaşi;
 mijlocaşi;
 pălmaşi.
Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. Prin această lege s-a desfiinţat şi
regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de
15 ani, prin sume repartizate anual. După adoptarea Legii rurale, aproximativ 2/3 din
pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor.

Reforma electorală

Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere. Totodată, Legea electorală prevedea ca
alegătorii să fie ori primari, ori direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care
plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de lei
în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a
inclusiv.
Erau alegători primari cei care plăteau un anumit impozit. Cincizeci de alegători primari numeau
un alegător direct. Puteau fi alegători direcţi cei care aveau un venit anual de minim 100 de
galbeni, preoţii, conducătorii unor instituţii şi cei cu studii superioare. Alegătorii din ambele
categorii trebuiau să aibă cel puţin 25 de ani.
Dreptul de a fi ales aparţinea cetăţenilor romani de peste 30 de ani, cu un venit de 200 de
galbeni.
Prin noua lege electorală s-a lărgit semnificativ dreptul de vot, prin înlăturarea privilegiilor
comerciale ale moşierilor, permiţând accesul larg al burgheziei.

Statul şi dreptul României între 1866-1918

Forma de guvernământ în perioada 1866-1918 a fost cea a monarhiei constituţionale în cadrul

acesteia, locul central în viaţa de stat fiind deţinut de către Domn (ulterior devenit rege), Guvern
şi Parlament.
Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic. Rotativa
guvernamentală s-a inaugurat în 1895 şi a constat în alternanţa la guvernare a conservatorilor şi
liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept burghez ce a
consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ca fiind sacră şi inviolabilă, oferindu-i în
acest sens, toate garanţiile.
Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în epoca lui
Cuza.
În această etapă, izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul doctrina şi jurisprudenţa.

Dreptul constituţional

În România, între anii 1859 şi 1918, au avut aplicabilitate următoarele acte constituţionale:
 Convenţia de la Paris din 7 august 1858;
 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864;
 Constituţia din 1866, modificată de mai multe ori.
Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 a avut ca model Constituţia belgiană din anul 1831
cuprinzând totodată şi elemente specifice României. Constituţia la care facem referire era
alcătuită din 8 titluri, fiecare dintre le fiind împărţite în capitole şi secţiuni:
1. Teritoriul României şi titlul statului;
2. Drepturile românilor;
3. Puterile statului;
4. Finanţe;
5. Puterea armată;
6. Dispoziţii generale;
7. Revizuirea Constituţiei;
8. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Constituţia din 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, până în anul 1923 prevederile sale fiind
concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare.

Organele centrale ale statului

Inovaţiile Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea bicamerală a

Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal,
egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost: Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatoare.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului.
Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era format din
Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării Deputaţilor şi
Senatului. Reglementările privind compunerea şi alegerea membrilor Parlamentului erau
prevăzute în Constituţie şi în legea electorală, modificată în 1864.
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, dar şi dreptul de a
sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin decrete, dar putea
să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de veto absolut.
Potrivit Constituţiei din 1866, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere,
interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Funcţia principală a Reprezentanţei era
legiferarea care consta în dezbaterea şi aprobarea legilor. Adunarea Deputaţilor avea şi o
atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Convenţia de la Paris a prevăzut, în art.3, între organele investite cu „puterile publice”, şi
Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau
muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau care să fi
fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Puterea executivă era încredinţată, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală din
anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat) care o exercita prin organele
administrative.
Domnitorul era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau limitativ
prevăzute de textele constituţionale şi care se bucura de privilegiul irevocabilităţii, al
inamovibilităţii şi neresponsabilităţii.
Pentru caz de vacanţă a tronului, Constituţia a reglementat locotenenţa domnească şi regenţa,
instituită atunci cand succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea de a
domni din diferite motive, în special boală.
În conformitate cu prevederile constituţionale, activitatea executivă era exercitată de către domn
prin intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un număr de miniştri aflaţi sub
preşedinţia primului ministru. Miniştrii erau titulari ai departamentelor (ministerelor), care nu
luau naştere decât prin lege.
Potrivit Constituţiei din 1866, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care deţinea
majoritatea parlamentară, regulă adesea încălcată. Miniştrii erau numiţi şi puteau fi revocaţi de
către domn şi răspundeau în faţa domnului pentru activitatea lor. Atât domnul, cât şi fiecare
dintre cele două adunări, avea dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în faţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.
Puterea judecătorească revenea instanţelor judecătoreşti, dar toate hotărârile acestora se
executau în numele domnitorului, care avea drept de amnistie şi de graţiere.
Potrivit prevederilor art 36 Titlul III din Constituţia din 1866, activitatea judecătorească era
exercitată de curţi şi tribunale. De asemenea, potrivit art. 104, alin. 3 din aceeaşi Constitţie, pe
întregul teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti prevăzute de Constituţia din 1866 erau:
 judecătoriile de plasă;
 tribunalele judeţene;
 curţile de apel;
 curţile cu juri, în materie criminală;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Participau la activitatea judecătorească şi alte organe, precum Ministerul Public sau Parchetul.
Sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere.

Dreptul administrativ

Organizarea judeţelor şi a comunelor a rămas, în mare, cea reglementată şi fixată în anul 1864.
În fiecare judeţ funcţiona, un prefect, ca organ executiv, numit prin decret regal, la propunerea
Ministerului de Interne.
Comunele erau conduse de către primar, ca organ executiv, împreună cu ajutorul de primar şi o
serie de funcţionari, şi de către consiliile comunale care aveau rol deliberativ local.
Organele centrale ale administraţiei de stat erau Regele şi Guvernul. Totalitatea ministerelor
formau Guvernul, pus sub preşedinţia unui prim-ministru.

Dreptul civil

În perioada 1866-1918, normele de drept civil au avut la bază Codul civil român adoptat în 1864.
În materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea
întreprinderilor industriale, dintre legile speciale, adoptate în acest sens, merită menţionate cele
din anii 1887 şi 1912 cu privire la încurajarea industriei naţionale.
Aşadar, în anul 1887 a fost adoptată o primă lege de încurajare a industriei naţionale care
prevedea condiţiile necesare pentru crearea unei întreprinderi precum şi avantajele de care
beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi industriale. Această lege introduce o formă specială a
dreptului de proprietate şi anume, dreptul de proprietate industrială.
Au fost elaborate noi reglementări şi în domeniul proprietăţii miniere. Astfel, prin Legea din anul
1895 s-a admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind
proprietarul substanţelor miniere (exceptie făceau cele din cariere) pe care le putea şi
concesiona.
În scopul apărării mărcilor de fabricaţie şi comerţ s-a adoptat Legea din anul 1879, iar pentru
apărarea proprietăţii intelectuale, în anul 1906, a fost adoptată Legea asupra brevetelor de
invenţie.
În această perioadă s-a fărâmiţat proprietatea funciară a ţăranilor, Codul civil prevăzând
împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din anul
1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil român din 1864.
Contractele dintre proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea
unei suprafeţe de teren în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului.
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă, Legea nr. 31/1894
prevăzând impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare atrăgea nulitatea căsătoriei sau o
făcea atacabilă.

Dreptul penal

În materie penală, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au
adăugat o serie de legi speciale.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută la 17 februarie
1874, atunci când 18 crime au fost transformate în delicte.
Au fost adoptate legi penale speciale şi în legătură cu starea de război.

Dreptul procesual

Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de
referinţă, adoptandu-se însă şi legi noi prin care s-au introdus unele proceduri speciale.
În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din anul 1865, s-au
introdus modificări substanţiale vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor, modificări
de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a litigiilor etc.
Cele mai importante modificări suferite de Codul de procedură penală până la izbucnirea
primului război mondial au fost:
a) Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care inculpatul a primit,
printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el
„conformandu-se regulilor inchisorii”;
b) Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor
delicte (1913) cunoscută şi sub denumirea de Legea micului parchet –era caracterizată prin
pronunţarea unei hotărâri, chiar în aceeaşi zi pentru cei prinşi în flagrant delict.
Potrivit prevederilor Legii pentru organizarea judecătorească din anul 1909, instanţele de
judecată erau:
 judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
 tribunalele de judeţ;
 curţile de apel;
 curţile de juraţi;
 Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

Dreptul muncii

Prin Constituţia din anul 1866 s-a reglementat dreptul de asociere în organizaţii profesionale,
urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare, legi care însă s-au lăsat
mult timp aşteptate. Încălcând dispoziţiile constituţionale, guvernanţii au adoptat Legea
meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 care prevedea obligativitatea muncitorilor şi patronilor
de aceeaşi meserie de a se grupa şi a constitui împreună o corporaţie, sub lozinca „comunităţii
de interese”.
Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice (Legea Orleanu) adoptată în anul 1909 a interzis
funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum şi tuturor celor
cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, să facă parte din
vreo asociaţie profesională.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost Legea pentru
organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria insalubră (1875) şi
Legea sanitară (1885), ultimele două referinduse şi la reglementarea muncii minorilor în sensul
neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Regulamentul industriei insalubre din anul 1894 a stabilit
că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la şantiere, munca
zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura decât cel târziu până la orele 8.30
p.m.
Legea din 6 martie 1897 a reglementat repausul duminical la o jumătate de zi, de la orele 12
către seară pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12 pentru lucrătorii şi
ucenicii din mediul rural. Mai apoi, Legea repaosului duminical din anul 1910 a reglementat într-
o manieră amănunţită acest aspect.
Legea din 1906 a interzis expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar Legea contra
sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice (Legea Orleanu) din 1909 a interzis funcţionarilor, meseriaşilor şi
muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic,
industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată asigurarea unui serviciu
public de natura celor de mai sus să utilizeze dreptul la grevă, prevăzându-se şi pedepse aspre în
cazul nerespectării acestei dispoziţii.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912 a fost cea
care a reglementat pentru prima oară contractul de ucenicie.

Dreptul comercial

Cod comercial român adoptat în anul 1887 cuprindea patru cărţi:

 Cartea I – Despre comerţ în general;
 Cartea a II-a – Despre comerţul maritim şi despre navigaţii;
 Cartea a III-a – Despre faliment;
 Cartea a IV-a – Despre acţiunile comerciale şi durata lor.
Codului comercial, clasifică principalele acte de comerţ în următoarele categorii:
 cumpărări de produse şi mărfuri în scopul revânzării;
 operaţii asupra muncii; cooperaţii bazate pe ideea de credit, în special cele de bancă;
 depozite;
 operaţii asupra riscului;
 acte de comerţ bazate pe ideea de navigaţie.
Erau consideraţi comercianţi potrivit Codului comercial român cei ce făceau acte de comerţ în
nume propriu şi societăţile comerciale. Aşadar, pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de
comerciant trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să facă acte de comerţ,
 să le facă în nume propriu;
 să aibă comerţul ca o profesiune obişnuită.
Codul comercial din 1887 a reglementat, de asemenea, contractul de vânzare comercială, contul
curent, mandatul comercial şi comisionul, contractul de transport terestru, contractul de
asigurare.
Legea nr. 15/28 iunie 1906 a reglementat contractul de gaj comercial.
După războiul de independenţă din 1877 a apărut şi în ţara noastră comerţul de bursă.
Codul comercial a reglementat instituţia falimentului ca o măsură de apărare a creditului
comercial.

Transilvania, Basarabia, şi Bucovina: 1861-1918

Organizarea de stat

În Transilvania, aflată sub stăpânire străină, au avut competenţă ca organe centrale, atât
organele comune monarhiei dualiste, cât şi organele regatului ungar. Imperiul austro-ungar avea
ca organe centrale comune: împăratul, Parlamentul comun şi ministerele comune. Regele,
Parlamentul şi Guvernul reprezentau organele centrale ale regatului ungar. Regele Ungariei care
era şi împăratul Austriei, avea iniţiativă legislativă, drept de veto absolut asupra legilor votate de
Parlamentul de la Budapesta, dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare, dreptul
de a dizolva Camera deputaţilor şi de a convoca o nouă cameră în 3 luni de zile.
Au fost organele proprii de conducere a Transilvaniei, subordonate celor imperiale:
 Cancelaria aulică;
 Dieta Transilvaniei instituită în iulie 1863 la Sibiu; chiar dacă se baza pe principiul reprezentării
proporţionale a naţiunii romane şi a naţionalităţilor conlocuitoare, compunerea acesteia nu a
respectat fidel proporţia pe care o reprezenta naţiunea română în totalul locuitorilor
Transilvaniei; împăratul a desfiinţat Dieta de la Sibiu prin rescriptul imperial din 1 septembrie
1865, înlocuind-o cu o nouă Dietă a Ardealului la Cluj (19 noiembrie 1865), fapt ce a avut ca efect
eliminarea oricărei urme de autonomie a Transilvaniei;
 Cancelaria Transilvaniei.
În urma elaborării patentei imperiale din 26 februarie 1861, organele de conducere ale Bucovinei
erau:
 Dieta ducatului – era alcătuită din 29 de membri aleşi, plus episcopul Bucovinei ca membru de
drept; 10 dintre ei erau mari proprietari, 7 erau târgoveţi, industriaşi şi negustori şi 12 erau
reprezentanţi ai ţărănimii, care deţinea puterea legislativă. La constituirea Dietei, membrii
acesteia alegeau un comitet al ţării, alcătuit din 4 membri şi un preşedinte;
 Căpitanul ţării – era, în fapt, preşedintele Dietei şi preşedintele comitetului ţării, ales de
adunare; îşi exercita prerogativele numai după ce era confirmat de către împăratul de la Viena;
împreună cu comitetul ţării, reprezenta puterea autonomă a Bucovinei;
 Guvernatorul – numit şi preşedintele ţării, era reprezentantul Vienei în Ducatul Bucovinei; de
asemenea, avea în subordine administraţiile judeţelor;
 Deputaţi în Parlamentul de la Viena – luptau pentru drepturile locuitorilor Ducatului, apărarea
limbii române şi a bisericii ortodoxe.
Votul univesal, direct şi secret, care a făcut ca Bucovina să aibă 14 mandate în Parlamentul de la
Viena, iar dreptul de vot a fost acordat tuturor bărbaţilor care împlineau 24 de ani a fost introdus
prin reforma electorală a Imperiului austriac din anul 1907.
Basarabia s-a aflat sub dominaţia Imperiului rus în perioada 1860-1918. Ţarul Alexandru al II-lea
a introdus în anul 1864 autonomia comunală, judeţeană şi provincială, potrivit căreia fiecare
oraş, judeţ şi gubernie a obţinut dreptul de a alege consilii comunale, judeţene şi provinciale,
compuse din nobili, târgoveţi şi ţărani.
În anul 1871, Basarabia a pierdut calitatea de oblastie sau provincie privilegiată, devenind o
simplă gubernie a Imperiului rus, urmând să fie condusă după zacoanele ruseşti.
Sfatul Ţării a proclamat Basarabia ca republică democratică-federativă-moldovenească la 21
noiembrie 1917. Puterea executivă a fost încredinţată Consiliului Directorilor.
Parlamentul basarabean a declarat independenţa Republicii Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918.
Puterea executivă a revenit Consiliului de Miniştri. Sfatul Ţării, întrunit la 27 martie 1918, a dat
prima hotărâre de unire cu patria-mumă.

Organizarea administrativ-teritorială

Trecerea efectivă la reorganizarea teritorial-administrativă a Transilvaniei a avut loc în aprilie

1861, revenindu-se astfel la: comitate, districte, scaune, oraşe libere regesti, localităţi privilegiate
şi comune.
Transilvania a fost împărţită în comitate şi comune după 1867. Erau organe de conducere ale
comitatelor: prefectul, congregaţia sau comitetul comitatului, comisia permanentă, comitetul
administrativ, organele administrative.
Bucovina a fost încorporată Austriei sub numele de Ducatul Bucovinei; era împărţită în districte
şi căpitănate, iar acestea din urmă erau, de asemenea, împărţite în comune.
Autorităţile ruseşti au împărţit Basarabia în zemstve, de asemenea împărţite în comune;
asocierea mai multor comune forma plasa.

Organizarea judecătorească

În Transilvania, în perioada dualismului (1867-1918), instanţele de judecată obişnuite au fost:

judecătoriile de plasă, tribunalele de comitat, tablele judecătoreşti şi Curia. Un rol important în
desfăşurarea justiţiei revenea procurorilor de pe lângă aceste instituţii.
În Bucovina, puterea judecătorească era separată de cea administrativă. În fiecare căpitănat era
creată câte o judecătorie districtuală, instanţa judecătorească superioară fiind tribunalul sau
judecătoria ţării de la Cernăuţi. În septembrie 1886 s-a înfiinţat al doilea tribunal la Suceava.
Suprema instanţă judecătorească a fost pentru Bucovina, Curtea de Casaţie de la Viena.
Puterea judecătorească a fost reglementată în Basarabia în anul 1869 fiind înfiinţate o serie de
instituţii: postul de judecător de pace, curtea cu juri, instituţia superioară de casaţie (Senatul) şi
instituţia avocaturii. Judecătoriile de pace au fost suprimate în anul 1889, locul lor fiind luat de
instituţia „zemski-nacialnicilor” cu atribuţii administrative şi judecătoreşti. Această măsură era
menită să asigure dominaţia populaţiei ruse.
În Dobrogea, Legea din 30 martie – 11 aprilie 1886 a fost cea prin care s-a realizat organizarea
judecătorească introducându-se juriul şi înfiinţându-se curţile cu juraţi.

Dreptul civil

Codul civil austriac din anul 1811 proclama, formal, egalitatea în faţa legii, deoarece stabilea
situaţii privilegiate pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice în materie de
prescripţie şi uzucapiune. În ceea ce priveşte capacitatea juridică, Codul distingea următoarele
etape:
 copilăria - până la 7 ani;
 impubertatea - 7-14 ani;
 minoratul - 14-24 ani;
 majoratul - după împlinirea vârstei de 24 de ani.
Aceste prevederi au fost modificate prin Legea matrimonială din anul 1894, al cărei text stipula o
totală incapacitate până la vârsta de 12 ani, după această vârstă minorul dobândând o capacitate
restrânsă, în virtutea căreia putea încheia acte care să-i aducă un avantaj, fără însă a se obliga.
Căsătoria era un act exclusiv şi obligatoriu civil; era precedată de logodnă care însă nu obliga la
căsătorie. Legea matrimonială din 1894 prevedea că, în cazul în care logodna era desfăcută fără
motive întemeiate, cel vinovat era obligat la plata unor despăgubiri până la recuperarea
cheltuielilor făcute în vederea căsătoriei şi la restituirea darurilor de nuntă.
Codul civil austriac din 1811 prevedea două tipuri de proprietate:
 proprietatea deplină (de tip burghez) – conferea proprietarului deplin dreptul de a dispune
după bunul său plac de substanţa şi foloasele lucrului şi de a îndepărta de la acestea pe oricare
alte persoane;
 proprietatea nedeplină (de tip feudal) – se caracteriza prin existenţa a doi proprietari, cel
suprem şi cel subordonat, niciunul dintre ei neavând dreptul de a întreprinde ceva ce ar fi putut
aduce atingere drepturilor celuilalt.
Izvoarele obligaţiilor erau clasificate potrivit Codului civil austriac în: legea, contractul, paguba
suferită. Doctrina maghiară distingea între actele juridice (contractul şi actele unilaterale), ţinuta
ilicită şi alte fapte sau circumstanţe, incluzând aici şi legea.
Potrivit codului civil austriac erau elemente constitutive ale contractului:
 capacitatea persoanelor;
 consimţământul;
 posibilitatea prestaţiei.
Codul civil austriac din 1811 reglementa o situaţie necunoscută în legislaţia maghiară sau
română a acelor timpuri – lăsămantul care reprezenta situaţia juridică de provizorat a bunurilor
din momentul morţii proprietarului şi până la acceptarea sau nu a succesiunii. Lăsământul era
reprezentat de curator care exercita, în această perioadă, toate drepturile pe are le-ar fi exercitat
moştenitorii. Toate actele juridice încheiate în timpul lăsământului obligau pe moştenitori,
acceptarea moştenirii având efecte retroactive.
Succesiunea legală era fondată pe sistemul parentelelor. O parentelă cuprindea acele persoane
care descindeau din aceeaşi părinţi, inclusiv părinţii; au existat 6 asemenea parentele, cea mai
apropiată excluzându-le pe celelalte. În cadrul parentelelor se aplica principiul reprezentării.
Copiii legitimaţi şi putativi aveau aceleaşi drepturi ca şi copiii legitimi. În situaţia în care soţul
supravieţuitor venea la moştenire în concurs cu descendenţii, i se atribuia o parte de copil iar
dacă nu existau moştenitori de nici un grad, ii revenea întreaga avere. În ceea ce priveşte
descendenţii şi colateralii, Codul făcea distincţie între averea moştenită, la care aveau dreptul
numai acele rude care aveau un ascendent comun cu defunctul şi averea dobândită care putea fi
moştenită atât de ascendenţi, cât şi de colaterali.
Codul civil austric prevedea două acte pe care se fonda în materia succesiunii testamentare:
 testamentul - actul de ultimă voinţă a defunctului, prin care s-a făcut numire de erezi;
 codicilul - actul în care au fost cuprinse alte dispoziţii, deci nu s-a făcut numire de erezi.
Testamentele se clasificau potrivit Codului civil austriac în:
 testamente private – erau scrise şi redactate în prezenţa martorilor, chemaţi să constate în
persoană că testatorul nu a fost înşelat sau indus în eroare, martorii trebuind să dovedească pe
act că testatorul a semnat documentul în prezenţa lor; dacă martorii nu ştiau carte, trebuia să li
se citească testamentul;
 testamente verbale – se cerea prezenţa unor martori care să cunoască limba testatorului,
testatorul trebuind să declare că tot ce a spus era testamentul lui;
 testamente publice –întocmite de notari sau judecătorii de ocol.

Dreptul comercial

Codul comercial din 1875 a stabilit în Transilvania, limitativ, în materia actelor sau faptelor de
comerţ, cinci acte de comerţ obiective şi fundamentale şi sapte acte de comerţ subiective şi
fundamentale.
În Transilvania, spre deosebire de Codul civil român, Codul de comerţ din 1875 nu cunoştea o
capacitate comercială distinctă de capacitatea generală de a lucra. Totodată, exista în Codul de
comerţ din 1875 o reglementare specială de evidenţă, denumită registrul firmelor, care în
România nu exista. Potrivit Codului de comerţ din 1875 dobânditorul unui fond de comerţ putea
să continue comerţul sub forma celui de la care îl dobândise.
Au existat diferenţe între cele două coduri comerciale şi în ceea ce priveşte materia registrelor
comerciale. În acest sens, Codul comercial român prevedea ţinerea obligatorie în limba romană
a trei feluri de registre, în timp ce Codul de comert din 1875 prevedea ţinerea oricărui fel de
registru în orice limbă.
În materia contractelor speciale, Codul comercial din 1875 a reglementat mult mai amănunţit
contractul de vânzare-cumpărare, dar nu a reglementat contractul de report, iar contractul de
cont curent a fost reglementat diferit faţă de Codul din 1887.

Dreptul penal

În perioada 1853-1880, în Transilvania s-a aplicat textul Codului penal austriac din anul 1852 şi
textul Codului penal maghiar din 1878, care a avut ca model codurile penale german, francez,
italian şi belgian.
În funcţie de natura pedepsei stabilite de lege, infracţiunile se clasificau în:
 crime;
 delicte;
 contravenţii.
Novela penală din anul 1908 a prevăzut, printre cauzele de imputabilitate:
 minoritatea;
 legitima apărare.
Până la vârsta de 12 ani răspunderea penală era exclusă total şi între 12 şi 18 ani angajarea
răspunderii era condiţionată de existenţa dezvoltării morale şi intelectuale. Începând cu vârsta
de 18 ani răspunderea penală devenea deplină. Exista însă şi o perioadă de tranziţie, cuprinsă
între 18 şi 20 de ani, în care infractorul nu putea fi condamnat la moarte sau la muncă silnică pe
viaţă. În acelaşi timp, minorii până la 15 ani nu puteau fi condamnaţi la închisoare corecţională
decât pentru fapte grave, iar bătrânilor li se aplica pedeapsa recluziunii în locul muncii silnice.
În Bucovina a avut aplicabilitate Codul penal din 27 mai 1852 care împărţea infracţiunile în crime,
delicte şi contravenţii; se admitea pedeapsa cu moartea şi nu se ţinea cont de personalitatea
infractorului, ci doar de raportul dintre faptă şi sancţiunea punitivă.
Sistemul penal aplicat în Basarabia era cuprins în următoarele trei acte normative: Codul
pedepselor criminale şi corecţionale din 15 august 1845, Codul penal din 22 martie 1903 şi
Statutul pedepselor din 20 noiembrie 1884.

Dreptul procesual civil

În materia competenţei, în Transilvania s-a aplicat principiul separării cauzelor penale de cele
civile.
Desfăşurarea procesului era împărţită în două etape: într-o primă etapă avea loc constituirea
procesului, reclamantul susţinându-şi oral acţiunea, iar paratul replica, se rezolvau excepţiile
prohibitive; în a doua etapă, dacă nu se reuşea încheierea unei tranzacţii, se realiza dezbaterea
în fond a pricinii şi se soluţiona procesul ca urmare a probelor administrate. Căile de atac
împotriva sentinţelor erau:
 apelul;
 recursul;
 revizuirea.
În Dobrogea, procedura judiciară aplicată populaţiei musulmane era supusă regulamentului
pentru funcţionarea tribunalelor mahomedane şi procedurii de urmat înaintea acestora.

Dreptul procesual penal

Dreptul procesual penal s-a bazat în Transilvania, până în anul 1896, pe Codul de procedură
penală austriac din 1853. Începând cu anul 1896 dreptul procesual penal transilvănean s-a bazat
pe Legea XXXIII, modificată de mai multe ori, iar din 1914 pe Novela procedurii penale (Legea
XIII).
Procesul penal se fundamenta în Transilvania pe principiul acuzării: „Instanţele judecătoreşti în
cauze penale pot proceda numai în baza legii, dacă există acuzare...”, acuzarea fiind de
competenţa Ministerului Public. Parchetul dispunea efectuarea de cercetări de către poliţia
judiciară, sub îndrumarea şi supravegherea sa. În Transilvania, spre deosebire de sistemul de
drept românesc în care acţiunea penală odată pusă în mişcare era irevocabilă, procurorul putea
să revoce acuzarea până în ultimul moment al procesului, iar, dacă persoana lezată nu prelua
acuzarea, instanţa nu putea judeca, stingând procesul printr-o încheiere. În situaţia în care
parchetul refuza să susţină acuzarea, victima avea posibilitatea să preia reprezentarea acuzării,
devenind acuzator privat subsidiar. Instrucţia era obligatorie în cazul în care acuzarea era
reprezentată de un acuzator privat. Acuzarea privată putea fi principală sau subsidiară.
Inculpatul putea ridica excepţii la actul de acuzare, asupra acestora pronunţandu-se Camera de
acuzare în Camera de consiliu.
În Transilvania, spre deosebire de dreptul procesual penal din România, judecătorul de instrucţie
realiza numai instrucţia, nu dădea şi hotărârea asupra ei.
Recursul se putea declara fie la instanţa care judeca pricina, fie la instanţa de recurs, verbal sau
scris sub formă de memoriu.
În Transilvania, până la Decretul nr. 1 al Consiliului Dirigent, infracţiunile politice şi de presă se
judecau de către curţile cu juri, decretul respectiv trecându-le în competenţa instanţelor ordinare
- tribunale şi curţi de apel. Crimele, delictele politice şi cele de presă au revenit în competenţa
curţilor cu juri începând cu anul 1925.