UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE

CONSTANTE EPISTEMICE ÎN FILOSOFIA DREPTURILOR OMULUI

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului de la 1789

Coordonator științific:
profesor universitar DUNCA DANIELA

Masterand: Oprea (căs. Groza) Elena-Roxana

Specializarea: Drepturile Omului
Anul I

Baia Mare
2022
 Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului
este un document fundamental întocmit în timpul Revoluției
Franceze.
Această revoluție, ce a avut loc între anii 1789-1799, a
reprezentat un eveniment istoric important, care a avut drept
cauze: existenţa regimului absolutist, criza economică,
menţinerea organizării medievale pe stări (starea I - clerul,
starea a II-a - nobilimea, starea a III-a – orășenii și ţăranii),
respectiv menţinerea privilegiilor numai pentru stările I şi a
II-a, și care a avut consecințe de lungă durată, nu numai
pentru Franța, ci și pentru Europa și restul lumii, prin
stabilirea unui sistem democratic de guvernare, separarea
bisericii de stat, precum și stabilirea drepturilor
fundamentale ale omului.
 Elaborarea Declarației
• La 9 iulie 1789, Mounier, deputat pentru Dauphiné, în cadrul ședinței
Adunării Naționale, compusă aproape exclusiv din deputați ai Stării a
III-a, propune ideea unei declaraţii a drepturilor omului care să fie
“scurtă, simplă și precisă” și inclusă în Constituție sub forma unui
preambul.
• La 11 iulie, marchizul de La Fayette este primul care prezintă un
proiect “destul de concis, în nouă alienate, îndelung lucrat”.
• La 4 august, propunerea lui Mounier este aprobată de Adunarea
Națională.
• La 12 august, Adunarea Națională decide formarea Comitetului Celor
Cinci pentru examinarea diferitelor proiecte de declarații, fuzionarea
acestora într-una singură și prezentarea acesteia cât mai curând.
• La 13 august, se anunță membrii Comitetului Celor Cinci: Démeunier,
La Luzerne, episcop de Langres, Mirabeau, Tronchet și Rhedon.
• La 17 august, Comitetul Celor Cinci prezintă Adunării Naționale un
proiect de 19 articole precedate de un preambul.
• La 19 august , Adunarea Naţională hotărăște ca textul declarației să fie
discutat, articol cu ​articol, pe baza unui proiect de 24 articole propus de
Biroul Șase.
• În perioada 20-26 august, Adunarea Națională votează și adoptă,
articol cu articol, textul declarației.
• La 5 octombrie 1789, declarația a fost ratificată de către
Regele Ludovic al XVI-lea după marșul de la Versailles și, ulterior, a
servit drept preambul la prima Constituție din 1791.
 Structura Declarației

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului cuprinde

un preambul și un număr de 17 articole care prezintă
dispoziții cu privire la:
• drepturile oamenilor – francezii, străinii sau inamicii
(articolele 1-4, 7, 9-12 și 17)
• drepturile cetățenilor – cetățenii francezi (articolele 6,
11,12, 14 și 17)
• drepturile societății – națiunea franceză (articolele 13, 15 și
16)
stabilite prin lege (articolele 5 și 8), astfel:
Preambul

„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea,

nesocotirea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice și ale

corupției guvernelor, au hotărât să expună, într-o declarație solemnă drepturile naturale,

inalienabile și sacre ale omului, astfel ca această declarație, mereu prezentă înaintea tuturor

membrilor societății, să le reamintească fără încetare drepturile și îndatoririle lor; iar actele puterii

legislative și ale puterii executive, putând fi în orice moment comparate cu scopul oricărei

instituții politice, să fie mai respectate, iar doleanțele cetățenilor, bazate de acum înainte pe

principii simple și incontestabile, să tindă întotdeauna la respectarea Constituției și a fericirii

tuturor.

În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei

Supreme, următoarele drepturi ale omului și ale cetățeanului.”

Articolul 1
„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe
utilitatea publică.”
 
Articolul 2
„Scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale
omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune.”
 
Articolul 3
„Națiunea este sursa esențială a principiului oricărei suveranități. Nici o grupare, nici un individ nu
pot exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea.”
 
Articolul 4
„Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor
naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalți membri ai societății
folosirea de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.”
 
Articolul 5
„Legea nu are dreptul să interzică decât acțiunile vătămătoare societății. Tot ceea ce nu este interzis
prin lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi constrâns a face ceea ce legea nu obligă.”

Articolul 6
„Legea este expresia voinței generale. Toți cetățenii au dreptul să contribuie, personal sau prin
reprezentanții lor, la alcătuirea ei. Ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că apără, fie că pedepsește.
Toți cetățenii fiind egali în fața legii, au acces în mod egal la orice demnități, posturi și funcții
publice, după capacitatea lor și fără altă deosebire decât cele ale virtuților și talentele lor.”
 
Articolul 7
„Niciun om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după formele
prescrise de ea. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiți;
dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune
rezistență, el se face vinovat.”
 
Articolul 8
„Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit
decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.”
 
Articolul 9
„Orice om este presupus inocent, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră
indispensabil a-l aresta, orice act de constrângere în afara celor necesare pentru reținerea lui trebuie să
fie aspru pedepsit de lege.”
Articolul 10
„Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea
lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”
 
Articolul 11
„Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului;
orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin
lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”
 
Articolul 12
„Garanția drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în
avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.”
Articolul 13
„Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile de administrație este indispensabilă o
contribuție comună; ea trebuie să fie repartizată egal între toți cetățenii, în raport cu posibilitățile lor“.

 
Articolul 14
„Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice și
s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele,
perceperea și durata.”

Articolul 15
„Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își
îndeplinește funcția.”
 
Articolul 16
„Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită
de constituție.”
 
Articolul 17
„Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, decât în cazurile în
care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste
despăgubiri prealabile.”
 Influențe

Scopul Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului era să răstoarne monarhia tradițională
ereditară și să o înlocuiască cu instituții noi, pe baza principiilor Iluminismului, mișcarea filosofică de la
începutul secolului al XVIII-lea.
Declarația a fost inspirată de scrierile unor gânditori iluminiști, precum:
• Montesquieu (despre separarea puterilor în stat)
• Jean-Jacques Rousseau (despre voința generală - conceptul că statul reprezintă voința generală a
cetățenilor)
• Voltaire (despre protejarea individului împotriva acțiunilor arbitrare de poliție sau judiciare)
Alte influențe au inclus documente scrise în alte țări, cum ar fi Declarația de Independență a Statelor
Unite ale Americii din 1776, dar declarația franceză a depășit aceste modele în domeniul său de aplicare și
în pretenția sa de a se baza pe principii fundamentale pentru om și, prin urmare, aplicabile universal.
 Importanța Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului constă în aceea că:
• reprezintă moștenirea Revoluției franceze și rezumă principiile și idealurile acesteia.
• a fost rodul eforturilor tuturor deputaților Adunării Naționale care au pus bazele Franței
moderne.
• a fost inițial un text francez, dar de la momentul promulgării sale a vizat întreaga umanitate,
având o valoare universală, indiferent de diferențele culturale, religioase, politice sau de altă
natură, stabilind drepturi și îndatoriri inalienabile fiecărei ființe umane.
• a fost redactată într-o formă “scurtă, simplă și precisă”, după un model standard și inspirat,
având o influență majoră asupra istoriei omenirii, prin faptul că textul declarației a stat la baza
Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948.
 Critici
Încă din primii ani, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a primit numeroase critici, a căror dezbatere pot
reprezenta teme interesante de reflecție, printre care putem aminti următoarele:
- declarația ar nega particularitatea în favoarea unui om abstract, universal și inexistent și, în al doilea rând, nu ar atinge cu
adevărat universalitatea, ci ar corespunde intereselor “unei clase sau o altă fracțiune a societății” (primul președinte al
electoratului, Jean Sylvain Bailly)
- Pierre-Joseph Proudhon critică “retorica noilor legislatori”, concluzionând că declarația permite înflorirea inegalităților, în
opoziție cu drepturile naturale pe care le afirmă în primul său articol. Ulterior, el pune la îndoială proprietatea despre care
afirmă că nu este un drept natural, folosind ca exemplu impozitele, pe care le recunoaște ca fiind esențiale pentru a acoperi
cheltuielile guvernului și se întreabă de ce bogații ar trebui să plătească mai mult decât săracii. Conform raționamentului său,
dacă proprietatea este un drept natural, societatea în ansamblu trebuie să o protejeze, dar dacă statul instituie un impozit
proporțional, acesta trebuie să acorde mai mult sau mai mult decât a luat, altfel nu există drepturi egale și în acest caz  “
societatea nu mai este înființată pentru apărarea proprietății , ci pentru a-i organiza distrugerea”.
- Karl Marx a denunțat natura “formală” a drepturilor garantate de declarație, preferând căutarea “egalității reale” a cetățenilor și,
totodată, a denunțat interesele clasei burgheze individualiste în elaborarea declarației, în special în cazul consfințirii dreptului de
proprietate, la articolul 17.
- Jeremy Bentham, filosof englez al curentului utilitarist, a dezvoltat cea mai faimoasă critică a dreptului natural: această lege nu
ar avea nici o bază ontologică, nici o existență reală. “Ceea ce nu are existență nu poate fi distrus - ceea ce nu poate fi distrus nu
are nevoie de nimic pentru a-l păstra de distrugere. Drepturile naturale sunt simple prostii: drepturi naturale și imprescriptibile,
prostii retorice - prostii pe piloți ”. Acesta este pregătit să admită recunoașterea drepturilor subiective dacă acestea se bazează pe
principiul utilității, dar, cu toate acestea, neagă orice legitimitate “naturală” la drepturile declarației, care ar reflecta doar
ardoarea celor care le-au promovat, concepție împărtășită și de filosoful David Hume.
 Concluzie

În pofida numeroaselor critici la

adresa Declarației drepturilor omului și
ale cetățeanului, importanța istorică a
acestui document este incontestabilă,
reprezentând un adevărat reper pentru
climatul politic trecut, prezent și viitor.
Bibliografie

•Stéphane Rials, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, traducere de Ciprian Dumea,
Nadia Farcaș, Mirela Mircea, Editura Polirom, Iași, 2002
•www.wikipedia.ro