CURS V SISTEMUL DE DREPT ROMANO-GERMANIC

 V.1.Sistemul juridic francez

 Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade:

 Prima perioadă se numeşte „ancien droit” şi se întinde de la origini până la 17 iunie
1789, când s-a format adunarea constituantă.
 A doua perioadă, cea a revoluţiei franceze este cunoscută sub numele de dreptul
intermediar şi durează până la începutul perioadei codificărilor napoleoniene.
 A treia perioadă este cea începută în timpul imperiului şi care continuă şi până
astăzi.
 Prin „ancien droit”, vechiul drept se înţeleg numeroasele cutume aflate în vigoare
pe întreg teritoriul Franţei de astăzi. Acest teritoriu era împărţit de o linie de
demarcaţie bine stabilită.
 Partea de nord-est a Franţei reprezenta acea „pays de droit ecrit”, în care
predominau instituţiile dreptului roman, în timp ce jumătatea de sud-vest era ţara
dreptului nescris, a cutumei.
 Cutume importante cum erau cele din Auvergne sau Flandra recunoşteau
expres dreptului roman caracterul de drept comun.

 Au apărut mari culegeri de cutume numite cutumiere, dintre care amintim

„Marele cutumier al Normandei” din secolul XII sau „foarte vechea
cutumă din Bretania “ din secolul XIV. În anul 1454 regele Charles al VII-
lea a emis ordonanţa din Montil-les Tours, prin care a stabilit obligaţia
redactării cutumelor.

 Cutuma din Paris considerată ca fiind cel mai bine redactată cuprindea
362 de art., iar cea din Orleans avea 492 de art.
 În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declaraţiile, scrisorile
patente cunoscute sub numele de ordonanţe, acte normative şi care-şi găseau
aplicarea pe întreg regatul.
 Astfel trebuie menţionată Ordonanţă asupra comerţului de la Versailles din 1673,
care a reprezentat nucleul codului de comerţ din 1807 sau Ordonanţa asupra
marinei din 1861.

 Revoluţia franceză a furnizat substanţa profundelor transformări legislative

petrecute în perioada aşa-numitului „drept intermediar”.
 Sensul numeroaselor legi adoptate după 17 iunie 1789, dată la care Statele
generale s-au transformat în Adunarea Constituantă a constat în sfărmarea
mecanismului statului feudal şi în crearea unui mecanism propriu celui modern.
 Actul cel mai important sub raportul dreptului privat, votat de Adunarea
Constituantă a fost abolirea regimului feudal şi instaurarea relaţiilor de
proprietate proprii economiei de piaţă care au format obiectul unor
decrete adoptate în anii 1789 şi 1790.
 Alte decrete din aceeaşi perioadă eliminau vestigiile dreptului canonic,
autorizând împrumutul cu dobândă, suprimând inegalitatea dintre
moştenitori, dând dreptul la părţi egale din succesiunea tuturor
moştenitorilor de grad egal sau stabilind reprezentarea în materie
succesorală în linie directă descendentă până la infinit.
 Prin legea din 1794 se atribuie copiilor născuţi din afara căsătoriei
aceleaşi drepturi succesorale ca şi copiilor născuţi din căsătorie, cu
excepţia copiilor adulterini care nu moşteneau decât o treime din ceea ce
ar fi moştenit dacă ar fi fost legitimi.
 Un decret din 1795 stabilea un amplu regim ipotecar, organizând
publicitatea ipotecară şi reglementând ipoteca.
 Declaraţia drepturilor omului

 La 26 august 1789, Adunarea naţională constituantă a Franţei

adopta textul Declaraţiei universale a drepturilor omului.
 Format dintr-un preambul şi 17 articole, textul se inspiră din
preambulul Declaraţiei de independenţă americane din 1776.
 În primul articol al Declaraţiei se stipulează “Oamenii se nasc şi
rămân liberi în drepturi”.
 Este proclamată libertatea de gândire şi de opinie permite
existenţa partidelor şi a presei, iar toleranţa religioasă le promite
evreilor şi protestanţilor cu totul altceva decât clandestinitatea.
 Elaborarea proiectului noului cod civil a început în timpul Consulatului
fiind încredinţată unei comisii, numită prin Hotărârea din 24 Thermidor
anul VIII-lea al revoluţiei. Comisia a fost supravegheată de Napoleon.
 Elaborarea proiectului nu a durat decât patru luni. Proiectul a fost trimis
spre observaţii şi tribunalelor şi apoi supus discuţiei Consiliului de Stat.

 Înlăturând vestigiile feudale din regimul proprietăţii mobiliare şi

imobiliare, din raporturile succesorale, noul cod promova principiile de
libertate, egalitate şi fraternitate proclamate de revoluţia franceză.
 În privinţa proprietăţii codul consacră abolirea regimului feudal şi
libera circulaţie a pământurilor.
 Codul se bazează pe proprietatea privată şi pe principiile
consensualismului.
 Dreptului de proprietate îi sunt consacrate 1766 de art. faţă de 500 câte sunt
consacrate persoanei.

 În materie succesorală, codul cuprinde o serie de dispoziţii care înseamnă o

anumită întoarcere faţă de principiile revoluţionare.
 Astfel codul restabileşte voinţa şefului de familiei care redobândeşte într-o
măsură considerabilă dreptul de a dispune mortis causa de bunurile sale,
păstrându-se însă instituţia rezervei succesorale, care limita dreptul de
dispoziţie.

 În reglementarea relaţiilor de familie, codul ocrotea familia legitimă, lipsind de

drepturi copiii născuţi în afara căsătoriei. A reintrodus consimţământul părinţilor
la căsătoria copiilor până la 25 ani pentru băieţi şi 21 de ani pentru fete.
 Femeia căsătorită era incapabilă din punct de vedre juridic, având nevoie de
autorizarea soţului pentru a săvârşi anumite acte juridice.
 Anul 1864 reprezintă o mare dată în istoria legislaţiei civile din Franţa, marcând începutul
unei ere de revizuire radicală a dreptului civil. În mai puţin de 15 ani dreptul civil francez a
fost fundamental renovat

 Pregătirea codului comercial a început în anul 1801 şi a fost încredinţată unei comisii formată
din 6 specialişti. Codul este împărţit în patru cărţi.
 Cea dintâi intitulată “ Despre comerţ în general”, cuprinde în afara dispoziţiilor referitoare la
comercianţi, anumite materii speciale: societăţi, burse, agenţi de schimb, comisionari, biletul
la ordin.
 Cea de-a doua carte priveşte în întregime dreptul maritim, cea de-a treia cuprinde
reglementarea falimentului bancar şi a bancrutei, iar cea de-a patra se referă la jurisdicţia
comercială.

 Pregătirea codului de procedură civilă a durat aproape un an, comisia de redactare având ca
model o ordonanţă regală din 1667. Codul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1807. Prin aceste
trei coduri sistemul juridic de drept privat francez se găseşte conturat în liniile sale definitorii.
 Legea franceză a fost introdusă prin forţa armelor în Belgia, Marele ducat al Luxemburgului, o
parte din Elveţia, din Germania şi în Italia.
 Franţa este republică prezidenţială, conform Constituţiei adoptată prin
referendum la 29 septembrie 1958, amendată ultima oară în 2003. Puterea
legislativă este exercitată de Parlament, format din Senat şi Adunarea
Naţională.
 Revoluţia franceză din 14 iulie 1789, cucerirea Bastiliei culminează cu
proclamarea în 1792 a primei Republici franceze. După lovitura de stat din
1799, Napoleon Bonaparte instaurează un regim autoritar sub forma
Consulatului, iar din 1804 sub forma imperiului.
 În urma Revoluţiei din februarie 1848 este proclamată a doua Republică
până în 1852, când Ludovic Napoleon se proclamă împărat (1852-1870). A
III-a republică 1870-1940.
 Constituţia din octombrie 1946 proclamă cea de-a IV republică şi transformă
imperiul colonial în Uniunea Franceză. În 1958 gen. de Gaulle procalmă cea
de-a V-a Republică.
 Ca una dintre primele republici ale Europei moderne, puterea este împărţită
între Preşedintele ţări, Guvern şi Adunarea Naţională de la Paris.
 Senatul are 321 de membri, dintre care 296 reprezintă Franţa
metropolitană, 13 teritorii de peste mări şi 12 francezii din străinătate.
Senatorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani, de un colegiu electoral
alcătuit din delegaţi ai Adunării Naţionale şi reprezentanţi ai Consiliilor
departamentale şi municipale. O treime din membri Senatului sunt realeşi
la o perioadă de 3 ani.
 Adunarea Naţională are o componenţă de 577 membri, aleşi prin vot
direct, pentru un mandat de 5 ani; 555 din Franţa şi 22 din teritoriile de
peste mări;

 Puterea executivă este exercitată de preşedinte, care numeşte Consiliul de

Miniştri, condus de un prim-ministru. Primul-ministru este numit de
către Preşedintele Republicii.
 Şeful statului: preşedintele este ales din 2002 prin vot direct, pentru cel
mult două mandate de 5 ani.
 Diviziuni administrative

 Autorităţi regionale
 Regiunile sunt teritorii libere administrate de Consilii alese. Pentru partea
metropolitană a Franţei acestea sunt în număr de 22, la care se adaugă patru
districte/departamente care se află în străinătate.
 Au statut de regiune: Martinique, Guadeloupe, Reunion Guyana.

 Sistemul guvernamental aplicat în Corsica are câteva particularităţi. In aceste

comunităţi din afara graniţelor ţării au fost constituite adunări deliberative şi
consilii regionale, ai căror membrii sunt aleşi prin vot universal pentru şase ani.
 Consiliul votează bugetul regional. Executivul este supervizat de Preşedintele
Consiliului Regional.
 Fiecare regiune are de asemenea un grup de consultanţă economică şi comitete
sociale formate din personalităţi în domeniile: social, muncă şi economic.
Prefectul regiunii reprezintă statul şi este împuternicit să desfăşoare acţiuni
legale pentru a proteja interesele acestuia din urmă.
 Autorităţile departamentale

 Spre deosebire de regiuni care au fost create recent, districtele există încă din
timpul Revoluţiei Franceze. În prezent există 96 districte, la care se adaugă alte
patru în străinătate şi comunităţile teritoriale din Mayotte şi St - Pierre et
Miquelon.
 Există şi entităţi teritoriale ca Adunarea aleasă şi Consiliul General. Consilierii
generali sunt aleşi pentru şase ani pe baza unui scrutin electoral cunoscut sub
numele de „district elections” organizat în cadrul fiecărui district.
 Scrutinul se desfăşoară la fiecare trei ani pentru jumătate din membrii
Consiliului General. In cadrul districtelor se realizează şi furnizează servicii
publice.
 Statul este reprezentat prin prefectul de district, care semnează contractele cu
departamentele executive, asigură fondurile pentru derularea unor acţiuni de
investiţii pentru dezvoltare şi facilitează contactele cu comunele în număr de
peste 36500.
 Organizarea modernă a sistemului judiciar francez trebuie căutată încă în
timpul Revoluţiei franceze. Justiţia vechiului regim francez se caracteriza
prin diversitatea şi multiplicitatea jurisdicţiilor.
 Cea mai importantă lege a acestei perioade istorice a fost Legea din 16 şi 24
august 1790, care a introdus câteva principii fundamentale ce guvernează şi
azi instituţiile judiciare, cum sunt principiul separaţiei puterilor, principiul
egalităţii în faţa justiţiei, principiul gratuităţii justiţiei şi principiul dublului
grad de jurisdicţie.

 Printr-o lege din 27 septembrie şi 1 decembrie 1790 a fost creat Tribunalul de

Casaţie, cu scopul de a realiza o operă de interpretare uniformă a dreptului.
 În timpul Consulatului a fost creat Consiliul de Stat şi tribunalele de apel.
Perioada următoare a fost marcată de apariţia Legii din 20 aprilie 1810, cu
privire la organizarea sistemului judiciar şi la administrarea justiţiei.
 Constituţia din anul 1958 a marcat un moment crucial în reorganizarea
sistemului judiciar şi a justiţiei franceze. Noile reforme au vizat nu numai
organizarea judiciară propriu-zisă, ci şi personalul judiciar.
 De asemenea, noile coduri de procedură penală şi civilă au intrat în
vigoare în 1959 şi respectiv în anul 1981 (Codul de procedură civilă a fost
adoptat în anul 1975, dar în forma actuală a intrat în vigoare doar 6 ani
mai târziu).
 Organizarea sistemului judiciar este statornicită în prezent în dispoziţiile
legii promulgate prin Decretul nr. 78-329 din 16 martie 1978 şi care
poartă denumirea de Codul organizării judiciare.
 Acest cod reglementează însă numai modul de organizare a jurisdicţiilor
ce aparţin ordinului judiciar.
 Codul tribunalelor administrative şi a curţilor administrative de apel a fost
promulgat prin decretul din 13 iulie 1973.
 Franţa este ţara care cunoaşte două sisteme de jurisdicţie: jurisdicţiile de
drept comun, realizate prin intermediul instanţelor judecătoreşti, în fruntea
cărora se află Curtea de Casaţie şi jurisdicţiile administrative, în frunte cu
Consiliul de Stat.

 Cele două jurisdicţii au o autonomie deplină şi se caracterizează prin lipsa

oricărui control reciproc, nici una dintre ele nefiind supraordonată
celeilalte.

 De aceea, în Franţa pentru rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă

se poate apela numai la un tribunal special organizat, compus pe baze
paritare din judecători de la cele două ordine de jurisdicţie - Curtea de
Casaţie şi Consiliul de Stat, care este Tribunalul de conflicte.
 Sistemul judiciar francez, ca orice alt sistem de organizare a instanţelor
judecătoreşti, este structurat într-o "formulă" piramidală, în vârful căruia se află
Curtea de Casaţie.

 În cadrul acestui sistem sunt organizate atât jurisdicţiile civile, comerciale şi

sociale, cât şi cele având un caracter penal.

 Astfel, sistemul francez se caracterizează şi prin existenţa unor instanţe

specializate.

 Toate acestea sunt instanţe de fond sau de prim grad.

 Al doilea grad de jurisdicţie se realizează în faţa curţilor de apel.

 Jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale

 Categoria jurisdicţiilor civile, comerciale şi sociale cuprinde:

 les tribunaux de grande instance (tribunalele de mare instanţă),
 les tribunaux d'instance (tribunalele de instanţă),
 les tribunaux de commerce (tribunalele comerciale),
 les conseils de prud'hommes (tribunalele de muncă),
 les tribunuax paritaires de baux ruraux (tribunalele paritare pentru
bunurile rurale sau tribunalele agricole) şi
 les juridictions en matiere de securile sociale (jurisdicţiile în materie de
securitate socială).
 Les tribunaux de grande instance

 Tribunalele de mare instanţă sunt instanţe de drept comun. Ele joacă în

cadrul sistemului judiciar francez rolul pe care în dreptul românesc îl
ocupă judecătoriile.
 În fiecare departament funcţionează, în prezent, cel puţin un tribunal de
mare instanţă. În total, există în Franţa metropoli­tană şi în ţările de
peste mări (departements d'outre-mer) 181 de tribunale de mare
instanţă.
 Ele sunt conduse de către un preşedinte şi alcătuite din cel puţin un
judecător, un judecător de instrucţie şi un procuror.
 Tribunalele de mare instanţă care au mai mult de cinci membri sunt
constituite în secţii specializate, care sunt conduse de către un prim-
vicepreşedinte.
 Tribunaux d'instance

 Tribunalele de instanţă sunt jurisdicţii pentru micile creanţe. Ele au fost

create sub influenţa exemplului olandez şi englez, precum şi a spiritului
revoluţionar de la sfârşitul secolului al XlX-lea.
 Competenţa materială a tribunalelor de instanţă este limitată la litigiile
privitoare la micile creanţe, cum sunt: acţiunile personale şi mobiliare până
la valoarea de 50.000 de franci (cea. 9.000 Euro).
 De asemenea, competenţa sa se extinde şi asupra unor acţiuni rurale, cum
sunt cele privitoare la graniţuire şi servituti. Un judecător al tribunalului de
instanţă îndeplineşte şi funcţiile unui judecător de tutelă. în această ultimă
calitate, judecătorul de tutelă prezidează şi consiliul de familie.
 Tribunaux de commerce

 Tribunalele comerciale sunt cele mai vechi jurisdicţii franceze. Instituţia a

fost introdusă în Franţa în secolul al XV-lea pentru a judeca neînţelegerile
privitoare la operaţii comerciale realizate cu prilejul diferitelor târguri. Ea a
fost în acea epocă doar o jurisdicţie temporară, ce funcţiona în perioada
târgurilor.
 Utilitatea acestor jurisdicţii a făcut ca printr-un edict al lui Carol al IX-lea
din anul 1563 să se înfiinţeze mai multe tribunale comerciale permanente în
câteva mari oraşe comerciale, ca Lyon, Toulouse şi Rouen. În Franţa există
în prezent un număr de 227 de tribunale comerciale, încadrate cu un număr
de peste 3.000 de judecători consulari.
 Particularitatea principală a tribunalelor de comerţ vizează modul lor de
alcătuire. Într-adevăr, în Franţa judecătorii consulari (comerciali) sunt aleşi,
iar nu numiţi, dintre comercianţii care întrunesc condiţiile impuse de lege.
 Alegerea judecătorilor se face în două trepte: în primul rând,
comercianţii industriaşii aleg delegaţii consulari, iar aceştia din urmă, cu
membrii jurisdicţiilor şi camereior de comerţ aleg, la rândul lor,
judecătorii comerciali.
 Judecătorii consulari sunt aleşi dintre persoanele înscrise pe listele
electorale de delegaţi, şi care au împlinit vârsta de 30 de ani, au
desfăşurat o activitate comercială timp de cel puţin 5 ani şi nu au făcut
obiectul unei proceduri de reorganizare sau de lichidare judiciară.

 Mandatul judecătorilor consulari este de 2 ani, dar acest mandat poate fi

reînnoit pe perioade de câte 4 ani.
 După expirarea a patru mandate, judecătorii nu sunt reefigibili, decât
după trecerea unui interval de timp de cei puţin un an.
 O altă particularitate importantă a tribunalelor comerciale rezidă şi în faptul
că judecătorii consulari nu sunt retribuiţi pentru activitatea desfăşurată,
împrejurare ce a generat şi acuzaţii grave împotriva acestora în legătură cu
lipsa lor de imparţialitate.

 Competenţa de atribuţiune a tribunalelor consulare este stabilită în

considerarea naturii litigiilor, fiind conformă cu însăşi scopul pentru care a
fost creată o atare jurisdicţie: soluţionarea diferendelor dintre comercianţi.

 Drept urmare, tribunalele de comerţ judecă litigiile privitoare la actele de

comerţ, contestaţiile dintre comercianţi sau asociaţii unei societăţi
comerciale, precum şi toate procedurile colective de redresare sau lichidare
judiciară care îi privesc pe comercianţi.
 Conseils des prud'hommes

 Tribunalele de muncă îşi au originea în Vechiul Regim, când exista la Lyon o

jurisdicţie paritară însărcinată să judece litigiile dintre fabricanţii de mătase şi
muncitorii lor.
 Această instanţă a fost suprimată în timpul Revoluţiei franceze. Dar numai după
câţiva ani de la desfiinţarea acestei jurisdicţii, Napoleon a primit, în timpul unei
treceri prin Lyon, o cerere de reînfiinţare a jurisdicţiei menţionate.
 După întoarcerea la Paris, sedus de ideea ce i s-a prezentat, Napoleon a promulgat
legea din 18 martie 1806 prin care s-a organizat un conseil de prud'homme la Lyon.
 Legea autoriza şi înfiinţarea de către guvern a altor asemenea tribunale. Aşa au luat
naştere tribunalele de muncă în Franţa, numărul lor crescând treptat, astfel încât, în
prezent, sunt 270 de asemenea instanţe.
 Tribunalele de muncă sunt instanţe de drept comun în materia litigiilor de muncă.
Rolul lor nu este numai acela de a soluţiona, cu putere de lucru judecat, litigiile
dintre angajatori şi angajaţi, ci şi de a încerca concilierea părţilor.
 Les Tribunaux paritaires des baux ruraux

 Tribunalele paritare pentru bunurile agricole au fost create pentru prima

dată printr-o Ordonanţă din 4 decembrie 1944.
 Aceste tribunale au fost înfiinţate în scopul de a soluţiona litigiile dintre
proprietarii de bunuri rurale, respectiv dintre arendaşi şi chiriaşi. în
prezent, există în Franţa 415 tribunale agricole.
 Potrivit legii, în circumscripţia fiecărui tribunal de instanţă
funcţionează cel puţin un tribunal agricol.
 Tribunalul este prezidat de către un judecător de la tribunalul de
instanţă şi este asistat de 4 membri: doi asesori reprezentând arendaşii
şi 2 asesori reprezentând chiriaşii.
 Les juridictions de securile sociale

 Jurisdicţiile de securitate socială sunt divizate în două categorii: o jurisdicţie

socială şi o jurisdicţie de ordin pur medical.
 Prima se realizează prin intermediul tribunalelor de securitate socială, care s-
au organizat în Franţa după adoptarea legii de securitate socială din 24
octombrie 1946.
 Tribunalele de securitate socială au o competenţă generală, în sensul că ele
soluţionează toate litigiile dintre organismele de securitate socială şi
beneficiarii acestora. Înainte de anul 1958, existau comisii de securitate
socială, ca organe de jurisdicţie de primă instanţă şi de apel. În prezent,
tribunalele de securitate socială reprezintă, în mod exclusiv, o jurisdicţie de
primă instanţă.
 Jurisdicţiile penale

 Jurisdicţiile penale în Franţa sunt şi ele de o mare diversitate, iar în cadrul

acestora trebuie să distingem, în primul rând, între jurisdicţiile de instrucţie
şi cele de judecată. În cadrul celor din urmă, distingem între jurisdicţiile de
drept comun şi jurisdicţiile de excepţie.

 Jurisdicţiile de instrucţie
 Instrucţia unei cauze penale implică determinarea probelor care pot conduce
la soluţionarea cauzei, stabilirea vinovăţiei, luarea măsurilor de arestare a
învinuitului sau inculpatului şi de continuare a procedurii prin sesizarea
instanţei competente.
 Activitatea de instrucţie nu este proprie procesului penal. Şi în materie
civilă, pronunţarea sentinţei implică cu necesitate o activitate prealabilă de
administrare a probelor şi de luare a altor măsuri pregătitoare.
 Dar în materie penală, activitatea de instruire a cauzei şi de judecată este
exercitată de organe diferite.
 În cadrul jurisdicţiilor de instrucţie (jurisdiction d'instruction) se distinge
între cele de drept comun şi cele de excepţie.
 Judecătorul de instrucţie este, în dreptul comun, un magistrat al tribunalului
de mare instanţă.

 Acesta este numit prin decret de Preşedintele Republicii.

 El este considerat uneori ca omul cel mai puternic din Franţa (l'homme le
plus puissant de France).
 Sesizarea judecătorului de instrucţie este obligatorie în cazul crimelor şi
facultativă în cazul delictelor.
 Judecătorul de instrucţie poate fi sesizat de ministerul public sau de victimă.
 Jurisdicţiile penale de judecată

 Legislaţia penală franceză face distincţie între contravenţii, delicte şi

crime, iar această diviziune tripartită se repercutează şi asupra
competenţei de soluţionare a cauzelor.
 Astfel, contravenţiile se judecă de către tribunalul de poliţie, delictele
de către tribunalul corecţional, iar crimele de către curtea cu juraţi.

 Toate aceste instanţe constituie jurisdicţii de drept comun în materie

penală.
 Ele sunt în acelaşi timp jurisdicţii de fond, adică de primă instanţă.
Vom examina pe scurt componenţa acestor instanţe şi competenţa lor:
 Tribunalul de poliţie (Tribunal de police) nu este altceva decât tribunalul de
instanţă, care are şi competenţa de a judeca în penal.

 Totuşi, Codul organizării judiciare a permis şi înfiinţarea unor tribunale de

poliţie cu competenţă exclusivă în materie penală.
 Aşa s-au înfiinţat tribunalele de poliţie din Paris, Marsilia şi Lyon. În
tribunalele mici, acelaşi judecător statuează atât în materie civilă, cât şi ca
judecător de poliţie.
 Competenţa materială a tribunalului corecţional se răsfrânge asupra faptelor
calificate delicte de iegea penală.
 Tribunalul corecţional poate, prin excepţie, judeca şi contravenţiile aflate în
raport de conexitate cu delictele pentru care a fost sesizată această instanţă.
 De asemenea, el se poate pronunţa şi asu­pra acţiunii civile alăturate acţiunii
penale.
 Curtea cu juraţi este considerată o jurisdicţie originală atât prin modul său
de organizare, cât şi de funcţionare.

 Ea este o instanţă de drept comun în materie de fapte calificate de legea

penală drept crime.
 Sunt exceptate de la competenţa acestei instanţe doar crimele date în
competenţa unor instanţe de excepţie, cum sunt crimele săvârşite de minori,
militari şi miniştri.
 Structura particulară a curţii cu juraţi rezidă în chiar modul său de alcătuire,
denumirea sa fiind de altfel destul de sugestivă în această privinţă.
 Juraţii sunt persoanele care formează majoritatea unei asemenea curţii.

 Totuşi, legiuitorul francez a optat şi pentru alcătuirea curţii cu un număr de

judecători de profesie.
 În prezent, curtea cu juraţi este alcătuită din trei judecători de profesie şi
9 juraţi. Unul dintre cei trei judecători este desemnat preşedinte de către
primul preşedinte al curţii de apel.
 El este desemnat dintre preşedinţii de secţii sau dintre consilierii curţii de
apel. Ceilalţi doi judecători sunt desemnaţi tot de către preşedintele curţii
de apel dintre consilierii acestei curţi sau ai tribunalului de mare instanţă.
 Legea determină şi criteriile şi procedura destul de complexă de alegere a
juraţitor.
 Pot fi aleşi juraţi numai cetăţenii francezi care au împlinit vârsta de 23 de
ani, ştiu să citească şi să scrie şi au exerciţiul drepturilor civile.
 Nu pot dobândi însă calitatea de juraţi membri Guvernului, ai
Parlamentului, magistraţii, membrii prefecturii, funcţionarii de poliţie şi
militarii activi.
 Procedura de desemnare a juraţilor este relativ complexă. Ea se realizează, în
esenţă, prin sistemul tragerii la sorţi.
 Într-o primă etapă, fiecare comună întocmeşte, pe baza listelor electorale, o
listă cu juraţii traşi la sorţi. Listele astfel întocmite se centralizează la grefa
curţii cu juraţi.
 Printr-o nouă tragere la sorţi se stabileşte lista anuală cu juraţi.

 Din această listă se trag la sorţi alţi 35 de juraţi. Aceştia alcătuiesc lista de
juraţi pentru o sesiune.
 Cei 9 juraţi care compun curtea se trag la sorţi din lista anterior menţionată
de către preşedintele acesteia, înainte de examinarea fiecărei cauze.
 Există şi cauze penale care se soluţionează de 7 judecători de profesie, cu
excluderea juraţilor. Completul de 7 judecători este competent să judece
crimele cu caracter terorist, crimele cu caracter militar şi cele care privesc
secrete legate de apărarea naţională.
 Începând din anul 1941, curtea cu juraţi se pronunţă în întregul ei atât asupra
faptelor, cât şi asupra legii. Până la această dată, juraţii aveau funcţia
exclusivă de a se pronunţa asupra materialităţii faptelor şi asupra
culpabilităţii acuzatului. Judecătorii aveau doar sarcina de a aplica dreptul,
calificând faptele şi aplicând pedeapsa prevăzută de lege.

 Remarcăm şi existenţa unei prevederi legale de natură a înlătura orice

posibilitate de influenţare a juraţilor de către judecătorii de profesie. Astfel,
orice decizie defavorabilă acuzatului nu poate fi luată, potrivit legii, decât cu
o majoritate de 8 voturi.

 Hotărârile pronunţate de curţile cu juraţi nu sunt supuse apelului. Aceasta

constituie una din particularităţile cele mai importante ale acestei jurisdicţii,
numită uneori şi „jurisdicţie populară”. Lipsa unui al doilea grad de
jurisdicţie a provocat critici vehemente, iar recent s-a propus să se permită
condamnatului să fie judecat din nou de o altă curte cu juraţi.
 V.2. Sistemul de drept din Italia

 Organizarea statului
 Conform Constituţiei intrate în vigoare la 01.01.1948, Italia este o
republică parlamentară, împărţită în 20 de regiuni care se bucură de o largă
autonomie.
 Italia este o republică parlamentară, organizată după modelul francez, cu o
importantă delegare de autoritate la nivelurile inferioare ale structurii
administrative, respectiv cel regional, al provinciilor şi municipalităţilor.
 Specialiştii apreciază ca Italia are o Constituţie cu un conţinut rigid, motiv
pentru care frecvent este necesară amendarea ei.
 Constituţia oferă însă cetăţenilor o serie de posibilităţi de participare la
abrogarea conţinutului unor legi prin referendum, prin iniţiativa unui număr
de 500000 de cetăţeni cu drept de vot sau prin solicitarea formulată expres
de patru Consilii Regionale.
 Autoritatea legislativă

 Iniţiativa legislativă în Italia aparţine:

 Guvernului;

 Camerei Deputaţilor;

 Senatului;

 Adunărilor Regionale;

 Consiliului Naţional pentru Economie şi Probleme de Muncă.

 Parlamentul este bicameral, Camera Deputaţilor şi Senatul Republicii. Ambele

Camere au aceeaşi autoritate şi funcţii identice: fiecare lege trebuie să fie
aprobată de ambele Camere, ceea ce în Italia se numeşte „bicameralism perfect”.
 Membrii ambelor camere sunt aleşi pentru cinci ani şi pot fi eliberaţi din funcţii
înainte de expirarea mandatului dacă nu reuşesc să formeze majoritatea
guvernului.
 Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea în Palazzo di Montecitorio şi
este compusă din 630 deputaţi aleşi prin vot direct universal. Numărul
deputaţilor este proporţional cu populaţia, iar vârsta lor trebuie să fie peste
25 de ani.
 Senatul Republicii se află în Palazzo Madame, şi este format din 315
senatori aleşi plus 10 de drept, senatorii aleşi pe viaţă (primul Preşedinte al
Republicii şi cinci senatori numiţi de Preşedintele Republicii). Senatorii
sunt aleşi la nivelul regiunilor şi trebuie să aibă,ca vârstă mai mult de 40
ani.
 Desfăşurarea activităţii în cadrul Camerelor este susţinută de implicarea
directă a comisiilor parlamentare diferite ca număr de la o cameră la alta.
 Camera Deputaţilor are 14 comisii permanente, fiecare cu aproximativ 45
de membri. Acestea sunt structurate în subcomisii şi subcomisii ad-hoc.
Senatul are 12 comisii, fiecare cu câte 30 de membrii structuraţi pe
subcomisii, subgrupuri şi grupuri de lucru.
 Autoritatea executivă

 Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniştri, condus de un Prim

Ministru. Preşedintele numeşte Primul Ministru şi la recomandarea acestuia, pe
ceilalţi miniştri. Şeful statului, Preşedintele, este ales pentru un mandat de 7 ani de
un colegiu electoral alcătuit din reprezentanţi ai celor două camere ale
Parlamentului şi 58 de reprezentanţi ai regiunilor.
 Consiliul de Miniştri este format din toţi miniştrii guvernului cu şi fără portofoliu.
Pe baza unor legi nescrisa miniştrii sunt de obicei membri ai Parlamentului.
Consiliul de Miniştri este principal instituţie de fundamentare a deciziilor,
responsabilă pentru toate proiectele Guvernului care urmează a fi aprobate înainte
de prezentarea în Parlament.
 Responsabilităţile ministerelor pot fi modificate. Fiecare minister este condus de
un ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi de cel puţin un
secretar de stat. Acesta este asistat de un birou format din şeful biroului şi persoane
responsabil pentru problemele legislative şi relaţii cu presa.
 Guvernele locale
 În fiecare din cele 92 de provincii există un Prefect al Republicii, potrivit
modelului francez, numit de Consiliul de Miniştri. Acesta acţionează ca
reprezentantul guvernului în provincie şi este subordonat Ministerului Public. Până
în 1970, anul în care s-au constituit regiunile, competenţele Prefectului de
Republică erau destul de mari, astăzi însă principala lui funcţie este să garanteze
ordinea publică şi să intervină în cazurile de calamităţi naturale.
 Fiecare municipalitate are un secretar municipal ataşat, care se subordonează direct
Ministerului Public. El este de fapt un funcţionar public de stat, supervizează şi
coordonează administraţia la nivel local.
 Guvernul central numeşte un Comisar Guvernamental pentru fiecare regiune.
Acesta este responsabil pentru controlul funcţiilor administrative delegate de stat
regiunilor şi pentru coordonarea la nivel regional a funcţiilor statului şi
administraţiei regionale. Comisarul Guvernamental are de asemenea puterea de a
examina concordanţa conţinutului legilor regionale cu competenţele constituţionale
atribuite regiunilor.
 Guvernul regional

 Există 21 de regiuni, 15 cu statut ordinar şi 6 cu statut special, determinat de

particularităţile teritoriale, de exemplu pe teritoriile insulare există o puternică
identitate de limbă.
 La nivelul regional se organizează Consiliul Regional, care este instituţia cu
cele mai mari competenţe în regiune. Consiliul Regional are putere legislativă,
este format din persoane alese pe cinci ani dintre cetăţenii rezidenţi în regiune.
 Dintre membri Consiliului se alege Preşedintele. La acest nivel, autoritatea
executivă cunoscută sub numele de Junta este condusă de un Preşedinte care
este şi şeful executivului. Regiunile se bucură de o considerabilă autonomie în
ceea ce priveşte administrarea şi organizarea, deoarece fiecare regiune are
propriul ei statut.
 Regiunile au putere legislativă substanţială, ele pot iniţia legi în acele domenii
pentru care au competenţe.
 Principalele niveluri ale administraţiei locale sunt provinciile şi
municipalităţile. La sfârşitul anului 1988 erau 8097 municipalităţi, doar şase
aveau mai mult de 500.000 locuitori.
 Legea 142/1990, care menţionează în conţinutul ei schimbări majore în sistem
italian local de guvernare, precizează că se pot constitui noi municipalităţi cu
mai puţin de 10.000 locuitori şi de asemenea încurajează dezvoltarea
municipalităţilor existente cu o populaţie de mai puţin de 5000 locuitori.
 Instituţiile prin care se realizează guvernarea în Italia la acest nivel, al
municipalităţilor şi provinciilor sunt Consiliul şi Junta (executivul).
 Consiliul este ales pentru o perioadă de cinci ani de populaţia rezidentă de pe
teritoriul respectiv. Consiliul alege şeful executivului, care este Primarul
municipalităţii şi Preşedintele Juntei.
 Autoritatea judecătorească

 Constituţia italiană stabileşte că există o separare a autorităţii între executiv

şi juridic. Executivul este responsabil pentru implementarea legilor, în timp
ce autoritatea juridică este responsabilă pentru a urmări dacă aceste legi
sunt aplicate corect, atât în ceea ce priveşte drepturile cetăţenilor cât şi în
ceea ce ţine de relaţia lor cu administraţia publică.

 Structura curţilor
 În Italia există două tipuri de curţi: ordinare care sunt de două tipuri: civile
şi penale şi administrative.
 Fiecare are cel puţin două niveluri de judecată. O sentinţă pronunţată la
primul nivel poate fi anulată de autorităţile juridice de pe nivelul superior.
În cazul curţilor ordinare există un al treilea nivel reprezentat de Curtea de
Casaţie care are şi dreptul de a analiza situaţiile de jurisprudenţă.
 Constituţia garantează independenţa ambelor tipuri de curţi de celelalte
autorităţi ale statului. Prin urmare, judecătorii nu pot fi transferaţi printr-o
decizie a executivului, ei sunt recrutaţi doar prin concurs şi sunt
subordonaţi numai legii. Activitatea lor este reglementată de Consiliul
Superior de Justiţie, ai cărui judecători pot fi numiţi politic.
 Judecătorii Curţii Constituţionale pledează pentru Guvernul Central şi
guvernele regionale. Curtea este compusă din 15 judecători, o treime din ei
sunt numiţi de Preşedintele Republicii, o treime de Parlament şi o treime
de membrii curţilor ordinare şi administrative. Judecătorii sunt numiţi
pentru nouă ani şi nu pot fi reînnoiţi. Ei îşi aleg un Preşedinte dintre proprii
membri.
 Cea mai înaltă instituţie juridică administrativă este Consiliul de Stat, al
cărui Preşedinte este numit de Preşedintele Republicii. Consiliul are şi o
funcţie consultativă, formulând în toate cazurile opinii şi răspunsuri la
solicitările guvernului.
 V.3 Administraţia Statului Vatican

 Înfiinţarea statului Vatican

 Statul Cetăţii Vaticanului a apărut în urma Pactului Lateran, semnat cu
Benito Mussolini pe 11 februarie 1929, în timpul pontificatului lui Pius al
Xl-lea.
 Prin acest pact, Biserica şi guvernul italian au încheiat disputa ce dura din
1870 datorită pierderii Statelor Pontificate.
 Acordul stabilea crearea statului independent Vatican şi recunoaşterea de
către stat a proprietăţii exclusive şi a jurisdicţiei suverane asupra unui
cartier din NV Romei care garanta libertatea totală a Papei.
 Statul papal ia fiinţă în secolul al XVIII-lea când papa dobândeşte în
stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia Centrală, făcând din Roma
centrul politic şi religios al bisericii catolice.
 În Evul Mediu statul papal joacă un important rol pe eşicherul politic
european. După ocuparea Romei de către trupele italiene în anul 1870, papa
se retrage în Vatican.
 Statul Vatican ia fiinţă prin tratatul de la Lateran (11.2.1929), când statul
italian recunoaşte Vaticanul ca proprietate exclusivă şi cu jurisdicţia
suverană.
 Conclavul Vaticanului alege la 16 octombrie 1978 pe cardinalul Karol
Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia drept cel de-al 266-lea papă, Ioan Paul al
doilea devenind primul papă neitalian din 1523 şi cel mai tânăr din ultimul
secol.
 Vaticanul se află localizat în vestul Romei, pe Mons Vaticanus, cea de-a
opta colină a Romei, foarte aproape de malul drept al Tibrului, de
dimensiuni liliputane (suprafața totală fiind de 0,44km²). S-a dezvoltat în
timp ca reşedinţă papală în jurul bisericii construite de împăratul Constantin
(sec.IV) pe locul mormântului Apostolului Petru.
 Sistemul administrativ

 Întregul teritoriu al Statului Vatican este sub protecţia Convenţiei de la Haga

din mai 1954, cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict
armat. Statul este astfel recunoscut, chiar în convenţiile internaţionale, ca un
patrimoniu moral, artistic şi cultural care merită să fie respectat şi protejat.
 Statul Vatican are moneda sa proprie şi emite propriile mărci poştale.
Moneda sa circulă legal atât în Italia cât şi în San Marino, în virtutea unor
tratate speciale semnate cu fiecare.
 Placa de înmatriculare pentru vehiculele înscrise în registrul automobilelor
Vaticanului este S.C.V. Simbolul internaţional este V.
 Vaticanul este ultimul stat din Europa în care există un suveran absolut.
Conform articolului 1 din constituţia Vaticanului, Papa întruneşte într-o
persoană puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
 Alegerea a unui nou Suveran Pontif

 Papa este ales de către Colegiul Cardinalilor, care se întâlnesc în Conclav

atunci când Scaunul Apostolic este vacant.
 Papa Paul al VI-lea a făcut schimbări importante în regulamentul
Conclavurilor, prin promulgarea în 1975 a Constituţiei Apostolice „Romano
Pontifico Eligendo”.
 El a exclus din Conclav pe toţi Cardinalii cu vârsta peste 80 de ani şi a luat
măsuri ca secretul întrunirilor din Capela Sixtină să nu poată fi dezvăluit prin
eventuale microfoane.
 După aceste reguli a fost ales Papă Patriarhul Veneţiei, Albano Luciano - Papa
Ioan Paul I, şi puţin mai târziu Cardinalui Arhiepiscop de Cracovia, Karol
Wojtzla - Papa Ioan Paul al II-lea.
 Papa Ioan Paul al II-lea a modificat şi el regulile, prin Constituţia
Apostolică "Universi Dominici Gregis".

 Deşi schimbările nu au fost radicale, sunt totuşi importante:

 dacă nici un Cardinal nu a fost ales Papă de două-treimi din majoritate
după mai multe încercări, atunci desemnarea se poate face şi cu acordul
majorităţii absolute (jumătate+1);
 singura metodă de alegere este prin scrutin, de exemplu prin vot secret,
orice altă metodă (de exemplu prin aclamare) fiind exclusă;
 Cardinalii cu vârsta peste 80 de ani nu pot intra în Conclav dar se pot
implica în întrunirile preparatorii;
 regulile privind secretul sunt şi mai stricte.
 Când Papa moare, Cardinalul Camerlengo trebuie să verifice moartea,
în mod tradiţional prin strigarea numelui Papei de trei ori. Trebuie apoi
să autentifice certificatul de deces şi să facă evenimentul cunoscut
public prin anunţarea Cardinalului Vicar al Diecezei de Roma
(actualmente Cardinalul Camillo Ruini).
 Cardinalul Camerlengo sigilează apoi apartamentul privat al Papei. Se
îngrijeşte apoi de distrugerea "inelului de pescar" şi sigiliului papal.
 Urmează apoi pregătirile pentru ritualul funerar papal, aşa numitul
novemdieles, adică cele nouă zile de doliu.
 Pe timpul în care Scaunul Papal este vacant, interregnum, responsabil
pentru guvernarea Bisericii este Cardinalul Camerlego.
 Acesta se îngrijeşte de funeraliile şi înmormântarea Papei, îndrumând
procesul de alegere a noului Papă, asistat de trei Cardinali, aleşi de
Colegiul Cardinalilor, şi de alţi trei Cardinali aleşi în fiecare zi alţii.
 Toţi capii dicasterelor (it.: minister/departament) Curiei Romane (aparatul
administrativ al Sfântului Scaun) sunt suspendaţi din exerciţiul funcţiei lor
pe perioada interregnum, şi se aşteaptă ca ei să îşi depună demisia din
proprie iniţiativă.
 Singurele excepţii se fac pentru Cardinalul Camerlengo, pentru Cardinalul
Vicar de Roma, pentru Cardinalul Penitenţeriei Apostolice, Cardinalul
Bazilicii San Pietro şi Cardinalul Vicar-General al Vaticanului.
 După 15-20 de zile adunări generale, de predici în bisericile în care sunt
titulari şi de doliu după Papa, Cardinalii Electori intră în Conclav pentru a
alege care dintre ei va fi Pontiful Roman.
 Ei trebuie să presteze un jurământ înainte de intrarea în Conclav, prin care să
se angajeze la respectarea regulilor, şi deci la păstrarea secretului absolut
privind deliberările sau votarea.
 Pentru dezvăluirea oricărui fapt din Conclav, pedeapsa automată este
excomunicarea.
 Cardinalii iau loc în cerc în Capela Sixtină şi primesc un buletin de vot pe
care este scris: „Eligo in suumum pontificem” - adică „Eu aleg ca Pontif
Suprem”.
 Fiecare scrie un nume, împătură buletinul de vot şi vin pe rând spre altar,
unde un potir stă cu o patenă deasupra. Ajunşi la altar ei ridică buletinul de
vot ca semn că au votatm îl pun pe patenă şi apoi îl strecoară în potir.
 Voturile sunt numărate de Cardinalul Camerlengo şi cei trei asistenţi ai lui.
Fiecare asistent citeşte numele scris pe buletinul de vot, îl anunţă apoi cu
voce tare, îl scrie pe o hârtie unde se fac calculele, apoi dă buletinul de vor
mai departe la următorul asistent. Al treilea asistent are un ac cu aţă pe care
îl trece prin mijlocul buletinelor de votare pentru a le strânge la un loc.
 Dacă s-au îndeplinit condiţiile de alegere a Papei (majoritatea necesară),
atunci voturile sunt arse pentru a da un fum alb. Dacă nu s-a ajuns la un
consens se ard cu fum negru, pentru ca mulţimea de afară şi lumea întreagă
să ştie că procesul continuă.
 Pentru a fi ales Papă, un Cardinal are nevoie mai mult de două treimi din
voturi. Dar dacă după 30 de alegeri nici un Cardinal nu se distanţează
suficient prin numărul de voturi, se poate recurge la o nouă alegere la care
este suficientă majoritatea simplă.

 Această schimbare este poate cea mai importantă adusă în ultimul timp. În
trecut, în lipsa acestei reglementări, dacă un Cardinal avea voturile
majorităţii absolute dar nu două treimi, se recurgea la un compromis prin
alegerea unui alt cadidat care fie era foarte în vârstă (astfel încât să nu mai
treacă mult până la următorul Conclav), fie "deranja" cel mai puţin.

 Diferenţa introdusă de noua regulă va fi aceea că, dacă în timpul primelor

votări un candidat are sprijinul majorităţii, acea majoritate va fi mai puţin
motivată să facă un compromis, fiind suficient, pentru a câştiga, să-şi
menţină voturile timp de 30 de runde.
 Cardinalii votează după-masă în prima zi, apoi de două ori în fiecare dimineaţă
şi o singură dată în fiecare după-masă.
 Dacă nu au ales pe nimeni după nouă runde de alegeri, Cardinalii îşi pot
dedica ziua următoare rugăciunii şi discuţiilor. Pot repeta această zi după
fiecare şapte runde de alegeri eşuate.

 Cardinalilor nu le este permis nici un contact cu lumea exterioară: nici

telefoane, nici ziare sau televizor, nici să dea orice scrisori sau mesaje unor
persoane din exterior.
 Camerele sunt verificate cu regularitate pentru a găsi eventualele dispozitive
de ascultare.
 Cardinalii pot fi văzuţi de lume cel puţin de două ori pe zi, când se deplasează
între Domus Sanctae Marthae, hotelul unde sunt cazaţi, şi Capela Sixtină.
 O dată ce un Cardinal a obţinut numărul de voturi necesare, Decanul
Colegiului Cardinalilor îl întreabă dacă primeşte alegerea şi ce nume
doreşte să aibă ca şi Papă.
 După obţinerea consimţământului şi alegerea noului nume, Cardinalul
vizat devine Pontif Roman.
 Ceilalţi Cardinali îi promit apoi ascultare. Noul Papă se îmbracă apoi în
veşmintele albe, disponibile din timp în toate dimensiunile.

 Decanul Colegiului Cardinalilor părăseşte în balconul principal al

Vaticanului şi spune lumii: "Habemus Papam!", adică "Avem un Papă!".
 Noul Papă apare în balcon şi dă bincuvântarea lui apostolică întregii
lumi.
 Colegiul Cardinalilor

 O tradiţie veche în cadrul Bisericii face ca din rândul Colegiului Episcopilor

anumiţi Episcopi sau Arhiepiscopi să fie ridicaţi în rang ca şi Cardinali, în aşa
numitul Colegiu al Cardinalilor.

 Aceştia, numiţi şi "Prinţii Bisericii", sunt chemaţi să îl asiste pe Sfântul Părinte

în guvernarea Bisericii. Majoritatea Cardinalilor sunt fie Arhiepiscopi ai unor
Dieceze/Eparhii mari, fie preşedinţi a unor Conferinţe Episcopale, fie
conducătorii dicasterelor Curiei Romane (ministerele de stat ale Bisericii, cu alte
cuvinte).

 Desigur, rolul cel mai important al Cardinalilor este alegerea noului Pontif,
atunci când scaunul este vacant.
 Colegiul Cardinalilor, cunoscut până la apariţia Dreptului Canonic din
1983 ca Sacrul Colegiu, este format din toţi Cardinalii.

 Există trei ranguri sau grade în cadrul acestui Colegiu:

 Cardinali Episcopali (de rang episcopal);
 Cardinali Presbiteriali (de rang presbiterial sau preoţesc);
 Cardinali Diaconali (de rang diaconal).

 Această clasificare nu corespunde treptei ordinului sacru corespunzător

(Episcop, preot sau diacon) ci poziţiei lor în cadrul Colegiului
Episcopilor.
 Cardinalii noi sunt în general Cardinali Diaconali. Această distincţie are
din punct de vedere practic o foarte mică importanţă, fiind folosită de
exemplu în cazul ceremoniilor, pentru a marca ordinea dintre Cardinali.
 Numirea de Cardinal se numeşte creare. În timpul pontificatului Papei Ioan Paul
al II-lea a avut loc opt sesiuni de creare de Cardinali.
 Papa Paul al VI-lea, prin Constituţia Apostolică "Romano Pontifici Eligendo",
promulgată pe 1 octombrie 1975, a stabilit un număr limită pentru Colegiul
Cardinalilor. Se prevedea ca acei Cardinali are au depăşit vârsta de 80 de ani să
nu mai intre în Conclav, şi totodată ca numărul Electorilor să nu depăşească
numărul 120.
 Papa Ioan Paul al II-lea a menţinut această limitare atunci când a revocat
Constituţia Apostolică "Romano Pontifici Eligendo" şi a introdus un nou set de
reguli pentru alegerea Papei în documentul "Universi Dominici Regis" din 1996.
 În timpul Constitoriului din 2001 însă, Sfântul Părinte a ignorat limitarea şi a
numit un număr mare de Cardinali, depăşind limita de 80 de Cardinali Electori.
Electorii sunt Cardinalii cu drept de vot în alegerea Papei.
 Colegiul este prezidat de un Decan şi de un Vice-Decan, ambii aleşi, şi de un
Secretar numit de Papa. Actualmente numărul Cardinalilor este 173, din care 115
sunt Electori.
 Curia Romană

 Curia Romană este reuniunea dicasterelor şi a celorlalte organisme care îl asistă

pe Sfântul Părinte în exerciţiul lui. În cadrul Curiei există diferite departamente,
fiecare cu responsabilităţile şi competenţele lui. În ordinea importanţei trebuie
amintit Secretariatul de Stat, precum şi diferitele Congregaţii şi Comisii
Pontificale. Apoi mai sunt diverse Consilii Pontificale şi alte organisme.
 Colegiul Cardinalilor este aparte de Curia Romană. Sfântul Părinte convoacă
acest Colegiu pentru a se consulta nu doar cu Cardinalii implicaţi în organismele
Curiei Romane, ci cu toţi Cardinalii, din întreaga lume.
 Papa Ioan Paul al II-lea s-a folosit de această consultare, ceea ce este o noutate în
istoria modernă a predecesorilor lui în pontificat.
 Termenul de Curie vine de la Curia romanilor, adică locul unde se întâlnea
Senatul pe aceea vreme. Papa Paul al VI-lea, după Conciliul Vatican II, a
reorganizat Curia pentru a răspunde mai bine nevoilor Bisericii universale.
Responsabilităţile Curiei pot fi reînnoite din cinci în cinci ani sau la moartea
unui Papă.
 Curia Romană are în componenţa ei:
 Secretariatul de Stat;
 Congregaţii : Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Congregaţia pentru Bisericile
Orientale, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor,
Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, Congregaţia pentru Evanghelizarea
Popoarelor, Congregaţia pentru Cler, Congregaţia pentru Institutele de Viaţă
Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Congregaţia pentru Educaţia Catolică,
Congregaţia pentru Episcopi;
 Tribunale: Penitenţeria Apostolică, Tribunalul Suprem al Signaturii Apostolice,
Tribunalul Rotei Romane;
 Consilii Pontificale: Consiliul Pontifical pentru Laici,
Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine , Consiliul Pontifical pentru
Familie, Consiliul Pontifical pentru Justiţie şi Pace, Consiliul Pontifical "Cor Unum",
Consiliul Pontifical pentru Asistenţa Pastorală a Migranţilor şi Itineranţilor, Consiliul
Pontifical pentru Pastorala Serviciilor de Sănătate, Consiliul Pontifical pentru Textele
Legislative, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Inter-religios, Consiliul Pontifical
pentru Cultură Consiliul, Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale.
 Secretariatul de Stat

 Secretariatul de Stat este dicasterul Curiei Romane cel mai apropiat de

Suveranul Pontif, care îl ajută în exercitarea misiunii sale supreme (Pastor
Bonus, art. 39).
 Secretariatul de Stat îşi are originea în secolul al XV-lea: Constituţia
Apostolică Non debet reprehensibile, din 31 decembrie 1487, a instituit
Secretariatul apostolic, compus din 24 de secretari apostolici, dintre care unul,
numit Secretar particular (Secretarius domesticus), deţinea un rol proeminent.
 Papa Leon al X-lea a creat un alt post, cel al Secretarului privat (Secretarius
intimus), pentru a-l ajuta pe Cardinalul responsabil cu afacerile Statului şi
pentru corespondenţa în alte limbi decât latina, în special cu Nunţii Apostolici
(care în acea vreme făceau parte din reprezentanţe diplomatice stabile). Astfel,
în special în perioada Conciliului din Trent, a început să se dezvolte
Secretariatul de Stat.
 Secretarul privat, numit şi Secretarul Papei (Secretarius Papae) sau Primul
Secretar (Secretarius maior), a fost aproape întotdeauna un prelat, adesea
investit cu demnitatea episcopală. Începând însă cu pontificatul Papei
Inocenţiu al X-lea, această sarcină a fost încredinţată unei persoane care era
deja Cardinal şi care nu era membru al familiei papale.
 La 19 iulie 1814, Papa Pius al VII-lea a fondat Sfânta Congregaţie pentru
Afacerile Eclesiastice Extraordinare, extinzând Congregaţia Super negotiis
ecclesisticis regni Galliarum instituită de Papa Pius al VI-lea în 1793.
 Prin Constituţia Apostolică Sapienti Consilio din 29 iunie 1908, Sfântul
Papa Pius al X-lea a împărţit Sfânta Congregaţie pentru Afacerilor
Eclesiastice Extraordinare după prevederile Codului de Drept Canonic
(Codex Iuris Canonici) din 1917 (can. 263) şi a fixat sarcinile fiecăreia din
cele trei secţiuni: prima se ocupa în special de afacerile extraordinare; a
doua de afacerile ordinare; iar a treia, organism autonom până atunci
(Cancelaria Brevelor Apostolice), avea drept misiune vegherea pregătirii şi
expedierii Brevelor pontificale.
 Prin Constituţia Apostolică Regimini Ecclesiae Universae din 15 august 1967,
Papa Paul al VI-lea, îndeplinind voinţa exprimată de Episcopi la Conciliul
Vatican II, a reformat Curia Romană şi i-a dat o nouă înfăţişare Secretariatului
de Stat, suprimând Cancelaria Brevelor Apostolice, fosta cea de-a treia
secţiune, şi transformând fosta cea dintâi secţiune, Sfânta Congregaţie a
Afacerilor Ecleziastice Extraordinare, într-un organism distinct de Secretariatul
de Stat, şi totuşi strâns legat, cu numele de Consiliul pentru Afacerile Publice
ale Bisericii.
 La 28 iunie 1988, Papa Ioan Paul al II-lea a promulgat Constituţia Apostolică
Pastor Bonus, care a reformat Curia Romană şi a împărţit Secretariatul de Stat
în două secţiuni: Secţiunea pentru Afacerile Generale şi Secţiunea pentru
Relaţiile cu Statele, în care a fost absorbit Consiliul pentru Afacerile Publice ale
Bisericii.
 Astfel erau asigurate, pe de o parte unicitatea scopului urmărit, şi pe de altă
parte specificitatea proprie slujirii pe care Secretariatul de Stat este chemat să o
aducă Papei.
 Secţiunea pentru Afacerile Generale

 Conform articolelor 41-44 din Constituţia Pastor Bonus, Secţiunea pentru

Afaceri Generale, sau Prima Secţiune, se ocupă de îndatoririle cotidiene ale
Suveranului Pontif, atât privind Biserica Universală, cât şi relaţiile cu
Dicasterele Curiei Romane.
 Secţiunea lucrează la redactarea documentelor încredinţate ei de către
Sfântului Părine. Se ocupă de actele care privesc numirile în Curia Romană şi
păstrează Sigiliul de Plumb, precum şi Inelul Pescarului.
 Coordonează îndatoririle şi activitatea reprezentanţilor Sfântului Scaun, mai
ales în raporturile cu Bisericile locale. Se ocupă de tot ce ţine de Ambasadele
acreditate pe lângă Sfântul Scaun.
 Monitorizează organele oficiale de presă ale Sfântului Scaun şi este
responsabilă de publicarea Actele Scaunului Apostolic (Acta Apostolicae
Sedis) şi a Anuarului pontifical (Annuario Pontificio).
 Secţiunea pentru Relaţiile cu Statele

 Conform articolelor 45-46 din Constituţia Pastor Bonus, Secţiunea pentru Relaţiile
cu Statele, sau Secţiunea a Doua, are drept misiune proprie supravegherea
problemelor care implică guvernele civile.
 În competenţa sa stau relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu Statele, inclusiv
stabilirea Concordatelor sau acordurilor similare, reprezentarea Sfântului Scaun pe
lângă conferinţele şi organismele internaţionale, în circumstanţe deosebite, la
însărcinarea Suveranului Pontif şi, după consultarea Dicasterelor competente ale
Curiei, pregătirea numirilor Episcopilor din ţările care au încheiat cu Sfântul Scaun
tratate sau acorduri de drept internaţional, în colaborare cu Congregaţiile pentru
Episcopi.
 Această Secţiune îşi are originea în Congregaţia pentru Afaceri Ecleziastice ale
Regatului Galiilor (Super negotiis eccesiasticis regni Galliarum), fondată de Papa
Pius al VI-lea la 28 mai 1793 (Constituţia Solicitudo omnium ecclesiarum), pentru a
răspunde problemelor puse Bisericii de Revoluţia franceză.
 Cea de-a doua Secţiune a Secretariatului de Stat este condusă de un Arhiepiscop,
Secretarul pentru Relaţiile cu Statele, ajutat de un prelat cu funcţia de Subsecretar
pentru Relaţiile cu Statele şi asistat de Cardinali şi de Episcopi.
 V.4. Sistemul de drept din Spania

 Conform Constituţiei promulgate la 29.12.1978, Spania este o monarhie

parlamentară. Organizarea administrativă a Spaniei cuprinde 50 de provincii
grupate în 17 regiuni autonome (15 regiuni continentale-din care 4 regiuni
autonome şi 2 regiuni insulare) şi teritoriile dependente, posesiunile spaniole din
nordul Africii.
 Din cele 17 regiuni autonome, care includ 52 de departamente, Ceuta şi Mellila au
un grad ridicat de independenţă.

 Puterea legislativă este exercitata de către un parlament bicameral, Adunarea

Naţională (Cortes Generales), formată din Senat (208 membri aleşi prin vot direct şi
47 aleşi de parlamentele regionale) şi Congresul Deputaţilor (350 membri, aleşi prin
vot direct).
 Mandatul Parlamentului este de 4 ani.
 Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniştri, condus de un
preşedinte (prim-ministru), desemnat de rege şi aprobat de Adunarea
Naţională.

 Ceilalţi miniştri sunt numiţi de primul ministru. Consiliul de Stat (23

membri) este organul consultativ suprem. Cele 17 regiuni se bucură de o
largă autonomie, având organe legislative şi executive proprii.

 Coroana este instituţia care cuprinde Şeful Statului şi nu este integrată în nici
una din autorităţile statului.
 Potrivit Constituţiei, Regele are două categorii de funcţii: generice
şi specifice.

 Funcţiile generice sunt:

 simbol al unităţii statului cu respect faţă de guvernele regionale
(comunidades autonomas), pentru a contrabalansa diviziunea care există
între autorităţile juridică, legislativă şi executivă;
 reprezentare în relaţiile internaţionale;
 arbitru, dificil de definit depinzând în mare măsură de personalitatea
monarhului.
 Funcţiile specifice sunt:

 avizarea şi promulgarea actelor parlamentare (aceasta este o

intervenţie pur formală întrucât Regele nu poate să refuze
promulgarea chiar dacă este total împotriva acesteia);
 convocarea şi demiterea Parlamentului şi iniţierea alegerilor generale;
 iniţierea referendumului naţional potrivit Constituţiei.
 În legătură cu implicarea în exercitarea autorităţii executive, Regele
are următoarele atribuţii:

 propune către Parlament şi numeşte Şeful Guvernului (Primul Ministru),

după consultarea cu partidele politice;
 numeşte şi revocă membrii Guvernului, la propunerea Primului Ministru;
 contrasemnează decretele aprobate de Consiliul de Miniştri; actele regelui
trebuie să fie semnate de Şeful Guvernului şi evident de ministrul care le
promovează;
 poate prezida şedinţele Consiliului de Miniştri la cererea
Preşedintelui Guvernului;
 regele este comandantul forţelor armate cu toate că puterea sa este una
formală şi nu poate decide singur;
 deţine o mare parte din Academia Regală.
 În legătură cu exercitarea autorităţii juridice se poate afirma că justiţia este
administrată în numele Regelui, care are putere de graţiere, potrivit legii.
 Regele are de asemenea şi alte atribuţii între care: numirea şefului
executivului de la nivel regional, declararea stării de război cu aprobarea
Parlamentului şi acreditarea ambasadorilor în străinătate.

 El poate să exprime consimţământul statului în ce priveşte obligaţiile

internaţionale prin tratate potrivit Constituţiei şi celorlalte legi.
 Spania a aderat ca toate statele democratice de altfel la separarea puterilor
în stat astfel că executivul este responsabil pentru procesului politicilor
publice, în timp ce autoritatea juridică este responsabilă pentru urmărirea
modului în care sunt aplicate şi respectate acestea de către administraţie şi
cetăţeni.
 Autoritatea judecătorească

 Ca în alte state şi în Spania există o structură clară a curţilor: Curtea

Supremă, este superioară celorlalte curţi şi are competenţa de a interveni
atunci când celelalte curţi nu o pot face, respectiv în cazurile care implică
drepturi constituţionale şi interpretări ale Curţii Constituţionale.
 Curtea Constituţională este independentă motiv pentru care nu este
considerată întotdeauna parte a autorităţii juridice, dar sentinţele ei pot
anula orice lege sau reglementare legală chiar şi sentinţe ale Curţii
Supreme.
 Există patru tipuri de curţi de justiţie în Spania: civilă, penală,
administrativă şi a muncii. Fiecare are cel puţin două niveluri şi sentinţele
pronunţate la primul nivel pot fi anulate la cel de al doilea.
 În cazurile speciale, Curţile Supreme pot anula sentinţele date de curţile de
la nivelul cel mai de jos.
 Sistemul juridic este unitar pentru întreaga ţară dar este organizat la nivel
regional şi fiecare regiune are propriul său sistem de curţi incluzând înalta
Curte Regională, ale cărei reguli nu sunt întotdeauna acceptate de Curtea
Supremă.

 Consiliul General al Puterii Juridice este un compartiment reprezentativ al

autorităţii juridice. Constituţia garantează independenţa autorităţii juridice.

 Judecătorii nu pot fi transferaţi dar au un statut special potrivit legii.

 Funcţiile lor sunt reglementate de Consiliul General al Puterii Juridice, ceea ce

explică independenţa magistraţilor.
 Autoritatea legislativă

 Parlamentul naţional numit „Cortes” este autoritatea legislativă care aprobă

bugetul anual şi controlează activităţile guvernului. Acesta este format din
două camere: Congresul şi Senatul.

 Congresul este superior Senatului pentru că are mai multe atribuţii

specifice şi poate revoca deciziile celeilalte camere. Este astfel un exemplu
de sistem bicameral imperfect, în care puterea camerelor nu este egală.

 Congresul este compus din membri aleşi prin vot direct, liber şi secret în
cadrul districtelor electorale din provincii. Numărul de reprezentanţi ai
provinciei este determinat de numărul populaţiei.
 Pentru Senat fiecare provincie alege patru senatori prin vot direct,
universal şi secret. Există câteva excepţii cum ar fi:
 provinciile insulare: din fiecare insulă mare se aleg trei senatori şi din fiecare;
 oraşele Ceuta şi Melilla aleg fiecare câte doi senatori.

 Comunităţile autonome desemnează un senator fiecare şi un altul

pentru fiecare milion de locuitori din teritoriile respective.
 Desemnarea, pe bază de reprezentare proporţională corespunde
legislaţiei Adunării Legislative a Comunităţii Autonome.
 Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în cadrul comisiilor şi trebuie
reţinut faptul că numai în plen camerele îşi exercită toate atribuţiile
parlamentare.
 În cadrul Parlamentului funcţionează Comisiile Parlamentare care au în
principal atribuţia de a pregăti conţinutul actelor, dar pot primi delegare
de competenţe de la camere atunci când lucrează în plen.
 Comisiile sunt compuse din membri aleşi de grupurile parlamentare (de
obicei partide politice) şi reprezintă puterea partidelor în cameră.
 Fiecare Comisie are propriile ei funcţii atât în ceea ce priveşte propunerile
dar şi iniţiativele legislative. Există comisii legislative şi nonlegislative
dar şi comisii ad-hoc stabilite pentru obiectivele specifice.
 Grupurile parlamentare reunesc membri care aparţin aceluiaşi partid
politic. Grupurile parlamentare trebuie să fie formate din 15 persoane ceea
ce înseamnă că micile partide colaborează creându-se frecvent aşa
numitele grupuri mixte care devin astfel o mixtură şi din punct de vedere
ideologic.
 Autoritatea executivă

 Şeful Guvernului primeşte titlul de Preşedinte al Guvernului (Prim

Ministru) şi este Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
 Este considerat superior ierarhic faţă de ceilalţi membri ai guvernului
şi un „primus inter pare”.
 Este propus şi numit de Rege, după consultarea şi acordul partidelor
politice.
 Preşedintele Guvernului are puterea de a nominaliza şi schimba toţi
miniştrii şi poate propune demiterea Parlamentului.
 Vicepreşedintele Guvernului îşi asumă exercitarea funcţiilor
prezidenţiale în cazurile de deces, boală sau absenţă a Preşedintelui.
 Cu toate că există un Cabinet al Preşedintelui Guvernului care
are o structură organizatorică proprie, biroul lui este format din:
 Vicepreşedintele Guvernului;
 Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul;
 Secretariatul General al Guvernului condus de un ministru care este şi
Secretarul;
 Consiliului de Miniştri;
 Ministrul pentru Relaţia Guvernului cu alte instituţii;
 Cabinetul Preşedintelui Guvernului.
 Consiliul de Miniştri reprezintă Guvernul. Puterea Consiliului de Miniştri
implică managementul general al politicii interne şi internaţionale,
administraţiei civile, militare şi apărării statului.
 Consiliul de Miniştri este cel mai înalt grup de fundamentare a deciziilor
administrative.

 Funcţiile Consiliului de Miniştri sunt în principal exercitate în următoarele

domenii:
 politic - elaborează politica internă şi internaţională;
 legislativ - are responsabilitatea pentru aprobarea decretelor, legilor, şi
hotărârilor de Guvern înainte de prezentarea în Parlament;
 administrativ şi economic - reproiectează structura organizatorică a sistemului şi
formulează propunerea de buget.
 În mod tradiţional, Statul este reprezentat la nivel local prin guvernatori,
foarte asemănători prefecţilor de tip napoleonian.
 În fiecare provincie este un guvernator civil numit de Consiliul de Miniştri
şi formal subordonat Ministerului Administraţiei Publice.
 El este reprezentantul administraţiei centrale în unitatea administrativ
teritorială şi este şeful tuturor serviciile publice desfăşurate la acest nivel în
cadrul provinciilor.
 Odată cu dezvoltarea statelor regionale, s-a redus mult rolul guvernatorului
şi astăzi acesta se rezumă la securitate publică şi situaţii de urgenţă.
 În fiecare Comunitate Autonomă (regiune) există un Delegat al Guvernului
Central, care nu are autoritate peste administraţia regională, însă funcţiile
lui sunt de a coordona şi ghida administraţia civilă a statului la nivelul
provinciilor.
 Guvernele regionale

 Guvernul Regional a fost constituit foarte recent în administraţia

spaniolă. Potrivit Constituţiei provinciile cu particularităţi istorice,
culturale şi economice se pot organiza în Comunităţi Autonome
urmărindu-se un proces care include aprobarea Parlamentului şi
organizarea unui referendum naţional.
 Comunităţile autonome, cum arată şi denumirea lor, sunt autonome şi
respectă conţinutul constituţiei regionale.
 Organizarea autonomă se concretizează în următoarele organizaţii
autonome:
 Adunarea Legislativă, aleasă prin vot universal cu o reprezentare proporţională,
 Consiliul Guvernului, cu putere executivă, cu un Preşedinte,
 Şeful Consiliului de Guvernământ, ales de Adunare, şi
 Superiorul Curţii de Justiţie.
 Comunităţile autonome depind, din puncte de vedere financiar, de
veniturile proprii (taxe, valori patrimoniale recuperate, operaţiuni
de creditare), în funcţie de care se stabileşte nivelul veniturilor.

 Distribuirea puterii între Guvernul Central şi cel local este

prevăzută de Constituţie.

 Cel mai înalt grad de autonomie regională se manifestă în

domeniile: administraţie, cultură, protecţia mediului, transporturi
regionale, alte activităţi de interes public pe teritoriile lor.
 Guvernul local

 Potrivit Constituţiei, guvernele locale se constituie în provincii şi

municipalităţi. Municipalităţile au existat şi înainte şi sunt universal acceptate,
dar diviziunea provinciilor este relativ recentă.
 Provinciile spaniole sunt create după modelul departamentelor napoleoniene.
Provinciile sunt compuse dintr-un grup de municipalităţi şi obiectivele lor sunt
acelea de a exercita funcţiile de bază dincolo de capabilităţile resurselor umane
ale municipalităţilor. Există 50 provincii în Spania.
 Guvernul Provincial şi administraţia formează Consiliul Provincial care are un
număr de membri proporţional cu populaţia rezidentă în aceste provincii (între
25-51 persoane). Aceşti membri sunt aleşi în al doilea tur de scrutin.
 Structura Consiliului Provincial este următoarea:
 Consiliul Provincial este format de Preşedinte şi consilierii provinciali. Acesta
îşi desfăşoară activitatea în sesiuni plenare şi aprobă bugetul, programul
legislativ şi planurile de sistematizarea teritoriului provinciei;
 Preşedintele este ales în sesiune plenară şi este şeful Guvernului Provincial şi al
administraţiei;
 Comisia Consiliului Executiv al Provinciei.

 Obiectivele principale ale provinciilor sunt să garanteze buna desfăşurare

a serviciilor publice municipale în teritoriul provinciei şi să coordoneze
administraţia locală cu administraţiile şi Comunităţile Autonome.
 Municipalităţile

 Sunt componenta organizaţională de bază pe teritoriul Spaniei. Consiliul

Oraşului alege prin vot direct şi universal Primarul dintre membrii săi.
 Actul după care se realizează conducerea este Actul Guvernului Local.

 De obicei municipalităţile se ocupă cu administrarea activităţii în

următoarele domenii: alimentare şi distribuirea apei în reţea, drumuri
locale, iluminatul public, igienizarea oraşului.
 Resursele financiare pentru municipalităţi provin din taxe proprii, de la
stat şi din contribuţiile autorităţilor autonome, transferuri de la Guvernul
Regional sau Central.
 V.5.Dezvoltarea dreptului german

 Sistemul judiciar german ocupă un loc particular în cadrul marii familii a

dreptului romano-germanic, iar aceasta se datorează în mare parte structurii
federale a statului german. Statele federaţiei - numite landuri - sunt
autonome şi au propriile lor organe administrative, legislative şi judiciare.
 Cea mai importantă particularitate a sistemului judiciar german constă în
existenţa mai multor categorii de jurisdicţii.
 Potrivit art. 95 din Constituţia Germaniei, în materiile jurisdicţiei ordinare,
jurisdicţiei administrative, jurisdicţiei financiare, jurisdicţiei de muncă şi
jurisdicţiei sociale, Federaţia trebuie să constituie Curţi Supreme federale,
respectiv o Curte Federală de Justiţie, o Curte Administrativă Federală, o
Curte Federală de Finanţe, o Curte Federală de Muncă şi o Curte Federală
de Contencios Social.
 Fiecare ordin judiciar dispune de propriile sale instanţe judecătoreşti.
Sistemul judiciar vest-german s-a introdus treptat şi în cele 5 noi landuri
create în baza Tratatului de unificare din partea est-germană a federaţiei.
 Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidenţă unitatea
fundamentală dintre acesta şi dreptul francez.

 Există în conţinutul lor normativ, dar şi în expresia tehnică ale acestora

diferenţe care pentru specialist prezintă o importanţă deosebită.
 Se poate lesne observa un fond normativ comun datorat atât receptării
paralele a dreptului roman, cât şi a unor numeroase elemente identice ce
se puteau întâlni în cutumele franceze şi germane.
 În Germania la început a fost cutuma. Adagii populare definind
mentalitatea epocii spuneau: ”cutuma este sfântă” sau “cutuma este
dreptul”.
 Începând cu secolul al XIII-lea îşi fac apariţia acele consolidări ale cutumei
care poartă denumirea de “Oglinzi”.
 Peste acest drept cutumiar s-a suprapus începând din secolul al XV-lea
dreptul roman.
 Receptarea a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de
origine germană se socotise continuatorul imperiului roman astfel încât
dreptul acestuia apărea în ochii juriştilor timpului ca însăşi dreptul
imperiului german.
 Institutele lui Iustinian erau aplicate în mod direct sub numele de
Kaiserrecht- drept imperial.
 Dreptul roman a devenit aplicabil, dar numai cu titlu subsidiar.
 Partea care invoca în susţinerea pretenţiilor norme de drept roman se bucura de
fundata intentio, în sensul că adversarului său îi revenea sarcina de a dovedi
existenţa unei norme de drept german care înlocuise regula romană.
 Pe cale de consecință, în cazul în care o astfel de probă nu se putea face,
dreptul roman se aplica fără nici o rezervă.

 Un moment de seamă este reprezentat de codificarea realizată în Prusia în anul

1794.
 Iniţiativa elaborării unui cod general, care să cuprindă nu numai materia
dreptului privat, dar şi pe cea dreptului constituţional, penal a aparţinut lui
Frederic cel Mare.
 Allgemeines Landrecht cuprinzând 17000 de paragrafe este opera unui mare
jurist practician al timpului Carl Svarez.
 Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă în secolul al
XIX-lea.
 Fărămiţarea Imperiului German nu a condus la desfiinţarea dreptului privat,
care sub denumirea de “drept comun” a rămas acelaşi pe ruinele fostului
imperiu.
 Cele mai însemnate legislative ale acestui secol au fost codul civil
Burgerliches Gestzbuch, promulgat în 1869 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1900 şi codul civil austriac Allgemaines Burgerliches Gesetzbuch.
 Întreaga dezvoltare a dreptului privat în ţările de limbă germană a avut loc
în jurul acestor două coduri.
 În 1849 a fost adoptat un cod comercial unificat pentru toate statele
germane şi s-a luat hotărârea unui cod comunal obligaţiilor, care nu a fost
finalizat niciodată.
 Codul civil german reprezintă unul dintre cele mai importante, dar şi cele
mai originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-
germanic.
 Elementele inedite, limbajul tehnic pe care-l promovează îl fac să difere
într-o mare măsură de codul francez, asigurându-i o poziţie particulară în
cadrul marelui sistem de drept.

 Cea mai mare parte a soluţiilor promovate de cod îşi găsesc izvorul în
dreptul comun german de origine romană. Elementul caracteristic constă în
faptul că există o parte generală a codului, care cuprinde toate principiile
ce stau la baza reglementării raporturilor civile.
 Cartea a doua cuprinde materia obligaţiilor. Cartea a treia cuprinde materia
bunurilor, cea de a patra se referă la dreptul familiei. Limbajul codului este
inaccesibil persoanelor neiniţiate. Studierea codului devine şi mai dificilă
din cauza tehnicii trimiterilor de la un paragraf la altul.
 Un alt element specific codului este “cazuistica abstractă”. Codul ajunge
la 1385 de paragrafe. Codul civil german evită formulările generale,
regulile cu un conţinut larg pentru o puzderie de reguli de detaliu, care
face distincţii de o subtilitate excesivă. Unii autori găsesc în această
subtilitate un avantaj.
 O altă caracteristică a codului german este reprezentată de existenţa aşa-
numitelor clauze generale, care îi conferă o fizionomie proprie. Una din
cele mai însemnate clauze generale este cea privitoare la buna-credinţă.
 Această regulă se numeşte în dreptul german denumirea de “ Treue und
Glauben”- fidelitate şi credinţă. Sensul acestei clauze este că în
interpretarea contractelor trebuie ţinută seama de cerinţa lealităţii şi a
încrederii reciproce.
 Sistemul clauzelor generale reprezintă în fond o adevărată supapă în
mâinile judecătorului modern, care găseşte deschisă posibilitate ocolirii
textelor neconvenabile în numele unor principii generale de largă aplicare.
 Nu vom găsi în acest cod o definiţie a proprietăţii. Dar în art. 903 există o
prezumţie în favoarea posesorului bunului când un terţ îi contestă dreptul de
a folosi şi dispune de acel bun.
 O reglementare specială este consacrată proprietăţii funciare căreia codul îi
conferă un regim destul de impropriu pentru a asigura o circulaţie uşoară a
pământurilor.

 Transmiterea proprietăţii se realizează printr-un act solemn, prin care

proprietarul şi dobânditorul îşi declară acordul asupra transferului de
proprietate, care trebuie urmat de o înscriere în cartea funciară.
 Într-o astfel de situaţie, dobânditorul rămâne proprietarul bunului, dar poate
fi obligat de cel care I-a transmis bunul la plata unor despăgubiri bazate pe
o îmbogăţire fără cauză.
 După război codul a rămas aplicabil în ambele state germane.
 În Germania de Est s-a aplicat până în 1976, când a fost adoptat un nou
cod civil, de o factură radical diferită.
 Cel de al doilea monument legislativ este codul de comerţ. Acest cod
Allgemeine Deutsches Handelsgesetzbuch A.D.H., datează din 1861.
 Noţiunea centrală a dreptului comercial a devenit cea de întreprindere
comercială. Modificări importante au avut loc după anul 1887.
 Primul volum al codului tratează despre comercianţi, registrele
comerciale şi radierea firmelor.
 Cel de al doilea cuprinde materia societăţilor comerciale, al treilea
reglementează materiile contractelor, expediţiei mărfurilor, în timp cel
al patrulea se ocupă de reglementarea comerţului maritim.
 În 1892 o lege de mare însemnătate a introdus de asemenea o inovaţie şi
anume societatea cu răspundere limitată, instituţie care a fost receptată În
Portugalia-1901, Austria-1906, Polonia-1923.
 Ideea legiuitorului a fost aceea de acrea un tip de societate care nu reclamă
formalităţile riguroase ale societăţii anonime, fără însă ca asociaţii să-şi
asume o răspundere nelimitată.

 Era o formă foarte potrivită pentru întreprinderile mijlocii, utilizată în cazul

societăţilor de familie foarte răspândite în economia germană.
 Germania este republică parlamentară, stat federal, conform Legii
Fundamentale. Intrată în vigoare în 1949 în zonele de ocupaţie britanică,
americană şi franceză, Legea Fundamentală a servit drept constituţie
provizorie, iar după unificarea Germaniei în 1990 a devenit Constituţia
întregii Germanii.
 Germania este o republică federală, formată din 16 state.

 În partea de vest există 11 landuri (Baden-Wurttemberg, Bavaria, Berlinul

de Vest, Bremen, Hamburg, Hesse, Saxonia inferioară, Westfalia de Nord,
Rhineland-Palatinate, Saarland, şi Schleswig-Holstein) au fost redivizate
după 1945 pentru a forma Germania de Vest în 1949.

 Cinci landuri din Germania de Est (Brandenburg, Mecklenburg-

Vorpommern, Sachsen-Anhalt, Saxonia şi Thuringen) au fost reconstituite
în iulie 1990 şi au devenit parte din Germania la 3 octombrie 1990.
 Landurile diferă semnificativ ca mărime şi structură politică. Fiecare
land are Constituţie, Parlament şi Guvern propriu.
 Germania este un exemplu reprezentativ de democraţie. Toate puterile
suverane revin cetăţenilor care în mod indirect exercită puterea lor în stat
prin procesul electoral. Cei aleşi sunt membrii Bundestag-ului.

 Forme democratice, ca petiţiile populare sau referendumul, pot fi

întâlnite în câteva Constituţii ale câtorva landuri.
 Constituţiile landurilor trebuie să respecte principiile unui stat democratic
şi social, care se fundamentează pe legile de bază. In afara de aceasta,
fiecare land este liber să fundamenteze propria sa Constituţie dar, în acest
proces trebuie să ţină seama de Constituţia Federală.
 Şeful statului

 Şeful statului german este Preşedintele Federal, ales de Convenţia Federala

(Bundesversammlung), un grup constituţional din care fac parte deputaţii,
membrii Bundestag-ului şi un număr egal de membrii aleşi de adunările
generale ale landurilor.
 Convenţia Federală se întruneşte numai pentru realizarea acestui obiectiv.
Preşedintele Biroului Federal este ales pe cinci ani, iar realegerea este permisă
o singură dată. In general, funcţiile Preşedintelui Federal sunt doar de
reprezentare.
 Preşedintele Federal este reprezentantul Germaniei în relaţiile internaţionale.
El propune Bundestag-ului un candidat pentru Biroul Cancelarului Federal şi
la sugestia Cancelarului reuneşte sau demite miniştrii Cabinetului.
 Dacă apare o moţiune sau o situaţie conflictuală complexă în activitatea
Bundestag-ului, Preşedintele Federal poate cere dizolvarea Bundestag-ului, la
propunerea Cancelarului Federal.
 Autoritatea legislativă

 Parlamentul Federal este format din două Camere: Bundestag (Adunarea

Federală) şi Bundesrat(Consiliul Federal). Bundestag-ul reuneşte 662
membri care reprezintă legislativului responsabil pentru alegerea Cancelarului
Federal şi are ca principală atribuţie controlul asupra activităţii Guvernului.
 Membrii primei Camere sunt aleşi pe 4 ani prin sistemul de reprezentare
proporţională şi majoritate simplă. Cea de a doua Cameră conţine 69 membri
aleşi de cele 16 guverne ale landurilor, fiecare având între 3 şi 6 locuri în funcţie
de populaţie.
 Bundesrat-ul este instituţia care reuneşte reprezentanţii prin care landurile
participă la activitatea legislativă a Federaţiei. Spre deosebire de Bundestag,
Bundesrat-ul nu este format din membrii aleşi direct, aceştia sunt membri ai
guvernelor landurilor sau delegaţi ai acestora.
 Fiecare land are cel puţin trei reprezentanţi, cele mai cunoscute landuri au
dreptul chiar şi la şase persoane.
 Autoritatea executiva

 Germania este un stat Federal cu trei niveluri ale administraţiei:

federal, land si local.
 Această structură policentrică are puternice conotaţii istorice şi politice.

 Fiecare nivel al administraţiei are autonomie legală şi este, în principiu,

independent în realizarea prevederilor constituţionale.
 În general, principala funcţie a Guvernului Federal este să pregătească
deciziile politice şi legislative, în timp ce responsabilităţile
administrative sunt delegate către landuri.
 Guvernul federal central

 Sistemul de guvernare din Germania este adesea cunoscut ca o "democraţie

a cancelarului", care reflectă puternica poziţie a Cancelarului Federal.
 El este doar membru al Guvernului ales de Bundestag şi are
responsabilitate formală pentru activitatea desfăşurată. Legea de bază,
Constituţia cuprinde un "vot constructiv de neîncredere", care înseamnă
că, dacă majoritatea membrilor Parlamentului doresc să acorde votul de
neîncredere Cancelarului, aceştia trebuie să aleagă în acelaşi timp
succesorul lui cu majoritate de voturi. Cancelarul Federal nominalizează
membrii Guvernului.
 Cancelarul Federal conduce activitatea guvernului şi determină
coordonatele politicii care urmează a fi implementată de către ministere.
 Biroul Şefului Guvernului

 Cancelaria Federală, formată în 1989 din 500 de membrii, are misiunea de a oferi
Cancelarului Federal informaţii care să-i permită coordonarea activităţilor necesare
şi dezvoltarea corespunzătoare a politicii guvernamentale.
 Structura Cancelariei Federale o reflectă pe cea a ministerelor, iar şeful Cancelariei
Federale este responsabil pentru organizarea activităţii interne a Cancelariei.

 Guvernele regionale (landurile)

 Conform legilor de bază, organizarea administrativă a fiecărui land este lăsată la
dispoziţia acestuia. Diferenţele între nevoile specifice ale landurilor şi, de asemenea,
trecutul istoric al acestora au condus la diferenţe în structurile lor administrative.
 La nivel federal, politica generală pentru fiecare land este fundamentată de Şeful de
Guvern (Primul Ministru al landului) şi birourile sale. Landurile elaborează propria
legislaţie şi formulează aproximativ 75% din propunerile pentru legile federale. In
această a doua calitate ele acţionează independent şi pe propria răspundere.
 Guvernul local

 Autoguvernarea locală este o veche tradiţie în Germania. Dreptul fiecărei comunităţi

de a-şi coordona activitatea locală şi de a avea responsabilitate proprie este garantată
de legea de bază şi de toate legile constituţionale.
 Există două niveluri ale autoguvernării locale: Municipalitatea (Gemeinde) şi
Comitatele sau Districtele (Kreise) care sunt un grup regional al municipalităţii.
 Aceste două niveluri locale funcţionează după principiul subsidiarităţii, astfel când
municipalitatea nu poate să îndeplinească anumite sarcini care sunt preluate de către
comitat sau district.
 Marile oraşe, care au mai mult de 100000 de locuitori funcţionează independent ca
districte sau comitate (oraşe district liber) şi combină cele două niveluri ale
autorităţii locale.
 Toţi membrii consiliilor locale sunt aleşi prin vot direct. Organizarea administraţiei
guvernamentale locale nu este uniformă în Germania. In cea mai mare parte a
Germaniei, primarul este în acelaşi timp şeful Consiliului Local şi şeful Biroului
Executiv. El este ales de populaţie sau de Consiliul Local.
 În Renania de Nord - Westfalia şi Saxonia Inferioară a fost introdus
modelul englez de consiliu local după cel de al doilea război mondial, cu
un primar, un şef executiv şi un conducător al comunităţii locale.
 Membrii biroului Şefului Executiv al districtului pot fi aleşi de populaţia
locală sau de reprezentanţii consiliului local (Kreitag).

 Autorităţile locale sunt primele responsabile pentru rezolvarea

problemelor locale cum ar fi serviciul social local, baze sportive de
agrement, apa şi reţeaua de gaz.
 Fondurile necesare pentru realizarea sarcinilor de la nivel local provin din
taxe locale, 15% din resursele financiare provin din taxe pe venit şi din
taxe pe proprietăţile din landuri.
 Organizarea sistemului judiciar în Germania
 Sistemul judiciar german ocupă un loc particular în cadrul marii familii a
dreptului romano-germanic, iar aceasta se datorează în mare parte structurii
federale a statului german. Statele federaţiei - numite landuri - sunt
autonome şi au propriile lor organe administrative, legislative şi judiciare.
 Cea mai importantă particularitate a sistemului judiciar german constă în
existenţa mai multor categorii de jurisdicţii.
 În materiile jurisdicţiei ordinare, jurisdicţiei administrative, jurisdicţiei
financiare, jurisdicţiei de muncă şi jurisdicţiei sociale, Federaţia trebuie să
constituie Curţi Supreme federale, respectiv o Curte Federală de Justiţie, o
Curte Administrativă Federală, o Curte Federală de Finanţe, o Curte
Federală de Muncă şi o Curte Federală de Contencios Social.
 Fiecare ordin judiciar dispune de propriile sale instanţe judecătoreşti.
Sistemul judiciar vest-german s-a introdus de asemenea şi în cele 5 noi
landuri create în baza Tratatului de unificare din partea est-germană a
federaţiei.
 Jurisdicţia ordinară

 Jurisdicţia ordinară este destinată să soluţioneze cererile contencioase de

natură civilă, cauzele penale, precum şi cere­rile graţioase
(necontencioase).
 În dreptul german, ca şi în dreptul altor state, există jurisdicţii ordinare de
fond şi jurisdicţii ordinare de apel. Jurisdicţiile de fond se realizează de
către tribunalele cantonale, de tribunalele regionale şi de tribunalele
regionale superioare, care sunt organizate la nivelul fiecărui land.
 Tribunalele cantonale sunt în număr de peste 700 şi au competenţă
materială atât în materie civilă, cât şi în materie penală.
 Tribunalele regionale, în număr de 116, au competenţă atât în materie
civilă, cât şi în materie penală. În materie civilă, competenţa tribunalului
regional se întinde, în primul rând, asupra litigiilor patrimoniale a căror
valoare depăşeşte suma de 10.000 de DM (cea. 5.000 Euro).
 De asemenea, tribunalele regionale sunt competente, indiferent de
valoarea interesului în litigiu, şi în privinţa acţiunilor îndreptate
împotriva Trezoreriei şi acţiunilor în materie de brevete.
 În fine, tribunalele regionale sunt şi instanţe de apel, în cauzele
pronunţate în primă instanţă de tribunalele cantonale.

 Tribunalele regionale superioare, în număr de 24, sunt Instanţe de

apel numai în materie civilă.
 Curtea Federală de Justiţie este instanţa care se află în vârful ierarhiei
jurisdicţiilor ordinare.
 Curtea Federală de Justiţie are 12 secţii civile şi 5 camere penale.
 Jurisdicţiile administrative

 Germania posedă o reglementare modernă şi cuprinzătoare asupra jurisdicţiei

administrative. Cea mai importantă regle­mentare în acest domeniu este Codul
jurisdicţiei administrative din 19 martie 1991.

 Potrivit art. 1 din acest cod, jurisdicţia administrativă se exercită în Germania

de către Tribunale independente, distincte de autoritatea administrativă.

 Jurisdicţia administrativă are un caracter general pentru toate litigiile de drept

public, cu excepţia acelora date în competenţa jurisdicţiei financiare sau
sociale. în pofida similitudini lor care există între aceste jurisdicţii -
administrativă, financiară şi socială -, fiecare are reguli proprii de procedură.
 La baza jurisdicţiei administrative germane se află tribunalele administrative
(Verwaltungsericht), azi în număr de 52. Tribunalele administrative au în
compunerea lor mai multe secţii (Kammern) a căror competenţă are un
caracter de fond (de primă instanţă).
 Cu alte cuvinte, tribunalele administrative sunt in­stanţe de drept comun în
materia contenciosului administrativ. Ele pot dispune anularea sau emiterea
unui act administrativ, obţinerea unei prestaţii, alta decât una de natură
administrativă şi constatarea unui raport juridic.
 Eşalonul doi al jurisdicţiei administrative în Germania este format de
tribunalele administrative superioare (Oberverwal-tungsericht), în număr de
16, denumite în unele landuri curţi administrative. Ele au mai multe secţii
denumite Senate, iar competenţa lor de drept comun vizează materia
apelului.
 În vârful piramidei sistemului de jurisdicţie administrativă se află Curtea
Administrativă Federală (Bundesverwaltungsge-richt), care are sediul la
Berlin.