UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

Tema: Europa revoluțiilor moderne

Profesor:
dr., conf.univ. Lidia PĂDUREAC
(text, noțiuni, bibliografie, hărți)
1. Geneza democrației moderne în Europa
2. Concepte de unificare europeană în epoca modernă

1. Geneza democrației moderne în Europa

La mijlocul secolului al XVII-a în statele europene au loc transformări generale

orientate împotriva tradițiilor feudale, transformări care depășesc perioada de tranziție
de la evul mediu la epoca modernă. Printre cele mai importante premise care au
determinat începutul revoluțiilor burgheze au fost:
- de ordin economic: relațiile feudale au devenit nerentabile, astfel apar elementele
relațiilor capitaliste; se creează primele manufacturi; banul se transformă în capital
(ban investit care trebuie să aducă o plus valoare). Se conturează o situație de
conflict, întrucât oficial legile reglementau relațiile feudale, real se dezvoltau relații
economice noi care nu erau reglementate de stat.
- De ordin social: apar categorii sociale noi, burghezia, lucrătorii salariați, noii nobili,
care deși realizează diverse activități nu erau recunoscuți oficial. Burghezia care
deținea puterea economică dorește să-și legalizeze statutul pentru ași legaliza
proprietățile și activitatea;
- De ordin politic: nobilimea veche sărăcise economic, însă împreună cu clerul
(reprezentanții bisericii) dețineau puterea politică în stat. Garantul privilegiilor pentru
aceste două categorii era monarhul. Elita stării a treia (burghezia) a devenit înstărită
și dorea drepturi pentru a participa la viața politică. În condițiile crizei generale o
mare parte din populație a susținut forțele care luptau împotriva monarhiei absolute.
- De ordin moral: renașterea, reforma religioasă și iluminismul au schimbat modul de
gândire al societății – se creează o gândire antifeudală în esență, un concept care
promovează drepturile naturale ale omului.
Prima revoluție burgheză a avut loc în Țările de Jos la mijlocul secolului XVII, s-a
manifestat sub forma războiului de independență împotriva Spaniei și a avut o influență
mică asupra altor teritorii. Revoluția burgheză care este considerată și drept început al
epocii moderne a avut loc în Anglia. În 1640 a început conflictul deschis dintre regele
Carol I Stuart și Parlamentul englez. Cei mai înverșunați susținători ai regelui erau marii
feudali. Totuși, majoritatea populației a trecut de partea Parlamentului. Armata
Parlamentului, condusă de Oliver Cromwell a obținut victorie. În 1649 regele a fost
pedepsit cu moartea, iar Anglia a fost proclamată Republică. Țările monarhice
europene pregăteau o coaliție împotriva Angliei (care și-a permis să pedepsească cu
moartea un rege). Anglia risca să dispară ca stat de pe continentul european. Datorită
diplomației iscusite și talentului militar a lui Oliver Cromwell războiul general a fost
evitat, Anglia a reușit să-și redobândească influența în lume. Pentru a depăși criza
generală pe fonul evenimentelor militare și a dezastrului economic Cromwell a instaurat
un regim autoritar numit Protectorat. Parlamentarii, nemulțumiți de această strâmtorare
a drepturilor și libertăților a restaurat monarhia în anul 1660. În anul 1679 Parlamentul
Marii Britanii a adoptat Habeas Corpus Act, prin care s-au pus bazele libertăților
individuale și ale constituționalismului modern englez. Acest document stabilea ca nici o
persoana nu poate fi arestată decât prin emiterea unei ordonanțe judecătorești scrise,
iar motivele arestării trebuiau comunicate inculpatului în termen de 24 ore,
nerespectarea acestor condiții conducea automat la punerea în libertate a persoanei
1
arestate. Habeas Corpus Act se consideră unul din primele documente moderne care
proteja drepturile și libertățile omului. În urma așa numitei „revoluții fără sânge” din 1689
prin care noul rege Wilhelm de Orania a semnat „Petiția drepturilor” în Anglia s-a
instaurat regimul monarhiei parlamentare (care există și astăzi).
Revoluția care a influențat răspândirea principiilor democratice în întreaga lume a
fost revoluția burgheză din Franța. În 1789 regele Ludovic al XVI-a în condițiile unei
crize generale din Franța a convocat Adunarea Statelor Generale (adunarea
reprezentativă la care participau reprezentanții clerului, nobilimii și orășenilor). Regele
spera că nobilii și clerul care împreună aveau două voturi împotriva unui singur vot al
orășenilor vor lua decizii în favoarea sa. Totuși, în timpul ședinței datorită insistenței
reprezentanților stării a treia – burghezia – Adunarea a fost declarată Națională (starea
a treia menționa că era reprezintă cea mai mare parte a populației Franței) și a fost
modificată procedura de votare: fiecărui deputat îi revenea un vot. În consecință
reprezentanții stării a treia dețineau majoritatea în Adunarea Națională. La 26 august
1789 Adunarea a adoptat Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Principalele
prevederi ale acesteia erau: statul trebuie să garanteze dreptul la viață, securitate,
proprietate; libertatea unui om nu trebuie să dăuneze libertății altor oameni; cetățenii pot
participa direct sau prin reprezentanți la adoptarea legilor; cetățenii care au dreptul la
vot au dreptul de a fi alese în organele de conducere a statului; nu există crimă și
pedeapsă neindicate în lege, astfel la luarea unei decizii judecătorești magistrații trebuie
să se bazeze pe lege; statul garantează prezumția nevinovăției; proprietatea este sfântă
și inalienabilă. Principiile acestui document stau la baza democrației moderne. Titlul
Declarației atrage atenția asupra faptului că există o serie de drepturi inalienabile ale
persoanei, indiferent de faptul dacă aceasta este sau nu cetățean al statului respectiv.
În perioada revoluționară din Franța s-a afirmat treptat Napoleon Bonaparte. În
1799, în urma unei lovituri de stat a reușit să instaureze regimul Consulatului. Datorită
diplomației și unei politici externe militare a reușit să formeze un adevărat imperiu.
Primul Imperiu Francez, proclamat oficial în 1804, cunoscut și cu denumirile mai
obișnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care
Franța a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui
Napoleon I. Războaiele purtate de Napoleon pentru libertatea popoarelor se transformă
într-o tentativă de hegemonie, dar principiile Revoluției continuă să se răspândească în
întreaga Europă, prin intermediul armatei franceze. Cu excepția Marii Britanii, a Rusiei
și a Imperiului Otoman, Napoleon reușește să-și impună hegemonia în întreaga Europă.
Opera sa juridică – Codul civil, Codul penal, Codul comercial – s-a răspândit în întreaga
Europă și stă la baza legislației contemporane. După înfrângerea lui Napoleon de la
Waterloo, statele învingătoare în 1815 la Congresul de pace de la Viena au conturat o
nouă hartă a Europei. Obiectivul Congresului era găsirea unei soluții pentru asigurarea
unei păci pe termen lung pentru Europa. Obiectivele Congresului prevedeau revenirea
la vechile frontiere și redimensionarea marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se
contrabalanseze reciproc și, prin aceasta, să asigure păstrarea păcii. Franța a pierdut
toate cuceririle făcute în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac și Imperiul
Rus au câștigat teritorii importante. Prusia a încorporat micile state germane din vest,
Pomerania Suedeză și aproximativ 60% din Regatul Saxoniei. Austria a primit Veneția
și cea mai mare parte a Italiei de nord. Rusia a ocupat părți din Polonia. Regatul Țărilor
de Jos, care apăruse pe harta politică a Europei doar cu câteva luni mai înainte, a
inclus și teritoriul care aparținuse Austriei și care în 1830 ava să devină ceea este în
zilele noastre Belgia.
Mișcarea împotriva rămășițelor relațiilor feudale a continuat în timpul revoluției din
anii 1848-1849. Valul revoluționar a început în Franța și a cuprins toate statele din
Europa centrală, de vest și de sud-est – ultimele state din zona estică în care s-a
manifestat acest proces au fost Țara Moldovei, Țara Românească și Transilvania. A
2
fost o revoltă naționalistă a burgheziei europene, îndreptată împotriva ordinii feudale și
supranaționale care permitea dominarea unor state asupra altor națiuni. Revoluțiile de
la 1848 au dat semnalul democratizării și deșteptării naționalismului european, fiind
cunoscute de aceea și sub denumirea de „primăvara popoarelor”, secolul XIX, fiind
numit și secolul națiunilor. Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung
obiectivul creării statelor naționale în Europa.

2. Concepte de unificare europeană în epoca modernă

Începând cu secolul al XVIII-lea, termenul Europa intră în limbajul cotidian, fiind tot
mai des folosit în texte oficiale, în tratatele dintre țări. Secolul Luminilor este perioada în
care se produce globalizarea economiei și a culturii care participă la construcția unei
identități și culturi europene. În secolul al XVIII-lea, totul este în mișcare, mărfuri,
oameni, moduri și stiluri de viață, cărți, idei, concepții.
Abatele de Saint-Pierre elaborează cel mai cunoscut proiect de realizare a păcii
generale, Proiect pentru o pace perpetuă, în care își propune să elimine războiul ca
mijloc de rezolvare a conflictelor. El milita pentru unitatea politică a Europei, pentru
liberalizarea economiei și expansiunea comercială, unitate care trebuie să se bazeze pe
pace și cultură comună. Chiar dacă s-a bazat pe un proiect utopic, Secolul Luminilor a
impus un mod de viață european și a reușit să transmită sentimentul de apartenență la
aceeași cultură, ceea ce i-a făcut pe mulți gânditori, oameni politici sau istorici, să
coreleze această epocă cu unitatea de azi a Europei. Iluminismul a participat la crearea
unui spațiu european unit din punct de vedere comercial, economic, cultural și identitar
care, fondat pe o civilizație europeană, unește guvern popoare, ținând însă cont de
unitatea în diversitate’’.
Multiplele războaie care aveau loc pe continentul european și împiedicau
dezvoltarea statelor, au determinat gânditorii timpului să elaboreze diverse concepte
care ar fi permis o conlucrare pașnică a națiunilor și statelor europene. Montesquieu
își declara admirația pentru alte popoare, cum ar fi persanii, și critică Europa care
perpetuează războaiele între popoare, fanatismul religios și intoleranța. În același timp,
afirma că Europa nu mai este decât o națiune alcătuită din mai multe națiuni, popoarele
europene, toate civilizate, fiind membrii unei republici mari. Europa în accepția sa are o
unitate politică legată de clima temperată: ea este locul unde se întâlnesc republici sau
monarhii moderate, în timp ce Asia și Africa sunt teritoriul despotismului. (Enciu, 23)
Jean-Jacques Rousseau critică suveranitatea, iraționalitatea și lipsa de viziune a
majorității oamenilor. Lucrarea sa Contractul social (1765) trasează deja bazele
teoretice ale ideii de națiune contractuale, ca expresie a voinței comune a cetățenilor.
Rousseau are o apreciere negativă a Europei: „Orice s-ar spune, în ziua de astăzi nu
mai există francezi, germani, spanioli, englezi; nu mai există decât europeni. Aceștia din
urmă, din punctul său de vedere, nu sunt decât niște ticăloși cărora nu le pasă de legile
nici unui stat, „deoarece pretutindeni sunt la ei acasă, numai să poată face rost de bani
și de femei de corupt”. Gânditorul făcea aceste afirmații întrucât considera că conceptul
de european va duce la dispariția națiunilor, pe car le considera sacre.
În gândirea lui Voltaire, Europa apare unită din punct de vedere cultural, într-o mare
republică literară, creată de elite.
În perioada războaielor napoleoniene, Immanuel Kant (1724-1804) condamnă
toate sistemele fondate pe o întoarcere la statul național, considerând că un sistem
federativ poate face trecerea societăților umane de la anarhie la civilizație, prin
instaurarea unor reguli juridice între națiuni, idei susținute în prezent de o seamă de
teoreticieni ai proiectului european. Prin lucrarea sa intitulată Elemente metafizice ale
doctrinei dreptului, filosoful german punea bazele suveranității dreptului în relațiile
internaționale, pledând, totodată, pentru adoptarea unei constituții generale care să
3
asigure democrația și pacea, propunând, totodată, un plan de dezarmare. Kant
considera că umanitatea trebuie să tindă spre ideea unei ordini internaționale care ar
elimina războiul. Ideile lui Kant despre o organizare federală a statelor europene vor
face mulți adepți, începând cu secolul al XIX-lea, până în prezent. Concepția lui Kant
despre o societate a națiunilor reprezintă geneza federalismului modern. În lucrarea
Spre pacea eternă Kant propune ideea cetățeniei universale din care am putea deduce
că orice persoană ar fi avut dreptul la libera circulație în oricare stat al lumii și unde i s-
ar fi garantat drepturile naturale. În viziunea sa proiectul de pace poate fi realizat prin:
constituția civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană; dreptul public trebuie să fie
bazat pe o federație de state libere; dreptul universal trebuie să se limiteze la condițiile
unei ospitalități universale (care ar presupune drepturi și libertăți egale).
Victor Hugo (1802-1885), care punea în valoare nu statele, dar popoarele,
menționa în 1854 că își dorește o „Europă a popoarelor”, în care nu toate popoarele vor
juca același rol. În discursul său din 1848 de la Congresul de pace de la Paris propune
sintagma „Statele Unite ale Europei” – o comunitate bazată pe vot universal: „Va veni o
zi când voi, Franța, voi Rusia, voi Italia, voi Anglia, voi Germania, voi toate națiunile
continentului, fără a vă pierde trăsăturile distincte și individualitatea voastră glorioasă,
vă veți dezvolta într-o unitate superioară și veți constitui fraternitatea europeană”.
Secolul Luminilor realiza trecerea de la Mica la Marea Europa prin lărgirea spațiului
european de recuperare a creștinătății orientale, prin înfrângerea turcilor (1683, la
Viena) și asimilarea spiritului iluminist de popoarele din estul continentului. În acest
secol Europa cunoaște transformări profunde determinate de creșterea demografică și
de dezvoltare economică favorizata de consecințele revoluției industriale și agricole, de
noua gândire social-politică cu privire la conducerea statală și organizarea societății.
Consecințele revoluțiilor burgheze suprapuse conceptelor de unificare europeană în
epoca modernă au determinat: asigurarea liberalismului economic și a principiilor
politice ale garantării drepturilor naturale ale oamenilor; Instituirea unui mecanism
modern de guvernare, bazat pe principiile fundamentale ale regimului parlamentar
(suveranitatea poporului și separarea puterilor în stat în: legislativa, executiva și
judecătorească). Democratizarea statelor de pe continentul european va continua și în
perioadele următoare, inclusiv în secolul al XIX-a prin procesul de formare a statelor
naționale unitare.

Vocabular

Revoluție – schimbare brusă și radicală într-un anumit domeniu.

Revoluții burgheze, numite de istorici si revoluții moderne – revolte care au determinat
schimbări bruște și radicale în domeniile social, politic, economic. Scopul acestora a
fost lichidarea relațiilor feudale și asigurarea dezvoltării libere a societății în baza
principiilor politice moderne, respectării drepturilor naturale ale cetățenilor, suveranității
poporului.
Perioadă de tranziție – perioadă istorică în care elementele vechiului regim nu dispar,
iar cele ale noului regim nu se afirmă.
Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii – mișcare intelectuală,
filozofică, ideologică și culturală, antifeudală, orientată și împotriva dogmelor religioase
medievale, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în
țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea
unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” (înțelepciunii) în mase.

4
Bibliografie:

1. Chaunu V., Civilizatia Europei in Secolul Luminilor, vol. I., București, Ed.
Meridiane, 1986
2. Enciu Nicolae, Construcţie europeană, Chişinău, Civitas, 2007.-392 p.;
3. Istoria modernă a Europei și Americii, vol. I, Chișinău, Ed. Lumina, 1995
4. Neagu C., Istoria Construcției europene, 2006.-116 p.;
5. Nistor I., Istoria ideii de Europa, Iași, 2015.- 43 p.

HĂRȚI

Imperiul francez în timpul lui Napoleon Bonaparte

Harta Europei 1815 (deciziile Congresului de la Viena)