+fakenews Carte AB

CUPRINS
Mulţumiri // 11
În loc de argument, o scurtă autobiografie. De la televizorul cu purici la
robotul care poate scrie această carte în locul meu // 13
Introducere: La răscruce de vremuri // 25

Se schimbă ordinea globală… // 25
…inclusiv ordinea globală digitală // 28
Un tăvălug de schimbări care abia s-a pus în mişcare // 31
Capitolul 1: Inteligenţa Artificială şi Intelighenţia Umană // 40

Noi domenii, discipline, tehnologii şi profesii desprinse direct
din literatura SF // 40
Tehnologiile digitale încă ne lasă cu gura căscată // 45
„Omenirea este tot atât de pregătită în faţa
ascensiunii Inteligenţei Artificiale cât erau incaşii în faţa
invaziei spaniole” // 51
„Tehnologia este destin”: motto-ul competiţiei globale în
secolul al XXI-lea // 55
Capitolul 2: Noi vs. ei. Metropole digitale şi periferii analogice // 65

Frontiera neliniştită creează cetăţeni neliniştiţi // 65
Două tabere unite de un sentiment – nostalgia, şi de o
atitudine – intransigenţa // 70
„Faptele contează din ce în ce mai puţin”
Lumea are fapte pentru toţi // 79
Adevărul – o ruină a zilelor noastre
Capitolul 3: Noii despoţi globali // 91

Lumea de tip „câştigătorul ia tot” // 91
Superstarurile tehnologice sau despre companiile
all inclusive // 98
#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 5

Silicon Valley – Wall Street-ul zilelor noastre // 105
Pustnicii digitali // 114
Jurământul lui Hippocrate pentru IT-şti // 119
Capitolul 4: Fake news sau dezinformare 2.0 // 133

Ficţiunile întâlnesc tehnologia // 133
Raportarea la fake news se face preluând spiritul
fake news // 135
Fake news nu sunt întotdeauna false şi nu sunt
întotdeauna ştiri // 139
Distribui, deci exist! // 142
Liberul arbitru – înlocuit de algoritmi // 147
Termenul de bombardament: o descriere precisă,
şi nu o simplă metaforă // 149
Dar mass media tradiţionale? Ele sunt inocente? // 154
Vine Infocalipsa? // 158
Capitolul 5: Oamenii nu mai sunt puşi în mişcare de alţi oameni // 166

Sfânta Treime a persuasiunii computaţionale:
like-urile, căutările pe Google şi istoricul navigării
pe Internet // 166
Comunicatorii de azi sunt dotaţi cu telescoape,
microscoape şi bisturie // 169
Despre Facebook şi alţi demoni // 175
Segmentarea de precizie a contribuit până şi la prinderea lui
Osama bin Laden // 181
Gutenberg contra Zuckerberg. Despre audierile lui M. Zuckerberg
în Congresul SUA şi în Parlamentul european // 183
Sunteţi atotputernic, domnule Zuckerberg? // 191
Aventuri de o noapte vs. căsătorii durabile // 198
Capitolul 6: Sufrageria digitală // 207

Poporul american vs. „fabrica de dezinformare” din
St. Petersburg // 208
Infrastructura dezinformării // 213
Aţi avut legături sentimentale cu cineva care împărtăşeşte
opţiuni politice diametral opuse? // 218
6 ALINA BÂRGĂOANU
De ce se uită britanicii la serialul „Crimele din Midsommer”
// 223
Bine aţi venit în Extremistan! // 227
Raţiunea nu se viralizează, furia da! // 230
Concluzii: Leadership-ul intelectual configurează viitorul // 237

8 ALINA BÂRGĂOANU
Pentru Iulia şi generaţia sa

10 ALINA BÂRGĂOANU

În loc de argument, o scurtă autobiografie
DE LA TELEVIZORUL CU PURICI LA ROBOTUL
CARE POATE SCRIE ACEASTĂ CARTE ÎN
LOCUL MEU
Î ncep această carte cu o notă biografică, în

care probabil mulţi dintre cititori se vor regăsi. Este o scurtă
incursiune personală care poate arunca o lumină mai clară
asupra valurilor de schimbări despre care voi vorbi pe larg în
această carte. Valuri de schimbări care s-au succedat cu
repeziciune în doar 30 de ani, fără a ne lăsa răgazul de a
medita asupra lor, de a le digera, uneori chiar de a le înţelege.
Judecând astfel lucrurile, poate nici nu e de mirare că suntem
atât de bulversaţi.
Acum 30 de ani, televizorul de acasă al părinţilor mei, alb-
negru, cu lămpi, nu era smart deloc; nu în sensul că nu era
conectat la wifi, ci în sensul în care mai existau şi momente în
care pierdea bătălia cu „puricii” şi atunci unul dintre noi – de
regulă, un copil, trebuia „să se sacrifice”, să ţină antena cu
mâna mai bine, să o răsucească; timp în care noi ceilalţi trebuia
să îi povestim ce se întâmplă pe micul ecran (chiar era mic). Îi
las pe cei care s-au trezit direct în lumea televizoarelor color,
cu peste 100 de programe, la care accesul este impecabil ca
urmare a conexiunii prin cablu şi satelit să îşi întrebe părinţii
sau bunicii ce înseamnă că „televizorul avea purici”. Şi cum
adică „antena” trebuia răsucită cu mâna? Trecem şi peste
faptul că respectivul televizor „ne-smart” nu avea nici

telecomandă. „Şi, atunci, cum se schimbau canalele?”, ar în-
treba un „copil recent”. Care canale, care posturi?
Ascultam muzică la picup, care era dotat cu un lichid şi,
dată fiind că, iarna, temperatura era mai scăzută în camera în
care făceam audiţiile, lichidul mai îngheţa, muzica mai înce-
tinea, sunetul era mult distorsionat; iar atunci când se zgâria
discul, tragedia era completă, nu se mai putea face nimic. Tele-
foanele fixe făceau un zgomot de neuitat când formai numărul
(mai ales când trebuia să formezi 9 sau 0) şi nu existau
opţiunile „silent”/„silent notifications”. Trebuia să te fereşti de
convorbirile cu taxă inversă, pe care unele rude, din alte oraşe, le
făceau „pe banii” tăi pentru a-ţi ura „La mulţi ani!”. Vă imaginaţi,
cei care aţi prins telefoanele fixe, cum ar fi ca acestea să sune în
continuu aşa cum sună acum telefoanele mobile?
Am urmărit „revoluţia în direct”, „prima revoluţie televizată”
la acelaşi aparat alb-negru, cu lămpi şi cu purici. Ne uitam toţi din
familie la televizor şi ne culcam pe rând, având un gen de
superstiţie că, dacă am adormi cu toţii în acelaşi timp, se va
întâmpla o catastrofă. Imediat după revoluţie, am trăit momentul
„nebun” când, într-un mic orăşel de provincie, ziarele tipărite se
epuizau de la prima oră şi trebuia să ai o relaţie bună cu
vânzătorul de ziare, mai ceva ca relaţia cu vânzătorul de la
alimentară din timpurile care tocmai se încheiaseră. Pentru o bună
perioadă de timp, nimeni nu a mai ascultat radioul (care era tot cu
lămpi – acelea se încingeau îngrozitor), doar TV şi presa scrisă.
În 1990, am mers la o vecină pentru a viziona pentru
prima dată emisiunile la un televizor color. Ce se spune acum
despre comunicarea pe platformele digitale – că ultimul lucru
care contează este tocmai conţinutul – era valabil şi atunci,
poate chiar şi mai valabil atunci decât acum. Este adevărat că
începuseră să fie difuzate videoclipuri „din Occident”, deci
începea să merite să ai televizor color. Tot la acea vecină am
mers şi „la video” şi, precum mulţi alţii, am vizionat toată
noaptea şi cu ochii ieşiţi din cap de oboseală „Pasărea spin”.
Atunci când, studentă fiind, îmi căutam o garsonieră cu
chirie în Bucureşti, trebuia să întrebi dacă respectiva gar-
sonieră are telefon fix, caz în care, chiria era mai mare. Asociez
mutatul în cămin cu telefoanele cu fise de pe holurile
căminelor; erau puţine, foarte puţine telefoane, în căminele
studenţeşti. Motiv pentru care a suna părinţii acasă de pe
aceste telefoane publice cu fisă reprezenta cea mai bună ocazie
de a intra în legătură, nu cu părinţii, ci cu reprezentanţii/re-
prezentantele sexului opus. În momentul în care stabileai o
întâlnire, lucrurile rămâneau fixe, nu te foiai cu telefonul mobil
la ureche încă jumătate de oră peste cea stabilită, schimbând
de câteva ori locul de întâlnire.
În anul 1997, am scris lucrarea de licenţă cu pixul pe hârtie,
lucru pe care acum nu l-aş mai putea face. Manuscrisul trimis spre
editură este a nu ştiu câta variantă rezultată din foldere şi
documente ale căror denumiri au devenit din ce în ce mai ciudate:
„succesive”, „în care se lucrează”, „lucrate”, „neclare”, „de_va-
lorificat_la_sfarsit”, „carte_before_holiday”, „carte_august”, „ma-
nuscris_din_care_tai”, „manuscris_in_care_adaug”, „par_mai_-
complete”, „final”, „final_final”, „final_pe_bune”.

Revenind la anul 1997. Lucrarea de absolvire era despre
rolul dezbaterilor electorale în alegerile prezidenţiale din SUA
şi din România, o comparaţie între dezbaterile dintre Bill
Clinton şi Bob Dole, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (1996).
Nu mai e nevoie să precizez că partea cea mai grea a fost să fac
rost de înregistrările dezbaterilor (casete video), să fac înre-
gistrarea sunetului pe casete audio şi apoi să fac transcrierea
lor – cu casca la ureche, ascultând ore în şir la un casetofon
devenit între timp piesă de muzeu (evident că nu existau
programe de transcriere automată). După acest efort uriaş,
aproape că nici nu a mai contat ce am analizat propriu-zis în
lucrare. Îmi amintesc chiar că, la un moment dat în procesul de
elaborare a lucrării, am aruncat la coş câteva foi fără a activa
opţiunea „save as”, adică fără a le transcrie pe foile finale.
Căutarea în recycle bin-ul computerului nu se compară în nici
un fel cu căutarea în coşul de gunoi real. Am amintiri şi despre
cum umblam pe la Piaţa Obor după cineva care să o redacteze
la calculator contra tuturor economiilor din ultimele luni.
Lucrarea trebuia să fie din prima o capodoperă, nu se acceptau
modificări, variante intermediare, reveniri pe text. Lucrarea de
absolvire a cursurilor postuniversitare (1999) am scris-o direct
la calculator, având senzaţia că iau parte, într-adevăr, la o
revoluţie tehnologică. Aceasta era singura diferenţă. În rest,
lucrările consultate erau „cărţi înte coperţi”, „articole din
reviste între coperţi”. Cum, fără căutări Google, fără
google.books, fără baze de date internaţionale? Exact aşa.
Cum am luat contact cu Internetul? În anul al IV-lea de
facultate (1997), am avut ca invitată o profesoară de la
universitatea Duke din Statele Unite. La sfârşitul cursului, m-a
felicitat, mi-a dat o adresă de e-mail şi mi-a zis să îi trimit, la
rândul meu, un e-mail, pentru a rămâne cumva în legătură.
Am intrat în panică, nu ştiam despre ce vorbeşte, nu am trimis
e-mail-ul, dar m-am documentat şi am aflat că s-ar putea face
cumva „acest lucru” de la BCU; pe atunci, sediul BCU era în
Cişmigiu, iar cărţile erau arhivate pe baza fişelor de carton. Sunt la
fel de nostalgică după mirosul acestor fişe de carton cât sunt după
mirosul cărţilor între coperţi. La primul loc de muncă, un ziar cu
acoperire naţională, am trăit, pe viu, discuţia despre ce să conţină
diferit ediţia print faţă de ediţia online.
Îşi mai aduce cineva aminte de pagere? Nu au apucat să se
instaleze, pentru că au fost relativ repede dislocuite de tele-
foanele mobile. Telefoanele erau „din acelea, de pe vremuri, cu
taste”, preţurile erau astronomice, trebuia să te fereşti să suni
„de pe mobil pe fix”, ca să nu mai amintim de moda „bip” şi
„sună-mă tu ca să nu plătesc eu”.
În America (2001 – 2002), am „trăit” jumtate din timp pe
yahoo messenger (la bibliotecă), având o puternică senzaţie că
devin o prelungire a degetelor care tastează. Căutările pe
Internet le făceam pe Yahoo, Google neatrăgându-mi atenţia în
vreun fel (avea doar 3 ani). Amazon era departe de a fi mall-ul
digital actual, de la care poţi comanda chiar şi prin intermediul
asistentei digitale Alexa; era „doar” un magazin online de
cărţi, CD-uri şi DVD-uri, ceea ce mi se părea suficient de
spectaculos, chiar copleşitor. Încă se mai putea vorbi cu un om
în carne şi oase la o bancă, la un ghişeu de bilete, dar şi aici
lucrurile începeau să evolueze şi te mai trezeai că trebuie să
întrebi pe cineva la metrou cum se cumpără un bilet.
După întoarcerea din America, am avut, într-un final,
telefon mobil. Stilul „bip” şi sună-mă tu începea deja să se
atenueze. Încă salvam documentele pe dischetă, ceea ce putea
produce mari dezastre atunci când dischetele se virusau şi nu
se mai deschideau, sau rămâneau blocate în computer.
Practic, după anul 2002 (sau cel puţin aşa îmi amintesc eu),
schimbările tehnologice au început să se succeadă cu
repeziciune.Toată lumea a început să aibă telefon mobil. Cu
ceva timp în urmă, era o performanţă să ai numărul de mobil
al cuiva, era semnul unei recunoaşteri, al acceptării într-un
cerc restrâns. Pe măsură ce a mai trecut timpul, oamenii au

început să nu mai răspundă, iar atunci miza era să ştii numărul de
acasă, de apelul „pe fix” nu mai fugeai atât de uşor.
Au urmat, în galop: telefon mobil – nu numai eu, ci toţi
oamenii din jur (mare diferenţă), cablu, CD-uri în loc de dischete,
Internet rapid nu numai la serviciu, ci şi acasă (din nou, mare
diferenţă), stick-uri, DVD-uri, filme şi muzică descărcate, toate
filmele pe care nu le-ai văzut, toată muzica pe care nu ai putut-o
asculta, laptop, bloguri, reviste online, forumuri, televiziuni de
ştiri, site-uri de ştiri online, telefoane din ce în ce mai performante,
telefoane smart, tablete, wifi, Internet pe telefon, vloguri,
podcasturi. Saltul spectaculos pe care l-au făcut tehnologiile bazate
pe computer şi Internet este excelent sintetizat în exemplul oferit
de A. Mironov: „computerul pe care îl avea Eagle, al misiunii
Apollo 11 atunci când a aselenizat, pe 20 iulie 1969, era de puterea
cipului pe care îl aveţi astăzi în telefonul dumneavoastră mobil”
(Mironov, 2013, 129).
Facebook, Facebook, Facebook. 2017. Deja se afirma că, în
momente importante, pe Facebook se petrecuseră lucruri
incredibile citeam literatură de specialitate despre propaganda
computaţională, despre camerele de rezonanţă informaţională
(eng. „echo-chambers”), despre rolul platformelor sociale în
momente electorale de o importanţă covârşitoare. Cochetam
cu ideea de a-mi deschide o pagină personală pe Facebook,
râdeam, cu superioritate, atunci când auzeam afirmaţia „nu
eşti pe Facebook, nu exişti”. Am rezistat până în aprilie 2017,
când simţeam că efectiv nu mai înţeleg nimic din literatura de
specialitate din domeniul comunicării şi al mass media. Şi, mai
ales, simţeam, în discuţiile cu colegii mai tineri de la facultate
şi nu numai că sunt aterizată de pe altă planetă; aveam
senzaţia că utilizatorii de Facebook din jurul meu sunt un fel
de „arieni” digitali, o confrerie în care discutau despre
subiecte pe care „noi, ceilalţi”, nu le înţelegeam, care pentru
noi, ceilalţi, nu existau. Live, share, hashtag, reach, engage-
ment – cuvinte şi acţiuni misterioase.
„Nu credeam să învăţ a posta vreodată!”. Din aprilie 2017, a
început o aventură „digitală”, mi-am făcut noi prieteni, mi-am
descoperit prieteni de odinioară, am vânat like-uri, comentarii
şi share-uri, am făcut fotografii la evenimente cu gândul la
cum vor arăta pe Facebook, m-am implicat în dezbateri, am
primit duşul rece al criticilor fără fundament, al atacurilor la
persoană, al comentariilor inflamate, uneori chiar răuvoitoare.
Am avut reacţii viscerale, m-am indignat, am avut sentimentul
participării, dar şi al abandonării, al respingerii. Cu alte
cuvinte, am devenit o utilizatoare tipică de Facebook. Mi-am
descoperit o adevărată pasiune pentru a descifra revoluţia
digitală, am citit şi mai mult despre platformele digitale,
despre noua dezordine informaţională şi mi-am mobilizat,
pentru a înţelege ce se întâmplă, toate lecturile pe care le
aveam de 20 de ani pe marginea mass media şi a opiniei
publice. Şi, de atunci, recunosc, am o anumită iritare când am
de-a face cu cineva care „nu este pe Facebook”; la fel cum sunt
iritată când vorbesc cu cineva care nu comandă taxiul prin
aplicaţia de pe telefonul mobil, nu ştie să caute locaţiile pe
google maps, nu foloseşte Skype sau Whatsapp. În acelaşi
timp, sunt conştientă că platformele digitale pe care le folosesc
eu sunt deja „epoca de piatră” pentru utilizatorii tineri, care
s-au mutat preponderent pe Instagram şi Snapchat. Ce va fi de
aici încolo, nu ştiu.
Scriind, mi-am mai trecut prin minte o similitudine şi mi-
am mai adus aminte un amănunt. Din ianuarie 2018, am făcut
parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea ştirilor false
şi a dezinformării în mediul online constituit la nivelul
Comisiei Europene. Am citit şi mai mult, am reflectat şi mai
mult, mi-am făcut noi prieteni, Claire Wardle, co-fondator al
First Draft şi cercetător la Harvard University, Divina Frau-
Meigs de la Université Sorbonne Nouvelle şi Gianni Riotta,
corespondent La Stampa, The Washington Post, Le Monde,
Foreign Policy, şi The New York Times.. M-am luptat pentru

punctele mele de vedere, am fost în al nouălea cer când am
reuşit, împreună cu Claire şi Divina, să mutăm centrul de
greutate al raportului de la „fake news” (o chestiune legată de
jurnalism, mass media) la „dezinformare digitală” (o chestiune
mult mai amplă şi un termen care reflectă schimbările majore
prin care trece ecosistemul contemporan de comunicare,
dominat şi tehnologie). Am suferit cu aceeaşi intensitate atunci
când alte idei şi concepte, precum cele legate de amplificarea
tehnologică, persuasiunea computaţională, micro-segmen-
tarea, şi măsurile subsecvente (alfabetizare tehnologică, alfa-
betizare emoţională, studierea şi diversificarea ecosistemului
digital de comunicare şi persuasiune) – nu şi-au făcut loc în
ultima variantă a raportului. Scandalul Cambridge Analytica a
izbucnit prea târziu1.
1 Scandalul Cambridge Analytica este denumirea sub care este
cunoscută devoalarea unei serioase breşe de securitate Facebook. Cambridge

Analytica este o companie din Marea Britanie care a obţinut datele a peste 50
de milioane de utilizatori Facebook. Acestea au fost analizate şi interpetate
pentru a înţelege profilul psihologic al utilizatorilor şi a le influenţa, conform
acuzaţiilor, votul în favoarea lui Donald Trump sau a Brexit (dar nu numai).
Informaţiile despre utilizatori fuseseră obţinute printr-o aplicaţie Facebook
dezvoltată de o terţă parte şi găzduită de platforma socială în cauză. Apli-
caţia presupunea completarea unui chestionar pentru care respondenţii au
fost plătiţi, doar că aceştia ofereau acces nu doar la toate datele acumulate
despre ei pe Facebook, ci inclusiv la datele prietenilor din listă. Deşi colec-
tarea datelor a avut loc începând cu 2013/2014, iar în 2015 şi 2016
Cambridge Analytica a pus la dispoziţia candidaţilor Ted Cruz, respectiv
Donald Trump, instrumentele sale de profiling psihologic, marile dezvăluiri
au avut loc de-abia în martie 2018. Atunci, fostul angajat Cambridge
Analytica, Christopher Wylie, a făcut publică magnitudinea scurgerii de
date personale către publicaţiile The Guardian şi New York Times. Au ur-
mat anchete oficiale asupra Cambridge Analytica şi Facebook în SUA, Marea
Britanie şi UE, precum şi diverse iniţiative şi măsuri pentru garantarea
securităţii datelor private ale utilizatorilor şi pentru reducerea imixtiunilor
de acest tip în procesul electoral. Cambridge Analytica şi-a încetat activitatea
în mai 2018, prin intrare în insolvenţă.
Deja cititorul se poate întreba: încă o carte despre fake news
(notă de subsol de ce păstrez termenul în limba engleză)? Ne-am
„lămurit” ce sunt acestea, toţi am devenit experţi în fake news,
unii chiar practicieni ai acestora – e, în definitiv, atât de simplu. Şi
de ce această incursiune în istoria recentă a metamorfozelor
tehnologice penru a vorbi despre fenomene care, în definitiv,
sunt vechi de când lumea: minciuni, falsuri, conspiraţii, ficţiuni,
distorsionări, adevăruri parţiale etc.? Teza acestei cărţi este aceea
că reflecţia cu privire la „fake news”, în fapt, la amplul fenomen
de dezordine informaţională, trebuie plasată în contextul
schimbărilor care traversează astăzi lumea întreagă.
Este vorba despre schimbări din categorii diferite, dar care
se intersectează şi se combină până la nu se mai distinge unele
de altele: schimbări geopolitice, socio-economice, demografice
şi, nu în ultimul rând, tehnologice. Cartea se va apleca, într-o
pondere diferită, asupra fiecăreia dintre aceste schimbări.
Schimbările geopolitice – relansarea competiţiei pentru putere
şi leadership în cadrul lumii în ansamblul său şi în interiorul
lumii transatlantice (spaţiul nostru de interes) vor face obiectul
„Introducerii” şi al primului capitol, „Inteligenţa Artificială şi
Intelighenţia Umană”; după cum puteţi observa din titlu, deja
primul capitol evidenţiază intersecţia dintre schimbările
geopolitice şi cele tehnologice, faptul că principalul câmp unde
se întâlnesc şi se ciocnesc interesele marilor competitori este
cel tehnologic.
Schimbările demografice şi socio-economice constituie unul
dintre punctele de interes ale celui de-al doilea capitol, „Noi. vs.
ei. Metropole digitale şi periferii analogice”; inegalitatea,
polarizarea, angoasa globală, disoluţia identităţii naţionale şi a
altor identităţi solide, insecuritatea economică sunt tot atâtea
fenomene care creează un climat psihologic anume, un fundal de
neîncredere şi nesiguranţă care predispune la acceptarea distor-
sionărilor, manipulărilor, a interpretărilor şi soluţiilor extra-
vagante – oricât de absurde şi de extravagante ar părea acestea.

În sfârşit, schimbările tehnologice sunt analizate pe larg în
capitolele al III-lea „Noii despoţi globali”, al IV-lea, „Fake news şi
dezordinea informaţională?” şi al V-lea „Oamenii nu mai sunt
puşi în mişcare de alţi oameni”. Aşa cum voi sublinia în repetate
rânduri, termenul de „fake news” s-a impus, este chiar spec-
taculos, dar realităţile la care se referă reprezintă doar vârful
aisbergului; omniprezenţa tehnologiilor digitale, computerizarea,
algoritmizarea, platformizarea vieţii noastre şi a ecosistemului în
care trăim reprezintă „dedesubtul” aisbergului.
***
Am scris această carte cu gândul la Iulia, fiica mea de 13 ani, şi

la generaţia căreia îi aparţine. Denumirea pe care am întâlnit-o
pentru această generaţie este aceea de „generaţia Omega”: „copiii
născuţi în mileniul al treilea – generaţia Omega – vor avea de
gestionat schimbări de o asemenea magnitudine în timpul vieţii
lor încât putem fi de acord că pot fi priviţi ca ultima generaţie
umană” (Greenhall, 2018). Sunt copiii care, în următorii 20 de ani
(deci într-un moment nu foarte îndepărtat), va trebui să mediteze
la trei probleme fundamentale: relaţia omenirii cu mediul încon-
jurător, relaţia omenirii cu tehnologia, relaţia omenirii cu ea însăşi.
Am scris cartea cu speranţa că ea şi alţi copii ai generaţiei Omega,
din România şi de aiurea, „copiii digitali”, „nativii digitali”,
„ultimii copii umani” vor reuşi, cu mult ghidaj şi multă multă
răbdare, să îmbrăţişeze lumea digitală. Cu încrederea că vor
depăşi stadiul de „gură-cască digitali”, „distribuitori de like-uri”,
„stivuitori de meme” sau „cruciaţi digitali” ai unor cauze efemere
şi îşi vor mobiliza inteligenţa pentru a antrena „algoritmii” care
direcţionează traficul şi pun în mişcare maşinile autonome; pentru
a scrie coduri de bioetică; pentru a echipa roboţii cu conversaţii
spumoase; pentru a dirija orchestre de roboţi sau pentru a
compune artă algoritmică. Aceasta este lumea lor, sper să ne le
scape viitorul printre degete.
O ultimă precizare. Această carte nu e scrisă de un robot,
nu am folosit aplicaţia Google Books pentru identificarea
răspunsurilor la multiplele întrebări pe care mi le-am pus pe
parcursul elaborării sale. Deşi, trebuie să recunosc, puţină
inteligenţă artificială în documentare, în identificarea şi
organizarea surselor ar fi fost de mare ajutor. Nu mi-am
instalat pe cap un dispozitiv care să îmi surprindă şi redea
stările de spirit, entuziasm, exaltare, uneori confuzie, alteori
chiar angoasă. Aştept de mult să scriu o carte care chiar să fie
citită. Alexa, citeşte cartea pentru mine!
Bibliografie
1. Greenhall, J. 2018. „Generation Omega”. Medium, 14 Feb.
https://medium.com/@jordangreenhall/generation-
omega-6eaf1a0a0ac4
2. Report of the independent High level Group on fake news
and online disinformation, 2018, „A multi-dimensional
approach to disinformation”, https://ec.europa.eu/digital-
single-market/en/news/final-report-high-level-expert-
group-fake-news-and-online-disinformation


Introducere
LA RĂSCRUCE DE VREMURI
Motto:
„Istoria nu este de partea nimănui”
(I. Wallerstein)
Se schimbă ordinea globală…
Epoca pe care o trăim este una tumultoasă,

paradoxală, revoluţionară. Denumirile propuse sunt dintre
cele mai diverse: „incertitudine radicală” (E. Luce, 2017),
„epoca turbulenţelor” (eng. „age of turbulence”, Greenspan),
lumea apolară, „post Pax Americana”, lumea G-0 (Bremmer si
Roubini, 2011),lumea fără busolă, fluidă, aflată pe mâinile
nimănui, din care jucătorii tradiţionali„se retrag” cu resemnare
(Habermas, 2016); „o lume în care nici o ţară sau nici un bloc
de ţări nu au nici puterea, nici voinţa, de natură economică sau
politică – de a susţine o agendă cu adevărat internaţională”
(Bremmer, Roubini, 2011).O lume în continuare globalizată,
dar globalizată pe bucăţi, aşa cum voi argumenta pe larg în
primul capitol. Şi, oricum o „globalizare” cu totul diferită de
cea despre care se vorbea în anii 2000. La începutul acelor ani,
Tony Blair afirma, de exemplu, că a-ţi pune problema dacă
globalizarea este bună sau rea, produce beneficii sau nu, e ca şi
cum ai dezbate dacă toamna vine după vară. Credeţi că o
astfel de afirmaţie ar mai fi posibilă în spaţiul public britanic
sau euro-atlantic?
SUA – arhitectul ordinii globale instaurate după cel de-al
doilea Război Mondial – pare a fi prima care se revoltă tocmai

împotriva acestei ordini, „abdică”, „îşi dă demisia”
(Habermas, 2016), creând primul, şi poate cel mai tulburător
paradox al perioadei.În interiorul lumii transatlantice, ten-
siunile şi divergenţele au escaladat până în punctul în care
actualul Preşedinte al SUA, Donald Trump, a identificat
Uniunea Europeană drept „inamicul economic” al SUA, iar
cancelarul german A. Merkel a declarat că „europenii trebuie
să îşi ia soarta în propriile mâini”(Paravicini, 2017). Discuţiile
despre o „armată europeană” sunt cele care ocupă prim-planul
dezabterilor publice şi al analizelor de profil, dar sunt şi alte
zone – posibil chiar mai sensibile, cum ar fi cel financiar, în
care Uniunea Europeană, sau Germania – încearcă să îşi
câştige un tip de autonomie, chiar independenţă. În luna
august 2018, ministrul german de externe, Heiko Mass, a
publicat în cotidianul german Handelsblatt un material în care
afirmă explicit: „Uniunea Europeană ar trebuie să îşi
consolideze autonomia şi să creeze canale de plată care cunt
independente de SUA – un Fond Monetar European şi un
sistem SWIFT independent […]. Europa nu ar trebui să le
permită Statelor Unite să acţioneze peste capul ei, pe seama ei”
(Selby-Green, 2018). Un comentariu acid ar împrumuta o
expresie devenită celebră în contextul planurilor de salvare
pentru Grecia: „too little, too late”.
Deficitul transatlantic – termen până de curând tabu,
rezervat unui grup restrâns de analişti marginalizaţi şi care
păreau excesiv de alarmaţi – este o descriere blândă a realităţilor
dramatice şi paradoxale din interiorul lumii occiden-
tale/transatlantice. Aflată sub tirul declaraţiilor şi acţiunilor ostile
făcute de Preşedintele american, Germania – tot beneficiară netă
a ordinii de după al doilea Război Mondial şi a creării Uniunii
Europene – îşi caută, fără prea mare sfială, dar cu mult prag-
matism, aliaţi „uni-tematici”: Rusia, pe tema energiei, Turcia, pe
tema refugiaţilor, China, pe tema exportului.
Într-adevăr, este un unghi, dar un alt unghi ar fi şi acela,
împărtăşit de I. Bremmer, potrivit căruia Brexit-ul reprezintă „cel
mai sever rechizitoriu la adresa globalismului”. Se pare că o parte
consistentă a electoratului britanic şi-a pus serios întrebarea dacă
nu cumva ordinea anotimpurilor ar putea fi inversată.
Într-un interviu acordat în luna iulie publicaţiei Financial
Times, H. Kissinger, promotorul politicii de deschidere faţă de
China în anii 70 (şi) din motive de a încercui Rusia, declara că
a fost de acord cu recenta întâlnire de la Helsinki dintre
preşedintele american şi preşedintele rus, chiar că a militat „de
mult timp” ca aceasta să aibă loc. Déjà vu, , doar cu o „mică”
inversare între cei doi actori, China şi Rusia. În acelaşi interviu
acordat publicaţiei Financial Times, H. Kissinger atrage atenţia
asupra pericolului pe care îl reprezintă deficitul transatlantic,
transformat recent într-o adevărată prăpastie: „o lume trans-
atlantică divizată va aduce Europa la statutul de «apendice al
Eurasiei»; din această postură, Europa se va afla la mâna
Chinei, care caută să recapete gloria de altădată a Regatului de
MIjloc şi să fie principalul sfătuitor al umanităţii” (idem).
Alte paradoxuri. Rusia, o putere regională, dar cu ambiţii
globale, devine „vedeta” discuţiilor la nivel global cu privire la
„amestecul” în procesele politice şi electorale ale Americii.
Paradoxul situaţiei este creat de faptul că America – tocmai
ţara care, tot după cel de-al doilea Război Mondial, a „creat”
studiul comunicării, disciplina comunicării – pare să fie luată

de asalt exact pe acest teren pe care l-a consacrat şi pe care l-a
oferit lumii întregi. Paradox amplificat şi de faptul că
„instrumentele”, tehnologiile de comunicare care au permis –
într-o măsură mai mică sau mai mare – această interferenţă –
sunt, în fapt, tehnologii „americane”, create de super-
companiile americane transnaţionale din Silicon Valley;
companii considerate, cu îndreptăţire, „bijuteriile coroanei” şi
un pilon al puterii soft americane.Acum, „Silicon Valley”
(metaforic vorbind) se află în conflict deschis cu actuala
administraţie americană, timp în care giganţii tehnologici ai
Chinei, alături de marile universităţi cu profil tehnologic, se
„încolonează” în spatele statului chinez; între alte am-
biţii,China îşi propune să devină lider în domeniul inteligenţei
artificiale, al computerelor cuantice, chiar să trimită primul
echipaj uman pe Marte. Nu numai că îşi propune, dar şi
investeşte, consecvent, în astfel de obiective ambiţioase,
redescoperind şi îmbogăţind înţelesul termenului de „patrio-
tism tehnologic”.
…inclusiv ordinea globală digitală

Explicaţiile oferite pentru această stare a lumii sunt, şi ele,
dintre cele mai diverse. Există explicaţii de natură geopolitică
(reaprinderea competiţiei pentru supremaţie globală, a vechii
rivalităţi dintre puterile continentale şi cele maritime). Sau de
natură economică: bătălia pentru pieţe, caracterul neterminat/ne-
rezolvat al crizei globale care a zguduit lumea din temelii în 2008-
2009, epuizarea modelului economic care a dus la extraordinarul
boom din lumea occidental după al doilea război mondial,
efectele dereglementării, ale concentrării corporatiste).
O serie de explicaţii – care justifică şi termenul „revo-
luţionar” utilizat în primul paragraf al acestei introduceri şi
care vor face obiectul analizelor de profunzime din volumul
de faţă – are în vedere schimbările produse de noile tehnologii
digitale, de valurile succesive de inovaţii noi tehno-
logii.Dincolo de tentaţia de a crede că ce se întâmplă în timpul
vieţii tale este „nou”, „revoluţionar”, „ce n-a văzut Parisul”,
avem, cred, privilegiul de a fi contemporani cu o revoluţie în
sensul cel mai autentic al termenului. Revoluţia digitală
reprezintă un cumul de procese şi inovaţii tehnologice care
schimbă radical formele de organizare politică şi socială
(capitalismul digital, statul digital, ordinea globală digitală,
„satul”, mai precis, satele globale digitale);schimbă relaţiile
dintre oameni (post-intimitatea, post-anonimitatea, post-viaţă
privată); creează noi religii (post şi trans-umanismul), împarte
lumea în hiper-câştigători şi hiper-pierzători, digi-bogaţi şi
digi-săraci; chiarschimbă sensul unor cuvinte fundamentale,
cum ar fi chiar cele de „om”, „viaţă”, „nemurire”, „adevăr”.
Tehnologiile digitale adaugă noi şi noi paradoxuri.
Graniţele fizice sunt fluide, în timp ce graniţele digitale, cele
create de felul în care utilizăm tehnologiile, inclusiv tehno-
logiile de comunicare par inexpugnabile. Timpurile coexistă,
linearul cu exponenţialul, extremistatnul cu medicristanul;
hiper- sau post-modernitatea se împleteşte cu manifestări ale
epocii pre-moderne, ale Evului Mediu, cu forme de barbarism
mai mult sau mai puţin digital; dezbaterile despre upgradarea
minţii umane, a corpului uman, despre editarea genomului
uman, despre „tinereţea veşnică” sau „viaţa fără bătrâneţe” au
loc simultan cu cele pe teme conspiraţioniste („Neil Amstrong
chiar a ajuns pe Lună?”); „nanoroboţii” care transportă nano-
medicamentele direct pe organul afectat, fără a mai intoxica
întregul organism,coexistă cu ceaiurile despre care se crede că
vindecă de cancer;platformele digitale pot fi folosite pentru un
nivel de mobilizare şi participare la nivel global nemaiîntâlnit
până acum, dar pot fi foarte bine puse la lucru, aplicând
aceleaşi tehnici, şi pentru a crea anomalii absolute precum
ISIS, pentru a crea „emoţii planetare” în jurul unor evenimente
sângeroase.

Avem aplicaţia „Talk to books”, care, utilizând inteligenţa
artificială scanează, într-o secundă, 100.000 de cărţi arhivate pe
Google books şi generează o listă de răspunsuri posibile la o
interogaţie, cu citate subliniate cu tot. Dar avem afirmaţii de genul
„adevărul nu este adevăr”, ca să luăm doar un exemplu recent;
afirmaţia a fost făcută de Rudy Giuliani în timpul unei ediţii din
luna august a emisiunii „Meet the Press” de pe reţeaua de
televiziune NBC; sigur că au urmat retractări, nuanţări, posibil să
se aplice vechea vorbă românească „a te lua gura pe dinainte”; dar
este aproape sigur că această expresie, ca şi cea referitoare la „fapte
alternative”, va face carieră. Ok, ok, am înţeles că aceasta nu este
poziţia oficială a administraţiei Statelor Unite şi oricum, urmărind
în întregime intervenţia lui R. Giuliani de la NBC, chiar cred că
exprimarea fostului primar al New-York-ului a fost una grăbită…
Dar exprimarea e tot exprimare!
Şi, mai ales, aceste alăturări extravagante nu au loc în
diferite colţuri ale planetei. Şi până acum, regiuni geografice
trăiau o anumită epocă, să zicem, modernitatea, de exemplu,
în timp ce altele abia îşi făceau ieşirea din Epoca de Piatră, ca
să luăm exemple extreme). Nu, alăturările pot fi identificate în
interiorul aceloraşi ţări, uneori chiar al aceloraşi oraşe, pe arii
geografice foarte mici: barbarism şi hiper-civilizaţie, unele
lângă altele; descoperiri ale apei pe planeta Marte şi credinţe
că Soarele se învârteşte, totuşi, în jurul Pâmântului. Din-
totdeauna au existat gânditori care au atras atenţia asupra
erorii de a crede că, în mod automat, dezvoltările tehnologice
produc progres social. Dar parcă această perioadă de stră-
pungeri, descoperiri epocale şi „miracole” tehnologice prea
vrea să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, acest lucru.
Nu e de mirare, poate, că anvergura şi complexitatea
provocărilor cu care se confruntă oamenii, comunităţile, ţările
sunt invers proporţionale cu capacitatea liderilor acestor
oameni, comunităţi, ţări, de a le dezbate măcar, ce să mai
spunem de capacitatea de a le rezolva.
Tot tehnologiile sunt cele care schimbă terenul unde are
loc confruntarea pentru supremaţie globală. Nu mai avem o
„cursă a înarmării” în sensul clasic, ci bătălia pentru supre-
maţie globală se dă pe terenul noilor tehnologii. Cine stă-
pâneşte Insula lumii stăpâneşte lumea, spunea J. McKinder la
începutul secolului al XX-lea (notă de subsol). Această „lege” a
geopoliticii clasice cunoaşte şi ea actualizări: „cine stăpâneşte
Inteligenţa Artificială stăpâneşte lumea”, „cine stăpâneşte
meta-datele stăpâneşte lumea”, „cine va perfecţiona primul
computerizarea cuantică va stăpâni lumea”.
Un tăvălug de schimbări care abia s-a pus

în mişcare
Ideile care ghidează cartea – şi care vor reveni, precum
componentele unui algoritm pe tot parcursul ei – sunt urmă-
toarele. În primul rând, procesele declanşate de tehnologie
sunt ireversibile. Scoatem calculatoarele din priză, închidem
Internetul, desfiinţăm wifi-ul, „aruncăm pe geam” telefoanele
copiilor? Este falsă ideea sintetizată în expresia„make the
world great again”, adică a unei întoarceri la o perioadă „pre-
Internet”, „pre-Facebook”, „pre-telefon mobil”, „pre-tabletă”,
„pre-criză”, „pre-Trump”, „pre-Brexit”, „pre-populism” alte şi
alte „pre-uri”. Asistăm la un tăvălug de schimbări care de-abia
s-a pus în mişcare; de-abia am apucat să ne obişnuim cu
calculatoarele personale, cu Internetul, cu telefoanele smart, cu
platformele digitale şi trebuie să ne familiarizăm cu termeni şi
realităţi precum inteligenţă artificială, machine learning,
singularitate, computerizare cuantică. În al doilea rând,
tehnologiile dominante, inclusiv tehnologiile de comunicare
trebuie valorificate, puse la lucru. Ele sunt departe de a fi
neutre, produc schimbări în structura sferei publice şi, în
cascadă, schimbări în ceea ce priveşte atitudinile, com-
portamentul, politica (Habermas, 2016).

Aşa cum a arătat H. Innis, mentorul lui M. McLuhan,
tehnologiile dominante dislocă monopoluri de cunoaştere,
creează noi monopoluri, întreţin o relaţie apropiată cu
regimurile de putere ale unei societăţi. Tehnologiile digitale
oferă uluitoare oportunităţi, fac incursiuni dintre cele mai
spectaculoase în toate aspectele economice şi sociale, în vieţile
noastre profesionale şi personale. Aţi observat cum vorbim
despre computerul nostru, mai nou, despre telefonul nostru
mobil? „A înnebunit”, „a luat-o razna”, „are ceva cu mine”, „a
îmbătrânit”, „îl lasă memoria”, „trebuie dus la doctor”, „mi-a
murit telefonul”. „IPhone arată mai bine decât Samsung” (vă
rog, inversaţi în funcţie de preferinţe!), „Samsung este mai
prietenos decât iPhone” (idem).
Dar aceleaşi tehnologii – despre care vorbim în termenii
menţionaţi mai sus au şi părţi întunecate. Sunt, cu alte cuvinte,
săbii cu două tăişuri. Tehnologia din spatele taxiurilor-drone
sau dronelor-taxi dinDubai este aceeaşi tehnologie care poate
fi folosită pentru a ataca, chiar omorî pe cineva de la distanţă
cu o dronă autonomă. Şi bombele pot fi smart, nu numai
frigiderul care ne păzeşte de infarct.
În al treilea rând, tehnologiile de comunicare – platformele
digitale – au schimbat în mod fundamental ecosistemul
informaţional, emoţional şi simbolic al zilelor noastre. Discuţia
extinsă din această carte despre fake news, dezinformarea în
mediul digital, dezordinea informaţională va fi plasată în acest
context, al noului ecosistem informaţional dominat de
tehnologie. Decurge, în mod firesc şi ideea pe care o voi
argumenta in extenso, potrivit căreia fenomenele reunite
superficial şi uneori de-a valma sub termenul-umbrelă de
„fake news” sunt noi, asociate fiind cu explozia şi răspândirea
platformelor digitale, cu capacitatea de a răspândi şi amplifica
mesajele instantaneu, la scară industrială, fără nici un filtru
editorial, chiar fără nici un filtru uman.

Din moment ce lumea digitală, tehnologiile digitale nu vor
dispărea, putem afirma cu destulă siguranţă că nici fake news,
nici dezinformarea, nici haosul informaţional nu vor dispărea,
din moment ce sunt elemente ale noului ecosistem infor-
maţional complex. Nu vorbim despre un simplu „trend” şi,
dincolo chiar de schimbările produse de tehnologie asupra
sistemului informaţional, discuţia despre dezordinea

informaţională se cere plasată în contextul mai amplu al
perioadei „Post-adevăr, post-ordine, post-Occident?” (suges-
tivul titlu al documentului programatic care a ghidat lucrările
Conferinţei de securitate de la Munchen din anul 2017).
Obişnuim să vorbim de noutăţi, schimbări spectaculoase,
despre prefaceri care au loc de la o zi la alta. Ne preocupă mai
putin efectele instalării pe termen lung ale unor tendinţe şi
evoluţii. Revoluţia digitală este o asemenea realitate care va
exista în viaţa noastră pentru multă vreme. Dacă ea va exista,
atunci vor exista şi fake news-urile, dezinformarea 2.0 şi tot
ceea ce această revoluţie prilejuieşte nu neapărat pozitiv în
viaţa noastră. De abia se face ziuă şi avem toată ziua în faţă.
Elementele pe care le consider a fi de noutate absolută în
raport cu fenomenele dezinformării şi dezordinii în mediul
digital vor fi discutate şi prin raportare la tradiţia teoretică
legată de psihologia socială, efectele mass media, formarea
opiniei publice. Repet, cu toate elementele de noutate absolută
create de tehnologiile digitale, discuţia despre platformele
digitale nu poate începe de la zero. Cum să nu începi discuţia
despre bias-ul confirmării (notă de subsol), despre „camerele
de rezonanţă informaţională” (eng. „echo chambers”), de la
afirmaţia cu aer vizionar a lui W. Lippmann, făcută în
2009/1921: „trăim în aceeaşi lume, dar simţim în lumi diferite”
(Walter Lippmann, „Public Opinion”, 1921).
În sfârşit, cele două evenimente care au zguduit mai întâi
Uniunea Europeană, apoi întreaga lume – Brexit-ul şi alegerea
lui Donald Trump ca Preşedinte al SUA – au adus în lumina
reflectoarelor, o lumină orbitoare, rolul platformelor digitale
(cu precădere Facebook şi Twitter) în răspândirea şi

amplificarea fake news; în crearea haosului informaţional, a
dezorientării, polarizării, confuziei şi bulversării.
Această carte nu este pro-, anti-Facebook ci, aşa cum am
precizat deja, plasează discuţia despre fake news, dezin-
formare şi dezordine informaţională în contextual mai larg al
modificărilor succesive pe care le-a suferit ecosistemul
contemporan de informare şi persuasiune. Ecosistem în care
acţionează toţi actorii comunicării – legitimi sau mai puţini
legitimi, mai mult sau mai puţin dezirabili, cu care suntem sau
nu de acord. Nu există persuasiune computaţională bună şi
persuasiune computaţională rea, segmentare de precizie
benefică şi segmentare de precizie dăunătoare, supraveghere
bună şi supraveghere rea, hackeri buni şi hackeri răi, troli buni
(patriotici) şi troli răi (inamici). Sau, dacă îmbrăţişăm astfel de
perspective ghidate de dubla măsură, alunecăm încet-încet în
post-adevăr, în neîncredere şi cinism.
Pentru a fi descifrate, evenimentele/procesele fără îndo-
ială spectaculoase din sfera comunicării (Brexit-ul, alegerea
Preşedintelui Trump, inserarea fabricilor de dezinformare
ruseşti în conversaţiile politice din diverse spaţii publice ale
lumii occidentale) ar trebui analizate nu într-o perspectivă
indignat-militantă, ci într-una analitică (de ce se întâmplă ce se
întâmplă, de ce acum, care sunt factorii tehnologici, economici,
sociali, geopolitici care pot fi luaţi în calcul pentru a analiza
aceste fenomene).
Consider că este de evitat pendularea între extreme în
analizarea platformelor digitale – întruchipate în acest mo-
ment de Facebook. Până mai ieri, platformele digitale erau
considerate mai puternice decât „Ginghis Han, esperanto sau
comunismul” (Duhigg, 2018), în sensul că au reuşit ceea ce
acestea nu au reuşit, să domine lumea; astăzi, aceleaşi plat-
forme, companiile care le deţin, fondatorii, preşedinţii,
directorii lor cunosc indignarea şi furia publicului planetar.
Nu îmi scapă ironia situaţiei, mai ales în ceea ce priveşte
reţeaua reţelelor şi reţeaua indignărilor – Facebook. Dar con-
tinui să cred că pendularea între extreme, aproape de la o zi la
alta, conţine, şi ea, un element de fals, de neautenticitate.
Lumea digitală în care trăim este, aşa cum am arătat, una a
paradoxurilor. O lume de tipul „câştigătorul ia tot”, a lume a
„lebedelor negre” (Taleb, 2010/2007) şi a ceea ce Thierry de
Montbrial numea într-o conferinţă la Bucureşti „interde-
pendenţe non-lineare” (eng. „irregular interdependencies”), în
sensul că efectele/consecinţele unui fenomen sunt dispro-
porţionate în raport cu cauzele. „Trăim vremuri exponenţiale”,
afirmă A. Mironov (2013, 9), iar schimbările nu sunt ordonate,
previzibile. Toate categoriile de schimbări despre care am
vorbit, precum şi altele – geopolitice, socio-economice, demo-
grafice, tehnologice – produc „rupturi”, „dislocuiri”, „pertur-
bări”. Ca urmare, timpul pare să înainteze şi el „în salturi”:
dezordonat, imprevizibil şi foarte puţin tacticos.
Vedem, trăim deja partea „întunecată” a lumii dominate
de tehnologie: fake news, dezinformare, dependenţă de the-
nologie, de gadget-urile care ne distrag atenţia şi ne mănâncă
timpul; confuzie, polarizare, radicalizare, dispariţia intimităţii,
a anonimităţii, insecuritate, hărţuire, intimidare, supraveghere
în masă (dar nu de către stat, în scopuri politice sau ideologice,
ci de către megacorporaţii, în scopuri comerciale); inegalitate
explozivă(încă din stadiul de embrion, din moment ce unii
embrioni pot fi editaţi/îmbunătăţiţi, iar alţii nu), dispariţia
unor întregi industrii, economii şi societăţi bulversate de valul
automatizării; fraude cibernetice, paralizarea infrastructurii
critice a unui stat, roboţi programaţi pentru a ucide, terorism
prin intermediul dronelor, utilizarea platformelor digitale
pentru a recruta terorişti, pentru a răspândi teroarea (cazul
propagandei digitale derulate de ISIS).
Chiar şi cu această parte întunecată – folosesc un eufe-
mism, unii autori vorbesc despre tehnocalipsă – rămân o
entuziastă, o tehnoentuziastă. Nu ştiu dacă lumea digitală este

mai blândă sau mai nemiloasă decât altele, dar sigur este plină
de superbe oportunităţi. O lume care creează câştigători şi
pierzători, centru şi periferii. Ca orice alt lucru de pe lumea
aceasta, şi tehnologiile trebuie valorificate, puse la lucru. În
funcţie de această valorificare, unii vor rămâne cu Inteligenţa
Artificială – simbolul actual al revoluţiei digitale, alţii cu fake
news.. Unii se vor ocupa de augmentarea Inteligenţei
Artificiale, alţii de augmentarea ştirilor contrafăcute, a
dezinformării şi a confuziei. Drumurile şi vremurile se despart
şi cine ştie când şi în ce condiţii se vor mai intersecta. Valabil
pentru persoane, comunităţi, ţări şi alianţe de ţări.
Bibliografie
1. ***, Munich Security Report 2017, „Post-Truth, Post-West,
Post-Order?”, https://www.securityconference.de/en/-
discussion/munich-security-report/munich-security-report-
2017/
2. Bremmer, I., Roubini, N. (2011). „A G-0 World. The New
Economic Club Will Produce Conflict, not Cooperation”.
Foreign Affairs, March/April 2011 Issue
3. Duhigg, C. (2018). „Critics say the search giant is
squelching competition before it begins. Should the
government step in?”. New York Times, Feb. 20,
https://www.nytimes.com/2018/02/20/magazine/the-
case-against-google.html
4. Greenspan, A. (2008). Age of Turbulence. London:
Penguin Books
5. Habermas, J. (2016). „The players resign. Core Europe to
the rescue: a conversation with Jürgen Habermas about
Brexit and the EU crisis”. Interview: Thomas Assheuer,
12. Juli 2016, DIE ZEIT Nr. 26/2016
6. Kissinger, H. (2018). „We are in a very, very grave
period”. Edward Luce July 20, 2018, Financial Times.
https://www.ft.com/content/926a66b0-8b49-11e8-bf9e-
8771d5404543
7. Lippman, W. (2009/1921). Opinia publică. Bucureşti:
Comunicare.ro
8. Luce, E. (2017). The Retreat of Western Liberalism.
Atlantic Monthly Press
9. Mironov, A. (2013). Lumea-după-Google. Bucureşti:
Nemira
10. Paravicini, G. (2017), Angela Merkel: Europe must take
‘our fate’ into own hands, Politico, 28 Mai,
https://www.politico.eu/article/angela-merkel-europe-
cdu-must-take-its-fate-into-its-own-hands-elections-2017/
11. Selby-Green, M. (2018). „«Europe should not allow the US
to act over our heads»: Germany is challenging the US's
financial monopoly as the Iran row deepens”. Business
Insider, 22 august. https://nordic.businessinsi-
der.com/germany-wants-european-rival-to-us-backed-
swift-payment-system-2018-8
12. Taleb, N. T. (2010/2017). Lebăda neagră. Impactul puţin
probabilului. Bucureşti: Curtea Veche
13. Wallerstein, I. (2015/2013). „Criza structurală. Sau de ce
vor deveni nemulţumiţi capitaliştii de capitalism”
În Wallerstein, I., Collins, R., Mann, M., Derluguian, G.,
Calhoun, C., Are capitalismul un viitor? Bucureşti:
Comunicare.ro

Capitolul 1
INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ ŞI
INTELIGHENŢIA UMANĂ
Motto:
„Nu este demn de oamenii de ştiinţă
să piardă ore în şir ca sclavi cu munca
de calcul, care ar putea fi încredinţată
foarte bine oricui altcuiva dacă s-ar
utiliza maşinile”
(Lebnitz)
Noi domenii, discipline, tehnologii şi profesii

desprinse direct din literatura SF
Ne-am obişnuit deja cu afirmaţia potrivit

căreia suntem contemporani cu o revoluţie, cu „revoluţia digi-
tală”. Termenul de „revoluţie digitală” a pătruns în voca-
bularul comun, în analizele experţilor, în documentele privind
strategiile de dezvoltare sau securitatea naţională. Raportările
la fenomenele pe care le reunim sub acest termen oscilează în-
tre un discurs tehnofil şi unul tehnofob, între utopii şi distopii,
ambele pigmentate de tonalităţi cvasireligioase (tehno-mân-
tuirea sau tehnocalipsa).Multe dintre titlurile cărţilor care
vorbesc despre „singularitate” – momentul în care, brusc,
roboţii vor căpăta conştiinţă de sine, vor dobândi o inteligenţă
cu mult superioară celei umane şi vor porni războiul
împotriva oamenilor– au accente mesianice. Cartea în care Ray
Kurzweillansează conceptul de „singularitate” se intitulează
„The Singularity is Near”, aducând aminte de avertismentul
biblic al lui Ioan Botezătorul: „pocăiţi-vă, că s-a apropiat
Împărăţia Cerurilor!”. Nu lipsesc trimiterile la capodopere ale
genului SF, precum „Odiseea Spaţială” sau „Războiul Ste-
lelor”. Filme cu bugete impresionante de la Hollywood ne
avertizează cu privire la momentul – nu foarte îndepărtat –
când roboţii vor avea „vise şi secrete”.
Seria lui Isaac Asimov, „Roboţii”, pare mai curând o descriere
fidelă ultimelor evoluţii din domeniul roboticii. Iată numai o frază,
cu titlu de exemplu, din romanul „Cavernele de oţel” (1953):
[Baley, despre partenerul său robot] „e mai înalt, mai puternic şi
mai arătos decât mine […]. Are memoria mai bună decât a mea şi
ştie mai multe lucruri. N-are nevoie nici să doarmă, nici să
mănânce. Nu este deranjat de boală, de panică, de dragoste sau de
vinovăţie”. Iar scena în care o femeie – îngrozită de existenţa
roboţilor umanoizi – afirmă că niciodată nu ar accepta să fie servită
la masă de un robot stârneşte mai degrabă zâmbete pentru un
cititor căruia deja i s-a făcut această onoare.
Lăsând deoparte capodoperele literaturii de anticipaţie, ce
este revoluţia digitală? Fără a putea pretinde că aş putea oferi
o caracterizare completă, termenul se referă la convergenţa
dintre computere capabile de a stoca şi procesa cantităţi prac-
tic infinite de informaţie, biotehnologii, tehnologii digitale,
mobile şi de tip cloud, algoritmi, big data, robotică şi
Inteligenţă Artificială. Convergenţa şi interdepedenţa dintre
aceste tehnologii reprezintă aici elementele-cheie şi, diferit
poatee de alte perioade din istorie, asistăm la o sumă a unor
geniale invenţii având la bază computerele şi Internetul.Între
toate aceste tehnologii, suficient de „revoluţionare” fie şi luate
separat – liantul este reprezentat de meta-date (big data),
poate cea mai importantă tehnologie cros-sectorială.
Revoluţia digitală a mai fost denumită şi revoluţia indus-
trială 4.0 sau „a 4-a revoluţie industrială” (primele trei fiind
create de inventarea motorului cu aburi, a electricităţii şi a
computerului); prefer termenul de „revoluţie digitală” pentru că

nu are de-a face numai cu industria – o revoluţionează, într-
adevăr, dar depăşeşte cu mult această zonă. În plus, în literatura
de specialitate s-a impus denumirea de epocă post-industrială,
prin urmare, ar fi lipsit de coerenţă să vorbeşti despre a 4-a
revoluţie „industrial” într-o epocă „post-industrială”.
Aşa cum am spus, elementele de noutate sunt date de
fiecare dintre aceste componente, luate separat, dar şi de
posibilităţile de combinaţie, practic infinite, copleşitoare, între
inteligenţa artificială, meta-date, şi capacitatea de stocare şi de
procesare a computerelor. Avem de-a face cu mai multe valuri
de inovaţie care se intersectează şi interacţionează.
Apropo de imensa capacitate de procesare a computerelor
digitale, de abia ne-am obişnuit cu acestea că la orizont se
profilează un nou tip de „computerizare”, de automatizare,
cea cuantică. În timp ce computerele digitale se bazează pe
codarea informaţiei în biţi digitali (0 şi 1), computerele
cuantice se bazează pe qubiţi (biţi cuantici), care pot avea
starea 0 şi 1 în acelaşi timp (ceea se cheamă o superpoziţie).
Faptul că aceşti qubiţi pot avea oricând starea 0 şi 1 până în
momentul observării le permite să execute un număr practic
infinit de operaţii.
Mai pe româneşte, tehnologiile cuantice găsesc acul în

carul cu fân cu o viteză de câteva zeci de mii de ori mai mare
decât tehnologiile digitale (algoritmi, baze de date şi serii
statistice), deja ameţitoare. Este posibil ca în decurs de alţi 30
de ani, să trecem de la revoluţia digitală (care pare de abia la
început) la revoluţia cuantică?
Principiile – preluate din mecanica cuantică – fac din
această ştiinţă una cu adevărat ezoterică. Bill Gates ar fi
afirmat că singurele slide-uri pe care pur şi simplu nu le
pricepe atunci când genialii săi ingineri fac prezentări în
cadrul şedinţelor de management sunt cele care fac referire la
computerele cuantice şi la dezvoltările pe care le pot avea în
zona criptării informaţiei, a securizării fluxurilor financiare, a
chimiei sub-moleculare şi a industriei medicamentelor de
precizie. Nu e de mirare că giganţii tehnologici IBM,
Microsoft, Intel, Google investesc în această ştiinţă „ezoterică”,
contraintuitivă. Şi, potrivit publicaţiei Unherd, guvernul chinez
investeşte 10 miliarde de dolari pentru a crea cea mai mare
platformă de cercetare din lume în domeniul ciberneticii
cuantice. Se preconizează că platforma – intitulată „Labo-
ratorul Naţional pentru Ştiinţele Informaticii Cuantice” – va fi
operaţională din anul 2020 (Franklin, 2017).
Dar până la computerele cuantice probabil că mai avem ceva
de aşteptat. Până atunci, „nomenclatorul” profesiilor la nivel
global se îmbogăţeşte într-o manieră galopantă, adăugând noi şi
noi denumiri, precum: „creative writer for artificially intelligent
beings”, „algorithm trainer”, „data editor”, „creative coder”,
„creative technologist”, „computational designer”, „cyber intelli-
gence analyst”, „product philosopher”, „digital ethicist”, „bio-
ethicist”, „techethicist”, „artificial neuroscientist”. Previn un
comentariu referitor la menţinerea denumirilor în limba engleză.
În România, aceste profesii sunt cvasi-inexistente, prin urmare,
nu există practica şi utilizarea în urma cărora să se impună
termeni în limba română cât de cât echivalenţi/expresivi.
Apar termeni noi în câmpul comunicării, al publicităţii, al
politicii, al marketingului: troli, diplomaţie twitter, preşedinţie

virală, journalism computaţional/automatizat; „deletist-ul”
este o persoană care îşi sterge (sau crede că poate şterge)
datele digitale în căutarea intimităţii şi a anonimităţii. Termeni
mai vechi capătă cu totul alte conotaţii. „Viral, viralizare” –
visul propagandiştilor, al comunicatorilor, al specialiştilor în
marketing digital. Tehnologiile sunt, trebuie neapărat să fie
„perturbatoare” (eng. „disruptive”), fără conotaţia negativă de
„distrugătoare”, cidoar cu cea pozitivă de „radical inovative”,
„revoluţionare”. Câţi dintre tinerii care folosesc o dată pe zi
cuvântul „chat” o fac cu sensul de „a pălăvrăgi”? Există o
diferenţă între pălăvrăgeală şi „chat-ul” zilnic de pe plat-
formele digitale? Toate declaraţiile, dezvăluirile, reacţiile sunt
neapărat explozive şi începi să te gândeşti, de când ceva care
„explodează” este ceva bunn? Ce să mai spunem despre unul
dintre motto-urile mai vechi ale companiei Facebook, „move fast
and break things” – ne mişcăm rapid şi distrugem lucrurile?
După dezvăluirile legate de implicarea Cambridge Analytica în
campaniile electorale, partea cu „break things” chiar pare o
descriere literală: „facem lucrurile ţăndări în calea noastră”.
Dat fiind ritmul acestor metamorfoze, nici nu prea avem
timp să ne obişnuim cu noi domenii, discipline sau tehnologii,
desprinse direct din literatura de anticipaţie: tehnici de editare
a genomului uman, embrioni sintetici, biomedicină, bioetică,
biologie sintetică, biologie computaţională şi bioinformatică,
neuroştiinţă artificială, robotică arhitecturală.
Cel mai nou termen propus pentru a face referire la
această convergenţă între tehnologii digitale, biologie,
nanotehnologie şi ştiinţe cognitive este cel „epoca bio-
cognitivă”; aceasta reuneşte domenii uluitoare, precum:
economia conversaţională, comerţul cognitiv, realitatea aug-
mentată, tele-inteligenţa (remote intelligence), tele-robotica,
tele-medicina, tele-prezenţa, nanotehnologia molecular, bio-
logia sintetică (Hamilton, Quinlan, 2018, 24).
Ca un ultim element de culoare, denumirile rubricilor de
tehnologie din publicaţiile tradiţionale cunosc şi ele aceleaşi
metamorfoze. New Yorker îşi intitulează rubrica de tehnologie
„Brave New World Department”, iar Paris Reiview organi-
zează rubrica despre noile meserii asociate lumii digitale sub
titlul „Intelighenţia Artificială”.
Tehnologiile digitale încă ne lasă cu gura căscată

Copleşitoare sunt şi incursiunile acestei revoluţii în toate
aspectele vieţii noastre profesionale şi chiar personale: sănătate,
finanţe, transporturi, telecomunicaţii, logistică, modă, sport,
arhitectură, journalism, securitate naţională, război mo-
dern/conflict armat. Dacă ar fi să ne referim foarte rapid doar la
domeniul sănătăţii, nu mai sunt chiar o noutate absolută
informaţiile despre braţe bionice, recuperare locomotorie prin
recursul la realitatea virtuală, body and neuro enhancement,
„inimi” scoase la imprimantă prin tehnicile de producţie aditivă,
nanoroboţi care transportă medicamentele direct în zona unde este
strict nevoie de ele, fără a mai intoxica întregul organism,
implanturi în creier care să creeze „amintiri contrafăcute” (fake
memories), să le înlocuiască pe cele traumatizante şi să lupte,
astfel, contra depresiei sau a stresului post-traumatic.
Dar oricât de mult ne-am obişnui, elemente de „breaking
news” rămân suficiente. Potrivit unui studiu recent publicat
de revista Science Robotics, oamenii au abilitatea de a controla,

prin intermediul creierului, un braţ robotic, de a-l pune la
lucru în timp de execută sarcini diferite cu braţele biologice
(Shelly Fan, 2018). Cu alte cuvinte, oamenii sunt capabili de a
avea (cel puţin) trei braţe. Pentru femeile cu copii mici, se
poate dovedi o soluţie salvatoare: un braţ pentru ţinut copilul,
unul pentru ţinut căruciorul, altul pentru a căuta cheile de la
maşină în geantă. Pentru a rezolva problema căutărilor în
geanta unei femei, va fi nevoie de mult mai multe inovaţii.
Dacă tot am amintit de stres post-traumatic, psihoterapia şi

psihiatria devin computaţionale şi algoritmice. Există
specializări aflate la intersecţia dintre filologie, creative
writing, studiile despre conversaţie, psihologie şi robotică,
unde studenţii învaţă cum să scrie scripturi cu care să fie
echipaţi psihoterapeuţii roboţi. În ce universitate din România
s-ar putea iniţia o astfel de specializare? Există spitale de
psihiatrie care, pe baza stocării şi prelucrării unor serii de date
considerabile cu privire la pacienţi, pot prezice atacurile
violente, căderile în depresie, pierderile de cunoştinţă ale
pacienţilor. Fără îngrijitori, fără contact direct, „simplu”, fără
complicaţiile din filmul „Zbor deasupra unui cuib de
cuci”.Algoritmii – noile zeităţi ale ecosistemului digital,
învăluite în acelaşi mister precum predecesoarele lor din
mitologia greacă – au pătruns chiar şi în acest domeniu.
Dispozitivele biometrice au început să-şi dovedească

utilitatea pentru rezolvarea crimelor, din moment ce oferă
indicii preţioase cu privire la felul în care o victimă şi-a
petrecut ultimele ore, pe unde a alergat, ce parametrici fizici
au ieşit din pattern-ul normal etc. Nu vorbim de filme SF.
Companiile de asigurări pot intra în legătură cu frigiderul
tău şi, dacă detectează prea multe produse lactate şi prea
multă carne, prezic o creştere a colesterolului, deci a riscului
de boli cardiovasculare şi îţi cresc poliţa de asigurare. Şi
aprozarele au devenit digitale: produsele sunt comandate pe
baza comenzilor online şi distribuite cu ajutorul dronelor (nu
este cazul aprozarului de la parterul blocului unde locuiesc).
De fapt, de la un punct încolo, nici nu mai este nevoie de
comenzi, pentru că preferinţele şi rutinele se transformă uşor
în… da, algoritmi, în decizii, în bucle de feedback etc.

Există şi „religie digitală”. Autorităţile din capitala
Ghanei, Accra, s-au gândit că o metodă bună prin care să
reducă poluarea fonică este să încurajeze folosirea Whatsapp
pentru „chemarea la rugăciune” a credincioşilor musulmani.
Tocmai am vizitat oraşul turcesc Cianakkale şi mă gândesc că,
dacă la anul, l-aş găsi fără tânguietoarele chemări la rugăciune,
mai ales cele din mijlocul zilei, când arşiţa striveşte totul, parcă
mi-ar lipsi ceva.Nici în România nu suntem la adăpostul
acestor incursiuni, oricât de conservatoare ni s-ar părea
Biserica Ortodoxă: slujbe digitale, chatrooms pentru mărtu-
risirea păcatelor şi, exemplul cel mai spectaculos pentru mine,
aplicaţia Arsenie Boca pentru telefonul mobil, folosită de tineri
înainte de de examenul de Bacalaureat.
Şi, dacă tot am ajuns aici, permiteţi-mi să amintesc de
ceremoniile funerare pentru roboţi, care au loc în Japonia.
Înainte de a „muri”, roboţii „semnează” dacă sunt de acord cu
donarea organelor interne; nu, nu e chiar aşa, dar există
proceduri prin care părţi ale roboţilor care sunt „conduşi pe
ultimul drum” sunt reintroduse în circuit, donate spre a fi
reasamblate în interiorul altor roboţi.
Science fiction? Nu, science fact! (Pesek, 2018)
Nici sportul de performanţă nu mai e ce e fost, cuplarea
acestuia cu tehnologia şi big data fiind o explicaţie a faptului că
atleţii aleargă din ce în ce mai repede, gimnastele au exerciţii din ce
în ce mai acrobatice, iar fotbaliştii de top încasează salarii din ce în
ce mai mari (nu!, tehnologia şi big data nu explică acest ultim
aspect…). Sportivii – în nici o competiţie sportivă de anvergură –
nu mai concurează fără dispozitive portabile biometrice („weara-
ble technologies”). Toate echipamentele sunt „smart”, conectate la
computere şi la baze de date, oferind toate informaţiile posibile cu
privire la puls, ritm cardiac, nivel de deshidratare etc. Informaţiile
sunt preţioase atât luate individual („e timpul să mă opresc?”, „pot
accelera?”, „pot forţa?”), cât mai ales la nivel de big data: care este
performanţa medie, care sunt corelaţiile mari între înălţime, grupe
de muşchi, datele fizice, în general, şi nivelul de performanţă? Şi
de aici, posibilităţi de „precizie” în ceea ce priveşte selecţia
viitorilor sportivi, direcţionarea lor către anumite sporturi etc.
Pentru sporturile de echipă, echipamentele smart le
transmit antrenorilor informaţii la fel de precise despre
sportivii epuizaţi, despre cei aflaţi în forma maximă etc. Nici
înlocuirile, sau time-out-urile sau „statul pe bară” nu au rămas
neatinse de tehnologie. Iar arbitrajul digital? Mai ales la fotbal?
O dezamăgire. Cum ne-am mai putea noi supăra pe arbitri, că
ne-au „furat” lovitura de la 11 metri, că ne-au dezavatajat
pentru că suntem o ţară mică etc.? Aceasta presupunând că
echipa naţională de fotbal ar mai apuca să joace vreodată în
campionatul european sau mondial.

Având aceste informaţii cu privire la convergenţa dintre
sportul de performanţă, meta-datele (big data), echipamentele
biometrice, antrenamentele particularizate care rezultă în
urma agregării unor şiruri imense de date, mirările noastre, de
genul “sportivii contemporani sunt de pe altă planetă”, „sunt
cu toţii niste cyborgi”, pot primi unele răspunsuri. Nu numai
propaganda este de precizie, ca urmare a existenţei
algoritmilor, ci şi selecţia sportivilor, repartizarea către spor-
turile cele mai potrivite, antrenamentul lor, dozarea efortului
competiţional etc.
Exemplele pot continua până la finalul cărţii, dar fiind vorba,
totuşi, despre un obiect tipărit, există limite de spaţiu. Aş mai
aduce în discuţie doar două exemple. Smart love, aplicaţiile de
dating, mai precise decât săgeata lui Cupidon. Se realizează
profilul complet, se analizează preferinţele, se caută potrivirile
din sistem, care uneori echivalează cu a căuta acul în carul cu fân.
Aici computerele cuantice chiar vor fi de folos, vor multiplica
exponenţial căutările, pe măsura pretenţiilor emise de dom-
nişoarele digitale. Ultimul exemplu, posibil conex. Bedpost
comercializează banderole biometrice pe care bărbaţii le pot
purta în timpul actului sexual; aceste banderole colectează şi
stochează date privind ritmul inimii, nivelul transpiraţiei, durata,
numărul de calorii arse; datele sunt apoi trimise către un
computer care poate extrage „mega-date” despre istoric, perfor-
manţe, corelaţii. Exemplul este dat de Y. N. Harari, în lucrarea sa
Homo Deus. A Brief History of Tomorrow (2016).
Posibil ca ultimele două exemple să fie uşor controversate.
Pentru a încheia acest capitol într-o manieră necontroversată,
amintesc de spectacolul de artificii din deschiderea Jocurilor
Olimpice de Iarnă de la PyeongChang (Coreea de Sud, 2018).
„Artificii digitale”, create prin sincronizarea, în aer, a 1000 de
drone. Urmărind spectacolul, m-am gândit că posibilităţile de
design pe care le deschid artificiile digitale sunt nelimitate,
expresia „the sky is the limit” putând fi luată chiar în sens
literal. Nu pare foarte departe momentul când, din cer, ar
coborî îngeri compuşi din drone; sau acela când, tot din cer,
ne-ar privi, poate chiar ne-ar vorbi, însuşi Dumnezeul digital,
Dumnezeul algoritmic…
„Omenirea este tot atât de pregătită în

faţa ascensiunii Inteligenţei Artificiale cât erau
incaşii în faţa invaziei spaniole”
Un val recent al revoluţiei digitale îl reprezintă Inteligenţa
Artificială, cu subdiviziunile machine learning, deep learning,
reţele neuronale, computer vision (abilitatea de a descompune
fotografii şi imagini video) şi natural language processing
(abilitatea de a descompune, de a înţelege şi de a recompune
un text vorbit sau scris). Domeniul – la fel de ezoteric precum
computerizarea cuantică – nu poate lăsa pe nimeni indiferent,
stârnind doar pasiuni aprinse: „cutia Pandorei”, „stârnim
demonii”, „vine robocalipsa”, „ne scriem singuri condamnarea
la moarte ca specie”. De exemplu, în deschiderea Web Summit
de la Lisabona din 2017, Stephen Hawking (Emma Stenhouse
2017) afirma: „orice aspect al vieţilor noastre va fi transformat
de Inteligenţa Artificială. Încununarea cu succes a eforturilor
de a crea Inteligenţă Artificială efectivă ar putea reprezenta cel
mai semnificativ eveniment în istoria civilizaţiei noastre, sau
cel mai dezastruos. În acest moment, pur şi simplu nu ştim”.
Alte voci pregnante în domeniul computerelor şi al
inteligenţei artificiale sunt mai relaxate. Este cazul lui Andrew
Ng, membru fondator al Google Brain şi fost director al
diviziei pentru Inteligenţă Artificială de la Baidu: „Motivul
pentru care nu sunt îngrijorat de posibilitatea ca Inteligenţa
Artificială să devină malefică este acelaşi pentru care nu sunt
îngrijorat de suprapopularea de pe planeta Marte”
Dar, dincolo de termeni tari precum „robocalipsa”, la ce se
referă „Inteligenţa artificială?” Termenul a fost lansat de John

McCarthy, cel care, în dialog cu filosoful John Searle, afirma că
până şi despre echipamentele/ustensilele cele mai simple,
cum ar fi un termostat, se poate spune că au credinţe. În faţa
mirării evidente a lui Searle, McCarthy explică: Termostatul
meu are trei credinţe: „e prea cald” , „e prea răcoare”, „e
temperatura potrivită”. Searle relatează episodul în lucrarea
Minds, Brains and Science, publicată în 1984.
Potrivit unor autori, termenul de Inteligenţă Artificială este
prea hollywoodian, prea ne duce rapid în zona roboţilor
umanoizi, „care au secrete şi vise”. G. Archer, de exemplu, con-
sideră că termenul de „inteligenţă a dispozitivelor” (eng.
„machine learning”) este mai puţin spectaculos, dar mai analitic
şi se referă la „algoritmi de clasificare şi de predicţie construiţi pe
baza unor imense cantităţi de date” (Archer, 2018).
Lăsând deoparte scurta incursiune istorică, termenul de
Inteligenţă Artificială se referă la tehnologiile care le permit
computerelor să perceapă, să înveţe, să raţioneze şi să ia
decizii pentru a rezolva probleme într-o manieră similară sau
asemănătoare capacităţii cognitive a fiinţei umane. Atunci
când vorbim despre Inteligenţa Artificială, suntem tentaţi să
sărim direct la roboţi: roboţi care pot cânta într-o orchestră,
barmani-roboţi, sau roboţi-casnici, umanoizi, care gătesc, fac
curăţenie, fac patul şi chiar pot întreţine o conversaţie (într-o
paranteză fie spus, în anii 90, „robot de bucătărie” însemna un
mixer sau un tocător ceva mai performante). Dar unele
manifestări ale Inteligenţei Artificiale sunt mult mai simple,
mai puţin spectaculoase şi integrate în activităţi de rutină:
funcţia „Google translate”, auto-correct-ul de pe dispozitivele
smart, sau funcţia de recunoaştere, tot de către telefonul smart,
a interpretului unei melodii difuzate la radio.
Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce este Inteligenţa
Artificială, amintesc foarte buna sistematizare pe care o face
Kai-Fu Lee cu privire la cele patru valuri de dezvoltare ale
tehnologiilor reunite sub acest termen deopotrivă spectaculos
şi înfricoşător (Lee, apud Mauldin, 2018). Primul val este
reprezentat de IA bazată pe Internet, exemplul cel mai lămu-
ritor fiind motoarele de recomandare de tip Amazon (în ceea
ce priveşte produsele) sau de tip Youtube (în ceea ce priveşte
materialele video); aceste recomandări sunt formulate pe baza
datelor pe care le generăm cu privire la preferinţele şi gus-
turile noastre.
Al doilea val, IA pentru domeniul de business, se referă la
capacitatea computerelor de a analiza cantităţi immense de
date şi de a trage concluzii privind capacitatea de rambursare
a unui credit sau probabilitatea de a te îmbolnăvi de cancer. Al
treilea val, Inteligenţa Artificială senzorială, este cunoscută şi
sub denumirea de „Internet of things”: toate dispozitivele
interconectate din jurul nostru creează un mediu care ia decizii
pentru noi şi în locul nostru: casa inteligentă, care, după 2-3
comenzi, învaţă să se încălzească sau să se răcească singură,
frigiderul care învaţă să se aprovizioneze singur cu mâncare,
magazinele în care plata se face scanând faţa celui care
cumpără. În sfârşit, al patrulea val este reprezentat de Inte-
ligenţa Artificială autonomă: dispozitive care „percep” lumea
din jur şi iau decizii singure: maşini autonome, drone care
sting incendiile, computere care compun muzică a la Bach.
Am amintit deja referinţele de tip SF la roboţii care vor
prelua controlul asupra planetei, la computerele care se vor
alimenta, ca în Matrix, din energia degajată de corpul uman; în
ciuda dezvoltărilor spectaculoase care s-au înregistrat în
ultimii ani, şi care pot da ceva fiori pe şira spinării, se
păstrează diferenţe structurale între Inteligenţa Artificială şi
capacităţile cognitive ale fiinţei umane. Inteligenţa Artificială
se bazează pe capacitatea computerelor de a stoca informaţia
în cantităţi practic infinite, de a accesa în orice moment
informaţiile, de a le sistematiza, extrapola, combina, trans-
forma în pattern-uri utile – dincolo de capacitatea finită a celei
mai înzestrate fiinţei umane. Mai mult, potrivit ultimelor

dezvoltări, computerele au capacitatea de a realiza aceste
lucruri într-o manieră autonomă (deci fără impulsul sau
direcţionarea din partea factorului uman) şi din ce ce în ce mai
bine, pe baza auto-învăţării, a auto-antrenamentului.
Cu toate acestea, Inteligenţa Artificială este, deocamdată,
una specifică, restrânsă, şi nu generală, precum cea umană; de
exemplu, AlphaGo, programul de calculator extrem de
performant care a reuşit să învingă la jocul de Go un multiplu
campion, nu poate juca şah nici măcar la nivel rudimentar.
Există şi programul – mult mai vechi – cu performanţe similare
la şah: în 1997, Deep Blue l-a învins Garry Kasparov, unul dintre
cei mai longevi şi mai buni jucători de şah ai tuturor timpurilor.
Cert este că AlphaGo nu joacă şah, iar Deep Blue habar nu are
de go.
Putem adăuga şi alte considerente, cum ar fi inteligenţa
emoţională, intuiţia, introspecţia, discernământul, contextua-
lizarea, nuanţa, ambiguitatea, viziunea asupra ansamblului,
raportarea la background-ul cultural şi istoric, creativitatea,
imprevizibilul, capacitatea de interpretare şi imaginaţia care
rămân, cel puţin deocamdată, apanajul inteligenţei umane. Al
celor care o au.
Oricum, performanţa programului AlphaGo, chiar dacă
nu poate fi reprodusă, de acelaşi program, în contextul altui
joc de strategie, cum ar fi şahul, a constituit un moment de
serioasă reflecţie, dar şi de profundă alarmare, din partea
unuia dintre intelectualii publici de anvergură globală, Henry
Kissinger. Într-un articol acordat în iunie 2018 publicaţiei „The
Atlantic”, H. Kissinger era impresionat de faptul că victoria
computerului s-a înregistrat în cadrul unui joc de strategie şi de
intuiţie – total diferit faţă de şah, chiar mai complex decât
şahul. Acesta, plus multe alte motive, îl îndeamnă pe vete-
ranul relaţiilor internaţionale să afirme că, în faţa ascensiunii
inteligenţei artificiale, „omenirea este tot atât de pregătită cât
erau incaşii în faţa invaziei spaniole” (H. Kissinger, 2018).
„Tehnologia este destin”:
motto-ul competiţiei globale în secolul al XXI-lea
Era de aşteptat ca încleştarea în care se află prinse cele
două puteri ale lumii – SUA şi China – să se manifeste şi pe
terenul revoluţiei digitale, şi al celui mai spectaculos val al
acesteia – Inteligenţa Artificială. După cum ştim, dominaţia
SUA asupra întregii lumi după cel de-al Doilea Război
Mondial s-a bazat, cu precădere, pe superioritatea exercitată în
câmpul tehnologic, al ştiinţei şi al inovaţiei. Supremaţia
tehnologică reprezintă, tradiţional vorbind, unul dintre
atributele-forte ale puterii americane, un instrument de proiec-
tare a puterii hard şi soft deopotrivă, precum şi un instrument
de cristalizare a ethosului national, de mobilizare a ambiţiilor
şi energiilor din societatea americană. Iată ce declara Preşedin-
tele american J. F. Kennedy în faţa Congresului, în 1961: „Este
momentul ca naţiunea noastră să preia în mod hotărât
conducerea în cursa spaţială, cursă care, din multe privinţe, va
reprezenta cheia pentru viitorul nostru şi al planetei”.
„Space – the final frontier” reprezintă cu mult mai mult
decât o inspirată replică dintr-un film SF devenit clasic; în ea
se topesc multe ingrediente ale ethos-ului national de care am
amintit: visul american, dorinţa de a avea succes, propen-
siunea spre inovare, asociată, în mod inevitabil, şi cu o
anumită propensiune pentru asumarea riscurilor, figura mitică
a cowboy-ului care cucereşte noi teritorii, împinge, succesiv,
frontierele fizice şi pe cele ale cunoaşterii.
Cu atât mai interesantă este analizarea paşilor pe care
China, ca putere urmăritoare, îi face pentru a-şi consolida forţa
economică, militară, dar şi pentru a-şi construi reputaţia şi
prestigiul indispensabile unei mari puteri. Potrivit
documentelor oficiale, China îşi propune să devină lider
global în domeniul tehnologiei, inclusiv în cel al Inteligenţei
Artificiale, până în anul 2030 (Metz, 2018). Iar ultima Strategie
de Securitate a SUA subliniază faptul că performanţa

crescândă a Chinei în domeniul tehnologic reprezintă o
ameninţare la forţa economică şi militară a Americii.
Ar fi hazardat să se afirme că finalul încleştării este
previzibil, sau că o eventuală predare a ştafetei se va face
„peste noapte”. Totul – inclusiv în planul tehnologiei, ştiinţei
şi inovaţiei – este pe muchie de cuţit şi nimic nu pare sigur.
„Dansul” în care sunt prinşi cei doi parteneri – SUA şi China –
este unul de lungă durată, efectuat cu paşi lini, cu fine şi
insesizabile incursiuni în „spaţiul personal” al celuilalt; un dans
la care – aşa cum ne-am obişnuit de ceva timp, „restul lumii”
doar asistă, calculând combinaţiile cele mai avantajoase.
Cu toate acestea, există câţiva factori structurali care,
pentru moment, par să lucreze mai degrabă în favoarea puterii
urmăritoare. Cel puţin aceasta este concluzia care se detaşează
din analizele de specialitate. În primul rând, „motorul cu
aburi” al Inteligenţei Artificiale este reprezentat de big data,
de meta-date; este vorba despre date structurate, numerice,
extrase, până de curând, din bazele de date tradiţionale,
completate recent cu date nestructurate, de tip text, audio şi
video, imagini din satelit, date preluate din conversaţii uzuale,
din e-mail-uri sau texte social media date biometrice, tranzacţii
financiare sau din comportamentul de shopping online. Cu cât
ai mai multe date colectate, înmagazinate, procesate, cu atât ai
mai mult „combustibil” care să alimenteze Inteligenţa
Artificială: pentru a da exemplele cele mai simple, cu cât ai
mai multe date pentru direcţionarea traficului, mai multe
cazuri medicale pe baza cărora roboţii pot pune un diagnostic,
mai multe conversaţii cu care să fie echipaţi roboţii casnici sau
robo-terapeuţii, cu atât Inteligenţa Artificială este mai…
inteligentă: traficul este mai fluid, diagnosticele mai precise,
conversaţiile mai spumoase. China are cel mai mare număr de
Internauţi, cea mai mare piaţă de cumpărături online, cel mai
rapid supercomputer şi cel mai extravagant centru de
cercetare în domeniul computerizării cuantice – pasul următor
în domeniul automatizării.
Din motive care nu mai trebuie detaliate, China bene-
ficiază de o mai mare flexibilitate în colectarea şi utilizarea
datelor, iar preocupările privind „invadarea” spaţiului privat
sunt mult mai puţin dramatice decât în societăţile occidentale.
Un exemplu care ar putea stârni chiar zâmbete: există şcoli în
China care folosesc tehnologia recunoaşterii faciale – atât de
blamate în spaţiul occidental cu referire la Facebook – pentru a
depista elevii care nu sunt atenţi în timpul orelor, şi pentru a
lua măsuri în consecinţă. Sigur unii dintre părinţii din clasa
Iuliei ar fi de acord cu aceste dispozitive.
În al treilea rând, obiectivele coloşilor tehnologici ai Chinei
– Baidu, Alibaba, Tencent, Xiaomi – par perfect armonizate cu
cele ale guvernului/statului chinez. În treacăt fie spus, cam
fiecare colos tehnologic chinez are un corespondent american:
Alibaba este un fel de Amazon (iar proprietarul său, Jack Ma,
un fel de Jeff Bezos), Tencent (care include şi aplicaţia WeChat)
un fel de Facebook, Baidu un fel de Google şi Xiaomi un fel de
Apple. În SUA, interesele, chiar perspectivele asupra lumii pe
care le împărtăşesc giganţii tehnologici din Silicon Valley şi
actuala administraţie Trump sunt departe de a fi armonizate,
pentru a folosi un eufemism. Este previzibil că această lipsă de
sincronizare între administraţia americană şi giganţii tehno-
logici se va menţine, chiar se va amplifica, pe perioada
exercitării mandatului de Preşedinte de către Donald Trump.
Aţi auzit, probabil, de petiţia semnată în aprilie 2018, de
aproximativ 4000 de angajaţi de la Google, prin care aceştia îi
solicitau directorului general, Sundar Pichai, să nu reînnoiască
contractul cu Pentagonul în cadrul proiectului „Project Maven”;
componenta care i-ar fi revenit Google ar fi fost tocmai cea de
inteligenţă artificială, de îmbunătăţire a algoritmilor din spatele
dronelor. În iunie, CEO-ul Google a publicat pe blogul com-
paniei „Principiile Google” privind perfecţionarea Inteligenţei

Artificiale doar în scopuri paşnice (Pichai, 2018). Tot în iunie, un
grup de congressmen-i americani au adresat o scrisoare Google
prin care le cereau să reconsidere parteneriatul cu gigantul
chinez Huawei, mai ales că acest demers avea loc aproape
simultan cu refuzul de a reînnoi colaborarea cu Pentagonul;
congressmen-ii îşi afirmau dezamăgirea „că Google mai
degrabă susţine Partidul Comunist Chinez decât Armata SUA”
(Congressional letter to Mr Sundar Pichai, 2018).
Discuţia este, fără îndoială, complexă, dar te poţi întreba
dacă aceasta este o atmosferă în care să obţii performanţă – la
orice nivel, cu atât mai mult la nivel global. H. Kissinger chiar
formulează propunerea privind crearea unei comisii prezi-
denţiale, ca o expresie a nevoii de coordonare. Coordonarea nu
trebuie relaţionată cu autoritarismul, ci cu nevoia de a conjuga
eforturile pentru a mări viteza de înaintare (Kissinger, 2018).
Fără a căuta să identific sau să forţez simetrii acolo unde
acestea nu există, pare că avem, pe de o parte, privatizarea datelor
personale şi „statalizarea” lor, utilizarea lor în beneficiile statului,
pe de altă parte; „superputeri private”, cum le numea T. Garton
Ash (2016), aflate în conflict deschis cu statul şi instituţiile sale
(Casa Albă, Pentagon) şi superputeri (mai mult sau mai puţin
private) aliniate statului. Pe de o parte, un uragan de ambiţii – mai
cu seamă în domeniul tehnologic, un uragan de confuzie şi
dezbinare, pe de alta. Redau aici o afirmaţie plină de năduf a lui
Peter Franklin, chiar o izbucnire: „în timp ce marile noastre
companii tehnologice se întrec în a ne distrage atenţia cu tot felul
de forme digitale de divertisment, alte ţări se mobilizează pentru a
produce schimbări în lumea reală” (Franklin, 2017).
Al patrulea factor structural, strâns legat de al doilea, se
referă la modelul economic şi politic. Fenomenele sunt oarecum
în oglindă: în timp ce SUA se află, de ceva timp, pe trendul de
„privatizare a statului”, China s-a înscris pe opus, de
„statalizare” a pieţei, de atragere a coloşilor tehnologici şi nu
numai, în eforturile de consolidare a staturii globale a statului
chinez. Modelul economic şi politic al Chinei favorizează
termenul lung, investiţiile masive, chiar grandioase, totul cuplat
şi cu puternice accente de ambiţie naţională. Potrivit unui articol
publicat în mai 2018 de Financial Times, „momentul Sputnik” al
chinezilor a fost acela când, în 2017, programul de computer
AlphaGo (conceput şi deţinut de Google) a reuşit performanţa de
a învinge o fiinţă umană la tradiţionalul joc de go – şahul
chinezesc care îl fascinase atât de mult pe H. Kissinger (descriera

jocului din Kissinger). „Momentul Sputnik” a fost formalizat în
programul „Made in China 2025”, centrat în jurul ideii de a
transforma China într-un hub tehnologic, o mare putere în
domeniul industriilor avansate (robotică, aviaţie, navigaţie,
telecomunicaţii, producţie aditivă, vehicule autonome), în timp
ce proiectul „One Road One Belt” îşi propune, aşa cum ştim,
refacerea tradiţionalului Drum al Mătăsii, dar şi aducerea lui în
actualitate, prin modernizarea infrastructurii de telecomunicaţii
(5G, cabluri de fibră optică, comuicaţii prin satelit); de aici şi
denumirea de „Drumul Digital al Mătăsii” (World Economic
Forum, 2018). Mai mult, la a 8-a întâlnire ministerială din cadrul
Forumului de Cooperare China – Statele Arabe, Preşedintele Xi
Jinping a menţionat faptul că infrastructura vizată de proiectul
„Drumul Mătăsii” ar trebui extinsă şi în spaţiul cosmic, prin
adăugarea „Coridorului Spaţial şi Informatic” (idem).
În sfârşit, China nu are complexe în a vorbi deschis despre
fuziunea dintre dezvoltările comerciale şi cele militare, ceea ce
este cunoscut sub denumirea de „tehnologii cu dublă întrebuin-
ţare” (eng. „dual-use technologies”). Sau despre parteneriatele
dintre giganţii tehnologici şi universităţile cu profil tehnologic
(dintre Baidu şi Universitatea Tsinghua) pentru a stimula
cercetarea fundamentală, valorificarea rezultatelor acesteia
pentru aplicaţii militare şi apoi extragerea, din aceste aplicaţii
militare, a beneficiilor pentru economie, pentru viaţa civilă.
Rezultatul acestor factori structurali, şi al altora, pe care nu
i-am identificat? „Ca urmare a mărimii pieţei interne şi a
ritmului rapid de experimentare, China urmează să devină
unul dintre cei mai puternici jucători – dacă nu cel mai
puternic – în domeniul Inteligenţei Articiale”, afirmă Kai Fu-
Lee, fost director executiv la Microsoft şi Google, citat de New
York Times (Metz, 2018). Care este sau care a fost, recent,
momentul Sputnik al SUA? Dar al Uniunii Europene?
Alţi factori structurali, precum capitalul de risc (cel care a
pus în mişcare Silicon Valley), disponibilitatea şi mobilitatea
acestuia, flexibilitatea şi mobilitatea forţei de muncă, ecosistemul
de inovare şi de reglementare, cvasi-monopolul asupra industriei
semi-conductorilor par să avantajeze mai curând SUA. Totodată,
reţeaua subacvatică de cabluri de fibră optică, prin care se
desfăşoară în jur de 98% din traficul internaţional de date
(Internet şi telefonie) este dominată de către SUA (World
Economic Forum, 2018). Şi aici lucrurile sunt într-o dinamică;
dacă ar fi să ne referim doar la capitalul de risc, statistici recente
arată că, din totalul de 154 de miliarde de dolari – cât valorează
acest capital – 40% a fost direcţionat de către investitori asiatici,
iar 44% de corespondenţii lor americani; vorbim despre o cursă
foarte strânsă, mai ales în condiţiile în care, cu 10 ani în urmă,
ponderea capitalului de risc asiatic era sub 5% (Thompson, 2018).
Sigur că se poate pune problema că „asiatic nu este egal chinez”,
dar ponderea covârşitoare a acestui capital se îndreaptă către
mega-companii chinezeşti, precum Tencent sau SoftBank (idem).
Sursa: https://venturebeat.com/2017/10/14/china-now-rivals-u-s-in-vc-
investments/

Pentru a izbândi în zona Inteligenţei Artificiale, se pare că
este nevoie de o intelighenţia umană, care să cristalizeze efor-
turile şi ambiţiile, să mai atenueze din ferocitatea competiţiei
între giganţi, să vâneze talentele din domeniul tehnologic şi,
mai ales, să pună toate aceste lucruri într-un ansamblu
coerent. Fără viziune umană, Inteligenţa Artificială rămâne
doar un subiect hollywodian.
„Cine controlează heartland-ul, controlează lumea”, spu-
nea J. McKinder, „părintele” geopoliticii. „Cine va deţine
supremaţia în domeniul tehnologic va deveni liderul lumii”,
spunea preşedintele rus V. Putin, citat de Louise Lucas şi
Richard Waters, autorii articolului din Financial Times. „Tehno-
logia este destin” pare a fi motto-ul care sintetizează bătălia
pentru supremaţie în secolul al XXI-lea.
Bibliografie
1. Archer, G. (2017). „Under-reported: The increasing power
of computer programs to determine how we live (and
die)”. Unherd, 02 January 2018
2. Ash, T. (2016), „Free Speech and the Private Superpowers
of Media”, The New School for Social Research,
https://www.youtube.com/watch?v=4NBeNp6RJEE
3. Asimov, I. (2017/1953). Cavernele de oţel. Bucureşti: Paladin.
4. Cotton, T., Conaway, M., Rubio, M., Cheney, L.,
Ruppersberger D. (2018). Congressional letter to Mr
Sundar Pichai, https://www.cotton.senate.gov/files/-
documents/180620_Congressional_letter_to_Mr_Sundar_
Pichai.pdf
5. ' Fan, S. (2018). „This Mind-Controlled Robotic Limb Lets
You Multitask With Three Arms”, SingularityHub,
August, https://singularityhub.com/2018/07/31/this-
prosthesis-lets-you-multitask-with-three-arms/amp/
6. Franklin, P. (2017). „China’s taking a quantum leap in its
tech rivalry with the West”, Unherd, 08 December 2017,
https://unherd.com/2017/12/chinas-taking-quantum-
leap-tech-rivalry-west/?=refinnar
7. Hamilton, D. S., Quinlan, J. P. (2018). „The Transatlantic
Economy 2018. Annual Survey of Jobs, Trade and
Investment Between the United States and Europe”,
AmCham EU, Center for Transatlantic Relations,
http://www.amchameu.eu/sites/default/files/publicati
ons/files/transatlantic_economy_report_2018.pdf
8. Harari, Y. N. (2016). Homo Deus. A Brief History of Tomor-
row. A Brief History of Tomorrow. Vintage: London.ng
9. Keshav Kelkar (2018). „China is building a new Silk Road,
and this one is digital”, World Economic Forum, 18 Aug
2018, https://www.weforum.org/agenda/2018/08/-
china-is-building-a-new-silk-road-and-this-one-s-digital/
10. Kissinger, H. (2018). „How the Enlightenment Ends”. The
Atlantic, June 2018 Issue. https://www.theatlantic.com/-
magazine/archive/2018/06/henry-kissinger-ai-could-
mean-the-end-of-human-history/559124/
11. Kurzweil, R, (2005). The Singularity is Near, London:
Penguin Books
12. Lucas, L., Waters, R. (2018). „China and US compete to
dominate big data”. Financial Times, May 1, https://-
www.ft.com/content/e33a6994-447e-11e8-93cf-67ac3a6482fd
13. Lynch, S. (2017) „Andrew Ng: Why AI Is the New
Electricity”, Stanford Business, 11 March,
https://www.gsb.stanford.edu/insights/andrew-ng-
why-ai-new-electricity
14. Mauldin, J. (2018), Chinese Growth Spurt, Mauldin
Economics,http://www.mauldineconomics.com/frontlin
ethoughts/chinese-growth-spurt

15. Metz, C. (2018).„As China Marches Forward on AI, the
White House Is Silent”. New York Times, February 12,
https://www.nytimes.com/2018/02/12/technology/chi
na-trump-artificial-intelligence.html
16. Pesek, W. (2018). „Japan’s flying car project may not get
off the ground”. Asia Times, August 30, http://www.ati-
mes.com/article/japans-flying-car-project-may-not-get-
off-the-ground/?utm_source=The+Daily+Report&utm_-
campaign=dc02e29a5d-EMAIL_CAMPAIGN_2018_-
08_30_12_33&utm_medium=email&utm_term=0_1f8bca1
37f-dc02e29a5d-31599273
17. Pichai, S. (2018). „AI at Google: our principles”. Jun 7,
https://www.blog.google/technology/ai/ai-principles/
18. Searle, J. (1984), Minds, Brains and Science, London: BBC
Books
19. Simonite, T. (2018). „The WIRED Guide to Quantum
Computing”, WIRED, 8.22.18, https://www.wired.com/-
story/wired-guide-to-quantum-computing?mbid=nl_-
082218_daily_list1_p1&CNDID=50120891
20. Stenhouse, E. (2017), „Stephen Hawking at Web
Summit:Will Artificial Intelligence Help Us, Or Destroy
Us?” Web Summit, Lisbon, https://www.evolving-
science.com/intelligent-machines-artificial-intelli-
gence/stephen-hawking-web-summit-will-artificial-
intelligence-help-us-or-destroy-us-00472
21. Thompson, L. (2018). „Tech in US and China benefits
from Asia’s love of blockchain”. Asia Times, August 30.
http://www.atimes.com/article/tech-in-us-and-china-
benefits-from-asias-love-of-blockchain/?utm_source=-
The+Daily+Report&utm_campaign=dc02e29a5d-
EMAIL_CAMPAIGN_2018_08_30_12_33&utm_medium=
email&utm_term=0_1f8bca137f-dc02e29a5d-31599273

Capitolul 2
NOI VS. EI. METROPOLE DIGITALE ŞI
PERIFERII ANALOGICE
Motto:
„Păianjeni de apă, plutind cu graţie
la suprafaţă, la fel de uşori ca aerul,
fără a avea nimic de-a face cu tot zbuciumul,
cu toţi curenţii de dedesubt”
(John Maynard Keynes,
despre elita de dinainte de
Primul Război Mondial)
Frontiera neliniştită creează cetăţeni neliniştiţi
Lumea pare de nerecunoscut faţă de cum arăta

cu doar câţiva ani în urmă, faţă de acum 10 ani, să zicem. Criza
globală din anii 2008-2009, denumită, după părerea lui E. Luce, în
mod abuziv, „globală” a fost mai curând o „o recesiune trans-
atlantică” (Luce, 2017). Revenirea economică – mai rapidă în SUA,
mult mai lentă în Uniunea Europeană, oricum, la fel de costisitoare
pe ambele ţărmuri ale Atlanticului – a lăsat nerezolvată problema
„recesiunii umane”: şomaj, inegalitate, polarizare, dezrădăcinare,
lipsa oportunităţilor şi, mai ales, sentimentul insecurităţii, al
pierderii controlului. „Recesiunea economică” a fost oprită, cu
uluitoare costuri financiare şi umane. „Recesiunea economică” a
fost urmată de o „recesiune umană”; aceasta explică, printre alţi
factori, ascensiunea actualului Preşedinte al SUA. Mai mult,
recesiunea umană este pe cale de a crea o „recesiune geopolitică”.

Care sunt elementele care ar putea duce la manifestarea
acestei recesiuni?
Cum am mai arătat, SUA, creatoarea şi principala beneficiară
a ordinii globale instaurate după cel de-al doilea Război Mondial
– este prima care o pune sub semnul întrebării, chiar se luptă cu
ea în mod făţiş, considerând că nu o avantajează, constituie chiar
o frână în calea propriului avânt, a relansării sale într-o poziţie de
leadership. Rămâne antologic, fie şi din motive de ironie,
momentul Davos ianuarie 2017, când Preşedintele chinez Xi
Jinping a făcut o ofertă „de nerefuzat”: acum, că SUA, conduse
de Preşedintele Donald Trump, a abdicat de la rolul de lider
global, China se oferă să susţină ea ordinea liberală, comerţul
liber şi multilateralismul. Până la Davos-ul din 2018, s-a mai
schimbat şi Preşedintele D. Trump, şi cei care îl contestau, şi
preşedintele chinez. Cert este că lumea tot „fără busolă şi fără
hegemon a rămas” (Dobrescu, 2016).
Uniunea Europeană, despre care filosoful german J.
Habermas (2016) afirma că este „un proiect pentru umanitate
care nu poate fi lăsat să eşueze”, este departe de viziunea
fondatorilor sau de aşteptările – excesive – ale nou-veniţilor din
Europa Centrală şi de Est, posibil chiar de aşteptările tuturor
cetăţenilor, oriunde s-ar afla. Interesant este că adversitatea făţişă
dintre actuala administraţie americană, pe de o parte, şi Uniunea
Europeană, în special Germania, a creat un oarecare sentiment de
solidaritate pan-europeană – „Uniunea Europeană first” –, ceea
ce criza din anii 2007-2008 nu a reuşit nici pe de parte. Dar
această ceartă a „coloşilor” a creat sau a potenţat, cu intensităţi şi
tonalităţi diferite, şi „Franţa first”, „Ungaria first”, „Polonia first”,
„Germania first”, „Nordul european first” „sau zona euro first”.
Ce se întâmplă într-o lume fără lider global, în lumea G-0?
Fiecare ţară pentru ea însăşi – titlul lucrării din 2012 a lui I.
Bremmer – Every Nation for Itself. What Happens When No One
Leads the World.
Germania – principalul motor al UE, principala beneficiară a
integrării europene, a monedei unice, în general, a ordinii
instalate după înfrângerea sau în cel de-al doilea Război Mondial
– îşi propune să umple „vidul geopolitic” creat în urma
„abandonării” de către SUA a rolului de leader al ordinii liberale;
se auto-proclamă „ultimul gardian” al acestei ordini, dar se lasă
tentată de perspectiva „infidelităţilor geopolitice” (J. J. Grygiel şi
W. Mitchell, 2018/2016) cu ţări despre care cu siguranţă se poate
spune că nu susţin această ordine, că nu au susţinut-o niciodată
de la instaurarea ei. După ce a făcut eforturi de a nu împiedica
ieşirea Marii Britanii din Uniune, pentru a folosi un eufemism, se
uită cu un ochi către Rusia, cu unul China, mai aruncă un ochi şi
către Turcia, sau către Iran. Oare ne-am mai putea imagina în
acest moment o situaţie în care un lider să rostească, precum
Tony Blair, „dacă nu ar fi existat, Uniunea Europeană ar fi trebuit
inventată”? Pare că Tony Blair a avut un talent special de a lansa
afirmaţii spectaculoase, dar care acum par spectaculos de
neconforme cu spiritul epocii.
Conflictul din interiorul lumii occidentale este amplificat de
faptul că statutul SUA de putere globală este pus la încercare „pe
frontiera îndepărtată a puterii americane” de către trei puteri
regionale: China, Rusia, Iranul (Grygiel şi Mitchell, op.cit.). Avem
de-a face cu o „frontieră neliniştită”, starea de nelinişte fiind
creată de escaladarea stărilor conflictuale şi de câştigurile teri-
toriale pe care le obţin rivalii regionali. Aceştia „ciupesc” din
frontiera politică americană şi, ca urmare a incursiunilor şi a
câştigurilor obţinute, fie în plan teritorial, economic, sau al
prestigiului, sar „aşchii geopolitice”.
Potrivit autorilor J. J. Grygiel şi W. Mitchell (2018/2016),
există două zone unde pot fi identificate ingredientele unei
posibile confruntări militare între marile puteri, lucru
nemaiîntâlnit din anii 1940: Vestul Pacificului şi Europa
Centrală şi de Est; Golful Piersic prezintă ingredientele unui
conflict regional major, cu rolul mai degrabă de a distrage

atenţia, de a consuma imense energii, dar în direcţii cu valoare
strategică mai scăzută. Să ne amintim că, în 1989, în euforia
victoriei obţinute la încheierea Războiului Rece, Francis
Fukuyama declara „sfârşitul istoriei”. De atunci, celebrul
politolog american însuşi şi-a nuanţat de câteva ori teoria; iar
la cum arată lumea astăzi, este nevoit, aşa cum se exprima într-
un mod plastic Louis Menard de la New Yorker, „să amâne
sfârşitul istoriei” (Menard, 2018).
Ca să nu mai vorbim despre faptul că schimbările
tectonice în plan geopolitic şi economic se cuplează cu cele în
plan socio-demografic, cultural, sau tehnologic.Autori contem-
porani precum A. Keen, Y. N. Harari, C. Miller continuă o bo-
gată tradiţie de reflecţie căreia îi aparţin H. Innis, M. McLuhan
sau N. Postman şi subliniază că tehnologia reprezintă prin-
cipalul factor care accelerează inegalităţile, le „upgradează”;
creează „metropole digitale şi periferii analogice” (Keen).
Potrivit tradiţiei intelectuale invocate, tehnologiile dislocă
vechile monopoluri de cunoaştere şi putere şi creează altele
noi, lucru relevat de către H. Innis; iar „beneficiille, respectiv
deficienţele unei noi tehnologii nu sunt dinstribuite în mod
egal” (Postman, 1993, 9). Perioada contemporană aduce două
lucruri noi: inegalităţile sunt galopante; iar inegalităţilor dintre
ţări, inegalităţilor dintre cetăţenii aceleiaşi ţări li se adaugă
inegalităţile între companii, între un număr foarte mic de
superstaruri tehnologice (şi financiare) şi restul companiilor.
Aşadar, valuri de schimbări care se succed, se intersectează, se
intercondiţionează, creând cetăţeni neliniştiţi, mânioşi, indignaţi,
vindicativi, nostalgici; indiferent cât de aproape sau de departe s-
ar afla de frontiera neliniştită. Indiferent dacă s-ar afla în
metropolele digitale sau în periferiile analogice.
Două tabere unite de un sentiment – nostalgia,

şi de o atitudine – intransigenţa
Temperatura de fierbere a lumii în care trăim este
amplificată de două fenomene care se manifestă izbitor de
uniform de o parte şi de alta a Atlanticului: deglobalizarea,
respectiv de-europenizarea – ca reacţie masivă la fenomenele
de (hiper)globalizare, respectiv integrare europeană.
Într-o conferinţă ţinută în 2017 la Centrul de Studii Europene
„Minda de Gunzburg” al Universităţii Harvard, „Does European
Populism Exist?”, reputatul profesor de la Oxford, Timothy
Garton Ash, se întreba: „există populism în Uniunea Europeană?”,
„există populism în Europa Centrală şi de Est?”. Răspunsul lui T.
G. Ash este „Da!”. Dar ca nu ca un termen-umbrelă prin care să ne
referim, într-o manieră laxă, la ceva sau cineva cu care nu suntem
de acord (altă boală a momentului). Ci ca un loc geometric pentru
o serie de reacţii emoţionale dintre cele mai diverse – frustrare,
mânie, nemulţumire – la cel puţin trei fenomene care se între-
pătrund: globalizarea, integrarea europeană şi tranziţia de la
comunism la economia de piaţă, dirijată de fantomaticul „Consens
de la Washington”, de o reţetă neoliberală brutală1.
1 Expresia „Consensul de la Washington” a fost folosită pentru prima

oară în 1989 de către John Williamson pentru a descrie setul de măsuri de
modernizare şi reformă special gândite pentru statele din America Latină.
Sintagma exprimă sintetic condiţiile şi măsurile considerate necesare pentru
ca o ţară în curs de dezvoltare să se înscrie pe calea unei dezvoltării susţi-
nute. Ulterior, termenul a căpătat conotaţii negative, pentru a caracteriza
abordarea neoliberală radicală, ce supralicitează rolul pieţelor în economie.
Sentimentele de frustrare, de nemulţumire, de mânie nu
sunt uniform distribuite în ţările din Europa Centrală şi de Est,
iar intensitatea lor diferă, la fel cum diferă şi măsura în care
sunt exprimate în spaţiul public sau iau deocamdată doar
forma şoaptei şi a scrâşnitului printre dinţi. Dar dominanta
acestor sentimente (care merg de la furie până la apatie) este
aceea că ordinea creată în această parte a Europei a favorizat o
elită cosmopolită restrânsă, a creat cetăţeni şi ţări „de mâna
doua”. Reputatul profesor de la Oxford atrage atenţia: senti-
mentul pe care îl captează actualii lideri polonezi este
percepţia inegalităţii. Nu este vorba numai de inegalitate
economică, posibil nici măcar preponderent de inegalitate
economică; ci de inegalitate în ceea ce priveşte „oportunităţile,
atenţia, respectul”. Ceea ce solicită aceşti lideri, în numele
cetăţenilor ale căror sentimente le-au captat, este o „redistri-
buire a prestigiului”. O repatriere măcar a prestigiului, dacă
nu a puterii „de odinioară”.
Situaţia din Europa Centrală şi de Est mi se pare
ilustrativă pentru cea din întreaga lume occidenttală/trans-
atlantică. Nu degeaba Europa Centrală şi de Est este
considerată de analistul George Friedman „ un seismograf
geopolitic”. Acesta este motivul pentru care am insistat puţin
pe ceea ce mulţi analişti, în mod superficial şi de pe poziţiile
unui gen de superioritate ideologică, poate chiar morală,
numesc „iliberalismul din Europa Centrală şi de Est”.
Extrapolândaceastă situaţie la întreaga lume occidentală, se
poate afirma că „recesiunea transatlantică” a alimentat
percepţia că globalizarea şi procesul adiacent, regional, cel de
integrare europeană supranaţională produc perdanţi: cetăţeni,
grupuri sau ţări „left behind”, de mână a doua. Protec-
ţionismul, populismul, naţionalismul, nativismul, ilibera-
lismul, autoritarianismul sunt percepute ca ancore într-o lume
fluidă şi interconectată, invadată de tehnologie şizguduită de
schimbări tectonice: „într-o viaţă de zi cu zi brăzdată de

insecuritate, sentimentul de apartenenţă culturală şi naţională
reprezintă elemente stabilizatoare” (Habermas, 2016). Cu alte
cuvinte, într-o lume fluidă, oamenii caută lucruri solide. Cât
de bine funcţionează ancorele pe care le-au identificat oamenii
sau cei care vorbesc în numele lor, ce mai poate fi solid într-o
lume care rămâne la fel de interconectată, de fluidă şide
complexă este altă discuţie.
De-globalizarea şi de-europenizarea creează două „lumi”
foarte omogene în aspiraţii, sentimente, perspective asupra
lumii, uneori chiar limbaj: „ins” şi „outs” ai globalizării şi/sau
ai integrării europene şi/sau ai ordinii liberale, câştigători şi
perdanţi ai globalizării şi/sau integrării europene şi/sau ai
ordinii liberale (Olsen, 2017). Ordinea liberală versus ordinea
anti-liberală.
În căutare de paradoxuri fiind, găsesc cel puţin trei aspecte
cu astfel de potenţial. Să le luăm pe rând.
Prima „lume” (aş evita să îi spun simplu „tabără”), elita
globală, „cosmopolită”, „liberală”, „multiculturală”, „tehno-
crată”, „managerială”, „mobilă”, „tehnologizată”, „de partea
corectă a istoriei” a beneficiat şi beneficiază în continuare de
imense resurse financiare, umane, simbolice (accesul la şi în
mass media globale, limba engleză ca lingua franca, infras-
tructura academică, monopolul asupra spaţiului simbolic,
societatea civilă, asupra a ceea ce este validat drept cunoaştere,
dreptul de a pune etichete, de a împărţi lumea în bine şi rău,
de a stabili ce este adevărat şi ce nu). Fără a beneficia de un
arsenal asemănător, în principiu fragmentată din punct de
vedere naţional, cultural, lingvistic, tehnologic, tabăra „ilibe-
rală” pare la fel de viguroasă şi de omogenă.
Fascinant este că fiecare lume/tabără este mobilizată de
un set coerent de „poveşti”, fire narrative care pot fi imediat
recunoscute. Pe baza acestor fire narrative, membrii fiecărei
tabere se recunosc imediat între ei, la fel cum îi recunosc pe cei
care fac parte din tabăra adversă.
Al doilea potenţial paradox. În general, „elita” este cea
care doreşte schimbarea, care pune sub semnul întrebării
status quo-ul. De această dată, „elita” se luptă pentru a
conserva beneficiile pe care le-a obţinut de pe urma globa-
lizării, a liberei circulaţii, a comerţului liber. Ei nu doresc
propriu-zis schimbarea, ci „revenirea” la o perioadă pe care, din
punctul lor de vedere, o consideră glorioasă. În timp ce lumea
„iliberală” doreşte schimbarea, se luptă cu status-quo-ul, cu
„establishment-ul”, cu „deep state”, doreşte renegocieri de
alianţe, de tratate, relaţii sociale. etc. Chiar acolo unde a ajuns
la putere, se poziţionează ca „outsider”, în afara culoarelor de
putere pe care le consideră în continuare acaparate de către
reprezentanţii primei „lumi”.
Al treilea paradox. În ciuda diferenţelor ireconciliabile –
„noi contra lor” – cele două „lumi”/„tabere” sunt unite de un
sentiment, nostalgia. Dacă tabăra „celor rămaşi în urmă”,
„rămaşi pe dinafară” tânjeşte după o perioadă pre-criză, pre-
tehnologizare, pre-inegalitate, cei care se consideră în avan-
postul proceselor de globalizare şi integrare europeană tânjesc
şi ei după vremurile pre-Brexit,pre-Trump, pre-bilateralism.
Simptomatic pentru această nostalgie, pe care o asociem, în
mod eronat, doar uneia dintre tabere (celei „iliberale”, „anti-
liberale”, „conservatoare”), este felul în care unii autori se
raportează la perioada pe care o traversăm, felul în care o
numesc. Mi-a atras atenţia, de exemplu, denumirea de „dece-
niu populist” – având ideea implicită că va dura fix cât vrem
noi (un deceniu), după care, gata, problemele vor dispărea.
Vor veni apoi autori care vor vorbi despre „deceniul post-
populist”, şi tot aşa, cam ca pe la noi. Repet, toţi visea-
ză/visăm visează cu ochii deschişi la o lume „aşa cum era
odinioară”. Make the world great again!
Taberele „noi vs. ei” sunt unite de un sentiment – nos-
talgia, şi de o atitudine – intransigenţa. Intransigenţă în rân-
durile taberei „liberale”? Nu e o contradicţie în termeni? Fără a

elabora, au început să apară suficiente analize pe tema
înăbuşirii dreptului la liberă exprimare tocmai în campusurile
universităţilor americane de tip avangardă a liberalismului, pe
tema a ceea ce începe să fie denumit dictatura corectitudinii
politice, „iliberalismul liberal” sau „liberalismul non-demo-
cratic” (Mounk, 2018). În luna martie, “Frankfurter Allgemeine
Zeitung” publica rezultatele unui sondaj de opinie realizat de
Institutul Gallup şi Fundaţia Knight; rezultatele sunt cel puţin
tulburătoare:pentru 53% dintre studenţii americani, diversi-
tatea şi incluziunea contează mai mult decât libertatea de
exprimare (apud Heisterhagen, 2018).
Aceste falii au mai puţin o determinare geografică (Nord –
Sud, Est – Vest) şi mai mult una socio-economică, tehnologică şi
de percepţie. Ceea ce spunea cu ceva timp în urmă Lazarsfeld –
„oamenii care trăiesc la fel încep să gândească la fel” se confirmă
şi se dovedeşte de o actualitate surprinzătoare. Uluitor este
următorul fapt: aşteptarea lui Lazarsfeld era ca aceste „homofilii”
să se întâmple pe verticală, în cadrul aceluiaşi spaţiu geografic
(zone mai dezvoltate în vestul unei ţări vs. zone mai sărace în
est); noutatea perioadei este că aceste homofilii – în ceea ce
priveşte nivelul de trai şi percepţia corespunzătoare sunt create
pe orizontală, în interiorul lumii occidentale/transatlantice. Elita
liberală, cosmopolită, înstărită din marile oraşe americane şi
europene este omogenă în termeni de aspiraţii, aşteptări,
perspective asupra lumii; la fel cum „cei rămaşi în urmă” din
zonele rurale, dezindustrializate, depopulate – din „America
profundă”, din Marea Britanie, Franţa sau oricare ţară din
Europa Centrală şi de Est sunt la fel de omogeni. Ceea ce
preziceau mulţi gânditori din câmpul de reflecţie dedicat
globalizării, transnaţionalizării sau exploziei tehnologice s-a
adeverit: avem de-a face cu omogenizarea, chiar uniformizarea,
spaţiilor şi a experienţelor; numai că este vorba despre două
omogenizări/uniformizări dihotomice: noi vs. ei în interiorul
aceloraşi ţări, de-a lungul întregii lumi transatlantice.
Fragmentarea, fărâmiţarea în contextul unei lumi globa-
lizate nu mi se mai par un paradox: se globalizează fragmente
ale lumii (Occidentale/transatlantice). Riscurl fărâmiţării
transnaţionale/globalizate nu este neapărat slăbirea unei părţi
din lumea occidentală, oricare ar fi ea. Din moment ce gra-
niţele nu mai au, în mod paradoxal, determinare geografică, ci
mai degrabă determinare socio-economică şi tehnologică în
cadrul aceluiaşi spaţiu geografic, nu este lipsit de noimă să ne
gândim că riscul principal este slăbirea „Occidentului” în
ansamblul său.
Neliniştea globală, polarizarea, radicalizarea, „noi vs. ei”,
„lumea cu două viteze”, „cele două globalizări”, „cele două
guverne ale Americii”, „Europa cu mai multe Europe” sunt

fenomene care, din păcate, au avut parte mai mult de
demonizări, etichetări, culpabilizări, simplificări, decât de
demersuri analitice, care să contribuie la înţelegerea sau
rezolvarea problemelor. Putem adăuga ridiculizarea, băşcălia,
sau pur şi simplu ignorarea – scurtături şi modalităţi prin care
elita intelectuală/academică – în mod covârşitor parte din acea
elită restrânsă în favoarea căreia au lucrat globalizarea şi
integrarea europeană – încearcă să îşi protejeze status-quo-ul,
încearcă să se protejeze de realitate şi de schimbare. Se face
vinovată, aşa cum remarca A. Gide, de dorinţa nebunească de
a „construi viitorul după modelul trecutului”, refuzând sau
fiind incapabilă să înţeleagă că „leacul de ieri devine piedică
mâine” (idem).
O excepţie notabilă la acest „complaceny” intelectual şi
ideologic o reprezintă lucrarea lui I. Bremmer, Us. Vs. Them. The
Failure of Globalism (2018). De altfel, I. Bremmer este cel care a
lansat şi formula deosebit de sugestivă „Lumea G0”, prin care
sintetizează vacuumul de putere la nivel global ca urmare a
retragerii – voite sau nevoite – a SUA din poziţia de lider global.
Iată ce afirmă fără echivoc I. Bremmer: „Îi putem critica pe
politicienii populişti, îi putem lua peste picior, îi putem ignora, dar
aceştia ştiu un lucru foarte important despre oamenii cărora li se
adresează şi înţeleg că mulţi dintre aceştiaconsideră că «globa-
lismul» şi «globalizarea» nu au lucrat în beneficiul lor. Aceşti auto-
intitulaţi lideri au un talent special în a trasa linii de separaţie între
oameni. Oferă o viziune atrăgătoare cu privire la divizări, la
existenţa unei dihotomii «noi vs. ei», a unei prăpastii între cetă-
ţeanul cinstit, care se luptă pentru drepturile sale, şi o clasă de
privilegiaţi şi de hoţi hrăpăreţi. În funcţie de ţară sau de moment,
«ei» se poate referi la bogaţi sau la săraci, la străini, la minorităţi
religioase, rasiale sau etnice. Se poate referi la susţinătorii unui
partid politic rival sau la oamenii care trăiesc în altă parte a ţării.
Oricum ar fi aplicată, reprezintă o armă politică testată şi eficientă"
(Bremmer, 2018, 2-3).
I. Bremmer nu e interesat neapărat de mesajul populist, ci
de „mulţimea furioasă”; atenţia noastră, „camerele de luat
vederi” ar trebui să se îndrepte spre „temerile, de cele mai
multe ori justificate, ale oamenilor obişnuiţi; teama de şomaj,
de valurile de refugiaţi, teama de disoluţia identităţii
naţionale, teama de violenţa ieşită din comun practicată de
terorişti. Oamenii se îndoiesc din ce în ce mai profund că statul
îi poate proteja, că le poate crea oportunităţi pentru o viaţă mai
bună, că îi poate ajuta să rămână la timona propriilor vieţi”
(Bremmer, 2018). Suspiciunea împărtăşită de cetăţeni este că
„cei care au putere, bani şi influenţă sunt mai interesaţi de
menţinerea ordinii globale, a caracterului său cosmpopolit,
decât de concetăţenii lor […] şi că globalizarea lucrează pentru
o elită restrânsă şi nu pentru ei” (idem). „Refuzul elitei globale
de a recunoaşte efectele negative ale noilor interdependenţe
create de globalizare confirmă suspiciunea celor care simt cum
nivelul de trai stagnează sau chiar se degradează, ceea ce le
sporeşte sentimental de insecuritate” şi le dispare sentimentul
de securitatesentimentul de securitate pierd sentimentul
securităţii şi standardul de viaţă” (ibidem).
Nelinişte, insecuritate, angoasă, angoasă globală.
Schimbări geopolitice, economice, socio-demografice, cultu-
rale, tehnologice. Cum reacţionăm la ele? Iată ce răspunde R.
Goujon, analist Stratfor: „în vremuri de angoasă globală,
tindem să ne grupăm în tabere rivale şi să ne împroşcăm cu
epitete politice, crezând că suntem şi principiali, şi pragmatici
în acelaşi timp” (Goujon, 2017). Bogaţi vs. săraci, antreprenori
vs. bugetari, intelectuali vs. analfabeţi, clujeni vs. vaslu-
ieni/teleormăneni, tineri vs. bătrâni, corporatişti vs. pensio-
nari, diaspora vs. autohtoni. „Adunătură de oameni jalnici”
(eng. „basket of deplorables”), „fără dinţi în gură” vs.
„jumătatea decentă a Marii Britanii”. Reţeta pare să dea
rezultate de fiecare dată.
Lumea are fapte pentru toţi
Am amintit câteva dintre denumirile prin care analişti de
prestigiu încearcă să surprindă particularităţile epocii
contemporane. Lumea G-0, lumea fluidă, societatea „lichidă”
(Bauman (2000), Eco (2017). O denumire care sigur va rămâne
este cea de „epoca post-adevărului”. Termenul a fost lansat în
2005 de către Ralph Keyes, dar a început să făcă furori de abia
începând cu anul 2016, după decizia Marii Britanii de a părăsi
Uniunea Europeană şi după alegerea Preşedintelui Trump. De
notat că, după ce termenul a început să circule la nivel
planetar şi să impregneze mai toate conversaţiile – savante sau
nu – despre starea lumii, s-a creat o adevărată frenezie de a
discuta în termeni de post: „post-cuvânt”, „post-text” (scris),
„post-fapte”, „post-dezbatere”, „post-încredere”, „post-intimi-
tate”, „post-autenticitate”, „post-raţiune”, „post-Iluminism”,
„post-democraţie”, „post-umanism”.
Ar merita menţionat faptul că denumirile create pe
modelul „post- …” par viciate de presupoziţia implicită po-
trivit căreia ar fi existat o perioadă „adevăr”, „autenticitate”,
„raţiune”, „încredere” – toate concepte sau realităţi „solide”,
cărora le ducem dorul. Când spunem post-adevăr, nu
înseamnă că postulăm o perioadă în care adevărul a fost
stăpân, urmată de o altă în care adevărul a dispărut, s-a făcut
nevăzut. Este, cred, vorba despre perioade în care adevărul,
sau perspectivele mai analitice asupra a ceea ce se întâmplă,
aveau o pondere mai mare în dezbaterile publice şi chiar în
credinţele oamenilor. Acum, adevărul nu mai este postulat,
este postulat post-adevărul. Pe cine mai interesează adevărul?
El este luat cu asalt de noutate, viteză de reacţie, spectaculos.
Îndeobşte, noi nu reacţionăm la fapte, ci la reacţiile existente în
legătură cu aceste fapte, Reacţie la reacţie. Cum există
posibilitatea tehnică de a exprima reacţia, totul devine o
confruntare a percepţiilor în cadrul căreia faptele de la care s-a
plecat sunt cu totul uitate. Neavând această ancoră de realism,

şi disputele devin din ce în ce mai desprinse de realitate. Totul
devine o ceartă fără de sfârşit a percepţiilor – cine impune
percepţia dominantă, care sunt vocile şi infrastructura de
amplificare a acestei interpretări/percepţii dominante.
Textele academice, editorialele, comentariile au înflorit pe
tema post-adevărului. Între multitudinea de interpretări
oferite pe această temă, se pot discerne câteva pattern-uri:
perspective de sorginte filosofică, epistemologică, axate pe
interogaţii specifice cu privire la „adevărul absolut”, „ade-
vărul” cu A mare, şi perspective care se axează mai mult pe
problematica „faptelor”, cu interogaţiile specifice „de ce fap-
tele contează din ce în ce mai puţin?”, „de ce credem în unele
fapte şi în altele nu?”; potrivit altei tipologii, există care
consideră că avem de-a face cu un fenomen vechi de când
lumea; vezi, de exemplu, afirmaţia vădit polemic a lui Y. N.
Harari: „oamenii au trăit mereu într-o epocă post-adevăr.
Homo sapiens este o specie post-adevăr, a cărei putere depinde
de capacitatea de a crea şi de a crede în ficţiuni” (2018); la fel
cum există perspective care consideră că avem de-a face cu un
fenomen nou, structural diferit de tot ce s-a mai întâmplat
până acum şi creat de întâlnirea dintre mai multe fenomene şi
tendinţe: tehnologice, demografice, economice, intelectuale.
Privind mai îndeaproape lucrurile, perspectivele axate pe
problematica „adevărului” cu litere mari se corelează cu cele
care consideră că „nu e nimic nou sub soare”, în timp ce
perspectivele axate pe problematica faptelor îşi propun să
descifreze de ce ACUM şi nu cu 10, 20 sau x ani în urmă ne
confruntăm cu o asemenea incapacitate de ne pune de acord
asupra unui set – oricât de modest – de fapte.
Consider varianta a doua mult mai fertilă din punct de
vedere analitic. De altfel, chiar definiţia oferită de Dicţionarul
Oxford „post-adevărului” este axată pe noţiunea de „fapte”:
„situaţiile în care faptele obiective au rol mult mai mic în
modelarea opiniei publice decât emoţiile şi credinţele
personale”. Fără a folosi termenul de post-adevăr, pe care îl
consideră excesiv de ambiţios, Michael Rich şi … vorbesc
despre o stare de descompunere, de degradare a adevărului, o
situaţie în care acesta seamănă mai mult cu o ruină. Tendinţele
care pot fi reunite sub această metaforă a ruinii sunt, potrivit
celor doi autori, următoarele: un dezacord din ce în ce mai
accentuat cu privire la fapte şi la interpretările analitice ale
faptelor; o erodare a distincţiei dintre fapte şi opinii; o creştere
exponenţială a cantităţii de opinii şi de experienţe personale,
în detrimentul faptelor; o erodare a încrederii în sursele
tradiţionale de informare/de expertiză.
Care este elementul de continuitate între epocile istorice?
De ce nu este absurdă, ci doar îngroşată, afirmaţia lui Harari,
potrivit căreia Homo Sapiens este o „specie post-adevăr”?
Erorile, imperfecţiunile şi scurtăturile cognitive caracterizează,
de când lumea, judecata umană; adăugăm seducţia – tot veche
de când lumea – în faţa zvonurilor, a conspiraţiilor, a poveş-
tilor; vulnerabilitatea la minciună, distorsionare, dezinfor-
mare, manipulare. Mass media tradiţionale au accentuat toate
aceste lucruri inerente fiinţei umane, au fost primele care au creat
platformele de amplificare a „păcatelor” cognitive, platformele
de amplificare a zvonurilor, ficţiunilor, poveştilor etc. William
Randolph Hearst, temutul mogul al presei scrise americane în
prima parte a secolului al XX-lea, obişnuia să le spună ziariştilor
săi: „Să nu acceptaţi vreodată ca adevărul să stea în calea unei
poveşti interesante” (Ramonet, 2000/1999, 71).
Şi totuşi, ce „nu e nou sub soare”? Studiind tendinţele
lumii contemporane, putem afirma că suntem în faţa unui
adevărat cocktail Molotov, compus din ingrediente care mai
de care mai explozive. În primul rând, avem acea atmosferă de
angst global despre care am vorbit în prima parte a acestui
capitol (schimbări geopolitice, economice, socio-demografice,
culturale). Atmosfera de angoasă globală constituie un teren
psihologic propice pentru a digera pe nemestecate conspiraţii,

zvonuri şi teorii spectaculoase. Angoasa globală este ampli-
ficată de atmosfera intelectuală de „relativism cultural”, de
„discursul filosofic al postmodernităţii”, ca să îl parafrazez pe
J. Habermas, de curentele care au impregnat dezbaterea
publică cu ideea că „nu există un adevăr obiectiv, nu există
adevăr, ci adevăruri” contribuie şi ele la crearea „post-
adevărului”, a „post-faptelor”. Aceeaşi atmosferă intelectuală
este responsabilă şi pentru impregnarea ideii că „identitatea
primează”, pentru transformarea acesteia într-o adevărată
politică: nu contează faptele, ci doar faptele care îmi confirmă
mie identitatea, care îmi permit mie exprimarea identităţii. Un
alt ingedient al cocktail-ului Molotov „post-adevăr” îl
reprezintă ecosistemul informaţional total schimbat ca urmare
a declinului mass media tradiţionale şi a ascensiunii fulmi-
nante pe care au cunoscut-o televiziunile de ştiri 24/7, site-
urile de ştiri online şi platformele digitale.
În sfârşit, un ultim ingredient al cocktail-ului post-adevăr,
o cauză care a condus la instalarea unui process de „descom-
punere, de putrefacţie a adevărului” (Kavanagh & Rich, 2018)
este polarizarea – politică, socio-demografică şi economică. Cei
doi autori admit faptul că este dificil, dacă nu chiar imposibil,
de diferenţiat între cauze, consecinţe, forme de manifestare,
polarizarea fiind ilustrarea perfectă a acestei dificul-
tăţi/imposibilităţi. Polarizarea economică amplifică polari-
zarea discursivă (fiecare „tabără” cu propriile fapte, cu
propriile naraţiuni); polarizarea discursivă, comunicaţională
îşi găseşte terenul perfect de manifestare în „echo chambers”
create de platformele digitale; polarizarea economică se cu-
plează cu cea geografică şi, în felul acesta, se creează un meca-
nism cu auto-întreţinere, o enclavizare politică, geografică şi
digitală fără precedent: avem de-a face cu „tabere ostile,
fiecare cu propriile naraţiuni cu propriile perspective asupra
lumii, cu propriile fapte. Fiecare dintre aceste tabere se
izolează în planul judecăţii şi al comunicării, creând un mediu
etanş în care proliferează dezinformarea. Datele sugerează, că,
în SUA, polarizarea politică, socială, demografică este severă,
se accentuează, se potenţează şi se amplifică una pe cealaltă”
(2018, 152). În acest punct, cei doi autori coincid perfect cu
caracterizarea pe care istoricul britanic Niall Ferguson (2017) o
face sferei publice actuale: „febra non-comunicării ca urmare a
pulverizării tronsonului de mijloc al societăţii”.
Faptele contează din ce în ce mai puţin. Fiecare „tabără”
îşi alege faptele care îi convin, faptele care confirmă părerile,
preocupările şi angoasele pre-existente; cele care confirmă
naraţiunea dominantă, o consolidează şi o fac şi mai coerentă.
Şi, mai ales, faptele care confirmă şi consolidează apartenenţa
la tabăra respectivă. Nu faptele conduc la crearea unui set de
opinii, atitudini, credinţe, ci, „în funcţie de ceea ce ne dorim să
fie adevărat, unele fapte contează mai mult decât altele”
(McIntyre, 10).
În plus, trăim o epocă a bombardamentului informaţional,
a abundenţei informaţionale, şi nu a penuriei informaţionale.
Faptele sunt enorm de multe şi pot confirma părerile oricărei
tabere, pot răspunde aşteptărilor şi preocupărilor dintre cele
mai diverse, de multe ori ireconciliabile. Se întâmplă atât de
multe lucruri, încât fiecare extrage doar aspectele care îi
confirmă părerile, credinţele, partizanatele. Nu înseamnă că
faptele în sine sunt false, ci selecţia lor este severă, astfel încât
sunt extrase doar acelea care ne confirmă părerile.
Kavanagh & Rich identifică şi consecinţele celor patru
tendinţe reunite sub metafora „ruinii”: erodarea discursului
raţional, deliberativ („civil discourse” în original), paralizia
politică, alienarea şi lipsa de participare, nesiguranţa (2018,
189). Cu aceeaşi precizare că, de la un punct încolo, tendinţele,
cauzele, consecinţele se amestecă, se alimentează şi se
amplifică unele pe altele ca într-un caleidoscop.
Care ar fi soluţiile de depăşire a acestei „ameninţări
existenţiale”? Procesul de descompunere, de degradare a

adevărului nu este considerat unul natural, inevitabil,
asemănător unui dezastru natural. Autorii oferă soluţii – cele
mai multe dintre ele constând în investigarea, la rece, a
tendinţelor, cauzelor, actorilor, consecinţelor antrenate. Din-
colo de agenda de cercetare ambiţioasă, autorii propun şi o
rezolvare de principiu: fără un minim acord pe un număr fie el
şi redus de fapte şi interpretări, precum şi pe liniile de acţiune
care ar decurge din aceste fapte sau interpretări analitice,
stoparea procesului de descompunere este puţin probabilă.
Lipsa unui minim consens, la nivelul liderilor şi la nivelul
oamenilor obişnuiţi, pe câteva probleme fundamentale, de
importanţă strategică reprezintă caracteristica unei societăţi
aflate în paragină, a unei societăţi pe cale de a se transforma
într-o ruină.
Aşadar, ar exista „soluţii” care să oprească procesul de
descompunere a adevărului. Cu toate acestea, dacă e să
interpretăm în profunzime metafora „ruinii”, motivele de
optimism sunt destul de puţine. În primul rând, trebuie să ne
pregătim să nu sfârşim, cumva, sub eventualele dărâmături. În
al doilea rând, în orice perioadă, tinerii par mai degrabă tentaţi
să îşi ridice propria construcţie şi să o lase pe cea anterioară
total în paragină, până se prăbuşeşte cu totul; eventual, ca un
gest de curtoazie, să o reabiliteze, să îi refacă faţada şi să o
transforme în obiectiv turistic. Ruinele au şi ele farmecul lor…
Bibliografie
1. Arendt, H. (1977). „Thinking”. New Yorker, 21
November. https://www.newyorker.com/maga-
zine/1977/11/21/thinkingi
2. Ash, G. (2017), „Does European Populism Exist?”, Minda
de Gunzburg Center for European Studies
3. Bauman, Z. (2000), Liquid Modernity, Cambridge:
Polity Press
4. Bremmer, I. (2012), Every Nation for Itself. What
Happens When No One Leads the World, London:
Portfolio Penguin
5. Bremmer, I. (2018). US vs. Them. The Failure of
Globalism. New York: Penguin (e-book)
6. Dobrescu, P. (2016), Crizele de după criză. O lume fără
busolă şi fără hegemon. Bucureşti. Editura Litera
7. Eco, U. (2017), Chronicles of a Liquid Society, New York:
Houghton Mifflin Harcourt
8. Ferguson, N. (2017). Speak less softly but do not forget the
big stick. Retrieved from: http://www.niallfer-
guson.com/journalism/politics/speak-less-softly-but-do-
not-forget-the-big-stick-niall-ferguson
9. Friedman, T. L. (2016). Thank you for being late: An
Optimist’s Guide to Thriving in the Age of Acceleration.
Farrar, Straus and Giroux
10. Fukuyama, F. (1989). „The End of History?”. The National
Interest, No 16, pp 3-18
11. Goujon, R. (2017), „Globalists, Nationalists and Patriots”,
Forbes, 28 June, https://www.forbes.com/sites/-
stratfor/2017/06/28/globalists-nationalists-and-
patriots/#289f513712ad
12. Grygiel, J. J., Mitchell, W. (2018/2016). Frontiera
neliniştită. Rivali emergenţi, aliaţi vulnerabili şi criza
puterii americane, traducere de Ondine-Cristina
Dascăliţa. Bucureşti: Comunicare.ro
12. Juli 2016,DIE ZEIT Nr. 26/2016
14. Heisterhagen, N. (2017), The Postmodern Illusion,
Socialeurope.eu, 27 April, https://www.social-
europe.eu/the-postmodern-illusion
15. Heisterhagen, N. (2018), The Postmodern Illusion, The
Social Europe, 27 Aprilie, https://www.social-
16. Kavanagh, J., Rich, M. D. (2018). Truth Decay. An Initial
Exploration of the Diminishing Role of Facts and Analysis
in American Public Life
17. Kavanagh, J., Rich, M. D. (2018). Truth decay: An initial
exploration of the diminishing role of facts and analysis in
American public life. Rand Corporation
19. Keyes, R. (2005), The Post-Truth Era: Dishonesty and
Deception in Contemporary Life, Ne York: St. Martin's
Press
21. McIntyre, L. (2018). Post-Truth. Cambridge: MIT Press,
The MIT Essentials Knowledge Series
22. Menard, L. (2018). „Francis Fukuyama Postpones
the End of History”. New Yorker, September 3,
https://www.newyorker.com/magazine/2018/09/03/fr
ancis-fukuyama-postpones-the-end-of-history?mbid=nl_-
Magazine%20Daily%20List%20082718&CNDID=50120891
&utm_source=Silverpop&utm_medium=email&utm_cam
paign=Magazine%20Daily%20List%20082718&utm_conte
nt=&spMailingID=14140078&spUserID=MjAxMzkzODA

1MDc3S0&spJobID=1462422528&spReportId=MTQ2MjQ
yMjUyOAS2
23. Miller, C. (2018). The Death of the Gods: The New Global
Power Grab. London: William Heinemann (e-book)
24. Mounk, Y. (2018). The People vs. Democracy: Why Our
Freedom Is in Danger and How to Save It. Harvard:
Harvard University Press
25. Munich Security Report 2017, „Post-Truth, Post-West,
Post-Order?”,https://www.securityconference.-
de/en/discussion/munich-security-report/munich-
security-report-2017/
26. Olsen, H. (2017). „Forget Left v. Right. It’s In v. Out”.
Unherd 06 September. https://unherd.com/-
briefings/forget-left-v-right-v-outs/?utm_cam-
paign=Brookings%20Brief&utm_source=hs_email&utm_
medium=email&utm_content=56134323
27. Postman, N. (1993). Technopoly. The Surrender of
Culture to Technology. New York: Vintage Books
28. Ramonet, I. (2000/1999). Tirania comunicării. Bucureşti:
Editura Doina
29. Y. N. Harari (2018). „Humans are a post-truth species”.
Guardian, 5 August, https://www.theguardian.com/-
culture/2018/aug/05/yuval-noah-harari-extract-fake-
news-sapiens-homo-deus

Capitolul 3
NOII DESPOŢI GLOBALI
Motto:
„Donald, timp de opt ani, aceşti oameni
l-au avut pe Obama la degetul lor mic.
Practic, ei sunt cei care au condus ţara”
(R. Murdoch către D. Trump)
Lumea de tip „câştigătorul ia tot”
Există un curent viguros de reflecţie potrivit

căruia la originea metamorfozelor, dislocuirile, schimbărilor
tectonice care caracterizează perioada actuală se află revoluţia
tehnologică, hiperconectivitatea globală creată de Internet,
computere şi toate tehnologiile adiacente. Împrumutând din
vocabularul inginerilor de reţea, E. Keen sintetizează astfel
starea lumii: „viitorul este făcut bucăţi. Suntem prinşi între
sistemele de operare ale două civilizaţii foarte diferite. Siste-
mul secolului al XX-lea nu mai funcţionează, dar versiunea
sau pretins îmbunătăţită, cea a secolului al XXI-lea, nu funcţio-
nează nici ea. Semnele acestei situaţii de blocaj sunt peste tot:
declinul industriei ca sectoe economic major, inegalitatea
galopantă între bogaţi şi săraci, şomajul persistent, malaise
cultural de sfârşit de secol, destrămarea alianţelor tradiţionale
post-Războiul Rece, declinul mass media tradiţionale, prăbu-
şirea încrederii în instituţiile tradiţionale, redundanţa ideo-
logiilor politice, criza epistemologică cu privire la ce constituie
adevărul, revolta populară furioasă împotriva establishment-
ului”. Schimbările uluitoare, care se succed în ritm accelerat

creează resentimente, atât la dreapta, cât şi la stânga eşichierului
politic, împotriva establishment-ului; dar sentimentul dominant
depăşeşte cu mult câmpul politic: „pierderea contactului cu noi
înşine, cu ceea ce mai înseamnă să fii uman”.
Pe un ton mult mai sever, R. D. Kaplan pare că înlocuieşte
cuvântul „ban” cu „Internet” şi obţine o actualizare a expresiei
„banul este ochiul dracului”: „este imposibil să ni-l imaginăm
pe actualul Preşedinte al SUA şi minciunile sale virale dacă nu
am trăi în epoca video-digitală. Este imposibil să concepem
nivelul actual de polarizare politică fără Internet, fără
tehnologiile care atrag, ca un magnet, oamenii către păreri
extreme şi care le validează opiniile preexistente. Şi, ca într-un
film de la Hollywood, este imposibil să înţelegem nivelul şi
intensitatea manipulării senzoriale şi emoţionale, existenţa
zvonurilor, a exagerărilor şi a denigrărilor care distrug dia-
logul politic fără a le lega de această epocă nouă şi
înfricoşătoare a tehnologiei, aflată abia la început […]. Iar în
ceea ce priveşte războiul, acesta va însemna din ce în ce mai
mult dezbinarea şi demoralizarea populaţiei inamicului prin
campanii dezinformare, care sunt abia în faşă” (Kaplan, 2018).
Este cel puţin interesant faptul că aceste adevărate diatribe
împotriva Internetului sunt formulate în condiţiile în care, încă
din 2006, ONU a declarat accesul la Internet un drept
fundamental al omului.
Această „înfricoşătoare epocă” a primit din partea lui N. T.
Taleb denumirea de extremistan; o lume care cuprinde „numai
giganţi şi pisici. Mai exact, un număr mici de giganţi şi un
imens număr de pisici” (Taleb, 2010/2007, 57); în care „câţiva
iau aproape totul, iar restul mai nimic” (op.cit, 58). La baza
acestui model al Extremistanului se află capacitatea de
capacitatea, practic infinită, de a stoca, înregistra, reproduce,
pune în circulaţie informaţii, concepte şi idei, adică „partea
scalabilă”, intangibilă, a produselor, a obiectelor tangibile.
Ultimii ani au arătat cu prisosinţă faptul că evoluţiile din
domeniul tehnologic nu sunt liniare, ci exponenţiale, iar pro-
cesele declanşate sunt de abia la început: „matematic privind
lucrurile, dacă abilitatea noastră tehnologică va continua să
crească în acelaşi ritm ca până acum, în 20 de ani vom fi de un
milion de ori mai capabili din punct de vedere tehnologic
decât în prezent. Un milion de ori – într-o singură generaţie.
Ca şi cum am trece de la inventarea scrisului la inventarea
computerului într-o singură generaţie”. (Greenhall, 2018).
„Extremistanul” are şi o preistorie: apariţia alfabetului, a
tiparului, a gramofonului, a cinematografului, a televiziunii.
Toate aceste tehnologii au permis, de exemplu, unui cântăreţ de
operă să îşi dubleze audienţa fără a cânta de două ori. Apoi,
atrâgând cumva atenţia, să şi-o multiplice exponenţial prin
efectul de contagiune sau, cum am spune astăzi, împrumutând
din jargonul Facebook, prin viralizare. Mai mult, multiplicarea
acestei audienţe poate continua când respectivul tenor nici măcar
nu mai este în viaţă. Deci, este vorba despre o multiplicare
(teoretic) nelimitată fără să fie nevoie de mai multă muncă sau de
mai mult timp (resurse de care dispunem în cantităţi limitate).
Noutatea perioadei este că tendinţele puse în mişcare de
tehnologii precum alfabetul, tiparul, telegraful, gramofonul,
cinematograful, televiziunea, CD-urile şi casetele video – au
căpătat proporţii unice odată cu apariţia computerelor
capabile de a stoca şi procesa şi transmite imense cantităţi de
informaţii într-un timp record şi cu costuri din ce în ce mai
reduse. Până la revoluţia digitală, informaţia era transmisă sub
forma atomilor, cărţile, ziarele, revistele, casetele video erau în
continuare „produse materiale care au greutate şi mărime şi
sunt distribuite în mod concret” (Dominick, 2009/2002, 74).
Deci aveau limite fizice. Toate aceste lucruri se schimbă: atomii
cedează locul biţilor, cei care asigură transferul instantaneu de
date electronice care se deplasează cu viteza luminii” (idem).
Atomii cedează locul biţilor – pare atât de simplu! Această

modificare, această predare de ştafetă explică uluitorul succes al
tehnologiilor digitale: acestea au devenit capabile de a asigura
transportul bunurilor intangibile cu o viteză incredibilă şi cu
costuri mult mai mici, motiv pentru care au penetrat toate
sectoarele vieţii: economie, societate, politică, divertisment,
viaţă personală. Cu alte cuvinte, au creat un ecosistem.
„În extremistan, inegalităţile sunt atât de pronunţate, încât
un singur element poate avea o influenţă disproporţionată
asupra întregului (Nassim Nicholas Taleb, p. 62)”. De aceea,
„informaţiile statistice, prognozele, curbele lui Gauss nu sunt
de foarte mare ajutor. Chestiuni care par să ţină de Extre-
mistan sunt: averea, venitul, tirajul în cazul unui autor,
numărul de referinţe pe Google, dimensiunea companiilor”
(Nassim Nicholas Taleb, p. 63). Iată mai jos o imagine care
ilustrează, cred eu convingător – ce înseamnă extremistan-ul,
scalabilul, evoluţiile exponenţiale.
Sursa: Statista (2018)
Biţii nu mai au „limite de creştere”, scalabilul despre care
vorbea Taleb a devenit hiper-scalabil. De aceea avem autori-
gigant (J. K. Rowling), actori-gigant (care, uneori, nici nu mai
trebuie să joace în vreun film pentru a fi în topul veniturilor, vezi
cazul lui G. Clooney), cântece-gigant („Despasito”, cu aproape 5
miliarde şi jumătate de vizualizări numai pe Youtube); des-
tinaţii turistice-gigant, către care se îndreaptă toată lumea,
motiv pentru care administraţia oraşelor repective introduce
măsuri de restricţionare a accesului; bănci-gigant, care au
devenit şi mai mari chiar în urma eforturilor de a le sparge în
componente mai mici, pentru a nu repeta scenariul „too-big-
to-fail”; filme-gigant („Războiul stelelor” – de fapt, o franciză),
companii gigant (cazul Apple, care a depăşit în această vară
valoarea la bursă de 1 trilion de dolari). Este vorba despre
demersuri, companii, sectoare, industrii care realizează cupla-
rea dintre bunuri intangibile, scalabile şi tehnologii de ampli-
ficare exponenţială, practic infinită.
Extremistanul este aleatoriu într-o manieră sălbatică, scalabil
(tot într-o manieră sălbatică), nu are membri reprezentativi, ci
merge doar pe extreme – gigantul sau piticul, funcţionează după
regula „câştigătorul ia totul”, este vulnerabil la lebede negre
(adică la fenomene şi evenimente improbabile, dar cu impact
covârşitor), nu are constrângeri în privinţa dimensiunilor, iar
ansamblul este determinat de un număr mic de evenimente
extreme (Taleb, op. cit., 64-65). Există şi mediocristan-ul, dar câş-
tigurile, pierderile, evoluţiile spectaculoase în salturi, ca şi pră-
buşirile răsunătoare au loc în extremistan. Problema evoluţiilor
spectaculoase şi a posibilităţii unor prăbuşiri zgomotoase este
una deosebit de serioasă:

Ceea ce, în perioada crizei 2008-2009, a fost sintetizat în
expresia: „privatizarea succesului, a câştigului, împărţirea fră-
ţească a eşecului, a pierderilor”.
Fenomenul nou pe care l-au introdus giganţii tehnologici
în economia de piaţă/economia capitalistă este, pe lângă
accentuarea inegalităţilor între persoane, comunităţi, ţări etc.,
inegalitatea galopantă între companii. Imediat după ce Apple
a devenit prima companie a cărei valoare de piaţă depăşeşte 1
trilion de dolari, New York Times a publicat un material în care
arată că Apple este reprezentativ pentru o tendinţă care a
început să se cristalizeze cu aproximativ 10 ani în urmă în
zona profiturilor înregistrate de corporaţii. „În 1975, jumătate
din profiturile generate de toate companiile listate la bursă
mergeau către 109 astfel de companii. Astăzi, jumătate de
profituri merg doar către 30 de companii. Astăzi, aproape
jumătate din activele din sistemul financiar american sunt
controlate de cinci bănci.
La sfârşitul anilor 90, şase dintre cele mai mari bănci din
SUA controlau abia o cincime din piaţa financiară. În ultimii
10 ani, din cele şase megacompanii americane de transporturi
aeriene au mai rămas doar 3 înn urma fuzionării. Patru
companii controlează în acest moment 98% din întreaga piaţă
de telecomunicaţii wireless, iar număru lor ar putea scădea
dacă T-Mobile va primi permisiunea să fuzioneze cu Sprint”.
(Phillips, 2018). Interesant este că, aşa cum evidenţiază auto-
rul, tendinţa aceasta a devenit foarte pregantă în ultimii 10 ani.
Anul acesta se împlinesc 11 ani de la prăbuşirea colosului
financiar Lehman Brothers; a fost vorba despre singurul colos
care a fost lăsat să se prăbuşească; imediat după aceea,
Rezervele Federale au făcut injecţii de lichidităţi cu o valoare
uluitoare pentru a salva alte bănci şi instituţii financiare
invocând unicul argument – devenit celebru – că „sunt prea
mari pentru a fi lăsate să intre în faliment” („too big to fail”).
Injecţiile de lichidităţi au fost urmate de demersuri de a
„sparge” aceşti coloşi în componente mai mici, astfel încât
acestea să nu mai comporte riscuri sistemice. Aşadar, la 10 ani
de la Lehman Brothers, coloşii au devenit şi mai şi. Iar
coloşilor din industriile financiar-bancare li s-au adăugat şi
giganţii tehnologici.
Schimbările de tot felul care zguduie întreaga planetă, având
în inima lor noile tehnologii, pulverizează nu numai clasa de
mijloc „umană”, ci şi „clasa de mijloc” a companiilor. Într-adevăr,
avem câţiva giganţi şi un imens număr de pisici. Cine şi cum să
gestioneze aceste fenomene? Dificultatea şi complexitatea sunt
date de mulţi factori. Unul dintre aceştia este şi acela că
problemele trebuie cumva gestionate fără a demoniza sau fără a
diviniza tehnologia, conştientizând, în acelaşi timp, faptul că
nexus-ul problemei este tocmai tehnologia (Keen).

Superstarurile tehnologice sau despre companiile
all inclusive
Aşa cum am arătat, tendinţa concentrării corporatiste (în
termeni mai pretenţioşi), a extremistanului corporatist (într-o
exprimare mai plastică) se manifestă de ceva timp şi în mai
multe sectoare: finanţe, industrie de asigurări, transporturi
aeriene, sănătate, industrie de apărare. Dar nicăieri tendinţa
nu este mai evidentă ca în cazul companiilor tehnologice.
Peisajul corporatist american – şi nu numai – este dominat de
5 astfel de companii: Facebook, Apple, Google, Microsoft şi
Amazon (de unde şi acronimul FAGMA).
În primul rând, frapant este faptul că aceste companii sunt
foarte „tinere”. Apple are 41 de ani, Microsoft 40, Amazon 24,
Google 20 şi Facebook 14. Fiecare a lansat câte o inovaţie cu
caracter revoluţionar, ceea ce le-a permis să evolueze
exponenţial, să câştige spectaculos, să devină superstaruri.
Microsoft a lansat sistemele de operare ale computerelor.
Google a revoluţionat căutările pe Internet şi, aşa cum observa
T. L. Friedman (2003), a devenit un fel de Dumnezeu, are un
răspuns la orice întrebare i s-ar pune. Apple a produs
revoluţia dispozitivelor mobile (ce adolescent nu visează să
aibă un iPhone?). Facebook a produs revoluţia platformelor,
iar Amazon a inovat tot ce înseamnă comerţ electronic şi a
devenit comerciantul numărul unu, all-inclusive, al lumii.
Magazinul universal (Stone, 2013).
Fiecare dintre aceste companii este asociată cu un pro-
dus/serviciu emblematice. Judecând chiar şi numai după acel
produs/serviciu, fiecare întruchipează ceea ce Taleb numea
gigant, cel care perturbă măsurătorile şi influenţează în mod
copleşitor ansamblul. De exemplu, căutările pe motorul de
căutare Google au o pondere de 87% în toate căutările online
la nivel mondial (Duhigg, 2018). Dar ele sunt chiar mai mult
decât produsul sau serviciul respectiv cu statut de emblemă:
– Microsoft: produse software (Microsoft Windows,
Office, Internet Explorer), computere personale, realitate mixtă
(HoloLens), cloud computing (Azure), LinkedIn, Skype, asis-
tent digital (Cortana);
– Google (de fapt, compania mamă Alphabet): motorul de
căutare Google, , browser web, platformă de publicitate online,
agregator de ştiri (Google News), Gmail, Google maps, traduceri
(Google translate), Youtube, android, Google Home(asistentul
digital pe bază de voce, multilingv, poate vorbi în oricare două
dintre următoarele limbi: engleză, spaniolă, franceză, germană,
italiană, şi japoneză);
– Apple: iPhone, iPad, Mac, Apple watch (având şi com-
ponenta de dispozitiv biometric), distribuitor de conţinut
media, reţea de magazine Apple Stores;
– Facebook: platforma Facebook, Instagram, Whatsapp,
Snapchat, Spaces (platforma de realitate virtuală), Facebook
Watch (platformă de conţinut video la cerere); serviciu de dating;
– Amazon: comerţ online, logistică, reţea de aprozare
(AmazonFresh), studio de film care să genereze conţinut original,
linie proprie de producţie de îmbrăcăminte, “Washington Post”,
asistent digital care funcţionează pe baza comenzilor vocale
(hardware – Echo şi software – Alexa); interesant este că, după ce
s-a chinuit să scoată magazinul ca intermediar între un
producător şi un vânzător şi să câştige sume fabuloase de pe
urma acestei idei, Amazon se luptă acum să pună pe picioare o
imensă reţea de magazine locale din SUA, adăugând o nouă linie
de business business-ului său deja ameţitor.
Fondatorii superstarurilor tehnologice, deţinând, în mare
parte, controlul asupra lor chiar şi după listarea la bursă, se
lansează în afaceri cu iz SF – Inteligenţă Artificială, realitate
augmentată, robotică, cucerirea spaţiului cosmic, realizarea
atlasului celulelor din corpul uman. De exemplu, compania
fondată de Jeff Bezos, Blue Origin, îşi propune să perfecţioneze
transportul către Lună. Un fel de Wizz Air al călătoriilor spaţiale.

Unul dintre co-fondatorii Google, Sergei Brin, coordonează un
proiect prin care caută să conecteze la wifi în zonele rurale prin
intermediul baloanelor care zboară la mare altitudine.
Ultima investiţie a Facebook, platforma de realitate
virtuală lansată în 2018, este un fel de „maşină de teleportare”.
Faptul că, în promo-ul de lansare a acestei platforme de
realitate virtuală, M. Zuckerberg se teleportează „zâmbitor” în
Puerto Rico şi navighează nonşalant printre locurile devastate
de uraganul Maria este, aproape sigur, o gafă. Dar senzaţia că
suntem în „Star Trek” este cât se poate de reală: se pare că
există o legătură mai profundă între celebra replică a căpi-
tanului Jean Luc Piccard, „Engage” şi ceea ce tranzacţionează
Facebook: engagement-ul nostru. Nu ştiu cum le vedeţi
dumneavoastră, dar sunt suficienţi analişti, comentatori care
consideră că aceste investiţii/proiectesunt extravagante, aro-
gante, disparate, fără a fi închegate într-un ansamblu coerent.
„Războiul stelelor”, programul iniţiat de preşedintele
American J. F. Kennedy după momentul Sputnik, a relansat
puternic SUA în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic, de
fapt, pentru supremaţie tehnologică; acest programnu îşi
găseşte echivalent în în zilele noastre, în ciuda valurilor de
inovaţii, descoperiri, străpungeri. Revin la ideea că om fi
având acum Inteligenţă Artificială, dar „unde intelighenţie
umană nu e, nimic nu e”.
Reunirea celor cinci superstaturi sub acelaşi acronim este
motivată nu numai de salturile tehnologice – şi financiare – pe care
le-au produs, demne de extremistan, ci şi de alte asemănări de
profunzime. În clasamentul Forbes 500 cei mai bogaţi oameni din
lume (2018), Jeff Bezos (Amazon) se află pe primul loc, Bill Gates
(Microsoft) pe al doilea, iar Mark Zuckerberg (Facebook) pe al
cincilea (Forbes, 2018). Chiar şi între aceşti miliardari se instalează
„inegalităţi”, dacă le-am putea numi astfel. Tot potrivit Forbes,
distanţa dintre numărul 1 (Jeff Bezos, Amazon) şi numărul 2 (Bill
Gates, Microsoft) este cea mai mare din 2001 încoace (idem), Jeff

Bezos fiind cel mai bogat om din istorie. Nu numai companiile
sunt superstaruri, ci şi cei care le conduc, cei care reprezintă
imaginea lor publică. Despre Mark Zuckerberg s-a realizat filmul
„The Social Network”, despre Steve Jobs filmul „Steve Jobs” (!), iar
despre Bill Gates, „Pirates of Silicon Valley”.
Iată şi clasamentul primelor 10 companii listate la bursă, din
punctul de vedere al valorii de piaţă, valabil la data de 1 martie
2018.Între timp, aşa cum am văzut, Apple a depăşit valoarea de 1
trilion de dolari, iar la începutul lunii septembrie, şi Amazon a
depăşit, chiar dacă doar pentru câteva minute, pragul psihologic al
valorii de 1.000.000.000.000 dolari; 1 urmat de 12 zerouri. Chiar
dacă în mentalul nostru, încă asociem „bogăţia” cu marii Indus-
triaşi, cu magnaţii petrolului sau din industria farmaceutică,
superstarurile tehnologice par chiar mai puternice decât giganţii
petrolieri sau decât „big pharma”. Pe când un nou serial despre
„Dallas-ul tehnologic”? 356 de episoade ar fi suficiente pentru a
prezenta viaţa „miliardarilor digitali”. „Acum şi pe HBO GO”.
Apple 926.9
Amazon.com 777.8
Alphabet (compania care deţine Google) 766.4
Microsoft 750.6
Facebook 541.5
Alibaba 499.4
Berkshire Hathaway 491.9
Tencent Holdings 491.3
JPMorgan Chase 387.7
ExxonMobil 344.1

Cele cinci tranzacţionează – sub diferite forme – infor-
maţie, date, ştiri, divertisment, timp liber, atenţie, emoţii. Nu
sunt, propriu-zis, companii media, de fapt, nici nu se ştie ce
sunt, pentru că, aşa cum am văzut, business-ul lor este compus
dintr-un melanj de Inteligenţă Artificială, mega-date, comerţ
online, dispozitive mobile, sisteme de operare, platforme
digitale, realitate virtuală, ştiri, informaţie audio, video, grafică
şi text. Mai mult, având în centru tehnologia, inovaţia
tehnologică, sunt companii mai degrabă cross-sectoriale,
intersectându-se cu o seamă de industrii şi de pieţe: sănătate,
finanţe, apărare etc; Sunt cunoscute de către toată lumea şi,
foarte important, sunt prezente în viaţa noastră personală şi
profesională, direcţionând alegerile zilnice privind: ce locuri
vizităm, cum ajungem la ele, ce cumpărăm, ce citim, ce
ascultăm, cu ce ne îmbrăcăm, cu cine interacţionăm, ce cauze
civice susţinem etc.
Aşadar, inovaţie, unicitate, portofoliu divers de produse şi
servicii, banalizare, inserare în toate aspectele vieţii personale,
profesionale, în economie, finanţe, securitate, apărare. Mai este o
diferenţă fundamentală între megacompaniile tehnologice şi
companiile tradiţionale, după cum relevă J. Parilla: ele oferă
arhitectura/reţeaua/infrastructura pe care lucrează celelalte
companii, fără de care celelalte companii nu ar putea exista, nu
şi-ar putea vinde produsele şi serviciile” (Parilla, 2018).De aceea,
ele trăiesc din atenţia şi implicarea utilizatorilor, din nivelul lor
de conectare şi de prezenţă pe respectivele platforme. Este oare
prea mult să le numim „traficanţii de atenţie”?
Ceea pun la dispoziţie companiile tehnologice este arhi-
tectura, platforma pe care celelalte companii să îşi desfăşoare
activitatea. Iar dovezile că arhitectura e solidă, că platforma e
solicitată sunt: numărul de utilizatori, numărul de interacţiuni,
numărul de accesări, timpul petrecut online, numărul de licenţe
instalate etc. Ele fac joncţiunea dintre preferinţele şi nevoile
oamenilor şi produsele care să corespundă acestor preferinţe şi

nevoi; se bazează pe algoritmi şi imense baze de date privind
preferinţele şi nevoile de consum, folosind algoritmii, bazele de
date, Inteligenţa Artificială pentru a se asigura că joncţiunea este
perfectă. Cum ajung la o joncţiune cât mai bună, perfectă? Cap-
tând mai bine atenţia noastră, cunoscând mai bine preferinţele
noastre pe care le codifică în baze de date, încurajând dezvăluirea
cât mai extinsă a acestor preferinţe. Pentru a avea şi mai multe
date, pentru a putea discerne şi mai multe pattern-uri. Sunt
companii care cumpără de la noi atenţie, date personale, creând
monopoluri de nezdruncinat în ceea ce priveşte captarea atenţiei
şi agregarea datelor. Îmi aduc aminte ce le-a povestit Sorin
Pîslaru, redactorul-şef al Ziarului Financiar studenţilor mei de la
cursul de ”Mass media şi societatea”. Venind vorba despre
varianta digitală a ziarului, Sorin a avut următoarea răbufnire:
„De când cu această variantă digitală, eu nu mai lucrez pentru
Ziarul Financiar, pentru trustul Mediafax; eu lucrez pentru
Google şi Facebook”.
„La apogeul puterii imperiale europene, conchistadorii şi
comercianţii cumpărau insule întregi şi chiar ţări în schimbul a
doar câtorva mărgele colorate. În secolul al XXI-lea, datele
noastre personale reprezintă cea mai valoroasă resursă pe care
cei mai mulţi oameni încă o au de oferit; şi noi oferim această
resursă giganţilor tehnologici în schimbul accesului la e-mail şi
a video-urilor distractive cu pisici” (Harari, 2016, 397). Aşadar,
atenţia şi datele noastre personale sunt cele mai valoroase
resurse în epoca digitală. Pe ele s-au clădit imperii (accidentale
sau nu), din ele se câştigă averi fabuloase, tranzacţionarea lor
produce inegalităţile cele mai frapante între indivizi, comu-
nităţi, companii, ţări.

Silicon Valley – Wall Street-ul zilelor noastre
Giganţii tehnologici – reuniţi sub acronimul FAGMA, sau
„Big Five” din Silicon Valley – stârnesc pasiuni, reacţii pe mă-
sura evoluţiei lor spectaculoase. Timothy Garton Ash (2016) le
numeşte „superputeri private”, şi nu puţine sunt comparaţiile
între puterea lor la început de secol XXI şi puterea marilor
industriaşi din secolul al XIX-lea etichetaţi drept „robber
barons” („baronii tâlhari”, „baronii jefuitori”) (Andrew Carnegie,
William Randolph Hearst, John D. Rockefeller, Cornelius
Vanderbild).
Recent, am citit un articol (Parilla, 2018) care mă ajută să
îmi reprezint mai bine, deci şi să explic mai clar, ce ar putea
însemna acest termen de „superputeri private”.Articolul relata
despre demersul Amazon de a-şi deschide al doilea cartier
general, cu o investiţie care se ridică la peste 5 miliarde de
dolari (sediul actual se află în Seattle). În acest sens, Amazon a
deschis o competiţie în care s-au înscris peste 238 de oraşe
americane, dornice să găzduiască noul sediu. Dintre cele 238
de propuneri, 20 au intrat pe lista scurtă, apropiindu-se de
criteriile Amazon: profilul forţei de muncă, infrastructura,
existenţa universităţilor şi a centrelor de cercetare – dezvoltare
şi, nu în ultimul rând, sistemul de stimulente fiscale pe care
este dispus să îl ofere fiecare competitor. Eu nu mai ştiu de un
demers asemănător prin care o companie să facă „licitaţie”, un
„casting” pentru a alege oraşul care să o găzduiască, în funcţie
de mulţi factori, regimul fiscal numărându-se printre aceştia.
Este adevărat că, de când s-a declanşat iureşul globalizării,
diverse ţări au început să curteze marile companii, să le atragă
cu promisiuni referitoare la forţa de muncă (ieftină, sau
pregătită, după nevoi), regimul fiscal, calitatea infrastructurii.
Dar ca o companie să facă licitaţie – pe bază de algoritmi,
apropo – pentru a-şi alege oraşul şi mai ales, să fie vorba
despre o companie americană care să aleagă tot un oraş

american, mi se pare ilustrarea perfectă a noţiunii de
„superputere privată”. Un alt amănunt semnificativ din
articolul respectiv: Amazon deţine 33 de clădiri în Seattle şi se
estimează că, în curând, acest număr va ajunge la 40. Pentru a
avea un ordin de mărime, numărul clădirilor guvernamentale
din District of Columbia este de 55.
Iată şi cota pe care gigantul Google o are pe piaţa
motoarelor de căutare. (iulie 2018). Graficul este interesant din
cel puţin două puncte de vedere. După cum putem observa,
Google domină această piaţa americană şi europeană a
motoarelor de căutare online exact în maniera de care vorbea
Taleb: un jucător de importanţă covârşitoare şi câţiva
urmăritori nesemnificativi („pisici”). În al doilea rând, graficul
ilustrează şi competiţia dintre cele două superputeri ale
momentului, SUA şi China, inclusiv în câmpul tehnologiilor
digitale. Recent am aflat despre faptul că gigantul tehnologic
cântăreşte dacă să îşi schimbe decizia luată cu opt ani în urmă
de a părăsi piaţa chineză (Yuan, Wakabayashi, 2018). Aşadar,
avem următoarele evenimente (cronologia posibil să fie puţin
laxă): angajaţii Google protestează împotriva contractului cu
Pentagonul privind Inteligenţa Artificială/proiectul Maven; în
consecinţă, contractul nu este reînnoit; Preşedintele Trump
deschide, în această vară, un nou front, acuzând gigantul
Google că „măsluieşte” căutările pe Internet şi agregarea şti-
rilor în Google News; New York Times publică raportul
privind decizia în faţa căreia se află Google, de a reintra sau nu
pe piaţa chineză, de a crea o versiune adaptată a motorului de
căutare, pornind de la cerinţele guvernului chinez, inclusive
cele referitoare la supraveghere şi cenzură. Chiar e o lume
întoarsă cu fundul în sus.

Reproşurile cele mai frecvente care li se aduc super-

starurilor tehnologice au în vedere următoarele: câştigurile
fabuloase obţinute cu un număr relativ mic de angajaţi (Apple,
care a depăşit prima pragul valorii de piaţă de 1 trilion de
dolari, avea, în decembrie 2017, un număr de aproximativ
123.000 de angajaţi); faptul că nu plătesc taxe pe măsura
acestor câştiguri exorbitante; altă serie de reproşuri şi critici
are în vedere inegalitatea pe care o induc în rândurile com-
paniilor, , inegalitate creatăde poziţia de monopol şi de faptul
că orice inovaţie din vecinătatea produselor sau serviciilor
oferite este imediat înghiţită, încorporată în compania
originară; reproşul că, în acest moment, par să numai lucreze
în favoarea SUA, ci în favoarea „globalizării” şi a ideologiei
acesteia, globalismul; faptul că direcţionează profiturile uriaşe
către investiţii extravagante (turismul lunar).

Printre cei mai severi critici ai megacompaniilor tehno-
logice se numără autorul E. Keen: acestea au creat o nouă
formă a capitalismului, „capitalismul de supraveghere”;” (eng.
„surveillance capitalism”);exercită monopol în domeniul
mega-datelor; generează „şomaj tehnologic”, „depedenţă de
tehnologie”; sunt conduse de „miliardari juvenili”, creatorii
reţelelor sociale anti-sociale”; nu dau atenţie „riscului
existenţial al algoritmilor inteligenţi” (Keen, 2018, Prefaţă). Iar
revista The Economist a publicat un memo pentru şefii de la
Amazon, Facebook şi Google: „Faceţi parte dintr-o industrie
care se bazează foarte mult pe acronime; aşa încât, iată
acronimul nostru: «BAADD»; too Big, Anti-competitive,
Addictive and Destructive to Democracy” („sunteţi prea mari,
anti-competiţie, creaţi dependenţă şi sunteţi nocivi pentru
democraţie”) (Parkins, 2018).
Este de notorietate conflictul deschis dintre giganţii
tehnologici transnaţionali de sorginte americană şi Comisia
Europeană; Comisia a aplicat sancţiuni usturătoare Apple
(pentru evitarea taxelor), Google şi Microsoft (pentru abuzarea
poziţiei de monopol) şi Facebook (pentru nerespectarea
regimului datelor personale). Chiar când mă apropiam de
versiunea finală a manuscrisului, am citit că şi Amazon se află
sub o investigaţie anti-trust din partea Comisiei Europene. Vă
mai amintiţi de Peter Thiel, fondatorul Palantir, dar şi unul
dintre investitorii Facebook şi membru al Board-ului? Acesta
afirma, cu referire la aceste acţiuni din partea Comisiei
Europene: „În Europa nu există nici o companie tehnologică
de succes. Europenii sunt geloşi pe noi şi de aceea ne
amendează” (The Guardian, 2018). Discuţia este, cu siguranţă,
mult mai complexă. Dar chiar, care sunt giganţii tehnologici ai
Uniunii Europene? Care este Silicon Valley-ul european, unde
se află el pe hartă? În contextul backlash-ului tehnologic, a
reacţiilor referitoare la controlul privat asupra spaţiului public
de către „superputerile private” (americane), faptul că

Uniunea Europeană nu are astfel de giganţi este un lucru bun
sau un lucru rău? Greu de dat un răspuns.
De interes pentru tema volumului de faţă este semnalarea
faptului că, fără a fi companii media (fără a putea fi astfel
denumite şi reglementate), fără a activa, în mod direct, în
industriile comunicării, persuasiunii şi advertising-ului, aceste
companii sunt principalii jucători tocmai pe piaţa informaţiilor, a
atenţiei, a datelor, exercitând un control privat asupra spaţiului
public. De exemplu, recenta decizie prin care Alex Jones, fon-
datorul InfoWars – un site conspiraţionist, de o virulenţă ieşită din
comun – a fost suspendat, temporar, de pe platformele Facebook,
Twitter, Apple şi Youtube a fost primit şi cu mari rezerve de către
cei care au interpretat acest lucru ca „externalizarea deciziilor
privind libertatea de exprimare” către un grup restrâns de
supercompanii private (Wythoff, 2018). Fără a fi companii media,
companii de comunicare, fără a avea de-a face în mod explicit cu
informarea, formarea atitudinilor şi a opiniilor, ele au avut efecte
foarte pronunţate şi, sau tocmai în această direcţie; au reconfigurat
sfera publică, au creat o sferă semi-publică, semi-privată, mai
precis, o sferă în reţea (eng. „network sphere”).
În sfârşit, de când am început să urmăresc în mod
sistematic seria dezvăluirilor cu privire la „controlul privat al
spaţiilor publice”, la inserarea diverşilor actori – statali sau
non-statali în conversaţiile noastre publice – politice, elec-
torale, civice, profesionale şi chiar personale, îmi tot vine în
minte o comparaţie. Este Silicon Valley un fel de Wall Street,
un Wall Street care tranzacţionează nu finanţele noastre,
finanţele lumii întregi, ci atenţia noastră, emoţiile noastre,
datele noastre personale, profilurile noastre online şi, în
general, informaţiile, interpretările dominante, perspectivele
asupra lumii, chiar „adevărul”? Dacă priveşti mai îndeaproape
lucrurile, poţi ajunge chiar la ideea că este o comparaţie
„naturală”: marii investitori de pe Wall Street erau „magicienii
universului”, „stăpânii universului”.

Big Five? Masterminds, noii alchimişti, mai puternici decât
Ginghis Han, inovatorii globului, cele mai puternice instrumente
prin care SUA şi-au proiectat, la nivel planetar, „soft power”.
Citeam, în timpul mandatelor Preşedintelui George W. Bush Jr.
despre „privatizarea războiului”, despre subcontractarea
conflictului şi a gestionării sale către atotputernice corporaţii
americane din domeniul apărării. Citim acum despre „priva-
tizarea informaţiei”, „tranzacţionarea atenţiei”, traficarea datelor
personale care au valoare în mega bazele de date impersonale.
Tot de către câteva megacorporaţii, dar din domeniul tehnologic.
Fără îndoială, orice comparaţie are limitele sale, poate fi chiar
înşelătoare. Dar, dacă acceptăm, chiar cu rezerve, măcar o parte
din această comparaţie, atunci chiar suntem în situaţia „start

worrying, details to follow”. Şi, dacă îmbrăţişăm această
comparaţie, atunci ar fi culmea ironiei ca soluţiile – câte vor fi – să
fie propuse tot de către „Wall Street”, de către „Lehman
Brothers”. Nu că acest lucru nu s-ar fi întâmplat, între anumite
limite, şi în cazul crizei financiare în epicentrul căruia s-au aflat
Wall Street şi Lehman Brothers.
Am amintit în primul capitol despre „decuplarea” dintre

actuala administraţie de la Casa Albă şi superstarurile tehnologice.
„Decuplarea” este un eufemism şi avem de-a face cu un conflict
deschis, început încă din timpul campaniei electorale şi întreţinut
cu sârguinţă de ambele părţi. Amazon: „a fugit cu taxele ame-
ricanilor” (declaraţie făcută de candidatul Donald Trump în tim-
pul campaniei electorale); Twitter – directorul executiv a Twitter a
fost exclus de la o vizită pe care proaspătul Preşedinte a

organizat-o cu liderii companiilor tehnologice în decembrie 2016
la Trump Tower pe motiv că Twitter a refuzat să lanseze un
emoji cu „corupta de Hillary” (Siskind, 2018, 14); Google:
„manipulează căutările şi criteriile de ierarhizare a ştirilor,
oculteazăpunctele de vedere conservatoare şi acordă întâietate
perspectivelor promovate de fake media” (declaraţie D. Trump,
iulie 2018). De cealaltă parte, reţinem următoarele evenimente. În
ziua ceremoniei de inaugurare a noului Preşedinte al SUA,
Donald Trump, angajaţii Uber din San Francisco s-au legat cu
lanţurile de uşile de acces pentru a protesta împotriva „cola-
borării” dintre Preşedintele ales şi CEO-ul companiei, Travis
Kalanick (Wolff, 2018, 88). Am relatat deja despre petiţia anga-
jaţilor Google de retragere din proiectul Pentagonului privind
Inteligenţa Artificială.Petiţii, proteste, evenimente spectaculoase,
care să fie virale pe platformele digitale şi breaking news în mass
media tradiţionale, şicane şi hărţuiri reciproce…

În controversata lucrare „Fire and Fury”, în care Michael
Wolff prezintă experienţa sau directă cu privire la relaţiile şi
atmosfera din interiorul Casei Albe în primul an de mandat,
autorul aminteşte despre un dialog pe care Donald Trump l-a
avut cu Rubert Murdoch,influentul miliardar american,
proprietar al Fox News; discuţia a avut loc imediat după
întâlnirea din clădirea Trump Tower pe care proaspătul
câştigător al cursei prezidenţiale o avusese cu reprezentanţii
companiilor din Silicon Valley. Iată dialogul.
„– Cum a mers întâlnirea?
– O, minunat, pur şi simplu minunat! Obama nu a fost
foarte binevoitor cu ei, prea multă reglementare.
– Donald, timp de opt ani, aceşti oameni l-au avut pe Obama
la degetul lor mic. Practic, ei sunt cei care au condus ţara. Nu au
nevoie de ajutorul tău. (Wolff, 36). „Practic, ei sunt cei care au
condus ţara” – ar fi spus mogulul Murdoch. Nu putem fi 100%
sigurică afirmaţia chiar a fost făcută de proprietarul Fox News;
chiar în cazul în care am fi 100% siguri că este vorba despre un
dialog real, putem discuta dacă respectiva opinie este validă sau
nu. O putem nuanţa, respinge, o putem extinde până la a
considera că „practic, ei sunt cei care au condus nu doar SUA, ci
lumea”. Nu sunt sigură.
În schimb, pentru a vedea „nu cine conduce ţara”, ci, mai
degrabă, „cine exercită puterea simbolică”, vă propun urmă-
torul exerciţiu. Să ne imaginăm că la Bucureşti, sau în orice
altă capitală europeană, ar veni, în momente diferite, Donald
Trump şi Mark Zuckerberg, sau, mai sigur, Jeff Bezos. Cine
credeţi că ar fi primit cu mai multe ovaţii, care vizită ar fi mai
ferită de controverse? În care dintre cele două situaţii s-ar
repezi oamenii pe stradă pentru a smulge un autograf, pentru
a prinde o fotografie? Sunt sigură de răspunsurile pe care le
oferă fiecare dintre dumneavoastră.

Pustnicii digitali
Aşa cum am arătat, criticile formulate la adresa giganţilor
tehnologici şi a tehnologiilor pe care le-au lansat sunt dintre
cele mai variate: şomaj tehnologic, decalajul digital („digital
have’s and have not’s”, digi-bogaţi şi digi-săraci), strivirea
concurenţei, situaţia de monopol, inclusiv asupra „creierelor”,
a „talentelor” pe care le vânează, în vederea angajării, oriunde
s-ar afla acestea, acapararea spaţiului public. Voi aprofunda
unele dintre aceste critici în următoarele capitol ale cărţii,
atunci când voi vorbi despre fake news, dezinformare în

mediul digital, persuasiune computaţionalăşi utilizarea
acestor tehnologii de către actori indezirabili (statali sau non-
statali). În încheierea capitolului de faţă, aş zăbovi pe un
aspect care sigur preocupă mulţi dintre cititorii acestei cărţi:
dependenţa de tehnologie (dependenţa în sensul termenului
din limba engleză „addiction”).
Cei care au copii sau nepoţi cu vârste între 6/7 şi 18 (?) ani
ştiu că nu trece o zi fără să îi ameninţăm că le vom arunca
tableta pe geam şi le vom înlocui telefonul „cu unul de pe
vremuri, cu butoane” (şi când te gândeşti că telefoanele smart,
aflate întotdeauna în pericol de a fi aruncate pe geam, nici nu
existau în 2007); nu trece o zi fără să ameninţăm că vom
desfiinţa wifi-ul, fără să le amintim „cum citeam un raft de
bibliotecă în vacanţa de vară”, fără să ne certăm pe motiv că
„pe vremea noastră” nu trecea nimeni strada cu ochii în
telefon şi cu căştile în urechi. Au apărut şi meme despre cum,
„odinioară”, părinţii îi aduceau pe copii în casă de la joacă
trâgându-i de urechi, spre deosebire de „acum”, când părinţii
îi trag de urechi pentru a-i scoate afară la joacă şi a-i desprinde
de dispozitivele smart. În România, cel puţin, spre deosebire
de Japonia, am putea sta în continuare liniştiţi. În această ţară
– una dintre cele mai tehnologizate din întreaga lume, există
comunităţi consistente de adolescenţi şi tineri care pur şi
simplu nu ies decât foarte rar din casă şi îşi petrec mai toată
existenţa online; sunt atât de bine diferenţiaţi, încât au primit
şi un nume: hikikomori. Nu este vorba despre o metaforă, ci
despre o adevărată afecţiune; potrivit Ministerului Sănătăţii
din Japonia, perioada de timp dincolo de care un adolescent
devine hikikomori este de 6 luni. „Pustnici digitali”, cum li s-a
mai spus.
Oricum, noi, adulţii, suntem destul de ipocriţi atunci când
iniţiem aceste certuri, de cele mai multe ori cu ochii în
propriile telefoane şi tablete; cu toţii am devenit, aşa cum
anticipa Henry David Thoreau în 1854, „instrumentele

instrumentelor noastre”. De notat că unele ţări au depăşit
această fază a „gâlcevii permanente” pornind de la tehnologie,
sau măcar de la traversarea străzii cu ochii în telefon: există
treceri de pietoni care nu mai au semaforul în faţa ochilor, ci în
dreptul picioarelor, astfel încât să capteze, cumva, privirea
adolescenţilor sau tânărilor care nu pot întrerupe conversaţia
de pe Whatsapp, trebuie să posteze ceva pe Instagram, aş-
teaptă un răspuns pe Snapchat.
„Captează atenţia”, „ne ţin captivi”, „stăm în nişte cuşti
digitale din care nu mai putem evada” … Aceste constatări
formulate în legătură cu actualele tehnologii (telefoane smart,
computere personale, Internet mobil, platforme digitale) au
fost reunite într-un singur termen expresiv: captologia.
Termenul a fost lansat de B.J. Fogg, în lucrarea „Computers
ans Persuasive Social Actors” (2011). Computerele/tehnolo-
giile sunt persuasive, nu mesajele; computerele/tehnologiile
sunt carismatice, nu liderii.
Ceea ce afirma M. McLuhan cu mult timp înaintea
apariţiei actualului ecosistem dominat de tehnologie,
algoritmi, meta-date, motoare de căutare – „mijlocul este
mesaj” (eng. „the medium is the message”) a fost o profeţie.
Acum este chiar o descriere.
Avem de-a face cu o dislocuire a omului, sau a deciziei
umane, de către tehnologie, meta-date şi algoritmi. Lucrarea
din 1950 a lui Norbert Wiener, părintele ciberneticii, „The
Human Use of Human Begins. Cybernetics and Society” – sau
măcar titlul său – ar putea suferi o aducere la zi,– „The
Techological Use of Human Beings”. Filtrele, recomandările,
interdicţiile – nu mai sunt formulate de către „gatekeeper-i”
umani, ci de către computere, de meniul acestora, de algoritmi
şi serii de date. Oricât am refuza să abordăm aceste subiecte –
în România şi în alte părţi, se poate vorbi despre un bias
tehnologic – un bias al algoritmilor, al meta-datelor şi al
căutărilor online.

În dezbaterea publică s-a strecurat această neînţelegere
privind „abuzarea” platformelor digitale de către actori
indezirabili, statali şi non-statali. De ce este o neînţelegere?
Deoarece tehnologiile utilizate de „Big Five” şi de toate cele-
lalte companii care se bazează pe Internet, metadate, algoritmi,
motoare de căutare, nu manipulează propriu-zis alegerile
noastre; fie că vorbim despre ştiri, informaţii, pantofi, vacanţe
în locaţii exotice. Acest lucru ar contrazice flagrant ideologia
dominantă, potrivit căreia utilizatorul are control complet
asupra conţinutului, asupra datelor, el decide, el alege;

Tehnologiile actuale sunt noii arbitri ai puterii în sens larg,
potrivit lui C. Miller: ele „influenţează alegerile pe care le
facem, chiar ce alegeri putem să facem” (2018). Un fel de
agenda-setting tehnologic privind alegerile, opţiunile noastre
de zi cu zi: „platformele digitale nu ne influenţează ce alegeri
să facem, ci ce alegeri putem să facem”.
Jurământul lui Hippocrate pentru IT-şti

„Cine controlează meniul controlează alegerea”. Afirmaţia
îi aparţine lui Tristan Harris, fost inginer la Google. După ce a
lucrat un an la Google, Tristan Harris a decis să spună la
revedere acestei companii pentru a îmbrăţişa domeniul „eticii
digitale”. În cuvântul de adio adresat colegilor săi, Harris a
formulat câteva întrebări dramatice, de o importanţă aproape
dureroasă pentru relaţia omului contemporan cu tehnologia:
„care este responsabilitatea care decurge din abilitatea de a
influenţa psihologia unui miliard de oameni?”; „oare nu ar
trebui ca noi, inginerii din domeniul IT, să concepem un nou
jurământ al lui Hippocrate?”, prin care inginerii, proiectanţii,
designer-ii acestor tehnologii să jure că nu vor face rău fiinţei
umane. Aceasta deoarece, potrivit lui Harris, aceşti ingineri,
designer-i, proiectanţi, sunt în postura de a „ghida, de a
organiza atenţia a miliarde de oameni”. Cuvântul de adio nu a
fost „sfârşitul aventurii”. Cei de la Google l-au convins să
rămână şi au creat o titulatură nouă special pentru Harris:
„design ethicist and product philosopher” (sursa acestei
istorioare). Nu mă pot decide dacă această poziţie nou
înfiinţată, cu o titulatură atât de ademenitoare, pe care nici nu
ştiu cum să o traduc în limba română, a produs sau nu
schimbări în ceea ce priveşte produsele şi serviciile Google.
Tehnologiile bazate pe Internet, pe metadate şi algoritmi,
pun la dispoziţie arhitectura pe care acţionează toate celelalte
companii; în felul acesta,ne captează, ne monopolizează

atenţia, ne „folosesc”; mai mult,creează un mediu, un eco-
sistem din care este aproape imposibi să mai „evadezi”
(pentru a continua metafora captologiei). Nu am în vedere
faptul că, oricât am vrea, tot intrăm pe Facebook, instalăm şi
reinstalăm Whatsapp-ul, Instagramul. Nu am în vedere nici
imposibilitatea de a reveni la un „telefon cu butoane” în
condiţiile în care ştim că, dacă ne uităm acasă mult blamatul
telefon smart, am ratat jumătate din întâlniri, jumătate din
activităţile programate, nu mai ştim ce e de făcut în perioada
imediat următoare, nu mai ştim parole, nu ştim nici un număr
de telefon al unui prieten. Adăugăm căutările de pe Google,
serviciile de e-mail, serviciile de mesagerie de tip Whatsapp,
tranzacţiile online, atâtea şi atâtea activităţi de rutină care ne
transformă deja în post-oameni, în prelungiri ale dispo-
zitivelor digitale omniprezente. La limită, poţi evada de pe
Facebook, dar nu poţi evada de pe Internet.
Imposibilitatea de a „evada” din lumea digitală, din lumea
algoritmică se referă la un aspect mult mai profund, pe care mi
l-a relevat un fermecător articol despre baze de date şi
algoritmi în industriei modei. Da, şi moda e algoritmică. K.
Chayka (2018) arată că algoritmii de căutare şi de recomandare
din domeniul modei funcţionează după acelaşi principiu,
după aceeaşi tehnologie ca recomandările automate de pe
YouTube, Netflix sau Spotify, ca newsfeed-ul Facebook, cău-
tările de pe Google, sau clasificarea articolelor pe Amazon şi
eBay. Articolele de îmbrăcăminte şi, în consecinţă, reco-
mandările de a le cumpăra, se realizează în funcţie de
algoritmi. Există nişte algoritmi iniţiali, generici (cei concepuţi
de programatorii fiinţe umane); aceştia caută să aproximeze ce
va genera cel mai mare engagement, cele mai mari vânzări,
cele mai multe descărcări, vizualizări etc.
Dar rezultatul căutărilor şi recomandările nu rămân aşa
cum au stabilit programatorii iniţiali prin algoritmii generici;
ci se schimbă (evoluează, unii folosesc chiar termenul

„învaţă”) în funcţie de cât de căutat (se cheamă „accesat”) a
fost un anumit articol. Cu cât un articol –îmbrăcăminte, mu-
zică, film, ştire, personalitate – este mai căutat, cu atât
algoritmul începe să îi dea întâietate. Aşa cum am mai spus,
engagement-ul generează şi mai mult engagement, vizibi-
litatea duce la vizibilitate, popularitatea creează şi mai multă
popularitate. Mecanismul cu auto-întreţinere perfect.
Se porneşte de la algoritmii generici/criteriile generice:
„negrul merge mai bine decât griul”; „mânecile suflecate trei
sferturi sunt mai bune decât mânecile lungi”; apoi, aceste
criterii devin un fel de profeţii care se autoîmplinesc, tot mai
multă lume caută cămăşi cu mâneci trei sferturi, tricouri negre
etc.; deci algoritmul, pe baza semnalelor (datelor) pe care le
primeşte, se consolidează, iar recomandarea lui devine
dominantă, covârşitoare. Şi uite aşa ne trezim cu toţii cum-
părând doar cămăşi cu mâneci trei sferturi.
Problema este că algoritmizarea influenţează, chiar
creează gusturile, valorile culturale şi de consum; acestea sunt
distribuite, filtrate şi ierarhizate de like-urile de pe Facebook şi
de pe Instagram, de hashtag-urile de pe Facebook şi de pe
Twitter, de rezultatele căutărilor de pe Google.Mai mult,
imediat ce un obiect – oricare ar fi el (film, cântec, articol de
îmbrăcăminte, restaurant, destinaţie turistică, actor, infor-
maţie, ştire, mod de exprimare, opinie, interpretare) – ajunge
„pe Net”, intră în ecuaţia căutărilor, în malaxorul algoritmilor.
Devine viral, deci neautentic; sau „moare”, circulă într-un cerc
extrem de restrâns. Varianta de mijloc nu există, nici aici. De
aceea, explică autoarea articolului, „cultura algoritmică nu
încurajează diversitatea sau coexistenţa între mai multe puncte
de vedere sau identităţi valide” (Chayka, op.cit.).
Dacă un stil „extravagant”, „nou”, „unic”, „mai puţin
comun” începe să aibă succes, el este imediat înghiţit de
algoritmi şi devine un „stil generic”. Dacă nu are succes, nu
ajunge la public, moare într-un colţ al Internetului.

Un scurt comentariu pentru colegii mei din mediul
academic. La fel funcţionează şi ierarhizarea articolelor ISI, la fel
se creează factorul de impact, apoi factorul de impact al arti-
colelor ISI devine mai mare deoarece este … factor de impact1. E
greu până „prinzi” un articol ISI, apoi altul şi altul, până la titlul
de profesor universitar şi conducător de doctorat. Da, nu avem
de-a face neapărat sau nu în primul rând cu valoare, cu adevăr,
cu ştiinţă, ci cu vizibilitate, circulaţie, viralizare, contaminare,
contagiune. Ştiinţă algoritmică. Vă aduceţi aminte: în mediul
algoritmic pe care îl creează Internetul, contează mai curând
algoritmul de clasificare decât ceea ce se clasifică.
G. Ritzer vorbea despre mcdonaldizarea societăţii şi ne
întreba: nu aţi observat cum tinerii ajung să toarne ketchup pe
toate felurile de mâncare şi, în felul acesta, ajung la o
1 ISI (International Science Index) este o măsură internaţională a

impactului cercetării ştiinţifice şi este utilizată ca instrument de evaluare a
cadrelor didactice din învăţământul universitar. Fiecare dintre revistele
cotate ISI un Factor de Impact, calculat în funcţie de numărul de citări pe
care le-au înregistrat articolele publicate. Cu cât acestea beneficiază de mai
multe citări, cu atât factorul de impact al revistei care a publicat materialele
respective este mai mare.

extraordinară uniformitate a gustului, ajung să mănânce, de
fapt, un singur fel?
Întreb şi eu, în continuarea întrebărilor pe care le punea
G. Ritzer. Aţi observat cât de repede şi cât de extins circulă
cuvinte şi expresii precum „unicorn”, „narativ” (!), „cea mai
bună versiune a sa”, „astăzi este despre mama mea”, „pentru
că ele”, „întreb pentru un prieten”, „fii schimbarea pe care o
vrei în lume?”. Ce să mai spunem de „pozele făcute în oglinda
de la lift” (acestea mă enervează cel mai mult), pozele de la
Starbucks, urările de Paşte, sau de Sfânta Parascheva („tuturor
prietenelor mele care poartă acest nume”)? Sau fotografiile din
cărţile pe care le citim (nu le putem citi pur şi simplu?), vraful
de cărţi cu care îi fotografiem pe copiii noştri la târgurile de
carte (ei sigur nu le citesc), degetele de la picioare fotografiate
în hamac sau pe nisipul de la malul mării… Ketchup turnat
peste orice fel de mâncare.
Acum putem vorbi despre mcdonaldizarea, automa-

tizarea, platformizarea şi algoritmizarea societăţii, cu incursi-
uni mult mai hotărâte şi mai precise în zona gusturilor
culturale, a informaţiei, ştirilor şi a opiniei publice. Potrivit lui
G. Ritzer, ceea ce explică succesul fenomenal al restaurantelor
McDonald’s este „descompunerea procesului de preparare a
mâncării în operaţii simple, repetitive, care puteau fi învăţate
rapid chiar de către cineva care intra pentru prima dată într-o
bucătărie comercială” (45). Ceea ce au descoperit şi au pus la
lucru fondatorii giganţilor tehnologici despre care am vorbit
este că nu doar un simplu fel de mâncare poate fi descompus;
noile „mărfuri” supuse descompunerii, optimizării, tranzac-
ţionării sunt: atenţia noastră, emoţiile noastre, conexiunile
dintre oameni. McDonaldizarea 2.0. Cu diferenţa notabilă că
una este să descompui şi să automatizezi un meniu şi cu totul
alta să descompui şi să automatizezi o paletă de emoţii: „like”,
„love”, „haha”, „wow”, „sad”, „angry”.

În plus, oricât de ispititoare ar fi produsele de tip
McDonald’s, există întotdeauna alternativa unor mese mai
sănătoase, gătite ca acasă sau chiar la un restaurant. În cazul
ştirilor, informaţiei care ne parvine prin intermediul platformelor
digitale, o asemenea alternativă este imposibil de imaginat. Dar,
există speranţă. K. Chayka vorbeşte despre platforme alternative
(până de curând, nu ştiam decât de muzică alternativă; sau de
fapte alternative, via Kellyanne Conway).

Iată câteva exemple de astfel de platforme alternative,
care, din design, din felul în care sunt proiectate, încearcă să se
ţină departe de viralizare, de contagiune, de principiul „ce e
căutat va fi căutat şi mai mult”): Everlane (articole de
îmbrăcăminte de bază); FilmStruck (filme clasice); Netflix of
Jazz (lansat de Quincy Jones). Eu sunt mai de modă veche;
decât să ne chinuim cu aceste platform alternative, eu zic că
mai bine mai mergem şi pe la bibliotecă, la Atheneu.
Revenind. Nexusul problemei îl reprezintă omniprezenţa,
posibil chiar atotputernicia tehnologiilor digitale, descom-
punerea, automatizarea/computerizarea, algoritmizarea,
platformizarea, digitalizarea vieţii noastre şi a ecosistemului în
care trăim. Mcdonaldizarea 2.0. Aceste tendinţe – omnipre-
zenţa tehnologiilor digitale, automatizarea/computerizarea,
algoritmizarea şi platformizarea vieţilor noastre, ghidarea
deciziilor noastre, mari sau mici, de către misterioşii şi nu mai
puţin atotputernicii algoritmi – au depăşit cu mult scopurile
comerciale, civice, politice sau electorale. Ele au pătruns în
zona culturală, dar şi în fibra intimă a vieţilor noastre. Există
muzică „à la Bach”, compusă de computere pe baza descom-
punerii în algoritmi a muzicii lui Back, recompunerii acestora
în noi şi noi combinaţii. Sau picturi „à la Van Gogh”, „simple”
descompuneri şi recompuneri de algoritmi.
Algoritmii nu permit doar reproducerea mecanică (tipar,
înregistrare), sau copierea/falsificarea unui tablou, ci repro-
ducerea – fără posibilitatea de a mai face distincţii între autentic
şi contrafăcut – a unei întregi estetici (Chayka, op.cit). La fel
precum formele de manifestare ale dezinformării 2.0, astfel de
„opere algoritmice” sunt dincolo de „autentic” şi „contrafăcut”,
nu pot fi încadrate în nici una dintre aceste categorii.
Şi, pentru a nu aluneca pe o pantă conspiraţionistă,
permiteţi-mi să relev ideea că toate aceste lucruri au devenit
atât de sofisticate, de interconectate, un amestec de tehnologii
„open source” şi tehnologii păzite mai bine decât orice altă

comoară de pe lumea aceasta, încât au depăşit cu mult
creatorii lor. Într-o discuţie cu istoricul britanic N. Ferguson,
Eric Schmidt, fost Preşedinte Google, recunoştea deschis: „nici
cei mai buni ingineri software din Silicon Valley nu mai
înţeleg în întregime cum funcţionează algoritmii pe care ei i-au
creat” (Niall Ferguson, 2018).
Închei acest capitol semnalând, încă o dată, eroarea de a
crede că se poate întrevedea o întoarcere la o perioadă „pre-
Internet”, „pre-digital”, „pre-dispozitive mobile smart. Facem
această eroare atunci când nu ne înţelegem copiii – confruntaţi cu
reale dificultăţi de a citi o carte venită din „galaxia Gutenberg”;
sau atunci când ne legăm speranţele că „dezvăluirile” despre
rolul Facebook în momentele electorale majore din România
ultimilor 6 ani ne vor face să luăm decizii mai înţelepte, mai puţin
dominate de hiper-emoţii. Când sperăm că va veni Uniunea
Europeană să ne salveze de „fake news” sau „wild views”. Când
„sperăm” că se poate reveni la o lume/Americă „pre-Brexit”,
„pre-Trump”, sau că măcar „nu vom mai permite abuzarea
reţelelor sociale pentru a ajunge la astfel de fenomene”.

Sursa: Medium (2018)
Graficul de mai sus, referitor la evoluţia proceselor de

computerizare, mi se pare lămuritor. Avem de-a face cu un
trend accelerat, exponenţial (suntem în Extremistan!); trend
care pare de neoprit, dacă nu intervine o catastrofă, dacă nu
apare o lebădă neagră. Scoatem calculatoarele din priză? Reve-
nim la telefoanele fixe? Scoatem inteligenţa artificială în afara
legii? Nu! Welcome to the brave new (digital) world!

Bibliografie
1. Ash, T., (2016), „Free Speech and the Private Superpowers
2. Armstrong, M. (2018), „The Most (and Least) Popular
Business Sectors in the U.S.”, Statista, Sep 12, 2018,
https://www.statista.com/chart/15417/the-most-and-
least-popular-business-sectors-in-the-us/
3. Chayka, K. (2018). „Style Is an Algorithm. No One Is
Original Anymore, Not Even You”, Apr. 17,
https://www.racked.com/2018/4/17/17219166/fashion-
style-algorithm-amazon-echo-look
4. Dolan, K., Kroll, L. (2018), „Forbes Billionaires 2018: Meet
The Richest People On The Planet”, Forbes, 6 Mar,
https://www.forbes.com/billionaires/#3c604c68251c
5. Dominick, J. R. (2009/2002). Ipostaze ale comunicării de
masă. Media în era digitală. Bucureşti: Comunicare.ro
6. Dugigg, C. (2018). „Critics say the search giant is
government step in?”, New York Times, Feb. 20,
7. Duhigg, C. (2018), „The Case Against Google”, The New
York Times, 20 Feb, https://www.nytimes.com-
2018/02/20/magazine/the-case-against-google.html
8. Ferguson, N. (2018), The more machines learn, the less we
shall grasp, 2 Noiembrie, Niallferguson.com,
http://www.niallferguson.com/journalism/miscellany/
the-more-machines-learn-the-less-we-shall-grasp
9. Fogg, B. J. (2003),Persuasive Technology: Using Computers
to Change What We Think and Do, Morgan Kaufmann

10. Friedman, T. (2003), „Is Google God?”, The New York
Times, June, https://www.nytimes.com/2003/06/29/-
opinion/is-google-god.html
11. Greenhall, J. (2018), „Generation Omega”. Medium, 14
Feb. https://medium.com/@jordangreenhall/generation-
omega-6eaf1a0a0ac4
12. Greenhall, J. (2018). „Generation Omega”. Medium, 14
omega-6eaf1a0a0ac4
13. Harari, Y. N. (2016). Homo Deus. A Brief History of
Tomorrow. A Brief History of Tomorrow. Vintage: London
14. Kaplan, R. D. (2018). „Everything here is fake”,
Washington Post, March 2
15. Keen, A. (2018). How to Fix the Future. Staying Human in
the Digital Age. London: Atlantic Books (e-book)
16. Madurai, V. (2018), Ubiquitous Computing, Medium,
March 25, https://medium.com/@vivekmadu-
rai/ubiquitous-computing-6dd3685f18e7
Power Grab (e-book). London: William Heinemann
18. Parilla, J. (2018). „Amazon HQ2. How Did We Get Here?
What Comes Next?”. Brookings Report, August 28.
https://www.brookings.edu/research/amazon-hq2-
how-did-we-get-here-what-comes-next/?utm_campaign-
=Brookings%20Brief&utm_source=hs_email&utm_mediu
m=email&utm_content=65556740
19. Parkins, D. (2018), How to tame the tech titans, The
Economist, Jan 18, https://www.economist.com/-
leaders/2018/01/18/how-to-tame-the-tech-titans
20. Phillips, M. (2018). „Apple’s $1 Trillion Milestone Reflects
Rise of Powerful Megacompanies”, August 2, 2018,
https://www.nytimes.com/2018/08/02/business/apple-
trillion.html

21. Richter, F. (2018), „China Is Google's Blind Spot (For
Now)”, Statista, 2 August, https://www.statista.com/-
chart/14960/search-engine-market-share/
22. Richter, F. (2018), Amazon's Impressive Long-Term
Growth, Statista, Feb 2 2018, https://www.statista.com/-
chart/4298/amazons-long-term-growth/
23. Ritzer. G. (2000/2003). McDonaldizarea societăţii.
Bucureşti: Comunicare.ro
24. Schwartz, T. (1981), Media. The Second God, Anchor
Books
25. Statista (2018), The 100 largest companies in the world by
market value in 2018 (in billion U.S. dollars),
https://www.statista.com/statistics/263264/top-
companies-in-the-world-by-market-value/
26. Stone, B. (2013). The Everything Store: Jeff Bezos and the
Age of Amazon. New York: Little, Brown and Company.
28. The 100 largest companies in the world by market value
in 2018 (in billion U.S. dollars), Statista, 2018,
https://www.statista.com/statistics/263264/top-compa-
nies-in-the-world-by-market-value/
29. Thoreau, H. D., (1854), „Walden”, Ticknor and Fields:
Boston
30. Wolff, M. (2018). Fire and Fury. Inside the Trump White
House. New York: Henry Holt and Company
31. Wythoff , G. (2018). „Silicon Valley's attempts to self-
police are anti-democratic. They're also not new”.
Washington Post, August 17,
https://www.washingtonpost.com/outlook/silicon-
valleys-attempts-to-self-police-are-anti-democratic-
theyre-also-not-new/2018/08/17/cd44fb22-9b1d-11e8-
843b-36e177f3081c_story.html?noredirect=on&utm_term-
=.8d621e25666a&wpisrc=nl_headlines&wpmm=1

32. Yuan, L., Wakabayashi, D. (2018). „Google, Seeking a
Return to China, Is Said to Be Building a Censored Search
Engine”. New York Times, Aug. 1, https://www.ny-
times.com/2018/08/01/technology/china-google-
censored-search-engine.html

Capitolul 4
FAKE NEWS SAU DEZINFORMARE 2.0
Motto:
„Nu vreau realism. Vreau magie!
Da, da, magie. Asta încerc să le ofer oamenilor.
Distorsionez lucrurile. Nu rostesc adevăruri.
Spun ce ar trebui să fie adevărul”
(Tennessee Williams,
„Un tramvai numit dorinţă”)
Ficţiunile întâlnesc tehnologia
Drone, roboţi, algoritmi, meta-date, maşini

care învaţă, platformizare, algoritmizare – acesta este peisajul
tehnologic în care ar trebui plasat, după părerea mea
fenonenul „fake news”. Iată cum descrie, mult mai bine decât
mine, C. Miller (2018), acest peisaj: „preţurile la bursă se pră-
buşesc cât ai zice tweet. Ziarele sunt în colaps. Corporaţii
imense dispar peste noapte. Partide politice care au rămas în
picioare de secole se luptă pentru supravieţuire. Protestele se
varsă din social media în stradă, în viaţa reală. Facebook are o
populaţie mai mare decât a oricărei alte ţări, boţii sunt cei care
se luptă în alegeri, programatorii scriu politicile publice, iar
algoritmii ne modelează vieţile în modalităţi pe care nici nu ni
le imaginăm.

Peste tot, statele (guvernele, administraţiile) pierd con-
trolul. Şi tot aşa, la infinit. Tehnologia se schimbă, oamenii se
schimbă, lumea se schimbă în jurul nostru. Oricât de unici vi s-
ar părea că sunteţi, sunt sigur că în acest moment v-aţi oprit
din mers şi vă gândiţi că şi viaţa voastră se schimbă” (Miller,
2018, Introducere). Noul ecosistem este caracterizat de „estom-
parea graniţelor dintre realitate şi virtualitate; dintre om,
maşină, şi natură; tranziţia de la situaţia de penurie a
informaţiei la cea de abundenţă a informaţiei; şi tranziţia de la
întâietatea entităţilor (umane sau artificiale) la întâietatea
interacţiunilor” (Floridi, 2014).
Era inevitabil ca aceste fenomene că coboare (sau să urce?)
în arena electorală, politică şi socială. Propaganda, dezin-
formarea, erorile de comunicare, panicile morale, zvonurile,
isteriile colective, intoxicările, diversiunile, conspiraţiile,
partizanatul sunt fenomene mai vechi, posibil de când există
omenirea. Ceea ce afirmă Y. N. Harari, că „homo sapiens este
o specie post-adevăr”, a cărei putere (aş spune mai degrabă
supravieţuire) depinde de capacitatea de a crea şi de a crede în
ficţiuni, este parţial adevărat. Urmând această logică, „fake
news”ar fi un fenomen de când lumea, autorul israelian
asimilând sub acest termen religia, ideologiile. şi industria

publicităţii. Dar, dacă sunt vechi de când lumea, revin
întrebările obsedante: „de ce atâta agitaţie?”, „de ce acum?”.
Oricât de spectaculoase ar fi aceste afirmaţii, oricât de
mult mi-a plăcut lucrarea lui Harari, Homo Deus, mă voi
aventura să contrazic o astfel de perspectivă şi să argumentez
că avem de-a face cu un fenomen cu totul nou: cuplarea unor
fenomene mai vechi – propagandă, minciună, dezinformare,
zvonuri etc. cu o nouă infrastructură tehnologică de ampli-
ficare exponenţială, cu un nou ecosistem ale cărui componente
sunt platformele digitale, tehnologiile bazate pe Internet,
algoritmii, meta-datele, motoarele de căutare şi, mai nou,
tehnologiile reunite sub denumirea de Inteligenţă Artificială).
Pentru a putea înţelege şi, apoi, contracara un fenomen,
trebuie, mai întâi, să vorbim despre el în termenii potriviţi. De
aceea, termenul pe care l-am propus în toate analizele mele de
până acum este cel de dezinformare 2.0, pentru a semnala
exact cuplarea dintre dezinformarea 1.0, dezinformarea de
veche generaţie şi factorul tehnologic. Recent, aprofundând
subiectul, am început să argumentez că nici măcar termenul
de dezinformare 2.0 nu este în totalitate potrivit, are şi el o
uşoară umbră de fake. Dezinformarea presupune intenţie, iar
fenomenele despre care vorbim nu pot fi toate asimilate unui
astfel de obiectiv. Informare, dezinformare, persuasiune,
propagandă?; mai curând, avem de-a face cu un conţinut
digital, algoritmic, creat, distribuit şi amplificat pe baza meta-
datelor. Dar, pentru a nu încărca discuţia în acest moment, voi
rămâne la termenul de „dezinformare 2.0”.
Raportarea la fake news se face preluând spiritul

fake news
Termenul „fake news” există în vocabularul limbii engleze
din secolul al XIX-lea. Şi în limba română avem termeni
echivalenţi. Am înţeles că Ion Cristoiu, cu referire mai degrabă

la erorile jurnalistice, gafele de comunicare, la pericolul ca
jurnaliştii să nu preia pe nemestecate (adică fără să verifice) o
ştire servită de diverse surse, utiliza termenul „fonfleu”.
Punând capăt rapid acestei incursiuni, precizez că termenul a
„explodat” în spaţiul public planetar începând cu anul 2016: o
explozie ceva mai mică în cazul Brexit şi al campaniei digitale
în favoarea votului „Leave” şi apoi explozia exploziilor în con-
textul alegerilor prezidenţiale din SUA. Pe atunci candidatul
Donald Trump a inserat acest termen în conversaţia politică
globală, a continuat să îl utilizeze şi după ce a devenit
Preşedinte şi îl utilizează de atunci în continuu cu referire la
relatările jurnalistice ale mass media tradiţionale.
Să ne aducem aminte de confruntarea încinsă dintre Preşe-
dintele Trump şi trimisul CNN la conferinţa de presă
organizată după ceremonia de inaugurare din ianuarie 2017:
„CNN – organizaţia de la care veniţi este îngrozitoare. Linişte,
linişte, nu fiţi obraznic! Nu, nu vă voi acorda dreptul la o
întrebare. Voi sunteţi fake news”(Business Insider, 2017) (În
acest moment, ar fi fost de mare ajutor ca volumul de faţă să
circule şi în format digital, aş fi pus imediat link-ul unde poate
fi vizionată confruntarea respectivă pe Youtube; de la acest
filmuleţ, aţi fi ajuns la altele, şi la altele, din ce în ce mai
radicale, din ce în ce mai indignate, şi cine ştir dacă nu aţi fi
abandonat lectura cărţii; deci tot răul spre bine. Nu are
legătură directă cu subiectul, dar las aici, pentru culoare, şi o
altă afirmaţie făcută, în timpul aceleiaşi conferinţe de presă, de
către Preşedintele Donald Trump: „voi fi cel mai mare creator
de locuri de muncă pe care l-a lăsat Dumnezeu pe pământ”.
La începutul anului 2018, tot Preşedintele Donald Trump a
acordat „Premiile fake news” nu platformelor tehnologice gen
Facebook sau Twitter, ci reprezentanţilor mass media tradi-
ţionale: CNN, ABC News, Washington Post, New York Times,
Times, Newsweek. Iar „premiul cel mare” a mers către
P. Krugman, pentru o opinie exprimată în New York Times, de fapt,

o estimare că, în urma alegerii lui D. Trump ca preşedinte, SUA
vor intra în recesiune (White J.B., 2018). Este adevărat că această
opinie, de fapt, o previziune, nu s-a adeverit, dar premierea ei
drept „fake news” este un eveniment tulburător.
O primă precizare. Am lăsat şi voi lăsa în continuare în text
termenul în limba engleză „fake news”. Versiunea în limba
română „ştiri false” mi se pare cea mai puţin inspirată; după cum
observaţi, nici în limba engleză nu avem „false news”. Dacă ar fi,
totuşi, să rămânem în zona de ştiri (abordare destul de limitată),
posibilele echivalenţe pentru „fake” ar fi: „contrafăcute”, „vero-
simile”, „plauzibile”. După cum vom vedea, „fake news”
încorporează, topesc jumătăţi, dacă nu sferturi de adevăr şi de
fals, de plauzibil şi de inventat etc.
Spectaculosul termen „fake news” a devenit un termen
umbrelă, sub care fiecare începe să pună ce vrea, din care
fiecare începe să înţeleagă ce vrea. „Fake news” a intrat în
arena confruntărilor politice, a fost transformat într-o armă
politică; este utilizat, hiper-utilizat la dreapta şi la stânga
spectrului politic. Sub termenul de „fake news” au început să
se adăpostească înţelesuri precum „perspective ostile din
partea presei”, „interpretări şi opinii cu care nu suntem de
acord”, „puncte de vedere care nu ne convin”. A devenit şi o
modalitate prin care adversarii politici se iau peste picior, se
ridiculizează, se ameninţă: „mai lăsaţi-mă în pace cu fake
news-urile voastre!”. Avem de-a face cu o explozie recentă în
ceea ce priveşte termenul, dar această componentă, de a
ridiculiza, cumva, părerile care nu ne convin, este o suferinţă
mai veche. Dovadă şi ceea ce constatase, cu mult timp în urmă,
Th. Hobbes: „cei ce aprobă o opinie, o numesc opinie, cei care
nu o aprobă, o numesc erezie”. O numesc, cum am spune noi
azi, fake news. Problematic este şi faptul că, aşa cum
semnalează şi Digital News Report 2108, realizat de Reuters
Institute de la Universitatea Oxford, termenul de fake news

este văzut de către unii actori drept o oportunitate de a limita
libertatea presei, libertatea de exprimare.
Oricum, există multe fake news-uri care circulă în legătură

cu… fake news, multă dezinformare despre dezinformare,
discutăm despre camerele de izolare informaţională (engl.
echo chambers) tot în aceste camere şi ne afundăm, astfel, şi
mai mult în propriile păreri şi interpretări. Oricum, să faci cu
nonşalanşă analize relativ fake despre fake news, pornind de
la premise fake, cu intenţii fake, mi se pare o adevărată
performanţă. Cu alte cuvinte, raportarea la fake news se face
preluând spiritul fake news: „fiecare trib îl foloseşte pentru a
se referi la folclorul digital al tribului cu care se află în conflict”
(Martinez, 2018).

Cred că unul dintre riscurile cele mai serioase este ca, sub
denumirea de „fake news”, să începem să turnăm toate
lucrurile cu care nu suntem de acord. Îmi aduc aminte de o
discuţie aprinsă în cadrul Grupului la Nivel Înalt pentru
Combaterea Fake News şi a Dezinformării Online. În timpul
acestei discuţii, au fost mult colegi care şi-au exprimat
speranţa că nu ne ocupăm de fenomenul „fake news” din
cauză că au avut loc Brexit-ul şi alegerea Preşedintelui Trump
şi că rolul Grupului nu este acela de a discredita sau pune la
îndoială rezultateleacestor ample şi legitime procese demo-
cratice. Oricât de mult am putea fi în dezacord cu ele, cu unul
dintre ele sau cu amândouă.
Fake news nu sunt întotdeauna false şi nu sunt

întotdeauna ştiri1
De ce „fake” nu înseamnă „fals”? Nu avem de-a face cu
ceva fals, care să poată fi pus în opoziţie (cel puţin nu întot-
deauna) cu ceva adevărat. Clasificarea binară fals/adevărat
este înşelătoare, iar fenomenul despre care vorbim acoperă un
spectru mult mai larg, cu forme de manifestare care pendu-
lează între extrema „complet fals”/„neadevărat” până la …
(?!). Greu de precizat care e cealaltă extremă, pentru că, de
când sunt ştirile ştiri, de când contactul cu realitatea a început
să fie mediat de tehnologie – fie că vorbim despre alfabet,
tipar, radio, televiziune, social media, cu greu se poate vorbi
1 Am expus câteva dintre motivele pentru care termenul de fake news
este unul neîncăpător şi în două materiale recente: Bârgăoanu, A., Durach, F.

„Emerging media – the new «global despots». How much technology and
how much old fashion psychology?” în Balaban, D. C., Hosu, I., Iancu, I.
(ed.): PR Trend: New Challenges and Perspectives II, Mittweida
Hochschulverlag, Mittweida, 2019, respectiv Bârgăoanu, A., Radu, L. (2018),
„Fake News or Disinformation 2.0? Some Insights into Romanians’ Digital
Behaviour”, Romanian Journal of European Affairs, Vol. 18, No 1/June.

despre „ştiri adevărate, „Adevărate” cu A mare. Ştirile decu-
pează o anumită parte a realităţii, o interpretează, o înca-
drează, o plasează într-un context. Dincolo de această foarte
scurtă discuţie referitoare la bias-ul implicit pe care îl creează
orice tehnologie de transmitere, clasificarea binară
adevărat/fals este neîncăpătoare, posibil chiar înşelătoare.
Intervenţia Papei Francisc cu ocazia Zilei Internaţionale a

Comunicării – 24 ianuarie – mi-a prilejuit o traducere mai
nuanţată a determinantului „fake” – prin plauzibil: „Reuşita
de penetrare a fake news se datorează în primul rând capa-
cităţii acestora de a semăna aproape la perfecţie cu ştirile
autentice, de părea plauzibile” (Papa Francisc, 2018). Aşadar,
avem de-a face cu „ceva” (nu neapărat şi nu întotdeauna ştiri,
vom vedea imediat) plauzibil, verosimil, ceva care „îmbracă”
haina adevărului, îi ia din semnalmente.
Aşa cum am spus, spectrul de manifestare este divers, de
la erori, gafe de informare până la propagandă activă sau
atacurile cibernetice care vizează paralizarea infrastructurii
critice (ultimele două din partea unor actori statali sau non-
statali ostili).
Un alt motiv. „Fake news” nu sunt (întotdeauna) ştiri.
Vorbim, fără îndoială, şi despre ştiri, dar şi despre informaţii
din trecut aduse în prezent şi „împachetate” drept noutate,

drept actualitate. Aici intră, de exemplu, dezvăluirile, mai
precis, amplificarea unor informaţii care sunt, cumva, publice,
uitate într-un colţ de Internet, dar care sunt repuse în
circulaţie, amplificate ca urmare a faptului că subiectul ştirilor
ar beneficia de o expunere publică mult mai mare, ar ocupa o
funcţie public mult mai vizibilă. Putem încadra, sub umbrela
dezordinii informaţionale, şi ceea ce istoricul britanic Niall
Ferguson numeşte „extreme views”: păreri extreme, radicale,
extravagante; păreri care pot fi exprimate, fără îndoială,
pornind de la fapte reale, de la evenimente care s-au întâmplat
(Niall Ferguson, 2017). Ceea ce nu le face mai puţin extra-
vagante şi ceea ce nu înseamnă că nu contribuie la dezordinea
informaţională despre care am vorbit. Pentru a spori nivelul
de complexitate deja ridicat, informaţiile – recente sau nu,
adevărate sau false, parţial adevărate, parţial false, pot fi
însoţite de fotografii (recente sau din trecut, reale sau
contrafăcute, caricaturi), de colaje, de fond muzical sau con-
ţinut video. Atunci când raportul dintre greutatea infor-
maţională („faptele aşa cum sunt”) şi greutatea vizuală sau
auditivă se inversează, avem forme de manifestare ale
dezordinii informaţionale.
Până aici, suntem în lumea 1.0, vorbim despre dezin-
formarea 1.0 – un amestec de fapte şi de interpretări, de
pseudo-fapte şi interpretări extravagante, de actualităţi şi
istorioare din trecut, zvonuri, minciuni, teorii conspiraţioniste.
Totul însotit de fotografii care ilustrează sau distorsionează
textul, caricaturi, filmuleţe etc.
De aici încolo, lucrurile chiar se complică şi intrăm în zona a
ceea ce numesc „dezinformarea 2.0”, dezinformarea de nouă
generaţie. Saltul de la dezinformarea 1.0 la dezinformarea 2.0 s-a
creat ca urmare a apariţiei şi exploziei reţelelor/platformelor
sociale şi poate fi înţeles raportat la cel puţin câteva aspecte.

Distribui, deci exist!
Atunci când vorbim despre mediul digital, despre felul în
care circulă informaţia/conţinutul în acest mediu, nu vorbim
despre ceva fix. În mass media tradiţionale, avem jurnalul de
ştiri, care se derulează între anumite limite temporale, avem
ştirea tipărită (mai precis, aveam), care avea nişte limite de
spaţiu. Fake news-urile reprezintă un amalgam nesfârşit de
adevăr şi fals. În mediul digital, nu avem rubrici, genuri
jurnalistice fixe, ci „bits and pieces” într-un flux constant,

practice infinit.Un flux continuu (nu ne putem închide
newsfeed-ul aşa cum am închide televizorul), care se schimbă
mereu şi în care nu avem graniţe între informaţii dintre cele
mai variate care curg pe acelaşi ecran al tabletei sau al
telefonului: sms-uri, mesaje whatsapp, notificări, alerte, ştiri,
opinii, comentarii, poze cu şi despre copii, video-uri cu pisici,
reclame, cumpărături online, rezervări de avion, jocuri
etc.Oare sunt singura care are sentimentul că postările de pe
platformele digitale sunt un fel de breaking news continue
(structural vorbind)? Vedeţi cum întrerup, în permanenţă,
fluxul celorlalte postări? Banalitatea breaking news-urilor, la
care contribuie, din plin, şi televiziunile de ştiri. Şi ele
contribuie la dezordinea informaţională, fie ca factor de
origine, fie ca factor de amplificare a dezinformării, aspecte
asupra cărora voi reveni.
Al alt motiv. Saltul de la dezinformarea 1.0 la dezinformarea
2.0 este creat de comportamentul nostru digital, de felul în care
creăm „engagement”-ul cuconţinutul digital (oare cum s-ar
traduce, cât de cât decent, termenul de „engagement”?). Fără să
conştientizăm neapărat acest lucru, pentru că nu ne-a învăţat
nimeni aşa ceva, felul în care reacţionăm la conţinutul digital –
„fals, adevărat şi orice există între aceste două extreme”
contribuie la amplificarea sa în mediul digital. Avem, pe de o
parte, comportamentul digital explicit: like, share, comment,
react, tweet, retweet; dar şi comportamentul digital implicit, de
care chiar nu suntem conştienţi că ar avea vreo valoare în
dezvăluirea profilului nostru, a amprentei noastre digitale:
confirm/delete friend requests, unfriend, read more, see fewer
posts like this, snooze.

Date despre log-in (de câte ori, exact la ce oră, de pe ce
dispozitiv, din ce locaţie), unde au fost făcute fotografiile, toate
comentariile, lista de contacte, ce cereri de prietenie am refuzat,
de cine ne-am „dezîmprietenit”, toate evenimentele pentru care
ne-am manifestat interesul (Abi-Heila, 2018).
Şi da, se poate face profilare digitală prin analizarea

comportamentului digital „absent”. La ce postări nu am reac-
ţionat, ce prieteni am ocolit … Ca în vechea anecdotă despre cum
a luat naştere acupunctura; tatăl-torţionar îi transmitea astfel
fiului acest „meşteşug”: nu lovi acolo, pentru că acolo nu doare…
Platformele digitale par să acţioneze potrivit celebrului
adaggio al Şcolii de la Palo Alto: „nu poţi să nu comunici”. Iată
ce frumos scria P. Watzlawick despre imposibilitatea de a nu
comunica: „dacă vom admite că, într-o interacţiune, orice
comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, că este

o comunicare, urmează de aici că nu se poate să nu se
comunice, indiferent dacă se vrea sau nu. Activitate sau inac-
tivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Ase-
menea comportamente influenţează altele, iar acestea, la
rândul lor, nu pot să nu reacţioneze la comunicări şi prin
însuşi acest fapt să comunice” (Pîrvu, 2000, 65).
Deschid o paranteză. Nu vi se pare fascinant că afirmaţii
tulburător de adânci în legătură cu platformele digitale, au fost
făcute, cu aer profetic, de mari teoreticieni ai comunicării înainte
de apariţia şi explozia acestora? „Nu poţi să nu comunici” (P.
Watzlawick, 1974), „mijlocul este mesajul” (M. McLuhan), „trăim
în aceeaşi lume, dar simţim în lumi diferite” (W. Lippmann), este
nevoie de laicizarea tehnologiei şi de umanizarea comunicării”
(D. Wolton)? Mie cu siguranţă aşa mi se pare.
Imposibilitatea de a nu comunica. „Comunicăm” prin like-
urile pe care le dăm, prin reacţiile pe care le avem, prin
acceptarea unor prieteni şi respingerea altora, prin evitarea
unor postări (atunci când apelăm la opţiunea see fewer posts
like this). Şi, mai ales, acest „engagement” este arhivat,
sintetizat, prelucrat şi utilizat pentru a genera şi mai mult
engagement. Şi în cazul media tradiţionale, „engagement”-ul
cu conţinutul tipărit, ascultat, vizionat era, fără îndoială,
important; aspect pe care înţelepţii domeniului l-au înma-
gazinat în expresia „o ştire bună dezleagă o mie de
conversaţii”. Numai că acele conversaţii pe care le-ar fi pus în
mişcare o ştire bună în epoca 1.0 nu se puteau exprima într-o
formă documentată, nu lăsau urme (beneficiau de tehnologia
efemeră a „vorbirii” – ce vremuri!) şi nici într-una care să
influenţeze, ca într-un perpetuum mobile, amplificarea
exponenţială a informaţiei respective.
Dacă tot vorbim despre comportamentul nostru digital ca
factor de amplificare a conţinutului (repet, un amalgam
nesfârşit de adevăr şi fals,, să vă relatez un dialog cu fiica mea,
Iulia. Am întrebat-o ce crede ea că sunt fake news-urile. „Fake

news-urile sunt atunci când dai share la lucruri despre care nu
prea ştii exact ce e cu ele”. Copiii spun lucruri inteligente,
chiar dacă gramatica ar mai putea suferi îmbunătăţiri: a sesizat
cu precizie faptul că, în economia fenomenului despre care
vorbim, comportamentul nostru digital este un factor esenţial
de amplificare. Şi, dat fiind că suntem în extremistan,
amplificarea este exponenţială: conţinutul (inclusiv non-conţi-
nutul şi pseudo-conţinutul) se viralizează. Viralizare, conta-
giune, contaminare. Sinonime, după părerea mea, numai că
una e să spui că „informaţia s-a viralizat pe Internet” şi cu
totul alta „informaţia ne-a contaminat pe toţi”.
Mecanismele amplificării exponenţiale, ale viralizării, ale
contaminării (vedeţi?, am folosit toată gama – termenul
ştiinţific, neutru, termenul cu conotaţie pozitivă şi cel cu
conotaţie negativă) sunt preponderent tehnologice (bots,
scripturi automatizate care să încurajeze şi să amplifice
conversaţia, conturi false, urmăritori falşi, „postaci” etc.); dar,
până la tehnologie, amplificarea exponenţială are la bază un
aspect relativ simplu despre natura umană: dorinţa de a
comunica, de a fi în legătură, de a transmite mai departe
(altfel, cum s-ar mai transmite zvonurile?), de a părea conectat
la fluxul social de informaţii. „Distribui, deci exist!”.
Îmi aduc aminte că, la o conferinţă organizată la Biblioteca
Centrală Universitară din Bucureşti pe tema fake news, am
fost întrebată „bine, bine, dar ce putem face noi?”. Am
accentuat tocmai această problemă a amplificării – încare
suntem implicaţi prin comportamentul nostru digital explicit.
Coerent cu semnalarea acestui aspect, am recomandat ca,
atunci când distribuim o postare, să încercăm să fim mai
modeşti, să reflectăm, să ne punem mai multe întrebări (ce
instrumente am pentru a verifica informaţia?, sunt cumva
jurnalist), ajungând chiar în situaţia de a nu o distribui. Reacţia
unuia dintre colegii de panel a fost lămuritoare, dar şi

descurajatoare: „şi să renunţ la dreptul meu de a distribui?”.
Distribuire plăcută în continuare!
Liberul arbitru – înlocuit de algoritmi

Am ajuns la un alt motiv pentru care consider că termenul
„fake news” este neîncăpător, posibil chiar înşelător. Bănuiesc
că sunt puţini cei care reuşesc să se mai concentreze, dar
fenomenul dezinformării 2.0 nu poate fi expediat chiar atât de
uşor. Cu cât ne intensificăm mai mult comportamentul digital,
cu atât preferinţele noastre pot fi mai uşor deduse, pot fi mai
uşor de încadrat într-un pattern. Ne dezvăluim preferinţele,
opţiunile, angajamentele ideologice, emoţiile, indignările –
generăm date pe care „misterioşii” algoritmi de abia aşteaptă
să le agrege, pentru a genera şi mai mult engagement, pentru a
ne direcţiona atenţia doar către informaţiile care intră în
rezonantă cu aceste preferinţe, opţiuni, angajamente.
Ne punem problema cum este constituit newsfeed-ul
nostru, cum ajungem să ne concentrăm atenţia pe anumite
subiecte, pe anumite intervenţii, pe anumite postări, pe ce bază
curg acestea – şi nu altele – în faţa ochilor noştri? De ce
acestea, de ce în această ordine? Circulaţia lor este asigurată,
printre altele, şi de citirea, de către algoritmi, a compor-
tamentului nostru digital. Citire care pare foarte foarte precisă.
Ceea ce se tranzacţionează pe platformele sociale şi ceea ce stă
la baza modelului lor de generare a veniturilor sunt, în primul
rând, atenţia noastră şi apoi datele pe care noi singuri le
dezvăluim despre noi, prin comportamentul digital. Date care
apoi generează şi mai multă atenţie, mai multă atenţie care
generează şi mai multe date şi aşa mai departe, totul cu o
precizie şi o viteză ieşite din comun. Computational propa-
ganda, precision segmentation and advertising sunt termeni şi
realităţi cu care va trebui să ne obişnuim, asupra cărora va
trebui să reflectăm mai mult. Vă invit să citiţi un articol cu un

titlu care vorbeşte de la sine: „How data killed facts” (A.
Lippmann, 2018). Adevărul, faptele nu au fost „omorâte” de
cineva anume, ci de meta-date, tehnologia, de infrastructura
pe care circulă: o infrastructură algoritmică, edificată pe baza
meta-datelor.
Toate lucrurile despre care am vorbit până acum – ştiri sau
ne-ştiri care glisează, cu nonşalanţă, pe intervalul fals/adevă-
rat şi care sunt amplificate de comportamentul nostru digital şi
de datele pe care singuri le generăm despre noi pot fi
amplificate, în mod artificial, de tehnologie. Bots, uzine de
like-uri şi de troli, fabrici de conţinut, fake writers, fake
followers, inteligenţa artificială pusă la lucru pentru a
amplifica o ştire, o informaţie, o emoţie, o indignare, pentru a
trezi „reacţii viscerale” – acestea sunt cele mai bune pentru a
genera engagement.
Este posibil ca rolul acestor mecanisme artificiale să fie mult
supraestimat, după cum o arată un studiu al unei echipe de
cercetători de la Massachusetts Institute of Technology
(Vosoughi, Roy, Aral, 2018). Ambiţiosul proiect de cercetare
asupra zvonurilor vehiculate pe Twitter între 2006 şi 2017 relevă
că ştirile false sunt diseminate către mai multe persoane decât
cele adevărate. Concret, cele mai „performante” 1% ştiri false au
fost distribuite în cascadă către o audienţă între 1000 şi 100.000 de
oameni, în timp ce informaţiile adevărate rareori au depăşit mia
de receptori. Mai mult decât atât, ştirile false din domeniul politic
sunt de departe cele mai populare, ajungând la 20.000 de indivizi
de trei ori mai repede decât reuşesc ştirile false din alte domenii
să ajungă la 10.000 de persoane. Este posibil ca erorile cognitive,
scurtăturile cognitive la care recurgem atunci când suntem
expuşi informaţiilor din mediul digital să joace rolul determinant
în amplificarea dezinformărilor.
Dar aceste mecanisme artificiale – bots, troli, uzine de like-
uri, conturi false, urmăritori fabricaţi – joacă un rol, mai mare
sau mai mic, în crearea unei anumite atmosfere (de cele mai

multe ori, incendiare), în separarea taberelor (noi vs. ei), în
stârnirea focului. „A pune gaz pe focul care trebuie” – este
expresia pe care am întâlnit-o într-o analiză referitoare la
Internet Research Agency cu sediul la St. Petersburg şi care
cred că surprinde cel mai bine acest complex joc între
comportamentul digital uman (organic) şi „comportamentul”
digital generat în mod artificial (Silver, 2018)
Like-urile, share-urile, teet-urile şi retweeter-urile, follower-ii
de pe YouTube, endorsement-urile pe LinkedIn, comentariile
(pozitive sau negative, love or hate) pot fi manufacturate: create,
produse şi mai ales amplificate tot de tehnologie, tot de algoritmi.
Aflăm despre autori de fake news-uri şi fake review-uri (cum este
cel care îşi povesteşte experienţa în articolul din The Guardian (The
Guardian, 2018). Aflăm despre firme specializate în vânzarea de
like-uri şi conturi Twitter şi Facebook” (Confessore, Dance, Harris,
Hansen, 2018). Aflăm că aceste conturi contrafăcute – bots – sunt şi
ele pe categorii: bot-uri programate (scheduled bots – cele care
încep postările conform unei programări, independent de vreun
eveniment), bot-uri de supraveghere/tematice (care încep
postările în jurul unui eveniment, pe marginea unei tematici), bot-
uri de amplificare (într-o exprimare mai laxă, bot-uri care dau în
stânga şi în dreapta, numai ca să genereze „conţinut”, „enga-
gement”, mai precis, atenţie şi controversă).
Termenul de bombardament: o descriere precisă,

şi nu o simplă metaforă
La o examinare mai atentă, aceste ultime trei aspecte –
comportament digital uman/„real”, generare de date, compor-
tament digital artificial – au de-a face cu acelaşi lucru:
posibilităţile de amplificare create de tehnologie. În noul
ecosistem informaţional, termenul de „bombardament” este
mai mult decât o metaforă şi se apropie de o descriere precisă
a fenomenului. Pe baza profilului digital pe care ni-l

dezvăluim cu fiecare click, suntem bombardaţi – infor-
maţional, simbolic şiemoţional cu acele informaţii/ştiri/con-
ţinuturi care au cea mai mare probabilitate de a ne capta
atenţia; nu noi „vânăm ştirile”, ci ele „ne vânează pe noi”;
amplificăm chiar noi acest bombardament prin alte like-uri,
comentarii sau distribuiri; totul completat de posibilitatea ca
bombardamentul să fie înteţit prin recursul la bots, conturi
false, troli, aparenţi influencer-i.
Aici, în zona informării/dezinformării 2.0, distincţia fals –
adevărat chiar nu mai operează. Una dintre ipostazele cele mai
subtile ale dezinformării este aceea în care avem de-a face cu
informaţii cât se poate de reale, de „adevărate”. Dar faptul că
ele sunt amplificate de tehnologie (fie în ipostaza compor-
tamentului digital explicit, fie în ipostaza datelor care pot fi
deduse din acest comportament, fie în ipostaza mecanismelor
artificiale de amplificare – bots, conturi false, fake followers) le
plasează în zona hiper-realului (conceptul mai vechi al lui
Baudrillard – notă de subsol); le transformă în turbo-ştiri.
Ştirile devin turboştiri cu participarea noastră – conştientă
(dacă suntem troli) sau nu (dacă nu suntem troli) – şi cu puţin
ajutor din partea misterioşilor algoritmi.
Cine controlează algoritmii controlează alegerea.
Cine controlează meda-datele controlează alegerea.
Cine controlează căutările controlează alegerea.
Ar mai fi multe de spus pe tema fake news, a dezinformării
2.0, de ce primul termen este neîncăpător, de ce îl prefer pe al
doilea. Îmi dau seama că, în decursul ultimelor 2-3pagini, mulţi
dintre cititori au fugit să îşi verifice Facebook-ul (să posteze ceva,
să vadă ce mai e nou), sau e-mail-ul, au mai făcut o căutare pe
Google („fake news Alina Bârgăoanu”), au mai râs la o caricatură
trimisă prin WhatsApp, au mai deschis un site de ştiri, au mai
făcut o rezervare online, au mai descărcat nişte poze. Cum să
menţii atenţia cu aşa o concurenţă?

Voi mai încerca să menţin atenţia doar cu două argumente în
favoarea utilizătii termenului de „dezinformare 2.0”. Conţinutul
digital nici nu poate fi „îngheţat” la un moment (cum este cazul
unui talk-show TV, al unei emisiuni radio, care ar putea fi
înregistrate); imediat după ce un conţinut intră în mediul digital,
intervin alţi algoritmi, alte meta-date, bucle de feedback, se
creează alt ecosistem. De aici şi dictonul: nu te poţi scălda de
două ori în acelaşi newsfeed. În acest ecosistem digital complex,
toate formele de manifestare de-a lungul intervalului fals-
adevărat sunt co-dependente şi co-generate. Metafora eco-
sistemului este deosebit de importantă pentru mine şi pentru
perspectiva pe care o ofer. Dacă o îmbrăţişăm şi suntem coerenţi
cu ea, înseamnă că şi eforturile de „combatere” sunt mult mai
nuanţate, mult mai sofisticate. Dacă „distrugem” o parte a
ecosistemului (cea „rea”, „falsă”, „contrafăcută”), nu o periclităm
şi pe cea „bună”, „reală”, „adevărată”, „legitimă”?
În sfârşit, ca urmare a multora dintre motivele expuse mai
sus, conţinutul digital nici nu poate fi cercetat. Dincolo de ce
vedem în newsfeed-ul nostru (care este unic şi în care, pe
scurt, vedem ceea ce ne lasă să vedem prietenii noştri digitali
şi prietenii noştri, algoritmii), nu stim nimic din ce se întâmplă
în mediul digital, pe paginile personale ale celorlalţi oameni,
mai ales dacă nu sunt în lista noastră de de prieteni. Ca să nu
mai spunem că am monopolizat discuţia pe felul în care
funcţionează Facebook, dar, dacă adăugăm la ecosistemul
despre care am vorbit şi alte platforme (Twitter, Instagram),
mesageria Facebook, mesajele care circulă pe Whatsapp – ne
mai putem întreba doar „Ce se întâmplă, Doamne?”.

Dar mass media tradiţionale? Ele sunt inocente?
Am încercat să argumentez că relaţia de consubstan-
ţialitate dintre actualele fenomene de dezinformare şi peisajul
tehnologic contemporan, compus din platforme digitale,
algoritmi, meta-date, motoare de căutare.
De ce, totuşi, dezinformare 2.0 şi nu dezinformare în mediul
digital? Prefer primul termenpentru a nu uita că mass media
tradiţionale au rolullor în fenomenele contemporane de dezin-
formare şi dezordine informaţională. Ele se pot afla la originea
dezinformărilor, le pot lansa, le pot amplifica. Dar magnitudinea
noii dezordini informaţionale se datorează, organic, exploziei
platformelor digitale şi posibilităţilor nelimitate oferite de
tehnologie; dar media tradiţionale sunt parte a fenomenului. Ele
şi-au pierdut, în mare parte, credibilitatea – singura monedă de
schimb în comunicare; ceea ce reprezintă un factor care amplifică
dezordinea, confuzia, debusolarea.
Mă opresc pentru o nouă istorioară. În timpul unei
conferinţe pe tema fake news, am avansat această idee refe-
ritoare la relaţia de consubstanţialitate dintre dezinformarea
2.0, dezinformarea de nouă generaţie şi ascensiunea formi-
dabilă a platformelor digitale. Ştiţi cum a reacţionat un influ-
encer? Mi-a zis că am această teorie din cauză că „mă uit la
Antena 3” şi că vreau să le „spăl reputaţia”…
Ecuaţia emerging media – media tradiţionale este una
complicată. Cercetările în domeniu – aflate la început – relevă
lucruri oarecum contraintuitive, care par a contrazice retorica
„eliberării”, a „spaţiului informaţional alternativ” promovată
de influencer-i, de cei fascinaţi de „miracolul Facebook”. Un
astfel de rezultat arată, de exemplu, că tocmai cei care nu au
încredere – de plano – în mass media tradiţionale (televiziune,
presă scrisă) şi care folosesc emerging media pentru a evita
ceea ce ei consideră a fi „manipularea” din partea primelor
sunt mai predispuşi la afirmaţii false, la pseudoinformaţii, la

ştiri contrafăcute, dezinformări etc. Ecuaţia este şi mai mult
îngreunată de faptul că atacul la adresa instituţiilor tradi-
ţionale de presă se corelează cu atacul la adresa TUTUROR
instituţiilor tradiţionale ale democraţiilor liberale; se corelează
cu puternica retorică anti-sistem, anti-establishment, anti-poli-
tică, anti-expertiză. Rezultă de aici că mass media tradiţionale,
împreună cu toate celelalte instituţii tradiţionale ale demo-
craţiilor liberale sunt, trebuie să devină parte a soluţiilor de
ordonare a ecosistemului informaţional.
Reuters Digital News Report 2018 relevă că încrederea
consumatorilor în ştiri se situează la un nivel îngrijorător de
scăzut în majoritatea ţărilor studiate (raportul acoperind
aproape toate regiunile globului). Printre principalele motive
identificate sunt polarizarea media (ca o reflexie a polarizării
din societate) şi faptul că acestea sunt supuse influenţei
politice. Nivelul de încredere în ştiri se plasează, în medie, la
44%. Puţin peste jumătate dintre respondenţi (51%) declară că
au încredere în acele media pe care ei le utilizează frecvent, în
timp ce doar 34% au încredere în ştirile pe care le găsesc prin
intermediul motoarelor de căutare. Mai puţin de un sfert
(24%) se încred în ştirile de pe platformele sociale.
Sursa: Reuters Digital News Report, 2018

Valori similare în ceea ce priveşte încrederea în media au
fost înregistrate şi la nivelul Uniunii Europene. Eurobaro-
metrul Standard 89 (Comisia Europeană, 2018a) arată că doar
40% dintre cetăţenii UE au încredere în media, în timp ce 56%
se declară sceptici.
Sursa: Eurobarometru 89, Comisia Europeană, 2018a
Deci, dezinformare 2.0 pentru că mass media tradiţionale

intră, voit sau nu, în iureşul dezinformării. Dar, chiar dacă am
fost puţin descumpănită de reacţia unor influencer-i, analişti
etc la perspective mea privind dezinformarea 2.0, continui să
cred şi să afirmă că, prin comparaţie cu uriaşul mecanism de
amplificare tehnologică pus în mişcare de comportamentul
nostru digital explicit şi implicit, de algoritmi, meta-date,
tehnici de viralizare, bots, troli, fake followers, fake crowds,
mass media nu mai sunt „puterea fără contraputere”. Nu sunt
nici „puterea fără putere”; dar sigur au fost detronate din
postura de „singura putere fără contraputere”, au fost scoase,
chiar marginalizate, din circuitul de producere, circulaţie şi
amplificare a informaţiilor, mesajelor şi simbolurilor.

Am sperat ca, până la terminarea acestei cărţi, să identific
„50 de nuanţe de fake”. Ce am până acum: false, perfect false,
verosimile, , semi-false, semi-adevărate, aproape-adevărate, cu
iz de adevăr, informaţii certate cu contextul, scoase din
context, hiper-partizane, hiper-personalizate, trunchiate, facile,
simplificate, simplificatoare, irelevante, ştiri automatizate,
turbo-ştiri, mono-ştiri, interpretări extravagante, panici
morale, cruciade, linşaje, indignări selective, inflamări
secvenţiale, intoxicări, isterii colective, diversiuni, omisiuni,
amplificări.
30 de nuanţe.
Număr în continuare. Vă invit şi pe dumneavoastră să
adăugaţi categorii şi mai ales exemple care să le ilustreze.
Pentru cei care nu au timp, chef sau răbdare să citească

toate aceste definiţii, să navigheze printre toate aceste distincţii
şi nuanţe, ultima mea traducere a terrmenului „fake news”
este … făcături. Începe şi cu f, deşi acesta nu este niciodată un
criteriu pentru a asigura echivalenţa între termeni. Făcături,
dar neapărat digitale.

Vine Infocalipsa?
Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu este că tehnologiile de amplificare
exponenţială, de camuflare a actorilor „sintetici” în conver-
saţiile reale de pe platformele digitale, tehnologiile care permit
falsificarea conţinutului audio şi video evoluează exact în timp
ce scriu aceste rânduri. Până când acest manuscris va vedea
lumina tiparului (ce expresie!, tributară galaxiei Gutenberg!),
multe dintre lucrurile pe care le semnalez pot părea preistorie.
Voi prezenta, pe scurt, câteva dintre aceste manifestări ale
cursei tehnologice din câmpul (dez)informării.
În decembrie 2017, publicaţia Motherboard a relatat faptul
că, pe piaţă, circulă o casetă porno în care actriţa principala
seamănă la perfecţie cu starul din Wonder Woman, Gal Gadot.
Un utilizator rămas anonim a folosit un algoritm pentru a
înlocui figura actriţei porno cu cea a lui Gal Gadot, pe baza
unei tehnologii pentru efecte speciale utilizate la Hollywood.
Este vorba despre tehnologia care l-a „readus la viaţă” pe Paul
Walker pentru a termina filmul Fast and Furious 7 (după cum
ştim, actorul suferise un accident mortal de maşină în timpul
filmărilor). Soft-ul este folosit pornind de la TensorFlow,
instrumentul pe care Google îl foloseşte pentru a dezvolta
algoritmii de Inteligenţă Artificială şi pe care îl pune, sub
formă de resursă publică, la dispoziţia oricărui programator
din lume; interesant este că acelaşi TensorFlow este utilizat şi
pentru a crea algoritmi de detectare a cancerului. Progra-
matorul care a reuşit „performanţa” de a crea primul „video
fake” este un utilizator de pe platfoma Reddit, cu numele de
deepfake, de aici şi denumirea aplicaţiei (Motherboard, 2017)
Şi Adobe a dezvoltat un soft, VoCO, prin care poate crea
secvenţe de voce contrafăcute. În curând, expresiile „fotoşo-
pate”, „fotografii îmbunătăţite cu Photoshop” vor trebui
extinse şi la voce. Programul Adobereuşete să vină cu o
conversaţie total nouă, care nu îi aparţine subiectului iniţial,

după aproximativ 20 de minute de ascultare a vocii originale.
Problema pe care o ridică astfel de soft-uri, aplicaţii (Deepfake,
VoCO, F2F) este că sunt relative ieftine, accesibile; pentru reali-
zarea unor conversaţii trucate, a unor imagni şi video-uri trucate,
nu mai este nevoie de laboratoare sofisticate, de demersuri care
să valoreze milioane de dolari. Nu le poate realiza chiar oricine,
dar cunoştinţele tehnice sunt medii, iar costurile mici.
Un alt element de accelerare a posibilei stări de dezordine,
spuneţi-i şi Infocalipsă dacă doriţi, este dat de faptul că plat-
formele digitale care intră într-o ascensiune puternică sunt cele
care privilegiază fotografia (conţinutul vizual, în general –
cazul Instagram), efemerul (cazul Snapchat), conţinutul foarte
scurt şi ne-public (mesageria Facebook şi Whatsapp).
Sursa: Error! Hyperlink reference not valid. (2018)

Noile vedete ale ecosistemului de comunicare, persua-
siune şi interacţiune sunt preferate masiv de tineri. Nu ştiu
dacă am intrat în lumea post-adevărului, dar sigur vom păşi în
lumea post-text scris, post-dovezi, post-sferă publică, post-
anonimitate, post-viaţă privată. Digital News Report 2018
realizat de Reuters Institute de la Universitatea Oxford vor-
beşte despre acest trend, al ascensiunii serviciilor private de
mesagerie ca surse de ştiri (mesageria Facebook şi Whatsapp).
Raportul subliniază că, spaţii private fiind, acestea sunt mai
puţin contondente, cu mai puţine polemici, confruntări,
revărsări de ură. Dar ele sunt mult mai predispuse spre
homofilii decât platformele digitale „vechi”, precum Facebook.
Pericolul real este că, fiind închise, private, chiar lasă foarte puţin
loc schimbului, infuziei de puncte de vedere alternative. Devin
adevărate chingi digitale. În plus, nu ştim de ele, sau ştim oricum
mult mai puţin decât ce se întâmplă pe Facebook. Dar aceasta nu
înseamnă că nu inflamează lucrurile, nu încing atmosfera. Aflăm
despre conţinutul care circulă pe WhatsApp fie întâmplător, când
mesajele sunt amplificate de cei pe care îi avem în lista de
contacte, sau atunci când se varsă în mainsteam (prin mainstream,

înţelegând mass media tradiţionale PLUS Facebook – ce dez-
voltare impresionantă). Dar atunci când pătrund în mains-
tream, ele deja au modelat opinii, interpretări, atitudini.
Conversaţia din spaţiul public este deja pre-modelată,
dominantele sale sunt deja forjate.
Aşadar, principala sursă de ştiri a tinerilor tinde să devină
serviciile de mesagerie?
Părinţii sunt alarmaţi deja. Uitaţi ce a înţeles o doamnă
despre conversaţiile pe care băiatul dumneaei, în vârstă tot de
13 ani, le are cu colegii pe Whatsapp: „fac ce vor acolo; îşi
criptează (!) discuţiile, nu ştie nimeni nimic din ce fac ei
acolo”. Partea cu „îşi criptează singuri discuţiile” este, desigur,
o exagerare. Dar îngrijorarea este reală şi legitimă.
„Cursa înarmării în domeniul tehnologic” a declanşat şi
„cursa fake news-urilor”. Unii se străduiesc să creeze instru-
mentele prin care să inunde ecosistemul digital; alţii se
străduiesc să creeze instrumentele prin care să le detecteze
(cuvântul preferat al lui Mark Zuckerberg pare să fie „tool”).
Armele îşi produc contra-armele, apoi apar armele de nouă
generaţie. „Din moment ce noi şi noi actori – interni sau
externi – învaţă de la ruşi, problema [dezinformării digitale] se
va agrava înainte de a se ameliora (Ghosh , Scott, 2018). În
acest timp, noi suntem „captivi” tehnologiilor care permit
aceste lucruri; suntem prinşi în „focul încrucişat” (C. Miller,
2018) dintre aceşti actori uniţi de agilitate tehnologică.
Bibliografie
1. Abi-Heila, G. (2018). „Your Facebook data is creepy
as hell… and why you should really have a look at it”.
Medium, Feb. 11

2. Bârgăoanu, A., Durach, F. „Emerging media-the new
«global despots». How much technology and how much
old fashion psychology?” în Balaban, D. C., Hosu, I.,
Iancu, I. (ed.): PR Trend: New Challenges and
Perspectives II, Mittweida Hochschulverlag, Mittweida,
2019
3. Bârgăoanu, A., Radu, L. (2018), „Fake News or
Disinformation 2.0? Some Insights into Romanians’
Digital Behaviour”, Romanian Journal of European
Affairs, Vol 18, No 1/June
4. Business Insider (2017), Trump's most heated exchanges
with reporters at his longest press conference,
https://www.youtube.com/watch?v=jtl5XK7QP38
5. Cole, S. (2017), „AI-Assisted Fake Porn Is Here and We’re
All Fucked”, Motherboard, 11 Dec., https://mother-
board.vice.com/en_us/article/gydydm/gal-gadot-fake-
ai-porn
6. Confessore, N., Dance, G. J., Harris, R., Hansen, M.,
(2018), „The Follower Factory”, New York Times, 27 Jan.,
https://www.nytimes.com/interactive/2018/01/27/tech
nology/social-media-bots.html
big stick. Retrieved from: http://www.niallfergu-
son.com/journalism/politics/speak-less-softly-but-do-
not-forget-the-big-stick-niall-ferguson
8. Ferguson, N. (2018), The Square and the Tower, Networks
and Power, from the Freemasons to Facebook. Penguin
Press (e-book)
9. Floridi, L. (2014), The Onlife Manifesto: Being Human in a
Hyperconnected Era, London: SpringerOpen
10. Francis, P. (2018), Mesage of his holliness Pope Francis for
World Communications Day. Fake news and journalism
for peace, 24 Ianuarie, http://w2.vatican.va/content/-
francesco/en/messages/communications/documents/pa

pa-francesco_20180124_messaggio-comunicazioni-
sociali.html
11. Ghosh, D., Scott, B., (2018), Russia's Election Interference
Is Digital Marketing 101, The Atlantic, 19 Feb.
https://www.theatlantic.com/international/archive/201
8/02/russia-trump-election-facebook-twitter-
advertising/553676/
12. Harris, T. (2016), „How Technology is Hijacking Your
Mind – from a Magician and Google Design Ethicist”,
Medium, 18 May, https://medium.com/thrive-
global/how-technology-hijacks-peoples-minds-from-a-
magician-and-google-s-design-ethicist-56d62ef5edf3
13. Lippmann, A. (2018). „How Data Killed Facts”. MIT
Media Lab.
14. Martinez, A. G. (2018). „Facebook, Snapchat and the
Dawn of the Post-Truth Era”. Wired, 05.28,
https://www.wired.com/story/facebook-snapchat-and-
the-dawn-of-the-post-truth-era/
Power Grab. London: William Heinemann (e-book)
16. Pîrvu, I. (2000), Filosofia Comunicării, Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice, „David Ogily” , SNSPA,
Bucureşti, 2000
approach to disinformation”, https://ec.europa.eu/-
digital-single-market/en/news/final-report-high-level-
expert-group-fake-news-and-online-disinformation
18. Reuters Institute Digital News Report 2018,
http://media.digitalnewsreport.org/wp-content/-
uploads/2018/06/digital-news-report-2018.pdf?x89475
19. Richter, F. (2018), „Americans and Facebook – It's
Complicated”, Statista, Sep 6, 2018, https://www..com-
chart/15365/measures-taken-by-facebook-users-in-the-us/

20. Richter, F., (2018), Instagram, „Not Snapchat, Is the Social
Platform of the Hour”, Statista, 10 August,
https://www.statista.com/chart/15034/worldwide-user-
growth-of-instagram-and-snapchat/
21. Ritzer, G. (2011), Mcdonaldizarea societăţii, trad. Dan
Flonta, Victoria Vuscan, Bucureşti: Comunicare.ro
22. Silver, N. (2018), How Much Did Russian Interference
Affect The 2016 Election, Fivethirtyeight, 16 Feb,
https://fivethirtyeight.com/features/how-much-did-
russian-interference-affect-the-2016-election/
23. The Guardian (2018), Experience: I write fake news, 26
Jan, https://www.theguardian.com/lifeandstyle/-
2018/jan/26/experience-i-write-fake-news
24. Vosoughi, S., Roy, D., Aral, S. (2018). The spread of true
and false news online. Science, 359(6380), 1146-1151
25. Watzlawick, P., Weakland, J. H., Fisch R. (1974), Change:
Principles of Problem Formation and Problem Resolution,
New York: W. W. Norton Company
26. White, J. (2018), „Donald Trump announces the winners
of his 'Fake News' awards”, The Indepdendent, 18 Jan.,
https://www.independent.co.uk/news/world/americas
/us-politics/donald-trump-fake-news-awards-winners-
latest-new-york-times-a8165116.html
27. Wiener, N. (1950), The Human Use of Human Beings,
New York: Doubleday & Co

Capitolul 5
OAMENII NU MAI SUNT PUŞI ÎN MIŞCARE DE
ALŢI OAMENI
Motto:
„Internetul a schimbat totul”
„Facebook-ul a schimbat totul”
“Google a schimbat totul”
Sfânta Treime a persuasiunii computaţionale:

like-urile, căutările pe Google şi istoricul
navigării pe Internet
Câteodată am mare noroc. Chiar într-una din

zilele când reflectam intens la mariajul dintre ficţiuni („fă-
cături”?) şi tehnologie, am prins din zbor următorul dialog, pe
stradă, între trei adolescente. Una dintre ele afirma cu
convingere: „Sunt sigură că, dacă noi, acum, vorbim despre
pizza, în secundele următoare îmi vor apărea pe telefon cinci
sugestii de magazine online unde se poate comanda pizza. Jur!”.
Nu ştiu dacă această părere, chiar credinţă, a fost dobândită „cu
capul lor” sau în urma dezvăluirilor care s-au ţinut lanţ anul
acesta despre Cambridge Analytica şi Facebook, „furtul planetar
de date personale”, „spionajul pe care îl face Facebook”. Oricum
ar fi, voi face câteva precizări pe care le consider relevante, sau
cel puţin cu o greutate analitică mai mare. Nu ştiu dacă sunt de
natură să ne liniştească; la o lectură mai atentă, s-ar putea spune
că dimpotrivă. Cert este că voi încerca să prezint unele aspecte
puţin mai tehnice în legătură cu felul în care funcţionează

platformele digitale pentrru care Facebook a devenit – un lu-
cru cu dus şi întors – un simbol.
Până atunci, să începem cu câteva informaţii specta-
culoase, în legătură cu care este greu să îţi păstrezi o atitudine
neutră, analitică.
Dar despre Google SEO (Search Engine Optimization) ca

modalitate de amplificare, dar şi de distrugere a reputaţiei? Sunt
căutările Google „neutre”? Ne place sau nu ne place Preşedintele
Trump, dar cam la acest lucru se referea, la Search Engine Opti-
mization, când reproşa gigantului tehnologic că privilegiază
punctele de vedere liberale în defavoarea celor conservatoire.
Şi, apropo de căutări pe Google, ştiaţi că inclusiv aceste căutări
sunt personalizate, în funcţie de istoricul căutărilor şi de
istoricul navigării pe Internet, aşa cum le-a arhivat dispo-
zitivul de pe care faci căutarea? Dacă fac o căutare de la mine
din birou, obţin un răspuns, dacă mă duc să fac aceeaşi căutare
de pe calculatorul unui coleg, obţin alt răspuns.
Să încercăm să le luăm mai pe îndelete.
La baza a ceea ce se întâmplă de foarte mulţi ani în zona
comunicării, persuasiunii, advertising-ului se află o desco-
perire pe care unii ar putea-o numi epocală, despre care alţii ar

putea spune că e simplă natură umană, „de când lumea şi
pământul”. Descoperirea la care mă refer este următoarea:
fiinţa umană este una extrem de simplă şi de previzibilă. Ce
aduce total nou perioada contemporană este faptul că această
descoperire, înţelegere, conştientizare – spuneţi-i cum doriţi –
poate fi pusă la lucru de tehnologiile digitale, de convergenţa
dintre computer, tehnologiile mobile, robotică, inteligenţă
artificială, meta-date, algoritmi, de posibilitatea de a stoca,
agrega şi automatiza cantităţi practic infinite de date. Aşadar,
inginerii din Silicon Valley – primii au fost cei de la Google –
au înţeles cât de simplă şi de previzibilă este fiinţa umană şi
că, pe baza acestui caracter simplu şi previzibil, benefiind de
convergenţa tehnologică amintită, se pot câştiga enorme sume
de bani, oferind, într-un mod care poate părea chiar cinic,
senzaţia că totul e pe gratis.
Povestea începe cu Google, pentru că, la baza a ceea ce
discutăm acum despre Facebook, Cambridge Analytica,
Palantir Technologies şi altele, se află „descoperirea” faptului
că, pornind de la cuvintele pe care le tastează oamenii pe
motorul de căutare Google, programatorii ar putea deduce ce
vor oamenii aceia de fapt şi pot prezice ce vor dori în
continuare. Mai mult, programatorii pot crea algoritmi care să
facă aceste extrapolări, deducţii şi predicţii, îi pot „învă-
ţa”/„antrena” pe respectivii algoritmi să facă extrapolări,
deducţii şi predicţii din ce în ce mai precise, granulare, la fel
de precise precum o tăietură de laser. Pentru a da un exemplu
foarte simplu, dacă cineva tastează „gripă”, „dureri de cap”,
„algoritmii” creaţi şi bine antrenaţi de inginerii programatori
deduc faptul că persoana respectivă are gripă. Algoritmii
preiau acest semnal şi stabilesc legătura instantanee dintre
bolnav/persoană interesată şi o reclamă la produse anti-
termice. Bolnavul este fericit pentru că, „pe gratis”, află şi ce
trebuie făcut în general (să ia antitermice), şi în particular (ce
produs anume, despre care află în urma une reclamei precis

plasate); publicitarul (intermediarul firmei de medicamente)
este şi el fericit pentru că nu mai stă cu frica în sân că
reclamele la antitermice sunt risipite pentru că, în intervalul
orar în care a plasat reclama la TV, nimeni nu s-a uitat, tele-
spectatorul a dat pe alt canal sau nu avea simptome de gripă.
Deci, diferenţa imensă între reclama plasată în mass media
tradiţionale (oricare ar fi ele) şi o reclama plasată pe o plat-
formă Internet precum Google sau Facebook este faptul că cea
din urmă îl „prinde” pe consumator exact în momentul în care
are nevoie de ceva/când este vulnerabil, ştiind precis că are
nevoie de acel lucru. Încă o precizare majoră, după părerea
mea: engagement-ul, adică (atenţia şi implicarea noastră pe
platformă) nu sunt faţă de un conţinut, faţă de un mesaj, care
nu e unic, chiar dacă e segmentat. Engagement-ul este cu un
context care este unic: acum sunt răcit.
Comunicatorii de azi sunt dotaţi cu telescoape,

microscoape şi bisturie
Şi acum intră Facebook în joc, producând câteva dez-
voltări importante. În primul rând, Facebook a oferit infra-
structura pe care ne etalăm preferinţele, emoţiile şi trăsăturile
noastre de personalitate. Un nou nivel de precizie, faţă de ce
poate fi dedus doar din nişte simple căutări pe Google. Apoi,
Facebook a creat infrastructura care documentează tot com-
portamentul nostru digital: like, comment, share, react, tag
friends sau opţiunea de a te lăsa etichetat în posturi şi în
fotografii, click sau see more, confirm/delete request,
unfriend, unfollow, block, hide post etc. Se poate face un profil
precis nu atât pe baza prietenilor pe care îi ai, cât pe baza celor
cărora nu le-ai confirmat prietenia, pe baza posturilor pe care
le citeşti, dar şi pe baza cărora le dai comanda „see fewer posts
like this”.

În al treilea rând, informaţiile pe care singuri ni le etalăm
pe Faebook, în grupul de prieteni şi dincolo de el, sunt mult
mai personalizate – nume, prenume, rezidenţă, şcoli absolvite,
locuri de muncă actuale şi trecute, poze, check-in. Spre
deosebire de Google, algoritmii de la Facebook nu trebuie să
„ghicească” dacă persoana bolnavă de gripă este bărbat sau
femeie (sau să coroboreze cu alte căutări), dacă este din mediul
urban sau rural etc. Facebook ştie aceste lucruri despre noi.
Atenţie! Facebook are o politică specială de a plasa foarte
puţine reclame, adică, scuzaţi-mă, ProTv!, nu este un fel de
ProTv unde pauza de publicitate ţi se pare întotdeauna prea
lungă; Facebook are politica de a limita numărul de reclame,
compensând acest lucru cu faptul că reclamele sunt „rele-
vante” (cum a declarat Mark Zuckerberg în timpul audierilor
din Senatul american); relevante, adică plasate cu şi mai mare
precizie decât Google, pentru că şi amprenta digitală de care
beneficiază este mult mai precisă, este chiar o amprentă, nu o
deducţie sau o extrapolare. Cu cât reclama este mai „rele-
vantă” (adică l-a prins pe utilizatorul nostru de facebook
teribil de răcit – se vede şi în poză, îşi etalează chiar el starea
de sănătate într-un post anodin), cu atât costul acesteia creşte.
Mark Zuckerberg avea dreptate când declara, tot în cadrul
celebrelor audieri despre care vorbesc în ultima parte a acestui
capitol, că singura lui misiune este „să pună oamenii în
legătură” („connecting people”); într-adevăr, „să îi pună în
legătură pe Facebook, să îi amprenteze digital şi să îi expună
la reclamele care pot avea efectul cvasi-garantat”. Dar deja nu
mai sună la fel de bine precum „connecting people”.
Cum de face acest lucru „gratis”? Nu „vinde” datele noastre,
nu merge cineva cu un stick pe care ar fi nişte „excel”-uri cu

datele vreunui antivaccinist din Militari şi oferă stick-ul
respectiv unei companii care vinde „ceaiuri tămăduitoare,
miraculoase”. Facebook „cumpără” atenţia noastră – engage-
ment-ul pe platformă, documentează comportamentul nostru
digital, amprenta digitală complexă şi pune aceste două asset-
uri la dispoziţia publicitarilor. Şi, pentru a complica puţin
discuţia, vorbim despre publicitarii din domeniul comercial,
dar, cu aceleaşi tehnologii lucrează şi „publicitarii” din
domeniul electoral, politic ŞI civic. Da, pe Facebook, cauzele
civice se promovează, se tranzacţionează exact la fel precum
detergenţii. Nu ne-am fi gândit, nu? Păcat că formatul cărţii nu
permite înregistrarea reacţiilor dumneavoastră. Like, comment
„doamna asta spune numai prostii!”, „e plătită de la guvern!”,
emoticoane, mirări, indignări, unfriend etc.
Nou cu adevărat este cuplarea acestor fenomene mai vechi
cu noua infrastructură tehnologică şi de meta-date pe care le
oferă platformele digitale. Visul propagandiştilor, de a ajunge
„door-to-door” (lucru imposibl în megaorganizările urbane ale
modernităţii) este pe cale de a se îndeplini. Nu numai că me-
sajul poate ajunge „phone-to-phone”; dar, pe baza amprentei
digitale pe care o lăsăm/consolidăm cu fiecare like, share,
tweet, căutări Google, comenzi şi rezervări online, istoricul
navigării pe Internet, mesajul respectiv este particularizat,
individualizat şi conceput în consonanţă cu preferinţele
noastre (pe care, aşa cum am spus, ni le trădăm, conştient sau
nu, cu fiecare clik). Dacă ne păstrăm fie şi numai la acest nivel,
era suficient de copleşitor să realizezi că, punând cap la cap
informaţii despre uber, concerte de orgă, meniuri vegan,
cursuri de Yoga, weekend-uri în Centrul Vechi şi vacanţă la
Vama Veche, eşti predispus la un anumit mesaj, intri într-un
adevărat bubble informaţional şi emoţional din care îţi este
foarte dificil să mai ieşi (este un exemplu inventat, posibil
chiar eronat). Dacă ai şi Whatsapp, cu atât mai bine, meme-
urile încep să circule instantaneu după producerea unui

eveniment politic important, amestecate în fluxul altor meme
(cele mai multe extrem de amuzante) despre căsătorie,
dragoste, diete, femei la volan etc.
Platformele digitale permit o segmentare şi o adaptare
mult mai precisă a mesajelor.la nivel de persoană. Există o
segmentare mult mai precisă a mesajelor pe care o permit
platformele digitale. De exemplu, echipa de campanie a actua-
lului Preşedinte Trump a utilizat segmentarea de precizie
pentru a descuraja prezenţa la vot a celor despre care se ştia ca
ar vota mai degrabă cu Hillary Clinton. Au fost identifi-
cate/segmentate trei mari grupuri socio-demografice: stu-
dentele, tinerii africani-americani şi bărbaţii de vârstă mijlocie
cu credite restante. Mesajul general „staţi acasă, nu votaţi cu
Hillary Clinton!” a fost particularizat şi comunicat ca atare în
funcţie de fiecare dintre aceste trei segmente: studentelor li s-a
spus „staţi acasă deoarece Bill Clinton, soţul actualiei
candidate, a avut relaţii neprincipiale cu femeile”, tinerilor
africani-americani li s-a spus „staţi acasă deoarece, în anii 90,
Hillary Clinton ar fi spus că bărbaţii aparţinând acesui grup
pot fi comparaţi cu „super animale de pradă”, iar bărbaţii de
vârstă medie din suburbii confruntaţi cu probleme financiare
au fost „săgetaţi” cu mesajul „staţi acasă deoarece Hillary
Clinton are relaţii preferenţiale cu Wall Street” (Bump, 2018).
În aceasta constă segmentarea de precizie, nu în sensul că ar fi
fost identificaţi 100.000 de oameni cărora să le fi fost schimbată
opţiunea de vot (am auzit eu această explicaţie la radio). Iar
faptul că exemplul priveşte echipa de campanie a actualului
Preşedinte nu înseamnă că aceleaşi tehnici nu ar fi fost aplicate
şi de către echipa lui Hillary.
Dacă zăbovim puţin pe acest exemplu, putem înţelege cât
de puternică este segmentarea de precizie realizată pe baza
profilului digital; ea ţine loc şi de propria judecată şi de
orientarea oferită de un eventual lider de opinie; nu mai
trebuie să conştientizezi de unul singur, eventual îndrumat de

un lider de opinie, să stai acasă deoarece ai credite, creditele
tale au fost create de „lăcomia” bancherilor de pe Wall Street,
iar candidata ta preferată are legături mult prea strânse cu
Wall Street; comunicatorii contemporani, înarmaţi cu „big
data” – cu „telescoape, microscoape şi bisturie” (Tufekci,
2014)– fac acest exerciţiu cognitiv în locul tău. Simplu, comod
şi, mai ales „gratis”. Nu poate scăpa ironia că, în timp ce
chiurgii contemporani operează cu mouse-ul, comunicatorii
contemporani operează cu bisturiul – digital, algoritmic, dar la
fel de precis.
„Oamenii sunt puşi în mişcare de alţi oameni”, este
concluzia la care ajunsese P. Lazarsfeld in urma cercetărilor de
după cel de-al doilea Război Mondial privind mecanismul
votului. Teoria sa despre fluxul comunicării în două trepte,
chiar dacă formulată cu atâtea decenii în urmă, are certe note
de actualitate. În definitiv, ce au descoperit cei de la Facebook,
de la Cambridge Analytica, de la alte companii, este că
oamenii votează pe baza Indexului Predispoziţiilor Politice1.
Ce au descoperit noii comunicatori este că acest Index poate fi
identificat şi pus la lucru cu o precizie de laser. Nu mai vorbim
de câteva trăsături socio-demografice (rezidenţă, vârstă, nivel
de pregătire), ci de mult mai multe criterii de segmentare:
reţea de prieteni, preferinţe culturale, cauze susţinute, gusturi
1 Indexul Predispoziţiilor Politice (eng. Index of Political Predisposition)
este un concept dezvoltat de Paul Lazarsfeld şi colaboratorii săi pentru a

defini zestrea socială, psihologică şi culturală preexistentă, cu care alegătorii
intră în campania electorală. Validitatea conceptului a fost probată de către
Lazarsfeld printr-un studiu celebru efectuat ţinutul Erie, statul Ohio, în
contextul alegerilor prezidenţiale din 1940, cu intenţia de a urmări crista-
lizarea opţiunilor de vot în timp. De aici rezultă că votul este influenţat de
mai multe variabile, între care rolul cel mai important îl deţin statutul
economico-social, afilierea religioasă şi rezidenţa, rurală sau urbană, a
electoratului.

culinare, momentul în care a survenit divorţul părinţilor, etc. Ce
mai descoperise Lazarsfeld? Că oamenii intră în campanie
convinşi, efectul de convertire fiind aproape neglijabil; prin
urmare, inteligent şi fezabil este ca, în campania electorală, să
cauţi să consolidezi opţiunile politice deaja cristalizate, să le
activezi şi nu să ataci publicul care are convingeri la fel de ferme
– numai că în favoarea taberei opuse. Ce fac acum comunicatorii,
liderii, politicienii? Se adresează fiecare taberei pe care (cred că) o
reprezintă. Fără nici un mesaj care să ia în calcul preocupările,
temerile, speranţele celeilalte tabere. Ce spunea Lazarsfeld era
perfect adevărat, chiar de bun simţ. Problema este că atmosfera
electorală, la care se referea marele sociolog american, se
prelungeşte acum şi între alegeri, până la alegerile următoare. Un
aspect pe care Lazarsfeld nu l-a anticipat.
Teoriile clasice ale persuasiunii relevau faptul că oamenii
sunt puşi în mişcare de alţi oameni. Ce nu a mai putut anticipa
Lazarseld? Că se va ajunge în punctul în care oamenii nu vor
mai fi puşi în mişcare de alţi oameni, ci dealgoritmi, meta-
date, scripturi conversaţionale pre-programate şi semi-auto-
matizate (bots).
„O ştire bună dezleagă 1000 de conversaţii”, afirma tot
Lazarsfeld, atrăgând, astfel, atenţia asupra faptului că, pentru
a produce efecte, o informaţie trebuie să se insereze în
conversaţiile interpersonale, să dezlege limbile, să anime
schimbul de păreri, de perspective. Ceva ce nu putea, în mod
obiectiv anticipa, este că aceste 1000 de conversaţii pot fi
automatizate, pre-programate. Ceea ce produce o inversare a
relaţiei cauză efect: nu ştirea, prin relevanţa ei, pune în mişcare
1.000 de conversaţii: ci cele 1.000 de conversaţii automatizate,
pre-programate fac ca o ştire, o informaţie să fie percepute ca
fiind relevante. „Vizibilitatea” poate fi relativ uşor manufac-
turată în actualul ecosistem digital prin apelul la meta-date şi
aplicaţii care rulează scripturi conversaţionale pre-programate,

automatizate. Iar vizibilitatea, „viralitatea”se transformă în
principalelecriterii de relevanţă, chiar de adevăr.
Eficienţa persuasiunii vine nu numai din această seg-
mentare de precizie şi din automatizarea/optimizarea con-
versaţiilor. Nu mesajele sunt particularizate până la nivel de
persoană (cum i-am auzit spunând pe unii comentatori).
Aceasta este una dintre neînţelegerile majore care s-au
propagate în legătură cu persuasiunea computaţională (de tip
Cambridge Analytica, Panaltyr, Facebook, Google), aceea că
mesajele ar fi „precise”, chiar unice. Aşa cum am arătat, me-
sajele sunt mult particularizate; dar ceea ce este într-adevăr
nou şi consubstanţial platformelor digitale este cuplarea dintre
aceste mesaje mult particularizate şi unicitatea newsfeed-
urilor. Aşadar, nu mesajele sunt unice, ci newsfeed-urile –
terenul pe care „pică”, ecosistemul în care circulă. Poate nu vă
va veni să credeţi, dar am întâlnit suficienţi oameni – pregătiţi,
conectaţi, destul de avizaţi – care nu conştientizează că fiecare
newsfeed este unic, că nici un newsfeed nu seamănă cu altul.
Despre Facebook şi alţi demoni

Pare că m-am îndepărtat de afirmaţia iniţială, aceeacă
programatorii de la Google au descoperit caracterul simplu şi
previzibil al naturii umane. Unde e simplitatea, pentru că,
până acum, lucrurile par destul de sofisticate, comportament
digital, engagement, amprentă digitală. Aici începem să ne
apropiem de Cambridge Analytica, de fapt, de toate compa-
niile care fac segmentare de precizie, persuasiune computa-
ţională (automatizată), sau engagement algoritmic. Ce au
descoperit în plus aceste companii este că, pentru a face toate
aceste lucruri – segmentare de precizie, persuasiune sau pro-
pagandă computaţională, Facebook strânge PREA multe date,
inutil de multe date. Atenţie, suntem în anul 2018, când aceste
lucruri ne „lovesc” sub formă de dezvăluiri, „breaking news”.

Dar iată ce spunea Michal Kosinki în 2013, în, articolul
publicat în calitate de cercetător al Centrului de Psihometrie al
Universităţii Cambridge (sursa).
În primul rând, se pot face predicţii precise cu privire la o
persoană nu pe baza comportamentului explicit, al decla-
raţiilor explicite (îmi place cutare produs, îmi place cutare
candidat), ci pe baza agregării unei cantităţi suficient de mari
de informaţii privind gusturile muzicale, posturile şi emisi-
unile TV urmărite, personalităţile publice agreate, locaţiile
preferate etc. (deducţii indirecte). În al doilea rând, ici nu este
necesar ca informaţiile să fie atât de multe sau atât de sofis-
ticate; din întreaga noastră amprentă digitală foarte sofisticată
(şi încă nu am spus nimic despre înregistrarea tuturor
momentelor de log-in şi log-out, de cross-device checking1, de
scorul personalizat de relevanţă), chiar şi numai like-urile pot
spune multe, multe despre noi; Kosinski arată, de exemplu, că
se poate stabili, cu o precizie de peste 60%, doar pe baza like-
urilor, dacă părinţii unui utilizator de Facebook au divorţat
sau nu până ca acesta să fi împlinit 21 de ani.
De aceea, cred că ar trebui să fim îngrijoraţi de cross-
device checking, de posibilitatea de a beneficia de un profil
precis chiar dacă nu eşti pe Facebook, de faptul că întregul
nostru comportament digital este documentat, „amprentat”,
de faptul că tehnologia permite agregarea lui practic infinită –
1 Cross-device checking (sau cross device tracking) reprezintă practica
de a colecta date ale utilizatorilor în funcţie de dispozitivul de pe care este

accesat un anume serviciu online, website, aplicaţie, platformă digitală
ş.a.m.d. Fără a intra în detalii tehnice, voi preciza că, în prezent, tehnologia
de urmărire şi stocare a amprentei noastre digitale ne poate identifica drept
unic utilizator, chiar dacă am accesat platforma în cauză de pe PC, laptop,
tabletă, smartphone, în loc să echivaleze fiecare dispozitiv cu un utilizator
nou. În acest fel, informaţiile despre comportamentul nostru digital sunt mai
corecte şi cuprinzătoare, putând fi folosite mai eficient în scopuri de
marketing.

în timp şi coroborat cu „amprenta” altor mii, zeci de mii,
milioane de utilizatori. Dar cred că ar putea să ne preocupe în
egală măsură faptul că,
În definitiv, Chris Wyler, cel care a adus subiectul

Cambridge Analytica în atenţia lumii întregi a spus-o mai bine
decât mine: „am construit modele care să exploateze ce ştiam
despre utilizatorii Facebook şi care să le ţintească demonii lor
interiori” (Olivia Solon & Emma Graham-Harrison, 2018).
Citeam, la un moment dat, un fragment insolit în care
George Călinescu), aşa cum nu-l ştiam, îşi „etala” şi el o scurtă
perioadă de criză existenţială: „mi-e silă de servilitatea stupidă
a tramvaiului care nu vrea să facă măcar o dată, cu mine, un
act de independenţă şi s-o ia pe altă stradă, spre alt oraş,
oriunde dincolo de liniile trase dinainte”. Această izbucnire
mi-a inspirat o metaforă despre Facebook – „un tramvai numit
Facebook”: cred că exact acest lucru face Facebook, cu „puţin”
ajutor dat de căutările Google şi istoricul călătoriilor noastre
online: trasează, „taie” liniile de tramvai ale ecosistemului
informaţional, conversaţional şi emoţional contemporan. Odată
liniile tăiate, pot interveni multe, multe diferenţe: direcţia,
viteza de înaintare, numărul şi calitatea partenerilor de drum,
preocupările lor din timpul călătoriei, curăţenia din tramvai,
zgomotul, atmosfera, nivelul conversaţiilor etc. Dar liniile
rămân linii şi, aşa cum spunea G. Călinescu, tramvaiul nu o va

lua niciodată pe altă stradă, spre alt oraş. Şi Doamne fereşte de
vreo deraiere! Dar să-l ascultăm, din nou, pe Zuckerberg: „poţi
să părăseşti Facebook-ul dacă doreşti”. Adică, în definitiv, te
poţi da jos din tramvai. Da, dar numai peste a da peste alte şi
alte linii, la fel de rigid trasate.
Permit cuplarea mesajului cu acele baze de date desprinse

parcă din Matrix, în care click-urile noastre agregate pot pre-
zice opţiunile şi preferinţele noastre, la fel cum frigiderul
nostru digital poate prezice nivelul colesterolului şi proba-
bilitatea unui infarct. Permit automatizarea, crearea de conturi
false/plauzibile, în spatele cărora se află algoritmi, aplicaţii
software sau scriitori de fake-uri. Dar, dincolo de toate acestea,
se bazează pe comoditatea noastră (comoditatea – marea des-
coperire a modernităţii, a societăţii şi a culturii de masă, cum
arătau reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt). Se bat pe atenţia
noastră – limitată. Se bat pe emoţiile noastre, a căror cantitate
„creşte neîncetat”.
Un scurt episod din istoria cărţii mi se pare relevant.
Îngrozit de proporţiile pe care începea să le aibă comerţul cu
cartea la doar câteva decenii de la inventarea tiparului,
filosoful german Leibniz vorbea despre „acea oribilă cantitate
de cărţi care creşte neîncetat)” şi avertiza asupra faptului că
explozia de cărţi nu produce decât confuzie şi un tip de

oboseală în faţa ştiinţei. Mă întreb ce ar spune un Leibniz
contemporan despre „acea oribilă cantitate de emoţii/ştiri
false/ştri plauzibile/ştiri verosimile” care creşte neîncetat.
Probabil ar avertiza că explozia platformelor digitale produce
un tip de oboseală în faţa oricărui text care ar depăşi spaţiul
alocat unui sms, a unui mesaj de pe Twitter sau a unui co-
mentariu sumar de pe Facebook.Toate acestea ar putea fi reunite

într-un singur cuvânt – ignoranţă. Descrierea pe care şi-o face
scriitorulde fake news-uri prezentat de The Guardian mi se
pare foarte inspirată: job-ul meu este să răspândesc şi să
amplific ignoranţa.
Revin la ce spunea, cu oarecare intuiţie, dar şi cu oarecare
exagerare, adolescenta despre comenzile online de pizza. Dar
oare chiar e vorba de exagerare? Să vă povestesc cum, în luna
iulie, îmi căutam apartamentul în care să locuiesc pe parcursul
stagiului de pregătire de la Harvard. O bună prietenă a mea
m-a ajutat cu căutările preliminare, mi-a trimis un e-mail
(gmail, desigur), cu link-uri pe care ea le considera utile. Am
deschis link-urile, le-am studiat fugitiv, am mai deschis între
timp pagina personală de Facebook; în newsfeed, mi-au
apărut prompt şi „targetat” sugestii de cazare în „Cambridge
area”. Iulie 2018, după audierile lui M. Zuckerberg, după
intrarea în insolvenţă a Cambridge Analytica, după scandalul
planetar, după intrarea în vigoare a Directivei Europene
privind Protecţia Datelor Personale.
În capitolul anterior, vă invitam să vă activaţi opţiunea
Facebook „download your data”. Acum vă invit să vă
familiarizaţi puţin şi cu opţiunea Google „take out tool”. Cât
despre istoricul navigării pe Internet, să sperăm că, dacă vrem,
putem deveni cu toţii „deletişti”, persoane care vor să-şi
recapete anonimitatea şi intimitaea în mediul digital.
Îndemnul #deleteyourfacebookaccount mi s-a părut fie
ipocrit, fie naiv. Despre ipocrizie – cu altă ocazie, poate în altă
carte. Naivitatea constă în credinţa că, prin ştergerea paginii
personale de Facebook, o putem lua de la capăt – un nou
început. Dar, aşa cum am arătat, Sfânta Treime a amprentării
digitale o reprezintă comportamentul digital pe platformele
digitale – like-uri pe Facebook, căutări pe Google şi istoricul site-
urilor accesate. Să presupunem că ne ştergem pagina personală
de Facebook (lăsăm la o parte faptul că informaţia tot va rămâne
în mediul digital, stocarea datelor de către Facebook fiind practic

nelimitată); ce facem, ne „dezinstalăm” Google? Chiar, cum se
dezinstalează Google? Nu mai facem căutări online? Nu mai
scriem e-mail-uri? Nu mai citim presa online?
În mod eronat, sau poate pentru a mai salva ce mai putea fi
salvat, scandalul Cambridge Analytica a fost încadrat ca un „furt
de date”, „o breşă de securitate”. Nici vorbă despre aşa ceva.
Ceea ce a scos la iveală acest scandal sunt trăsături ale platformei
Facebook, trăsături ale platformelor digitale în general; şi
trăsături ale noului ecosistem informaţional dominat de teh-
nologie, meta-date, algoritmi şi motoare de căutare. Revin la una
dintre ideile de bază ale cărţii. Atunci când vorbim despre fake
news, dezinformare în mediul digital, segmentare de precizie,
persuasiune computaţională, likeografie, nexus-ul problemei este
dat de platformizarea, algoritmizarea, digitalizarea ecosistemului
informaţional; de platformizarea, algoritmizarea, digitalizarea
vieţilor noastre.
Segmentarea de precizie a contribuit până şi la

prinderea lui Osama bin Laden
S-a vorbit foarte mult despre compania Cambridge
Analytica şi despre Facebook; adiacent, discuţiile au ajuns şi la
compania Palantir, fondată de Peter Thiel în 2004.

După cum arată Waldman, P., Chapman L., Robertson, J.
(2018), jurnalişti Bloomberg, nu este o companie implicată direct
în spionaj, ci joacă rolul de „creier al spionajului”: colectează,
analizează informaţii care provin din surse variate şi disparate:
documente financiare, rezervări de avion, lista apelurilor tele-
fonice, postări pe platformele digitale; analiştii săi, ajutaţi şi de
algoritmi şi de meta-date, caută conexiuni care le-ar putea scăpa
analiştilor de securitate. Se spune că un astfel de mod de
operare – analiza unor cantităţi imense de date – a fost aplicat
inclusiv pentru idenficarea locaţiei lui Osama bin Laden. Pentru
mai multe amănunte, aşteptăm filmul cu acest subiect.
Compania se regăseşte în contracte cu Departamentul
sănătăţii (aplicaţii pentru a detecta frauda din domeniul asigu-
rărilor medicale), cu Departamentul pentru securitatea internă
(aplicaţii pentru a scana profilul pasagerilor curselor aeriene şi
pentru a ţine evidenţa imigranţilor), sau în contracte cu sectorul
financiar (principalul client fiind colosul financiar JPMorgan).
Articolul Bloomberg relatează că, în martie 2018, un in-
giner de la Cambridge Analytica, a depus mărturie în Parla-
mentul Britanic şi a afirmat că un angajat al companiei Palantir
a ajutat compania CA să folosească datele a 87 de milioane de
utilizatori Facebook. Palantir s-a apărat şi a declarat că res-
pectivul angajat a lucrat pe cont propriu, în timpul liber.
Palantir lucrează şi cu poliţia din Los Angeles (LAPD),
căreia i-a pus la dispoziţie produsul Gotham pentru identi-
ficarea şi descurajarea persoanelor susceptibile de a comite o
infracţiune (ceea ce jurnaliştii de la Bloomberg numesc pre-
suspecţi). De exemplu, o persoană cu cazier este trasă pe
dreapta deoarece maşina pe care o conduce are un far ars;
2 ani mai târziu, aceeaşi maşină este identificată în apropierea
locului unde s-a comis o infracţiune. Produsul creat de
Palantir, Gotam, alertează poliţistul că maşina condusă acum
2 ani de persoana cu cazier x a fost identificată în apropierea
locului respectiv. Ce se întâmplă de aici încolo puteţi vedea în

serialul CSI LA. Gotam realizează o bază de date cu reţeaua
primară de supraveghere (amprente, cazier, mărturii ale
ofiţerilor de eliberare condiţionată), dar şi cu „reţeaua secun-
dară de supraveghere”: prieteni, familie, cunoştinţe, postări pe
reţelele sociale, plăţi cu cardul, informaţii despre plata taxei de
autostradă, fişe de internare, comenzi de pizza. CSI în toată
regula. Problema pe care o ridică articolul este că acest amplu şi
precis dosar digital este compilat şi accesat fără mandat de la un
judecător. Până acum, procesele deschise pornind de la această
problemă au fost pierdute pe considerentul că, pentru per-
cheziţionarea spaţiului digital se poate face fără mandat deorece
este un spaţiu public, accesul la informaţie fiind nerestricţionat
(spre deosebire de percheziţionarea unei locuinţe).
Mă gândesc să nu fie vreun fake news. Nu pare, Bloomberg
este o sursă de prestigiu. Pe liderul ISIS, Abu Bakr al-Baghdadi, de
ce nu îl identifică cineva tot cu tehnicile supravegherii de
precizie?
Gutenberg contra Zuckerberg.

Despre audierile lui M. Zuckerberg în
Congresul SUA şi în Parlamentul european
Audierea lui Mark Zuckerberg, fondatorul şi directorul
executiv al Facebook, de către 44 senatori americani în zilele
de 10 si 11 apriliea fost un eveniment unic (The Washington
Post, 2018). Audierea s-a concentrat, în mod evident, pe con-
troversa momentului – Facebook/Cambridge Analytica, dar
dezbaterile au atins puncte sensibile legate de invadarea spa-
ţiului spaţiului public şi privat de către tehnologie, de către
megacompaniile tehnologice.
În primul rând, permiteţi-mi câteva consideraţii legate de
atmosfera generală. 44 de senatori – aproape jumătate din
Senatul american – vs. CEO-ul uneia dintre cele mai puternice
companii americane. Multă retorică, de ambele părţi; mulţi

dintre senatori intimidaţi sau, să spunem, copleşiţi de faptul că îl
au în faţă chiar pe Mark Zuckerberg, sperând, în secret, la un
selfie cu fondatorul Facebook; selfie pe care să îl posteze – unde
altundeva decât tot pe Facebook. „Mark Zuckerberg” a devenit la
un moment dat „Mark” (lipsea apelativul „son”, pe care îl auzim
de atâtea ori în filmele americane). „Talentul” lui Zuckerberg a
fost explicit menţionat, dar hotărârea lui de a-i ajuta (!) pe
senatorii americani să rezolve „această problemă” – problema
Facebook – a fost pusă sub semnul întrebării. Cu câteva excepţii
(Sen. Tillis), stăpânirea aspectelor tehnice ale subiectului aflat în
discuţie – utilizarea big data pentru segmentarea şi targetarea de
precizie a utilizatorilor Facebook – a lipsit.
În al doilea rând, discursul fondatorului Facebook a fost
prudent, presărat cu multe promisiuni şi angajamente, bogat în
argumente tehnice, dar sărac în cele de natură conceptuală; şi –
lucrul care m-a impresionat cel mai profund, un discurs fără nici
o referinţă culturală sau istorică, fără nici cea mai timidă
introspecţie privind implicaţiile mai ample ale propriei invenţii.
Au apărut deja analize care relevă faptul că audierea şi
evenimentele care au precedat-o au scos la suprafaţă o
realitate dură: o clasă politică şi o reţea de mass media tra-
diţionale care nu au nici cea mai vagă idee despre ce se
întâmplă în noul ecosistem informaţional perturbat atât de
mult de tehnologie în general, de Facebook, în particular; un
verdict dur, dar care se aplică politicienilor pe care i-am putut
urmări în acţiune, dar şi fondatorului Facebook. Senatorii nu
pricepeau aspectele tehnice şi impactul de ansamblu al noilor
media. Nici Zuckerberg nu înţelegea acest impact, se mândrea
cu realizarea fără să-şi dea seama de consecinţele sale, de
posibilităţile de influenţare pe care le deschide.

Nu am putut să nu mă întreb ce ar fi răspuns Gutenberg
dacă vreun organism religios l-ar fi invitat să dea socoteală cu
privire la invenţia sa, la ramificaţiile acesteiaîn plan cultural,
social şi religios. Am selectat câteva dintre declaraţiile care mi
s-au părut relevantepentru dezbaterea privind rolul Facebook
în reconfigurarea spaţiului public şi privat, dar şi alarmante
cât priveşte capacitatea de înţelegere a schimbărilor tectonice
declanşate de tehnologie.
„Nimic nu este gratis în viaţă. Totul implică o tranzacţie”

Cum era de aşteptat, cele mai multe întrebări s-au concentrat
pe felul în care companii precum Cambridge Analytica şi
Facebook colectează, tranzacţionează şi exploatează datele per-
soanale ale utilizatorilor. S-au rostit cuvinte grele – „furt de date”,
„invadarea intimităţii” (Senatorul Nelson), „breşă” (Senatorii
Thune şi Tester). Cine este proprietarul acestor date? Utilizatorul,
utilizatorul, utilizatorul, răspunde Zuckerberg; el are controlul
„total” asupra acestora, el decide cu ce prieteni împarte infor-
maţiile şi fotografiile, la ce grupuri aderă, cui dă like-uri, când îşi
suspendă sau chiar închide definitiv contul etc; el decide, tot
potrivit lui Zuckerberg, dacă este de acord ca spoturile publicitare
să fie individualizate (adică dacă să fie micro-targetat sau nu).
Şi atunci, de ce ne mai aflăm noi aici?
Este adevărat că utilizatorul aderă la „termenii de utili-
zare” înainte de a primi accesul pe Facebook; dar avem de-a
face cu un „consimţământ tehnic” (Sen. Thune), iar posibili-
tăţile de utilizare a acestor date – de către Facebook, de către
dezvoltatorii de aplicaţii şi de către companii de tipul Cam-
bridge Analytica – sunt practic nelimitate. Argumentul con-
vingător în favoarea ideii că Facebook este deţinătorul datelor:
el câştigă de pe urma lor; aceasta este moneda de schimb a
Facebook, piatra de temelie a modelului său de business: „da-
tele se află în centrul modelului dumneavoastrră de business”
(Senatorul Lee). În schimbul accesului gratuit la o gamă variată

de servicii, utilizatorul îşi pune la dispoziţie datele personale
şi atenţia, iar aceste două mărfuri sunt tranzacţionate, „mo-
netizate” de către Facebook. De unde şi exclamaţia Senatorului
Hatch: „nimic nu e gratis în viaţă; totul implică o tranzacţie”.
De aceea, nici nu se poate vorbi despre neglijenţă, com-
portament cu care am avea de-a face în cazul breşelor de
securitate, ci vorbim despre „exploatarea fix a instrumentelor
pe care le-aţi creat pentru a manipula informaţiile utili-
zatorilor” (Senatorul Thune).
Ce este Facebook, domnule Zuckerberg?

Pare o întrebare naivă, dar o mare parte din dezbaterile
curente în jurul Facebook, în jurul platformelor digitale în
general, este generată de faptul că ele reprezintă un „obiect
neidentificat”; în sensul că prezintă trăsăturile unei companii
media, sau ale unei infrastructuri de utilitate publică (reţea
telecom, de exemplu), dar nu sunt nici una, nici alta. Sunt, cum
le place tuturor platformelor să se prezinte şi cum a declarat şi
Zuckerberg în timpul audierilor, „companii tech”. La între-
barea simplă a Senatorului Sullivan, „ce sunteţi, o companie
technologică sau cel mai mare publisher din lumea întreagă”,
răspunsul lui Zuckerberg a fost: „consider că suntem o companie
tehnologică deoarece principalul lucru pe care îl facem este să
construim tehnologii şi produse”. Pentru varietate, iată o altă
definiţie oferită, în mod repetat,de către Zuckerberg în timpul
audierilor: „suntem o platformă care găzduieşte toate ideile”.
Răspunsul la întrebarea „Ce este Facebook?” nu este una
pe care să o dezbatem la un seminar de altfel foarte captivant,
ci are ramificaţii în ceea ce priveşte reglementările sub inci-
denţa cărora pot fi încadrate acţiunile şi responsabilităţile sale.
Dacă s-ar defini ca publisher/editor, Facebook ar avea respon-
sabilitatea, ca orice publisher/editor, pentru conţinutul pe care
îl găzduieşte; dacă ar renunţa la statutul de „forum public
neutru” şi s-ar implica în filtrarea conţinutului găzduit, nu ar

mai fi protejat de prevederile „Communication Decency Act”1.
De aceea, Zuckerberg, bine instruit fiind, ocoleşte de fiecare dată
subiectul „responsabilităţii privind conţinutul”, fie că este vorba
despre fake news sau despre propaganda rusă şi apelează la
argumentul (nu foarte solid) că, în momentul în care a pus pe
picioare reţeaua Facebook în camera sa de cămin de la Harvard,
nu exista Inteligenţa Artificială care să identifice „în mod
proactiv” conţinutul fals sau propaganda externă.
Argumentul nu este solid pentru că, în mod evident,
faptul că nu exista Inteligenţa Artificială în 2004 nu înseamnă
că filtrarea conţinutului nu este posibilă. Dar, în momentul în
care filtrarea nu ar mai fi făcută de Inteligenţa Artificială (la
care Facebook a apelat pentru a identifica propaganda ISIS şi
Al-Qaida), ci ar fi făcută de oameni, Facebook nu ar mai putea
pretinde că este un „forum neutru”, „o platformă pentru toate
ideile”, pentru că ar face muncă de editare şi selecţie.
În plus, insistenţa pe soluţiile tehnologice („tools”), denotă
o înţelegere relativ superficială a schimbărilor pe care le suferă
ecosistemul informaţional invadat de tehnologie. Tool-urile IT
presupun o tratare omogenă a tuturor fenomenelor şi mani-
festărilor dezinformării digitale, fără a ţine cont de natural lor
particulară. Am afirmat că paleta bogată de fenomene pe care
le reunim sub termenul imprecis de „fake news” este consub-
stanţială apariţiei şi exploziei platformelor digitale, noilor
tehnologii de tipul algoritmi, motoare de căutare, meta-date.
Deci, avem de-a face cu o problemă preponderent tehnologică.
Dar acest lucru nu înseamnă că „soluţiile2” sunt tot the-
nologice, sau doar tehnologice (desigur, în afara soluţiei de a
nu mai avea Internet şi de a scoate computerele din priză, dar
nu individual vorbind, ci macro).
1 Communication Decency Act este o reglementare care oferă un tip de
„imunitate” furnizorilor de servicii de Internet; aceştia nu pot fi făcuţi răs-

punzători pentru conţinutul pe care îl găzduiesc, în condiţiile în care nu ei
au generat conţinutul, ci doar l-au preluat/găzduit.

O altă ramificaţie a acestei probleme existenţiale privind
„filtrarea conţinutului”, „controlul editorial”, unii vorbesc
chiar despre „cenzură” este adusă în discuţie de Senatorul
Cruz. Care sesizează un tip de discrepanţă între pretenţiile de
neutralitate ale Facebook şi filtrarea conţinutului conservator,
înlăturarea lui de pe platformă. Aspect reclamat şi de către
Preşedintele Trump în timpul campaniei electorale şi, cu
referire la Google, şi în timpul exercitării mandatului. Prin
exemplele date, senatorul Cruz îl pune într-o reală dificultate
pe Fondatorul Facebook, dar acest lucru rămâne doar „for the
record”. În plus, există un alt tip de discrepanţă, chiar ironie,
între pretenţia de neutralitate privind conţinutul şi pretenţia
de a veghea la „integritatea alegerilor” – în SUA şi în alte părţi.
Să ţinem o cronologie corectă a evenimentelor!

După cum ştim, audierea lui Zuckerberg a avut legătură
directă cu dezvăluirile în cascadă privind acţiunile Cambridge
Analytica. Există, desigur, şi ancheta procurorului Mueller şi
dezvăluirile privind inserarea fabricii de dezinformare
Internet Research Agency în ecosistemul informaţional
american. Speculez, dar, fără scandalul Cambridge Analytica,
fără pericolul pe care Facebook l-a simţit în ceea ce priveşte
asocierea reputaţiei sale cu o companie controversată, supusă
oprobiului public, este posibil ca Mark Zuckerberg să fi
continuat să îşi trimită avocaţii pentru a vorbi în numele său în
faţa congressmen-ilor americani şi a europarlamentarilor.

Iată ce declară Senatorul Grassley: „Datele au fost folosite
de decenii în publicitate şi în campania electorală. Campaniile
derulate de Preşedinţii Bush, Obama sau Trump – toate au
folosit volume din ce în ce mai mari de date pentru a micro-
targeta alegătorii şi a personaliza mesajele pe platformele
sociale, în special pe Facebook.
Echipa de campanie a lui Obama a dezvoltat o aplicaţie
care utilizează aceeaşi facilitate a Facebook pe care a utilizat-o
şi Cambridge Analytica pentru a strânge informaţii nu doar
despre utilizatorii aplicaţiei, ci şi despre alte miloane de
prieteni ai acestora”. În timp ce Senatorul Tillis (unul dintre
puţinii cu cunoştinţe tehnice privind data analytics) invocă o
serie de articole publicate, încă din 2012, de MIT Technology
Review tocmai pe această temă: exploatarea datelor utili-
zatorilor Facebook pentru micro-targetare şi persuasiune de
precizie: „aţi fost întrebat dacă nu aţi luat foc atunci când aţi
aflat ce a făcut Cambridge Analytica şi, pe bună dreptate, aţi
răspuns afirmativ; cred că ar fi trebuit să fiţi la fel de indignat
atunci când un fost director de campanie al lui Obama s-a
lăudat pe Twittter: «Cei de la Facebook au fost surprinşi când
au aflat că le-am extras datele, dar nu ne-au oprit în nici un fel
când au realizat ce facem »”. Senatorul cu cunoştinţe privind
big data îl îndeamnă pe Zuckerberg ca, atunci când va de-
clanşa propria cercetare privind Cambridge Analytica, să ţină
o cronologie corectă a evenimentelor.
Sunteţi atotputernic, domnule Zuckerberg?

Audierea lui Mark Zuckerberg în Senatul american este,
orice am spune, un eveniment spectaculos. Dincolo de conţi-
nutul declaraţiilor – care poate fi uneori chiar dezamăgitor,
evenimentul oferă o imagine sintetică a lumii digitale, acea
lume pe care Mark Zuckerberg şi cei 44 senatori americani
deopotrivă încearcă să o desluşească, să o „îmblânzească”, să o

reumanizeze sau să o reglementeze. Am putut urmări audierea
în timp real, am putut citi, aproape tot în timp real, transcrierea,
putem avea reacţii mai simple sau mai elaborate pe care le putem
circula în mass media tradiţionale, dar şi în mediul digital, putem
posta, reacţiona, comenta, trimite tweet-uri, avem acces instan-
taneu la reacţii similare ale altor analişti, independent de fus orar,
de arie geografică sau culturală, putem vedea ce a scris New
York Times, ce a transmis CNN, ce crede Niall Ferguson, ne
putem edifica – printr-o rapidă căutare pe Google – în legătură cu
lucruri despre care nu ştiam foarte multe până acum (cum ar fi,
de exemplu, Communication Decency Act, vezi mai sus), ne
ajustăm imediat în funcţie de feedback-ul primit – sunt tot atâtea
comportamente simple, cu care ne-am obişnuit până peste mă-
sură în această lume digitală, dominată de tehnologii şi
instrumente cu două tăişuri.
Întrebările sunt parcă preluate dintr-un film (sigur va
apărea unul în curând): imaginaţi-vă un close-up pe senatorul
Sullivan, care simte că se ia la trântă cu un Leviathan, în
numele cetăţenilor pe care îi reprezintă:
Răspunsul a fost unul decent: „atunci când oamenii fac

referire la răspândirea Facebook, au în vedere cele 2 miliarde
de utilizatori”.
Senatorul Sullivan a pus problema în termeni mai
„aprinşi”, dar problema structurală avută în vedere în cadrul
audierii este poziţia de monopol a Facebook, faptul că nu
există alternativă la Facebook, aspect relevat, cu un dramatism

mai redus, de către Senatorul Graham: acesta invocă faptul că,
dacă nu este mulţumit de maşina Ford, îşi poate lua oricând un
Chevy; schimbare care, în cazul Facebook, este imposibilă: nu
există alternativă completă/integrată la ce oferă Facebook, iar
răspunsul fondatorului – faptul că părţi din Facebook se
suprapun peste ce oferă Twitter, de exemplu, şi că un american
mediu foloseşte opt aplicaţii diferite pentru a menţine legătura cu
prietenii – nu este convingător. Interacţiunea dintre Graham şi
Zuckerberg este savuroasă: „Nu credeţi că aveţi o poziţie de
monopol?; „Cu siguranţă mie nu mi se pare aşa”.
Şi ce facem, Mark, dacă altora li se pare aşa?
Ajută-ne să te reglementăm, Mark!

Acesta a reprezintat, de fapt, obiectul audierii: „ce
reglementări pot fi imaginate pentru a îmblânzi fenomenul
Facebook?”. Previzibil, Mark Zuckerberg este în favoarea
reglementărilor minimale – este ideologia care stă la baza
Facebook, pe care Facebook o susţine şi o promovează; stat
minimal, preeminenţa sectorului privat, intervenţii minime.
Întrebat în mod explicit dacă este de acord cu ideea de regle-
mentare, Zuckerberg este nevoit să facă unele concesii, afirmă
că sunt câteva situaţii în care consideră că reglementarea este
bună, dar că este mai degrabă în favoarea unor principii.
Poziţiile senatorilor sunt mult mai interesant de urmărit:
„status quo-ul nu mai poate fi menţinut” (Thune), „date fiind
cele întâmplate, de ce v-am permite să vă autoreglementaţi?”
(Graham)? „rezerva mea faţă de depoziţia dumneavoastră de
astăzi e legată de faptul că nu văd cum vă puteţi schimba
modelul de business dacă nu există câteva reguli clare de
circulaţie”, sau „modelul dumneavoastră de business este să
monetizaţi informaţiile despre utilizatori pentru a maximiza
profitul în detrimentul preocupărilor pentru protejarea carac-
terului privat al acestor informaţii” şi, „în absenţa unor reguli
şi cerinţe precise, puse în aplicare de o agenţie externă, nu văd

cum promisiunile dumneavoastră vagi vor duce la acţiuni
concrete” (Blumenthal).
Intervenţia senatorului Kennedy a stârnit râsete: „nu
vreau să votez în favoarea reglementării Facebook, dar, pentru
numele lui Dumnezeu, dacă trebuie, o voi face”, sau „puteţi să
mergeţi acasă, să cheltuiţi 10 milioane de dolari pe lobbişti
care luptă împotriva noastră sau ne puteţi ajuta să rezolvăm
această problemă”. Senatorul ratează ţinta cu cel puţin 1,5
milioane: suma cheltuită de Facebook în 2017 pentru lobby la
Casa Albă a fost una record, de 11,6 milioane de dolari (Natalia
Bach, 2018). Candoarea unora dintre senatori poate fi intepretată
în fel şi chip, dar există un sâmbure de adevăr în recunoaşterea –
aproape unanimă – a faptului că există dificultăţi reale de
reglementare, create de situaţiile discutate până acum: unicitatea
şi răspândirea Facebook, succesul său fenomenal, cu caracter
perturbator, caracterul său ambivalent – companie tech sau
companie media/editor de conţinut, atingerea cu subiecte
sensibile, precum libertatea de exprimare, cenzura. Dar, chiar şi
fiind cel puţin parţial de acord cu aceste dificultăţi reale,
rugămintea „să ne trimiteţi câteva propuneri de reglementare”
stârneşte reacţii dintre cele mai diverse – de la amuzament până
la indignare.
Audierea a fost despre Facebook, în urma controversei
Cambridge Analytica, dar adevărata preocupare – împărtăşită şi
de unii dintre senatori – este legată de giganţii tehnologici cu
sediul în Silicon Valley, despoţii globali, cum i-am numit. Această
încadrare mai amplă a subiectului este făcută chiar din discursul
de deschidere al senatorului Grassley: „Google, Twitter, Apple şi
Amazon colectează şi ei cantităţi semnificative de date; iar
portofoliul în continuă expansiune de produse şi servicii oferite
de aceste companii creează oportunităţi infinite de colectare a
unor cantităţi din ce în ce mai mari de informaţii despre şi de la
clienţi”. Senatorul Cantwell se întreabă: „domnul acesta este mai
viclean decât o vulpoi bătrân sau se încadrează unui trend major

specific epocii informaţionale, acela de a colecta date şi informaţii
în scopuri politice?”.
Se fac comparaţii cu Wall Street, cu legislaţia Dodd-Frank,
prin care, după criza financiară globală, s-a încercat spargerea
în unităţi mai mici a„băncilor prea mari pentru a fi lăsate să
falimenteze”. Faptul că la acest nivel oficial s-a „omologat”
comparaţia între Silicon Valley şi Wall Street, comparaţie pe
care am analizat-o şi eu într-unul dintre capitolele cărţii. M-am
bucurat totuşi că senatorul Graham nu a pus o întrebare de
genul: „are you too big to fail?”

De veghe în lanul cu alegeri
„Sunt puţin dezamăgit de audierea de azi”, declara glumeţul
senator Kennedy. Nu am trăit neapărat un sentiment de deza-
măgire, deşi, aşa cum am spus în prima parte a acestei analize,
m-a impresionat faptul că discursul lui Mark Zuckerberg este
destul de modest, cu un limbaj perfect corporatist, presărat cu
referiri la abordări active, proactive, şi reactive, „tools, tools,
tools” (pare cuvântul preferat), bazat pe invocarea mult prea
frecventă a începutului eroic „în camera de cămin de la
Harvard”, fără nici o contextualizare culturală sau istorică, fără
nici o trimitere la episoade similare din istoria mijloacelor de
comunicare în masă, la încleştarea pentru supremaţie dintre
presa scrisă şi radio, dintre radio şi televiziune.
Dar un sentiment de dezamăgire, poate chiar de uşoară
uluire, l-am trăit atunci când fondatorul Facebook a fost
întrebat cum are de gând să onoreze promisiunea că va veghea
la integritatea alegerilor din SUA şi din alte ţări. Nu am
desluşit foarte bine soluţiile – inteligenţă artificială care să dea
jos „în mod proactiv” conţinutul fals sau cel instigator la ură,
la violenţă, 20.000 de noi angajaţi care să se ocupe de probleme
de securitate şi de revizuirea conţinutului (deci Facebook face
„content review”, nu este neutru din punctul de vedere al
conţinutului şi nu este tocmai „o platformă pentru toate
ideile”), semnalizarea conţinutului problematic de către
utilizatori (tot utilizatorul?). Am reţinut că, în alte state, va
lucra cu „societatea civilă”, aceasta „ne poate ajuta să
identificăm acele figuri care răspândesc ura; putem lucra cu
societatea civilă pentru a ne asigura că astfel de figuri nu îşi
găsesc un loc pe platforma noastră”.

Audierile din Parlamentul European din 22 mai 2018 nu
au diferit foarte mult. Discursul lui M. Zuckerberg a fost la fel
de „corporatist”, de centrat pe ideea de „tool, tools, tools”.
Singurele intervenţii care au ieşit în evidenţă i-au aparţinut lui
Guy Verhofstadt, şeful Grupului ALDE din Parlamentul Euro-
pean. „Cum vreţi să îşi aducă aminte lumea de dumnea-
voastră: ca unul dintre cei trei giganţi ai Internetului, alături
de Steve Jobs şi Bill Gates, care au adus ceva valoros socie-
tăţilor noastre, sau ca geniul care a creat acest monstru digital
devastator pentru democraţiile şi societăţile noastre?”. Între-
barea era, evident, retorică. Altă întrebare. Tot Guy
Verhofstadt pare să dea un răspuns, chiar dacă întrebările erau
în registru retoric: „Bine aţi venit în minunata lume nouă în
care zeci de mii de oameni ne urmăresc, hotărăsc care ştiri
sunt contrafăcute şi care nu, când avem de-a face cu un limbaj
instigator la ură şi când nu”.
Am vorbit despre „Big Five”, despre superstarurile tehno-
logice şi le-am tratat, cu îndreptăţire, după părerea mea, „la
pachet”, evidenţiind mai ales factorii stucturali care le unesc şi
care le explică succesul exponenţial. Dar există şi diferenţe
notabile, atât între persoanele care reprezintă imaginea publică
a acestor companii, cât şi între produsele şi serviciile oferite,
între filosofiile de management şi între nivelurile de înţelegere
a lumii. Un singur exemplu. În cadrul unui interviu acordat
MSNBC în aprilie 2018, Tim Cook, Preşedintele/directorul

executiv Apple, a fost întrebat cum ar proceda dacă s-ar afla în
locul lui Mark Zuckerberg. Tim Cook a răspuns abrupt: „Nu
m-aş putea afla într-o atare situaţie” (Ramos, 2018).
Aventuri de o noapte vs. căsătorii durabile

Să revenim la „talentatul domn Zuckerberg”. Niall Ferguson
promovează intens teza potrivit căreia impactul Facebook asupra
sferei publice, a conversaţiilor politice şi electorale, a opiniilor şi
atitudinilor, poate fi pus pe picior de egalitate cu schimbările
produse de apariţia tiparului. „Tiparul – mirifica invenţie”. În
cazul în care suntem alarmaţi de cum arată lumea în acest
moment, N. Ferguson are darul de a ne „linişti”: după apariţia
tiparului, în Europa au urmat aproape 200 de ani de război civil.
Pentru a înţelege mai bine teza lui Ferguson, îi rog pe
cititori să facem împreună o scurtă incursiune în argumentaţia
istoricului britanic. Din ipostaza de istoric, Niall Ferguson
analizează, în lucrarea The Square and the Tower: Networks and
Power, from the Freemasons to Facebook, devenirea societăţilor
umane prin prisma a două forme de interacţiune: reţelele
(structuri pe orizontală, descentralizate) şi ierarhiile (structuri
pe verticală, centralizate). Întreaga istorie nu ar fi decât o
perpetuă luptă pentru supremaţie între cele două tipuri de
organizare. Reţelele sociale (în general vorbind, nu doar
reţeţele sociale online) sunt rezultatul naturii cooperante şi
gregare a omului; se pot cristaliza natural sau sub impulsul
unui leadership minimal; pot fi mai mari sau mai mici; oculte
sau mainstream; spontane sau structurate. Iar tehnologia, de la
inventarea scrisului şi până în prezent, nu a făcut decât să
mijlocească nevoia intrinsecă a fiinţei umane de a fi conectată.
În schimb, în cadrul ierarhiilor, puterea este formalizată,
centralizată, structurată. Ele respectă celebra reprezentare
piramidală, cu un vârf căruia i se subordonează toate celelalte
puncte nodale. Chiar dacă poate părea contra-intuitiv,

ierarhiile au precedat reţelele în istoria umanităţii. De
exemplu, tribul avea nevoie de un conducător şi de o ordine
bine stabilită pentru a putea funcţiona; înainte de asta,
hominizii primitivi respectau şi ei o ierarhie determinată de
diferenţele de ordin fizic, dar şi intelectual, dintre indivizi.
Existenţa ierarhiilor asigură sustenabilitatea economică şi
o organizare politică aproximativ stabilă. În zorii umanităţii,
legitimarea puterii era inclusiv de sorginte divină şi se baza pe
o componentă militară solidă. Reţelele sociale coexistente erau
astfel subordonate ierarhiei, puterii oficiale. De-a lungul
istoriei, ierarhiile au luat diverse chipuri, de la consiliul
bătrânilor în comuna primitivă, până la sistemul imperial,
centrat pe figura Cezarului, regelui, împăratului. În prezent,
statul administrativ este cel mai la îndemână exemplu de
ierarhie, însă nu trebuie pierdute din vedere nici corporaţiile şi
orice alte forme centralizate de organizare.
Trebuie menţionat că ierarhiile verticale şi reţelele ori-
zonatale au coexistat întotdeauna. Confruntările dintre ierarhii
degenerează în război (militar, comercial ş.a.m.d.). Confruntările
dintre reţele pot fi amiabile (în sensul fuzionării) sau agresive.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, clash-ul dintre reţele
reprezintă un mecanism eficient de generare a punctelor de
vedere alternative, de răspândire ideilor inovatoare, şi, tocmai de
aceea, au un potential perturbator pentru ierarhiile consacrate. În
mod ironic, potenţialul reţelelor de a răsturna ierarhiile este
folosit deliberat chiar de către ierarhii rivale.
În opinia lui Niall Ferguson (de altfel susţinută direct sau
indirect de viziunea mai multor altor autori) două au fost
momentele în istorie în care reţelele au reuşit să răstoarne
monopolul puterii oficiale şi să deţină, măcar pentru un timp,
supremaţia. Primul a fost marcat de apariţia tiparului şi a durat
până în secolul al XIX-lea. A doua a debutat undeva în anii 1970,
reprezentând un cumul de fenomene şi de procese: globalizarea
relaţiilor comerciale, emergenţa unor reţele globale mai presus de

ierarhiile statale, dezintegrarea ierahiei pe care o reprezenta
Uniunea Sovietică şi descătuşarea, odată cu apariţia Internetului,
a unor posibilităţi tehnologice nemaiîntâlnite.
Să le discutăm pe rând. În secolul al XVI-lea, răsturnarea
ierahiei a fost posibilă în baza asaltului a două reţele revolu-
ţionare (revoluţia fiind apanajul exclusiv al reţelelor). Prima
„revoluţie” a fost produsă de marile descoperiri geografice: navi-
gatorii au luat cu asalt structura tradiţională a puterii în teritoriile
americane, africane şi asiatice nou descoperite. Mai spectaculoasă
a fost schimbarea de „acasă”, de pe Bătrânul Continent. În
Europa, „virusul religios al Protestantismului”, diseminat cu o
eficienţă fără precedent de noua invenţie a lui Gutenberg, a
erodat dominaţia ecleziastică, dând naştere unei perioade de
aproape două secole de războaie religioase.
În timpul lui Luther, dar şi în timpul revoluţiilor care au
urmat, cuvântul tipărit a jucat rolul decisiv în crearea şi cris-
talizarea structurilor de tip reţea: ”În cărţi, broşuri, ziare, dar şi
în nenumărate scrisori scrise de mână, s-au exprimat liber
argumentele necesare pentru cristalizarea schimbărilor politice
radicale […] În ochii literaţilor, condeiul era mai puternic
decât sabia, iar scriitorul – fie el poet, dramaturg, romancier –
a devenit un erou al epocii sale, sprijinit de neînfricatul
publicist” (Ferguson, 2018).
Mult mai aproape de realitatea zilelor noastre, noile
tehnologii de comunicare, în special Internetul, a favorizat cea
de a doua dominaţie a reţelelor. ”Bine-bine, dar de ce Inter-
netul şi nu televiziunea? De ce nu radioul? De ce nu telefonul,
telegraful?”, ar putea întreba un cititor familiarizat cu istoria
mass media. Referindu-se la apogeul ierarhiilor, la mijlocul
secolului al XX-lea, Ferguson notează că mijloacele de comu-
nicare ale momentului nu numai că împiedicau, dar chiar
favorizau sistemul centralizat şi controlul puterii oficiale.
Telefonul şi radioul întreţineau noile reţele sociale, dar erau
uşor de ascultat, controlat, iar accesul actorilor indezirabili

putea fi limitat uşor. Telefonul favoriza dialogul unu-la-unu,
de multe ori grăbit şi centrat pe micile realităţi domestice,
impactul de tip „revoluţionar” ori conspirativ fiind limitat.
Radioul şi, mai apoi, televiziunea transmiteau un flux limitat şi
lesne controlabil de informaţie. Mai mult decât atât, această
informaţie nu putea avea un conţinut subversiv de care
puterea centrală să nu aibă habar.
În schimb, complexitatea crescută adusă de începuturile
globalizării, în anii 1970, a dus la proliferarea reţelelor. Sub
imperiul modelului neoliberal, relaxarea treptată a controlului
statului a făcut posibilă, în SUA, revoluţia tehnologică ce a
schimbat faţa lumii pentru totdeauna. „Internetul nu a fost
plănuit, ci a crescut organic”, comentează Ferguson, şi a dus la
creşterea exponenţială a reţelelor în detrimentul (sau în ciuda)
ierarhiilor. Din nefericire, există o faţă întunecată a schimbării.
Unele reţele au degenerat în ierarhii sângeroase (exemplul
regimurilor totalitare din secolul XX). Altele se bazează pe
clandestinitatea şi flexibilitatea furnizate de world wide web şi
paltformele digitale pentru a putea exista şi funcţiona (cum ar
fi grupările teroriste).
De cele mai multe ori, însă, noua eră a reţelelor zdruncină
ierarhiile, pe baza regulilor de organizare politică impuse
chiar de aceaste ierarhii. O astfel de regulă este votul
democratic. Astfel ajungem după o paranteză cam lungă în
istorie, la momentele politice cheie care au revenit în mod
frecvent în paginile acestei cărţi: Brexitul şi victoria lui Donald
Trump. Cele două evenimente s-au putut produce doar favo-
rizate de un context social exploziv, caracterizat de epuizarea
valenţelor pozitive ale globalizării şi de creşterea inegalităţii
sociale, dar şi de creşterea influenţei reţelelor cu ajutorul
nepreţuit al platformelor sociale şi al noilor tehnologii digitale.
Pe scurt, „reţeaua informală a lui Trump, bazată pe auto-orga-
nizare şi marketing viral, a bătut campania riguros ierarhizată,
dar hiper-complicată a lui Clinton” (Ferguson, 2018). Rămâne

să medităm în continuare dacă, fără cultivarea atentă a
reţelelor sociale prin intermediul platformelor online, Brexitul
sau alegerea lui Donald Trump ca Preşedinte al SUA ar mai fi
avut loc.
Ce ne aşteaptă în această ”minunată” lume nouă? Noile
tehnologii au conferit o putere din ce în ce mai mare reţelelor
comparativ cu ierarhiile tradiţionale, însă „amplitudinea
schimbării va fi determinată de structura, caracteristicile şi
interacţiunile dintre aceste reţele”. Vom asista pe viitor la
desfiinţarea ierarhiilor, la o lume în care ordinea mondială va
fi dominată exclusiv de reţele? În lumina lecţiilor istoriei, o
asemenea evoluţie este puţin probabilă, reţelele şi ierarhiile
vor continua să existe, luptându-se pentru întâietate.
În 1440, Gutenberg descoperea tiparul. În zilele noastre,
Mark Zuckerberg a descoperit importanţa tiparelor emo-
ţionale, a tiparelor de atenţie şi de comportament. A des-
coperit cum să automatizeze emoţiile şi conversaţiile noastre.
Nu este o descoperire oarecare. Dar apelez la o superbă
descriere a cărţii, aparţinând istoricului de artă francez Michel
Melot: cartea este o mobilă minunată pentru aranjarea ideilor
şi viselor”. Credeţi că cineva ar putea spune, cu toată în-
crederea, cu toată responsabilitatea, „Facebook este o mobilă
minunată pentru aranjarea ideilor şi viselor”? Mobilă, da! Am
explicat pe larg legătura dintre succesul fenomenal al
companiilor care acţionează pe bază de algoritmi, meta-date,
motoare de căutare şi faptul că că pun la dispoziţie arhitectura,
infrastructura pe care sunt apoi obligate să acţioneze toate
celelalte companii. Infrastactură, arhitectură, platformă,
mobilă – da, Dar „minunată”, „idei”, „vise”?
Ce dăm noi la schimb pentru a primi acestă mobilă
(minunate sau nu) în care ne aranjăm ideile, visele, amintirile,
realizările, dar şi ura, frustrarea, indignarea, emoţiile extreme?
Aparent, nimic; totul este „pe gratis”. Nu trebuie decât să
facem click, să reacţionăm (dar în propoziţii scurte, fără

paragrafe, preferabil cu hashtag-uri şi cu celebrele reacţii non-
verbale like, haha, love, wow, sad, angry), să postăm, să
distribuim, să ne mărim cercul de prieteni virtuali, dar fără
prea multă implicare, fără prea mult discernământ, fără prea
multe cuvinte. Exemplele din domeniul relaţiilor sentimentale
sunt întotdeauna cele mai lămuritoare: „o reţea socială care
pune preţ doar pe click-uri, nu şi pe abonamente, este ca un
serviciu matrimonial care încurajează doar aventurile de o
noapte, şi nu căsătoriile” (Thompson, Vogelstein, 2018).
Motto-ul acestui capitol este o parafrază după afirmaţia
pătrunzătoare cu care Raymond Williams îşi deschidea cartea de
căpătâi despre televiziune: „televiziunea a schimbat to-
tul”.„Televiziunea” a schimbat totul; dar computerele, Internetul,
algoritmii, meta-datele, motoarele de căutare (simbolizate de
Google) şi platformele digitale (simbolizate de Facebook) au
schimbat, încă o dată, totul (Williams, 2003).
În loc de concluzii. Una dintre puţinele declaraţii cu carac-
ter memorabil făcute de Mark Zuckerberg în cadrul acestei
audieri memorabile este următoarea: „este o cursă a
înarmării”. Este şi afirmaţia care a inspirat titlul cărţii. Diverşii
actori – cu interese politice, geopolitice, economice, comerciale,
actori statali sau non-statali – sunt prinşi într-un război hibrid,
în care bătălia se dă pe terenul informaţiilor şi datelor noastre
personale; al atenţiei noastre; al emoţiilor noastre.
Bibliografie
1. Bach, N. (2018), Google Outspent Every Other
Company on Washington Lobbying Last Year,
Fortune, 24 Ianuarie, http://fortune.com/2018/-

01/24/google-facebook-amazon-apple-lobbying-
efforts/
2. Bach, N. (2018), Google Outspent Every Other
Company on Washington Lobbying Last Year,
Fortune, 24 Ianuarie, http://fortune.com/2018/-
01/24/google-facebook-amazon-apple-lobbying-
efforts/
3. Bump, P. (2018). Everything you need to know about
the Cambridge Analytica-Facebook debacle.
Washington Post. https://www.washington-
post.com/news/politics/wp/2018/03/19/everything-
you-need-to-know-about-the-cambridge-analytica-
facebook-debacle/
4. Ferguson, N. (2018),The Square and the Tower:
Networks and Power, from the Freemasons to
Facebook. Penguin Press
5. Floridi, L. (2014), The Onlife Manifesto: Being Human
in a Hyperconnected Era, London: SpringerOpen
Tomorrow. A Brief History of Tomorrow. Vintage:
London
7. Kosinki, M. ( 2013), „Digital records could expose
intimate details and personality traits of millions”,
cam.ac.uk,11 Mar., https://www.cam.ac.uk/-
research/news/digital-records-could-expose-intimate-
details-and-personality-traits-of-millions
8. Lazarsfeld, P. (2004/1968)Mecanismul votului,
9. Politico (2018), Mark Zuckerberg hearing: As it
happened, 22 Mai, https://www.politico.eu/-
article/mark-zuckerberg-european-parliament-
hearing-live-blog/
10. Ramos, D. R. (2018), Apple CEO Tim Cook Blasts
Facebook’s Privacy Breach: „I Wouldn’t Be In This

Situation”, Deadlinne, 28 Martie, https://dead-
line.com/2018/03/apple-ceo-tim-cook-facebook-data-
mark-zuckerberg-msnbc-revolution-1202355015/
11. Richter, F. (2018), „Americans and Facebook - It's
Complicated”, Statista, Sep 6, 2018, https://www.sta-
tista.com/chart/15365/measures-taken-by-facebook-
users-in-the-us/
12. Solon O., Graham-Harrison, E. (2018), The six weeks
that brought Cambridge Analytica down, The
Guardian, 3 Mai, https://www.theguardian.com/uk-
news/2018/may/03/cambridge-analytica-closing-
what-happened-trump-brexit
13. The Washington Post (2018), Transcript of Mark
Zuckerberg’s Senate hearing, 10 April,
https://www.washingtonpost.com/news/the-
switch/wp/2018/04/10/transcript-of-mark-
zuckerbergs-senate-hearing/?noredirect=on&-
utm_term=.bec7e63fe094
14. Thompson, N., Vogelstein, F. (2018), „Inside The Two
Years That Shook Facebook – And The World,
wired.com, 2 Dec., https://www.wired.com/-
story/inside-facebook-mark-zuckerberg-2-years-of-
hell/?mbid=nl_daily_welcome
15. Tufekci, Z. (2014). Engineering the public: Big data,
surveillance and computational politics. First Monday,
19(7)
16. Waldman, P., Chapman L., Robertson, J. (2018). „Peter
Thiel’s data-mining company is using War on Terror
tools to track American citizens”. Bloomberg, April 19,
https://www.bloomberg.com/features/2018-palantir-
peter-thiel/?terminal=true
17. Waldman, P., Chapman, L., Robertson, J., (2018),
„Palantir Knows Everything About You”, Bloomberg,

19 April, https://www.bloomberg.com/-
features/2018-palantir-peter-thiel/
18. Williams, R. (2003/1974), Television: Technology and
Cultural Form, Routledge

Capitolul 6
SUFRAGERIA DIGITALĂ
Motto:
„Ideea că ştirile false de pe Facebook
au influenţat alegerile este nebunească”
(M. Zuckenberg,
imediat după anunţarea rezultatului alegerilor)
Motto:
„Ar fi o greşeală să tragem concluzia că rezultatul
alegerilor a fost hotărât de ruşi.
Spoturile ruseşti plasate în mediul digital au fost
ca nişte picături în oceanul de conţinut de pe Facebook.
Concluzia corectă este că rezultatul
alegerilor a fost hotărât de Facebook”
(Niall Ferguson, noiembrie 2017)
Motto:
„În opinia Departamentului de Justiţie al SUA,
se pare că este vorba despre 13 oameni.
13 oameni acuzaţi de interferenţă în alegerile americane.
13 împotriva unor agenţii speciale cu bugete de
câteva miliarde de dolari? Singuri împotriva
serviciilor de intelligence, de contraspionaj şi
împotriva ultimelor tehnologii?
Absurd? – Da”
(Maria Zakharova, purtătoarea de cuvânt a
Ministerului Rus de Externe,
într-o postare pe… Facebook)

Poporul american vs. „fabrica de dezinformare”
din St. Petersburg
N
u m-am putut hotărî între cele trei variante
de motto pentru acest capitol. Toate trei sunt expresive, chiar
spectaculoase şi dovedesc, în primul rând, faptul că despre
acest subiect se poate vorbi dintr-o mie şi una de perspective.
Cine are dreptate? Care e relaţia cauză – efect? Cum s-a ajuns
aici? Cine e responsabil?
Cum a început totul? Pe 16 februarie 2018, în spaţiul
public american a apărut un document aşteptat practic de
toată planeta. Este vorba despre rechizitoriul realizat de
procurorul american cu însărcinări speciale Robert Mueller,
rechizitoriu care probează implicarea Rusiei în procesele
electorale şi politice din SUA. Pe baza rechizitoriului, au fost
puse sub acuzare compania rusească „Internet Research
Agency” (IRA), cu sediul la St. Petersburg, alte două companii
ruseşti, precum şi 13 persoane de naţionalitate rusă afiliate
IRA1. Potrivit procurorului general adjunct al administraţiei
Trump, Rod Rosenstein, cel care a dat detalii despre
respectivul rechizitoriu în timpul unei conferinţe de presă,
„persoanele fizice şi juridice puse sub acuzare au avut intenţia
de a dezbina societatea americană şi de a submina încrederea
publică în democraţi.
Probabil că va curge multă cerneală, inclusiv digitală, pe
marginea acestui subiect şi a acestui document. Investigaţia se
află de abia la început, deci este posibil ca, periodic, să apară
noi şi noi dezvăluiri… Aşa încât, îmi iau precauţia necesară şi
precizez că reflecţiile mele din acest capitol reprezintă un
modest punct de plecare, o încercare de a sistematiza câteva
interpretări care, pe baza informaţiilor de până acum, pot fi
măcar parţial argumentate. Întrebările desprinse din lectura
1 Notă de subsol Alina Bârgăoanu.

Raportului de care am amintit sunt: „în ce constă importanţa
documentului?”, „ce arsenal de tehnici şi instrumente a fost
pus la lucru în campania de dezinformare digitală”. Men-
ţionez că sunt şi întrebări care implică răspunsuri cu o valoare
interpretativă mai amplă: „de ce campania de dezinformare a
prins?” şi „ce se va întâmpla de acum încolo?”. În sfârşit, un
ultim set de întrebări – cele mai grele dintre toate – „unde au
fost experimentate/pilotate/rafinate aceste metode?”, „unde
sunt ele perfecţionate în continuare?”, „ce înţelegem noi din
toate acestea?” pretind şi ele o dezlegare, mai degrabă una cu
accente retorice; în orice caz, cititorul este invitat să formuleze
propriul răspuns.
Aşadar, în ce constă importanţa documentului la care ne
referim? Rechizitoriul este formulat la adresa companiei
ruseşti Internet Research Agency – o „veritabilă fabrică de
dezinformare” –, a încă două companii şi a unui număr de 13
cetăţeni ruşi. Obiectul acuzaţiilor îl constituie demersul de
implicare în viaţa politică americană, utilizând, cu precădere,
instrumentele puse la dispoziţie de platformele sociale. Cam-
pania a fost declanşată în mai 2014, ceea ce constituie un
argument în favoarea ideii că nu a urmărit un candidat anume;
să ne amintim că, în mai 2014, candidaţii nu erau, official,
cunoscuţi; argument îmbrăţişat, de altfel, de Preşedintele Donald
Trump imediat ce documentul a fost dat publicităţii.
Momentul declanşării campaniei de dezinformare denotă –
ne place, sau nu – profesionalism, cunoaşterea unor axiome ale
comunicării, cum ar fi: perioada de pre-campanie este mult
mai importantă decât campania propriu-zisă, oamenii intră în
campanie hotărâţi, scopul campaniei fiind acela de a le
întreţine sau de a le consolida hotărârea luată deja (vezi P.
Lazarsfeld); mişcările bruşte de opinie sunt mai degrabă
excepţia, şi nu regula. Comunicatorii ruşi, acuzaţi în mod
oficial de un procuror american, par să fi înţeles din plin aceste

axiome, motiv pentru care au început acţiunea de influenţare
cu mult timp înainte.
Documentul mi se pare extrem de important din multe
considerente.
În primul rând, este prima dată când se formulează o

astfel de acuzaţie gravă având în prim-plan platformele
digitale; este prima oară când se aduc dovezi „hard” în
favoarea ideii că acestea pot fi puse la lucru într-o
impresionantă operaţiune de dezinformare, propagandă şi
manipulare. E o diferenţă uriaşă între a face speculaţii pe
această temă, a „mirosi” o anumită prezenţă străină, a iden-
tifica un tip de amprentă, a judeca prin analogii sau prin
consecinţe, a scrie editoriale pe o temă atât de explozivă şi a

pune toate aceste lucruri într-un rechizitoriu asumat de
sistemul judiciar american.
Documentul subliniază o idee cardinală:
Fără îndoială că mass media tradiţionale intră – voit sau

nu – în jocul de amplificare a dezinformării, dar la originea
fenomenelor ample de „dezordini informaţionale”, între care
figurează şi dezinformarea, se află mediul digital şi plat-
formele digitale.
În al treilea rând, documentul inventariază tehnicile puse la
lucru pentru a derula campania de dezinformare digitală. Sper ca
sensul celor spuse de mine să nu fie deturnat de o lectură super-
ficială sau răuvoitoare, dar îndrăznesc să afirm că informaţiile
prinse în rechizitoriul procurorului Mueller constituie un gen de
schiţă de manual de comunicare politică adaptat la condiţiile şi la
provocările noului ecosistem informaţional.
Descoperim, în primul rând, date şi caracterizări în
legătură cu profilul şi structura organizaţională a companiei
Internet Research Agency, aflată în centrul investigaţiei. „Misi-
unea” IRA era de a se angaja în „operaţiuni care să interfereze
cu procesele electorale şi politice din SUA”; avea un

departarment de grafică (foarte important, fără conţinut
visual, informaţia din mediul digital nu are nici o şansă); ;
unul de meta-date (care să agrege informaţii de natură socio-
demografică, dar şi privind comportamentul digital al
votanţilor americani); un departament de SEO (search engine
optimization), care să asigure că Google va da răspunsul „care
trebuie” la întrebările despre principalii actori implicaţi; un
departament de IT care să se ocupe de mentenanţa inftras-
tructurii digitale antrenate în operaţiunile respective, precum
şi un departament financiar, care să se ocupe de finanţare şi de
alocarea bugetelor.
Angajaţii IRA – evident, tineri, hypsteri, fascinaţi de
perspectivele oferite de tehnologie, pricepuţi şi entuziaşti în a
le folosi. Punctele de pornire aleoperaţiunilor derulate au fost
reprezentate de cartografierea mediului digital – care sunt
conturile care generează engagement, care sunt influencer-ii,
care sunt reţelele şi pattern-urile de interacţiune), precum şi a
mediului social (care sunt temele care au cel mai mare
potenţial de a-i indigna/înfuria pe americani): „în mod deli-
berat, inculpaţii să identifice acele teme care pot crea falii în
viaţa politică americană”.
Încadrarea operaţiunilor este cât se poate de gravă:
„război informaţional împotriva Statelor Unite ale Americii
prin personaje fictive care par cetăţeni americani şi care
acţionează în mediul digitale, pe platformele digitale”. Aşa
cum am spus, platformele digitale explicit invocate sunt
Facebook, YouTube, Instagram, şi Twitter. Aşadar, „inculpaţii,
pretinzând că sunt cetăţeni americani, şi-au început acţiunile
creând conturi, pagini şi grupuri pe platformele digitale, ,
pentru a avea de unde să înceapă să atragă audienţa
americană „reală”.
Aceste grupuri şi pagini de pe platformele digitale se axau
pe teme sociale şi politice cu mare potenţial de polarizare şi de
dezbinare a societăţii americane. Pe aceste platforme,

inculpaţii pretindeau că sunt activişti americani, susţinători ai
unor cauze generoase. Cunoaşterea limbii engleze era, evident,
un criteriu, dar nu unul extrem de dur. După cum ştim,
conţinutul care circulă în mediul digital, mai ales pe temele
care ne înfurie sau în contextul evenimentelor care ne
indignează, nu este foarte elaborat, iar propagarea lozincilor, a
exprimărilor vulgare, a mesajelor mobilizatoare se poate face
fără nici un nivel de sofisticare lingvistică. Dacă apar greşeli de
gramatică, nici o problemă, aerul de autenticitate sporeşte
aerul de autenticitate. Nu mă pot abţine de la un comentariu
răutăcios: judecând după greşelile de gramatică pe care le
întâlneşti la tot pasul în online-ul românesc, ai putea trage
concluzia că mai toţi suntem troli ruşi.
Infrastructura dezinformării
Rechizitoriul inventariază cu precizie „modalităţile şi instru-
mentele conspiraţiei”. Motiv pentru care, aşa cum am spus, poate
fi considerat primul manual de dezinformare digitală.
Inculpaţii au creat identităţi online false sau au sustras
identităţile online ale unor cetăţeni americani reali. În timp,
aceste conturi, pagini şi comunităţi de pe platformele digitale
au creat infrastructura de bază, prin care inculpaţii au ajuns la
un număr semnificativ de americani, cu scopul de a „interfera
cu sistemul politic american, inclusiv cu alegerile prezidenţiale
din 2016”. „Personaje fictive s-au transformat, în timp, în lideri
de opinie”, stimulând dezbaterile, de fapt, înfruntările pe acele
teme cu mare potenţial de dezbinare. Pentru a inflama atmos-
fera „digitală” (şi reală), erau postate comentarii pro şi contra
orice, punctele comune fiind doar agresivitatea şi virulenţa.
Specialiştii erau „instruiţi să crească intensitatea dezbaterii
politice prin atâţarea discuţiilor în interiorul grupurilor radi-
cale, al votanţilor frustraţi de situaţia economică şi socială,
precum şi în interiorul mişcărilor de mobilizare

civică/miscărilor de rezistenţă”. Postările de pe platformele
digitale erau monitorizate, iar feedback-ul urmărea creşterea
sentimentului de autenticitate – caracteristica fără de care nu
se poate ajunge la viralizarea conţinutului digital.
Instrucţiunile date de inculpaţi şi de apropriaţii acestora
erau cât se poate de minuţioase şi se refereau la raportul dintre
text, grafică şi conţinut video, numărul de conturi care să fie
avute în vedere, rolul fiecărui cont în operaţiunea de dezin-
formare şi intoxicare; se făcea, de exemplu, distincţia, între un
cont utilizat pentru a posta conţinut şi unul utilizat pentru a
genera engagement (like-uri, comentarii, reacţii, distribuiri,
repostări). Rechizitoriul oferă exemple/probe la marginea
amuzamentului cu privire la un astfel de feedback: în septem-
brie 2016, un document intern al IRA critica un „postac”
pentru faptul că are prea puţine intervenţii critice la adresa lui
Hillary Clinton, formulând recomandarea că „este imperativ
necesar ca numărul şi intensitatea criticilor să crească”.
Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. „Trolii” – cei mai
mulţi localizaţi la St. Petersburg – lucrau în schimburi, astfel
încât să poată acoperi toate zonele de fus orar ale Americii fără
a trezi vreo suspiciune şi fără a crea vreosenzaţie de
artificialitate. Conţinutul digital era organizat fie tematic, în
jurul unui mesaj deosebit de puternic (ex. „ţară de rahat” –
crap country, vă rog să îmi scuzaţi limbajul, dar expresia este
preluată din rechizitoriu), fie în jurul unor evenimente cu
potenţial emoţional accentuat. Identităţile online au fost, într-o
primă etapă, inventate, sustrase, fabricate, dar pe ele s-au altoit
apoi identităţi online cât se poate de autentice – „aşa zişii
utilizatori naivi”. Aceleaşi conturi care au pornit „hora dezbi-
nării” în mediul digital au fost folosite şi pentru mobilizarea la
mitingurile politice; mobilizare care să mărească numărul
efectiv de participanţi, să crească impresia de mitinguri
masive. Tehnicile de mobilizare online, prin intermediul atât
de cunoscutelor hashtag-uri, mergeau mână în mână cu cele

de demobilizare online, votanţilor cultivându-li-se sentimentul
de ruşine că aparţin unei familii politice sau alteia.
Există exemple simultan amuzante şi înfricoşătoare de
astfel de evenimente care au beneficiat de o mega mobilizare
pe platformele digitale. Exemplul oarecum amuzant se referă
la un eveniment la care au participat, fizic, 9 oameni, dar care,
judecând după atmosfera din online, căpătase proporţii epice.
Exemplele înfricoşătoare se referă la utilizarea, la unele
mitinguri politice, a fotografiei lui Hillary Clinton în zeghe,
sau construirea unei platforme care semăna cu o celulă de
închisoare: în respectiva celulă improvizată se afla „încar-
cerată” o persoană cu semnalmentele aceluiaşi personaj politic,
îmbrăcată cu celebra uniformă portocalie a deţinuţilor
americani. Rechizitoriul dă drept certă informaţia potrivit
căreia ambele acţiuni (fotografia în zeghe şi celula de
închisoare), de o violenţă simbolică ieşită din comun, au fost
create şi sponsorizate de inculpaţi. De altfel, #hillaryforprison
– creat şi amplificat de persoanele afiliate fabricii de dezin-
formare IRA – a fost unul dintre cele mai răspândite hashtag-
uri în timpul acestei campanii derulate sub semnul violenţei
simbolice extreme.
După anunţarea rezultatului alegerilor, din arsenalul de
tehnici nu ar fi putut lipsi acuzaţiile de fraudă electorală – „s-au
furat alegerile”. Acuzaţiile au fost formulate ca venind din
ambele părţi, pentru a întreţine atmosfera incendiară şi a
„muşca” din legitimitatea celui declarat câştigător. Despre
aceiaşi inculpaţi, rechizitoriul spune că, în noiembrie 2016, au
organizat şi coordonat mitinguri de susţinere a lui Trump (la
care au continuat urletele de genul „la puşcărie”), cât şi
mitinguri împotriva acestuia („Trump nu e preşedintele
meu”). Observaţi, se urmăreşte să se creeze o atmosferă de
dezbinare şi ce poate fi mai prielnic pentru aşa ceva decât
starea de confuzie generalizată? Nimic să nu mai fie clar, nimic
să nu mai fie sigur, nimic să nu mai poată fi considerat un

punct de sprijin cert. Zdruncinarea convingerii, a încrederii,
este obiectivul de fond.
Rechizitoriul inventariază tehnicile în legătură cu care au
putut fi prezentate dovezi solide, care să poată rezista unei
anchete judiciare. Să nu uităm, însă, de alte materiale date
publicităţii în ultimii doi ani, desigur, nu sub sursa de autoritate a
procuraturii americane, care completează acest tablou.
Într-un articol recent, Andrew Marantz, editorialist al public-
caţiei The New Yorker, vorbeşte despre întâlnirea cu aer
conspirativ pe care a avut-o cu patru reprezentanţi proeminenţi
ai unei mari firme de publicitate din Manhattan (Marantz, A.
2018). Cei patru au coodonat o echipă de „creativi preocupaţi”,
proveniţi nu numai din industria americană de publicitate SUA,
ci din alte zone ale globului; echipa de „creativi preocupaţi” a
creat siteul www.projectmeddle.org, a cărui misiune este clară
încă de la accesarea lui: „ne place sau nu, Rusia a creat cea mai
influentă campanie de advertising a secolului. Misiunea noastră
este de a înscrie campania lor (foarte) reuşită în cursa pentru
premiile pe care, din nefericire, le merită”.
Tehnicile şi instrumentele puse la lucru de către ruşi, în cadrul
unei „strategii inovative pentru social media, care a încălcat toate
regulile şi a dărâmat toate obstacolele” sunt precis inventariate şi
exemplificate: panouri publicitare pentru mediul digital cu poten-
ţial de polarizare („disruptive social ads”), evenimente şi apeluri
pentru mobilizare online, pe teme controversate (experien-
tial/events), joculeţe şi aplicaţii pentru smartphones, toate cu
potenţial exploziv, pe teme care să alimenteze fricile, sentimentele
de insecuritate, răzbunările împotriva politicienilor (A.R gaming
strategy) şi redacţii de „ştiri” (false sau nu, în orice caz, plauzibile)
care să alimenteze în permanenţă spaţiul informaţional cu poveşti
senzaţionale, de preferat cu iz conspiraţionist Rezultatul? „Cam-
pania nu a avut efect doar în ceea ce priveşte alegerea unuia dintre
candidaţi, ci în ceea ce priveşte încrederea în democraţie a unei
întregi naţiuni”.

Una dintre cele patru persoane intervievate de Andrew
Marantz are dreptate când argumentează că acest rezultat a
fost posibil ca urmare a condiţiilor create, exploatate şi
perpetuate de industria de publicitate: „intervalul de atenţie
de maxim 6 secunde, cultul celebrităţilor, hashtag-urile virale;
am consolidat cu toţii o cultură în care vrem ca totul să fie
distractiv, rapid, strălucitor şi ieftin … Uite aşa ne-am trezit cu
Trump şi acum ne dăm cu toţii şocaţi”.
Un scurt comentariu în finalul acestui tablou privind
„armele de distrugere digitală”, cum au fost ele denumite. Este
poate mai puţin important faptul că acest arsenal a fost pus la
punct de către „fabrica de dezinformare” cu sediul la St.
Petersburg. Important este că acest arsenal există, se perfec-
ţionează de la un moment electoral la altul şi că această
perfecţionare depăşeşte chiar intenţiile şi aşteptările creatorilor
iniţiali. Important este ca meniul de tehnici ale dezinformării
digitale să fie cunoscut, dezbătut, conştientizat. Iar dezbaterea
să fie urmată de întrebări de o gravitate specială: „cum se face
că teme de o virulenţă ieşită din comun s-au inserat în con-
versaţia politică, mai ales în conversaţia politică a unei
democraţii consolidate, cum este cea americană?”, finanţăm
candidaţii sau finanţăm atmosfera?”, „ce facem de acum în-
colo?” şi „cum ne-am putea apăra?”.
Aţi avut legături sentimentale cu cineva care

împărtăşeşte opţiuni politice diametral opuse?
Întrebarea „De ce a prins dezinformarea?” este şi cea pe
care prestigioasa publicaţie Wall Street Journal şi-a pus-o în
data de 19 februarie a.c., imediat după publicarea documen-
tului. Articolul, intitulat „Why Was Facebook So Easy to
Hijack?” apelează la o metaforă puternică – deturnare, luare
de ostateci –, plasând rolul Facebook, al platformelor digitale
în seria marilor turbulenţe şi schimbări revoluţionare pe care

le-au antrenat şi alte mari tehnologii de comunicare: tiparul,
cartea, radioul, televiziunea.
Explicaţiile pot fi reunite sub două categorii. Prima are de-
a face cu fundalul psihologic şi social pe care s-au grefat toate
operaţiunile de dezinformare şi de inflamare a opiniei publice
americane. Un editorialist de la New Yorker Review îndemna să
facem distincţia între „operaţiunea de a pune gaz pe foc”
(Edel, 2017) şi focul propriu-zis, adică terenul fertil care a
predispus la dezinformare, la manipulare. Să nu uităm,
America era de abia ieşită dintr-o criză profundă, a cărei
gestionare nu a vizat cauzele de fond, ci mai degrabă evitarea
unei prăbuşiri asemănătoare celei din anii ‘30. Dar cu ce
costuri în plan social şi uman, în planul îndatorării, al retezării
posibilităţilor de reluare a creşterii? Cum s-a mai spus,
managementul crizei a însemnat „ o revenire economică şi o
recesiune umană”. Recesiunea umană şi-a găsit, cumva, forma
de exprimare în contextul alegerilor prezidenţiale din 2016.
Inegalitatea galopantă, insecuritatea, frustrarea, dezrădă-
cinarea economică, dislocuirea culturală – tot aţâtea trăiri
puternice care au creat un teren fertil pentru confruntări de tip
vindicativ, de tip răfuială. Cu viaţa, cu politicienii, cu
establishment-ul…
A doua categorie de explicaţii are de-a face cu platformele
digitale. Facebook şi Twitter – invocate în mod explicit în
rechizitoriu alături de Instagram şi Youtube – sunt vinovaţii
de serviciu, deşi noul ecosistem digital, în interiorul căruia
manipularea şi dezinformarea sunt posibile, este mult mai
vast. Reproşurile cele mai severe cărora trebuie să le facă faţă
Facebook şi Twitter sunt cele care reliefează trăsăturile lor
intrinseci, de design: încurajează enclavizarea digital; creează
nu satul global (profeţia lui McLuhan), satele globale, adevă-
rate „triburi digitale”, puţin predispuse schimbului; permit
derularea unui tip de monolog interactiv, în care dai atenţie
doar lucrurilor care îţi confirmă părerile anterioare,

interacţioneazi doar cu cei din aceeaşi cameră de rezonanţă
informaţională1; tranzacţionează atenţia şi emoţiile utili-
zatorilor, ceea ce creează o cursă nebună pentru câştigarea
atenţiei şi exacerbarea emoţiilor; oferă infrastructura pentru
indignările morale, care suspendă spiritul critic şi duc la un
gen de „furiocraţie”; cultivă ethos-ul anti-autoritate, anti-
sistem, anti-instituţional.
Cum au fost prinse într-o dinamică toxică, dar foarte
eficientă, aceste două lucruri – fundalul psihologic şi platformele
digitale? Am inventariat în sub-capitolul anterior arsenalul de
metode şi tehnici. Dincolo de aceste metode şi tehnici precise,
probele aduse de procurorul Mueller devoalează un aspect foarte
interesant în legătură cu noul tip de campanie pe care l-au
patentat cei de la IRA. Avem de-a face cu un adevărat pattern,
care poate fi folosit, nici măcar cu prea mare greutate, şi în alte
contexte politice şi electorale. Intervenţiile nu vizează neapărat
candidaţi, cât teme cu mare potenţial de dezbinare, de polarizare
1Echo chambers sau camere de rezonanţă informaţională (trad. autoarei)

desemnează metaforic acel spaţiu comunicaţional închis, caracterizat de
unformitatea mesajelor şi opiniilor vehiculate, de discreditarea surselor
alternative şi de amplificare a unui adevăr subiectiv şi a unui sistem de
credinţe şi valori incontestabil în ochii membrilor. Termenul se foloseşte
frecvent cu referirie la modul de coagulare a opiniilor în media sociale. Unii
autori deplâng riscul expunerii selective la informaţie politică şi socială în
interiorul platformelor digitale. Se produce o polarizare de grup în care
oamenii care gândesc asemănător îşi validează reciproc punctele de vedere,
până la radicalizare. Spre deosebire de bulele epistemice, care sunt comu-
nităţi informaţionale în cadrul cărora unele voci care ar putea fi relevante
pentru acurateţea şi calitatea dezbaterii sunt omise deliberat sau accidental,
camerele de rezonanţă informaţională sunt caracterizate de respingerea
punctelor de vedere prin delegitimizare, ceea ce le aseamănă modului de
funcţionare a cultelor religioase (v. în acest sens Thi Nguyen, C. (2018).
Escape the echo chamber. Aeon, https://aeon.co/essays/why-its-as-hard-
to-escape-an-echo-chamber-as-it-is-to-flee-a-cult).

şi radicalizare, transformarea acestora în adevărate obsesii
publice; odată impuse aceste teme obsesive, se urmăreşte ruperea
societăţii în două jumătăţi ostile, care văd lumea într-o manieră
total diferită şi între care dialogul nu este posibil. După cum
relevă cunoscutul istoric britanic Niall Ferguson, tronsonul de
mijloc al societăţii este, practic, lăsat gol, ceea ce aruncă respectiva
societate într-o adevărată febră a non-comunicării.
În acest fel, este (aproape) irelevant cine iese învingător.

Cei despre care procurorii americani spun că au orchestrat
astfel de operaţiuni în mediul digital pare că nu merg la sigur
în ceea ce priveşte candidatul/câştigătorul. Ceea ce reflectă
experienţă, fineţe în analiză, conştientizarea faptului că
alegerile pot fi cu final deschis. Dar merg la sigur în ceea ce
priveşte crearea atmosferei de confuzie, de învrăjbire gene-
ralizată înainte, în timpul şi după alegeri. Scopul lor pare să fie
nu atât controlul alegerilor, cât instaurarea unei atmosfere de
confuzie şi conflict, paralizia generalizată în ceea ce priveşte
deciziile şi funcţionarea instituţiilor.
De altfel, nici documentul despre care vorbim nu ajunge la
concluzia explicită că alegerile ar fi fost influenţate, că
acţiunile descrise ar fi avut impact asupra rezultatului final.
De netăgăduit este faptul că acţiunile descrise au creat o
atmosferă particulară de haos, controversă, vrajbă, dezbinare,
neîncredere, radicalizare. Trolii „falşi” s-au amestecat, până la

contopire, cu trolii „organici”, cu americanii „naivi” despre
care unul dintre inculpaţi a declarat că sunt „foarte impre-
sionabili”. Ne putem imagina zâmbetul superior al celor care
au creat şi amplificat un conţinut digital toxic, o combinaţie
profesionistă de texte simpliste, mesaje dogmatice imposibil
de contrazis, caricaturi şi colaje video; conţinut pe care l-au
grefat pe un fundal psihologic caracterizat de neîncredere,
nesiguranţă, frustrare, furie. Ce satisfacţie profesională trebuie
să fi avut atunci când „hora s-a încins”, iar conţinutul toxic a
început să fie alimentat de americani cât se poate de autentici,
situaţi de o parte sau de alta a baricadei politice?
Imediat după alegeri, am citit o relatare despre un pilot
american care i-a rugat pe cei aflaţi la bord să nu discute
cumva rezultatul alegerilor, de teamă că, în urma încăierării,
avionul s-ar putea prăbuşi. Aşa arăta America în 2016, aşa
pare să arate în continuare. Au încetat aceste acţiuni, au trecut
vârtejurile emoţionale, a scăzut temperatura de fierbere a
discuţiilor, a confruntărilor din diverse spaţii publice? Iată ce
declara în luna august un înalt oficial al Administraţiei Trump,
Wess Mitchell, adjunctul Secretarului de Stat American pentru
Afaceri Europene şi Eurasiatice (acelaşi care, împreună cu J. J.
Grygiel vorbea despre frontiera neliniştită): „Rusia finanţează
voci marginale atât de la stânga, cât şi de la dreapta spectrului
politic, inclusiv voci care promovează violenţa, luarea cu asalt
a clădirilor guvernamentale şi dărâmarea guvernului;
finanţează teme controversate; îi finanţează pe cei care le
susţin, apoi îi finanţează pe cei care li se opun[…]; V. Putin nu
vrea să influenţeze un moment electoral sau altul, ci
săamplifice, în mod sistematic, dezbinările din societatea
noastră […]; face acest lucru ]n SUA şi în ţările aliate; […] nu
este un efort partizan, care să susţină un partid sau altul, ci
este un efort cinic de a asmuţi taberele politice una împotriva
alteia” (Gertz, 2018). Parcă parcă nu ne vine să credem, nu?

Pentru a mai scădea „temperatura de fierbere” a propriei
cărţi, permiteţi-mi, totuşi, să povestesc şi lucruri mai puţin
îngrijorătoare, mai puţin încrâncenate. De Valentine’s Day,
cotidianul American New York Times a iniţiat un tip de
concurs prin care cititorii erau încurajaţi să povestească dacă
au reuşit să aibă o legătură sentimentală cu o persoană ale
cărei opţiuni politice sunt diametral opuse. New York Times a
prezentat demersul ca o modalitate de a re-apropria oamenii,
de a-i scoate din enclavele digitale create de social media; o
încercare inedită de a atenua polarizarea din societatea ame-
ricană, polarizare care, aşa cum am spus, în loc să se atenueze,
se adânceşte. Evident, nu am ratat momentul de a scrie şi eu o
postare pe această temă şi mi-am încurajat prietenii virtuali să
povestească dacă au ceva de povestit. Care a fost reacţia? Am
primit inclusiv întrebarea: „tu ce opţiuni politice ai?”.
De ce se uită britanicii la serialul

„Crimele din Midsommer”
Problema cea mai intrigantă, cu certe note de ironie, este
că inserarea „fabricii de dezinformare” de la St. Petersburg în
„conversaţia politică americană” s-a făcut utilizând mijloacele
de comunicare hipermoderne create, deţinute şi perfecţionate
de geniile informaticii din Silicon Valley. Mi-am adus aminte
că, în 1994, Preşedintelui american Bill Clinton a iniţiat pro-
iectul „emblemă” (signature) privind autostrăzile electronice,
autostrăzile informaţiei. Continuând tradiţia ambiţiosului
proiect „Războiul stelelor”, iniţiativa la fel de ambiţioasă a lui
Bill Clinton avea în vedere consolidarea rolului de lider al
SUA în noile industrii şi meserii create prin apariţia com-
puterelor şi a Internetului. Cred că ne trece tuturor prin cap
următoarea ironie: tocmai unul dintre proiectele „emblemă”
ale lui Bill Clinton a creat instrumentele infrastructura,
„autostrada” care au dus la înfrângerea soţiei sale în

confruntarea din 2016. Dar aceasta este cea mai mică ironie.
Ironia ironiilor este dată de faptul că instrumentele de
proiectare a puterii soft americane (computere, informatică,
noi tehnologii, marketing, comunicare), instrumente la care
SUA au excelat şi chiar continuă să exceleze, au fost puse la
lucru de către puteri competitoare. Faptul că SUA este ţinută
în şah tocmai pe acest teren – al comunicării, al tehnologiei –
este, pentru mine, cel răscolitor.
Ce va urma? Ce este bine să urmeze? În primul rând, cred că
faptele şi acţiunile descrise ar trebui să constituie un serios
semnal de alarmă pentru toţi actorii, indiferent de ce parte a
baricadei politice s-ar afla. Şi indiferent în ce ţară ar trăi. În stilul
caracteristic, Preşedintele Donald Trump s-a apărat după
publicarea rechizitoriului, evidenţiind partea care îl avantaja,
aceea că acţiunile Internet Research Agency au început când încă
nici măcar nu luase decizia să candideze. A dat vina pe
Administraţia Obama pentru a nu fi făcut nimic din august 2016,
când a primit primele rapoarte ale comunităţii de intelligence,
până în noiembrie, „crezând că Hillary va câştiga”.

Rolul Facebook, YouTube, Twitter în accentuarea pola-
rizării, în pulverizarea tronsonului de mijloc al societăţii, în
radicalizarea şi transformarea fiecăruia dintre noi într-un mic
cruciat indignat, furios şi intransigent – nu poate fi subestimat.
Companiile tehnologice şi proprietarii acestora sunt acum
subiectul unor atacuri şi învinuiri fără precedent – Papa
Francisc, George Soros, Kofi Annan, F. Fukuyama, H.
Kissinger. „No Facebook, no drama!” – exclamă istoricul Niall
Ferguson accentuând, pe bună dreptate că, orice am spune,
fără Facebook şi Twitter, ar fi fost imposibil ca un outlier
precum candidatul Trump să câştige alegerile. Fascinant,
îngrijorător – spuneţi-i cum doriţi – este faptul că paradisul
dezinformării funcţionează fix la fel: ştiri aproape adevărate,
opinii radicale, discursuri polarizatoare, zvonuri, furii, enclave
digitale, mobilizări, cruciade. În America şi în alte părţi.
Apoi, discuţia – îndreptăţită – despre rolul platformelor
sociale în crearea „infrastructurii de dezinformare” nu ar
trebui să o oculteze pe cea referitoare la climatul social, psiho-
logic şi de opinie pe care specialiştii ruşi, puşi acum sub
acuzare, l-au citit foarte bine şi, ulterior, exploatat, inflamat,
etc. S-a schimbat ceva de la alegerile din 2016? Nu foarte mult;
cele două „tabere” par să se afunde şi mai mult în propriile
interpretări şi viziuni.
În sfârşit, influenţa platformelor digitale, precum şi
interferenţa rusească în campania prezidenţială se cer puse în
legătură şi cu ceea ce am putea numi calitatea leadership-ului;
politic, intelectual. S-a spus despre democraţii americani că au
trăit într-un bubble, că s-au desprins de nevoile votanţilor, că
nu au ştiut să le citească frustrările, anxietăţile şi, mai ales, nu
au făcut mare lucru pentru a le gestiona. Că Hillary Cinton a
fost întruchiparea acestui bubble, exemplul perfect de „poli-
tician” care, în virtutea educaţiei, a averii, a cercurilor frec-
ventate, nu are capacitatea să se conecteze în mod autentic cu
cetăţeanul obişnuit. Este memorabilă, din această perspectivă,

replica sarcastică, dar nu mai puţin pătrunzătoare, pe care
Michelle Wolf a făcut-o la ediţia din 2018 a dineului Asociaţiei
Corespondenţilor la Casa Albă: „e puţin cam aiurea că echipa
de campanie a lui Trump s-a aflat în contact cu Rusia, în timp
ce echipa lui Hillary nu a fost în contact nici măcar cu
Michigan-ul”. Deşi menită ca o critică usturătoare la adresa
actualului titular de la Casa Albă, replica evidenţiază exact
această situaţie – faptul că „echipa” Hillary Clinton a trăit într-
un bubble, posibil să o facă şi acum.
Dar într-un bubble au trăit şi republicanii, care nu au
„pariat” foarte serios pe Trump. Nici republicanii nu au crezut
în Trump, mai precis, nu au crezut în nemulţumirea socială
pentru care Trump a reprezentat o alegere, o alternativă, o
formă de exprimare. Este fascinant modul în care oamenii
reuşesc, în cele din urmă, să se exprime, să găsească supape
prin care să îşi manifeste nemulţumirea, frustrarea, deza-
cordul. În modalităţi mai directe, mai fireşti, dacă spaţiul
public le-o permite, sau indirect, dacă spaţiul public este
acaparat de ideologii, de idei fixe, sloganuri şi dogme. Îmi
amintesc că am citit un material despre succesul neaşteptat al
unui serial poliţist relativ anost, care este difuzat şi în
România, „Crimele din Midsommer”. Cum de a avut aşa o
priză în rândurile telespectatorilor britanici, în condiţiile în
care, repet, serialul nu este nici pe departe unul spectaculos,
antrenant? O cercetare privind motivaţiile de a privi, cu
regularitate, serialul a relevat un rezultat care pe mine m-a
îngheţat: oamenii se uitau la „Crimele din Midsommer” nu
pentru intrigă, nu pentru actori, nu pentru efecte speciale; ci
pentru că nu exista nici un personaj de culoare, nici un
imigrant, nici un străin!

Bine aţi venit în Extremistan!
Unul dintre motto-urile acestui capitol nota declaraţia
purtătoarei de cuvânt a Ministerului Rus de Externe: „13 oameni
acuzaţi de interferenţă în alegerile americane. 13 împotriva unor
agenţii speciale cu bugete de câteva miliarde de dolari? Singuri
împotriva serviciilor de intelligence, de contraspionaj şi
împotriva ultimelor tehnologii? Absurd? – Da”. Este argumentul
„o picătură într-un ocean”, la care au apelat oficialii ruşi,
americani, candidaţii – câştigători sau învinşi.
Iată ce afirma Curt Levey, preşedintele Comisiei pentru
Justiţie din Congresul SUA: „Luna trecută, a sunat deja alarma
la Capitol Hill şi în mass media atunci când Facebook a
anunţat că a descoperit şi a înlăturat de pe platformele
Facebook şi Instagram aproximativ 150 de reclame politice
despre care se crede că provin din Rusia. Facebook a anunţat
că a şters 32 de pagini şi conturi care au făcut încercări
neautentice de a influenţa discursul politic. Costul acestor
reclame este de mai puţin de 11.000 de dolari. Fie că privim
lucrurile din perspectivă financiară (campania oficială a lui
Hillary Clinton a costat 81 de milioane de dolari) sau din
perspectiva audienţei (28 dintre cele 32 de pagini şterse aveau
mai puţin de 10 de urmăritori), influenţa acestor acţiuni
reprezintă mai puţin decât o picătură într-un ocean. La fel s-a
întâmplat şi în 2016. Dintre cele 25.000 de postări pe care
utilizatorul mediu de Facebook le-a văzut în newsfeed-ul său,
numai una era de provenienţă rusească. Nu există nici un
dubiu că reclamele politice plătite de ruşi au ca scop să
aprindă controverse şi nu să îi aducă pe americani laolaltă, dar
acelaşi lucru se poate spune despre multe reclame politice pe
care le producem intern. Nu ne plac divizările, etichetările,
acuzaţiile sălbatice si toată această retorică înfierbântată care
domină din ce în ce mai mult discursul politic. Este seducător

să dăm vina pe ruşi, dar alternativa mai puţin plăcută ar fi să
dăm vina pe noi înşine” (Levey, 2018).
Vă mai amintiţi discuţia despre extremistan? Argumentul
„picătură într-un ocean” poate fi valid în Mediocristan, dar nu
se susţine defel în extremistan. Facebook, Twitter, Instagram,
Whatsapp – sunt actori ai extremistanului, unde o picătură
într-un ocean poate avea efecte devastatoare, dominând sau
dărâmând întregul.
Există mulţi analişti care, cu îndreptăţire, atrag atenţia
asupra faptului că supraaccentuarea interferenţei ruse în
alegerile prezidenţiale din SUA este fie lipsită de inteligenţă,
fie lipsită de profunzime: în ambele cazuri, ocoleşte reflecţia
incomodă cu privire la starea de confuzie, de vrajbă, de
neîncredere în care au avut loc respectivele alegeri. Am văzut
ce declara preşedintele Comisiei pentru Justiţie din Congresul
SUA; iată un comentariu şi mai radical, şi mai sarcastic, într-o
măsură, şi mai întemeiat: „probabil că Preşedintelui Putin îi
pare acum rău că a permis serviciilor sale de intelligence şi
patronilor uzinelor de troli să creeze controverse în timpul
alegerile prezidenţiale din 2016. A părut ceva distractiv şi a
creat o splendidă dezordine, destabilizând, pentru o bună
perioadă de timp, rivalul geopolitic cel mai mare al Rusiei. Dar
ar fi fost mai înţelept ca Putin să stea deoparte şi să-l lase pe
Trump să câştige de unul singur. Confuzia era deja instalată,
iar acum, negocierile – mari sau mici – ar fi fost mult mai la
îndemână” (Bershidsky, 2018). Confuzia era deja instalată…

Să ne aducem aminte, suntem în Extremistan. În plus,
picătură într-un ocean sau nu, „fake news” – cu toate nuanţele
de fake pe care am încercat să le surprind în această carte –
sunt dificil, dacă nu imposibil de diferenţiat, de postările,
conversaţiile şi advertorialele politice „legitime”, „reale”. Sunt
bine camuflate în retorica înfierbântată de producţie internă şi
sunt esenţiale pentru a crea o anumită atmosferă, pentru a
porni „hora dezbinării”. Ca la o nuntă, important este ca cine-
va să pornească hora.

Raţiunea nu se viralizează, furia da!
Întrebarea cardinală rămâne: cum ne putem apăra în faţa
acestor fenomene, pe care rechizitoriul Mueller le încadrează,
sever, în categoria „războiului informaţional împotriva Sta-
telor Unite”? Arătăm cu degetul înspre Facebook, Twitteer,
înspre Youtube, înspre Google? Către ce anume? Către algo-
ritmi, către baze de date, către fake accounts, fake followers,
boţi? Tehnologiile pentru dezinformarea digitală evoluează pe
măsură ce eu scriu această carte, iar dumneavoastră o citiţi.
„Infocalipsa”: voce fake, video fake, Inteligenţa Artificială pen-
tru a readuce la viaţă actorii, mesageria Facebook şi Whatsapp
ca principale surse de informare pentru tineri.
Acuzăm mass media tradiţionale, pe baza evaluării –
corecte – că, până nu intră şi ele în joc, polarizarea şi radi-
calizarea nu ating cote maxime? Sau ne aplecăm asupra
comportamentului nostru digital – de cele mai multe ori, naiv?
Începem să conştientizăm faptul că punem în circulaţie şi
amplificăm indignări, furii, băşcălii, zvonuri, conspiraţii,
păreri radicale? Totul instantaneu, fără discernământ,
câteodată doar din motive că aşa e „cool”, că „ni se pare
funny”. Dar cum să ne apărăm, în calitate individuală, dacă
suntem bombardaţi de perspective şi opinii atent meşteşugite,
unele amplificate de bots, de soft-uri specializate, de conturi
fabricate, de fake followers? Şi cum scăpăm de presiunea
grupului, bine segmentat şi bombardat prin aceleaşi tehnologii
de amplificare? Sau ne uităm înspre lideri, care fie „fug de
Facebook” (Facebook generic vorbind), fie formulează acuzaţii
naive la adresa platformelor digitale, fie intră în jocul
agresivităţii digitale, al stimulării până la paroxism a
emoţiilor, sperând că atmosfera incendiară pe care o creează
nu îi va lovi şi pe ei?

Până la a contracara „propaganda” (lucru de care suntem
tentaţi mai ales într-o ţară precum România) şi până a ne
resemna, de fapt, în faţa acesteia, admirând-o, poate, în secret,
cred că pot fi imaginate măcar începuturi de soluţii:
scepticismul emoţional, responsabilitatea în utilizarea retoricii
anti-orice şi a perspectivelor binare asupra lumii (noi vs. ei,
bine vs. rău, Cluj vs. Teleorman etc.). Ca în orice alt subiect
major, soluţiile vor veni mai cu seamă de la lideri, de la elita
societăţii. Calitatea elitei, calitatea dezbaterilor publice, cali-
tatea instituţiilor, inclusiv a instituţiilor mass media ar putea
reprezenta premise pentru ordonarea ecosistemului infor-
maţional, pentru reducerea zgomotului, câştigarea încrederii.
Cum ne apărăm? Pretenţia noastră că vom recunoaşte fake
news este uşor arogantă. Aşa cum am argumentat pe larg, nu
avem de-a face cu o clasificare binară, ci avem de-a face cu un
spectru de manifestare. Pentru prima extremă a spectrului
(ştiri în totalitate false), există demersuri destul de consistente
de a crea fact-checkers, de a utiliza algoritmi şi AI pentru a
detecta bots, de a utiliza teorii probabilistice şi metode sto-
castice pentru a distinge între o interacţiune umană şi una
non-umană. Pentru celelalte forme, avem un pachet larg de
posibile iniţiative: indici de credibilitate, alfabetizare media,
digitală, tehnologică, alfabetizare emoţională. Aici, măsurile
sunt mult mai complicate, interacţionează cu psihologia
socială, psihologia cognitivă, pedagogia, educaţia, rezilienţa
personală şi socială.
Sigur că educaţia, alfabetizarea media, alfabetizarea
digitală, alfabetizarea tehnologică ajută în demersurile de a
contracara amplul fenomen de „dezinformare 2.0”. Dar, dacă
începem cu utilizatorul final (chiar exprimarea este uşor
nefirească), este ca şi cum am da un Nurofen cuiva care a fost
împuşcat în cap. Până la a pune presiune pe acest cetăţean pe
care îl dorim atât de renascentist în preocupări, cred că ne
putem pune întrebări mai ample, precum: cum se manifestă

fenomenul amplificării tehnologice?; care vocile, mesajele şi
infrastructura de amplificare pentru dezinformare”?; ce condi-
ţiile economice şi socialeduc la polarizare, la neîncredere în
actul de guvernare şi în cei care îl execută?; cum sunt liderii
noştri (nu am în vedere numai liderii politici), au o viziune cu
privire la lumea şi ţara în care trăim, cu privire la curentele
care o traversează?; ne atrag în capcane „binare”, ne unesc sau
ne dezbină?
Dacă ar trebui totuşi să indic un tip de alfabeti-
zare/educaţie pe care aş recomanda-o ca fiind relevantă
pentru utilizatorul final, ar fi vorba despre alfabetizarea
emoţională. Este o idee pe care mi-a relevat-o, într-o serie de
discuţii pasionante, Claire Wardle, de la First Draft, fact-check-
ul găzduit în acest moment la Harvard University. Experienţa
sa în ceea ce priveşte demersul de a confrunta utilizatorul de
social media cu alte fapte, de a-i pune la dispoziţie mai multe
informaţii cu privire la un eveniment sau o persoană arată că
efectul nu se înregistrează neapărat în zona unei mai bune
informări, sau a unui mai mare apetit pentru fapte, pentru
informaţii factuale; ci mai degrabă în ceea ce priveşte capa-
citatea acestuia de a-şi gestiona, chiar stăpâni emoţiile. Cred că
şi în România, scepticismul emoţional, gestionarea reacţiilor
viscerale nu ar face rău.
„Imunizarea” va veni cu câte o doză din fiecare dintre
aceste zone, posibil şi din altele, la care nu ne-am gândit până
acum.
Occidentul îşi datorează strălucirea şi proiectului Iluminist,

care punea în centru raţiunea. Alunecarea în furiocraţie,

funcţionarea doar pe bază de vârtejuri emoţionale reprezintă o
punere sub semnul întrebării a acestui proiect, parte organică
a culturii occidentale.
Raţiunea nu se viralizează, furia da!

Din această capcană se pare că nu putem ieşi, cel puţin
deocamdată.
Ca în orice suferinţă de o anumită gravitate, prevenţia este
mult mai uşoară decât tratamentul. Adevăr care aici se aplică
întrutotul. Principala preocupare pentru societatea modernă
este să ţină într-un anumit echilibru problemele mari, de ordin
social şi economic. Când faliile sociale se accentuează, ele
devin, cvasiautomat, teren prielnic pentru neîncredere, pentru
suspiciune, pentru nemulţumire. Oare nu este semnificativ
faptul că dispariţia mijlocului de care vorbeşte Ferguson a fost
precedată, ca fenomen, de diminuarea îngrijorătoare a clasei
de mijloc în societatile dezvoltate de astăzi? Într-un anume fel,
putem spune că asaltul dezinformării 2.0 reprezintă cea mai
puternică provocare la adresa conducerii, a leadership-ului
modern. Leadership-ul trebuie să-şi revadă priorităţile şi să
fixeze la loc de frunte diminuarea decalajelor, menţinerea unui
gen de echilibru, cultivarea încrederii, toate acestea şi altele
reprezentând adevărate platoşe în contra dezinformării, creării
şi amplificării confuziei.
Bibliografie
1. Bershidsky, L. (2018).„Putin and Trump Couldn’t Make
the Relationship Work”, Bloomberg, July 16,
https://www.bloomberg.com/view/articles/2018-07-

16/helsinki-summit-putin-and-trump-couldn-t-make-
relationship-work
2. Demirjian, K., Barrett, D. (2018), „Republicans vote to
release memo alleging FBI missteps in surveillance of
Trump campaign operative”, The Washington Post, 29
Jan., https://www.washingtonpost.com/world/national-
security/republicans-vote-to-release-memo-alleging-fbi-
missteps-while-surveilling-trump-campaign-
operative/2018/01/29/750fb150-0535-11e8-b48c-
b07fea957bd5_story.html?undefined=&utm_term=.10379c
82655e&wpisrc=nl_headlines&wpmm=1
3. Donara Barojan (2018), Propaganda Pushed Around
Indictment, Medium, 23 Februarie, https://medium.-
com/dfrlab/propaganda-pushed-around-indictment-
f63b85ac0587
4. Edel, A. (2017), The Peculiar Business of Being Russian-
American in Trump’s USA, The New York Review of
Books, Iulie, https://www.nybooks.com/-
daily/2018/02/16/the-peculiar-business-of-being-
russian-american-in-trumps-usa/?utm_medium=-
email&utm_campaign=NYR%20Venezuela%20Philip%20
Roth%20Russian-Americans&utm_content=-
NYR%20Venezuela%20Philip%20Roth%20Russian-
Americans+CID_4b9cf7c07b9db30f0e3959087cde6e30&ut
m_source=Newsletter&utm_term=On%20Being%20Russi
an-American
5. Gertz, B. (2018). „Russia Influence Operations Seek to
Sow U.S. Division”. Free Beacon, August 22.
https://freebeacon.com/national-security/russia-
influence-operations-seek-sow-u-s-division/
6. Marantz, A. (2018), Ad-Industry Insiders Create
Campaign to Give Russian Hackers Proper Credit for
Their Achievements”, The New Yorker, 9 feb.,
https://www.newyorker.com/news/news-desk/

ad-industry-insiders-create-campaign-to-give-russian-
hackers-proper-credit-for-their-achievements
7. Mims, C. (2018), Why Was Facebook So Easy to Hijack?,
Wall Street Journal, 19 Feb., https://www.wsj.com/-
articles/why-was-facebook-so-easy-to-hijack-1519045200

Concluzii
LEADERSHIPUL INTELECTUAL
CONFIGUREAZĂ VIITORUL
Am scris această carte cu poftă. Am parcurs

cantităţi enorme de informaţii din toate sursele posibile: cărţi,
articole ştiinţifice, articole de presă, informaţii de pe bloguri,
postări de pe Facebook, filmuleţe pe You Tube, literatură ştiin-
ţifico-fantastică, filme despre roboţi sau despre infracţiuni
cibernetice. Nu în ultimul rând, am ascultat, cu o curiozitate
aproape juvenilă, conversaţiile din jurul meu. Am notat cât am
putut, în telefon, pe laptop, pe foi de hârtie. Îmi aduc aminte
că, într-una dintre zilele când mă apropiam de varianta finală
a manuscrisului eram cu fiica mea, Iulia, la Pizza Hut. Nu mai
aveam putere să scriu în telefon, aşa încât am scos o foaie de
hârtie şi un pix şi am încercat să scriu. Privirea Iuliei – ne-
preţuită . Probabil că la fel s-ar fi uitat şi dacă ar fi apărut un
marţian sau un vânător din Epoca de Piatră.
Este o carte atipică, destinată şi celor care sunt pasionaţi
utilizatori de Facebook, cât şi celor care încă se mai codesc, aşa
cum o făceam şi eu acum un an şi jumătate; şi celor care au
cunoştinţe tehnice, şi cei cărora accesarea Google Maps pe
telefonul mobil le provoacă angoase. Este o carte atipică, „ne-
academică”, de parcă lucrările academice ar trebui să fie plic-
tisoare, excesiv de sofisticate, scrise într-o păsărească menită să
camufleze lipsa ideilor sau chiar a înţelegerii. Unii vor spune
că e „prea jurnalistică”, că e prea anecdotică, alţii că nu e sufi-
cient de practică. Tuturor, le urez lectură plăcută! Poate fi
„scanată” sau buchisită (puţin probabil); unii cititori pot

rămâne la nivel de ilustraţii, alţii la nivel de titluri, subtitluri şi
comentarii evidenţiate în text; capitolele pot fi citite şi inde-
pendent unele de altele, chiar dacă am investit mult timp
pentru ca ideile să fie organizate într-un ansamblu coerent.
M-am afundat în acest subiect, nu chiar precum C. Miller
care, pentru a-şi scrie cartea The Deaths of Gods, a mers alături
de poliţişti ca să percheziţioneze locuinţa unui suspect de
infracţiuni cibernetice, a creat şi răspândit mesaje „virale”, în
mod deliberat încinse, pentru a vedea cum evoluează contro-
versele în conversaţiile online, s-a întâlnit cu oficiali NATO şi
cu posibili spioni ruşi şi chiar a încercat să spargă computerul
unui hacker. Nu am făcut nimic din toate acestea. Dar am
urmărit aproape non-stop spaţiul public românesc, online şi
offline, Facebook, site-uri de ştiri online, televiziuni; ceea ce a
compensat într-un fel toate călătoriile şi întâlnirile lui Miller cu
„stăpânii universului” din Silicon Valley, cu negustorii de
„fake news” din Kosovo, cu posibilii spioni ruşi sau hackerii
angajaţi de diverse guverne. Credeţi-mă, pentru mine, au fost
surse de inspiraţie şi de observaţie aproape comparabile!
Ce să spun, în încheiere, despre România, mai mult decât
am făcut-o, explicit sau implicit pe tot parcursul cărţi? Aţi ob-
servat că am dat foarte puţine exemple de fake news din
România? M-am ferit să fac acest lucru, de teamă că fake
news-urile mele nu vor coincide deloc cu fake news-urile
voastre. Trăim în aceeaşi lume, dar simţim şi percepem în lumi
diferite. Iar România are fake news-uri pentru toţi. M-am ferit
de aceste exemple, mai ales de cele care ar ilustra ştirile
aproape adevărate sau aproape false, ştirile cu iz de adevăr,
hiper-ştirile, mono-ştirile. Am vrut să dau măcar exemple de
fake news-uri „adevărate”, din acelea perfect false. Dar, în
urma experienţei de pe Facebook, am renunţat şi la acestea.
Am semnalat, în anumite momente, câteva mostre grosiere de
falsuri, pe care prietenii mei virtuali (mulţi dintre ei prieteni şi
în viaţa reală) le distribuiau cu nonşalanţă, chiar cu febrilitate.

Am fost descurajată de răspunsurile la unele dintre semnalele
mele de alarmă: like-uri (dar fără a scoate din circuitul ampli-
ficării falsul), comentarii „nu contează, sunt veridice”, „mi s-a
părut distractiv”. Felul în care am reacţionat chiar eu la astfel
de situaţii îmi spune că mergem în vârful picioarelor unii pe
lângă alţii, evităm discuţiile pe fond sau, când o facem,
izbucnim şi chiar am fi în stare să ne încăierăm, rude, prieteni
şi cunoştinţe vechi. Nu ducem niciodată discuţia până la capăt
şi, aşa cum am spus, mergem în vârful picioarelor unii pe
lângă alţii
Este polarizarea o problemă actuală a României? Eu cred
că da. Probabil că ne-am mai confruntat cu o astfel de pro-
blemă şi iarăşi am avut noroc să redescopăr o descriere ferme-
cătoare a conflictului dintre boierii conservatori şi bonjurişti
din zorii României moderne; descrierea îi aparţine lui
I. Creangă, pe care mărturisesc nu l-aş fi asociat în nici un fel
unor observaţii atât de pătrunzătoare privind curentele so-
ciale: „boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate,
numai cu franzuţească şi nemţească, erau cârtitori asupra
trecutului … Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai
veneau la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea
lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi
câte le mai veneau în minte … Nu-i vorbă că şi nătângia unor
bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tine-
rilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii,
pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfrumuraţi,
lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri”. (Mărtu-
risesc, am căutat pe dexonline ce înseamnă „ibrişin”: „fir de
bumbac de culoare neagră sau albă”; „a-i da cuiva cu ibrişin
pe la nas” – a ridiculiza, a ironiza.) Dar acum? „Ibrişinul” a
alunecat în zona obscenităţii şi a vulgarităţii, iar intransigenţa
nu se manifestă „doar discursiv”, ci o tabără doreşte supri-
marea, eventual fizică, a taberei opuse. Este o realitate, oricât
am evita-o, aceea că, şi în România, avem două tabere ostile,

intransigente, care nu vorbesc una cu alta, ci vorbesc una
despre alta, ţipă una la alta. Fără a mai pune nimic în comun,
fără a mai putea împărtăşi nici un simbol, nici o experienţă. Ne
plângem, pe bună dreptate, că nu avem infrastructură de
transport. Dar care este infrastructura de idei, de atitudini,
trăiri şi experienţe care (mai) asigură coeziunea României?
Avem, în România, un tip de incapacitate de a asimila mo-
dele, de a integra tehnologii de organizare socială şi tehnologii
de comunicare în urma unui proces de reflecţie şi potrivit
tradiţiei proprii; ţinând cont de geografie, istorie, economie,
mentalitate, sistem de credinţe. De aceea şi acuzăm o serie de
suferinţe: tentaţia facilului, intoleranţa la nuanţă, vulnera-
bilitatea la mode, bascularea între extreme, dependenţa de
indignare. Suntem vulnerabili la extravaganţe retorice şi
maeştri în a construi şi dezbate pseudo-teme. Fantomele vin
din trecut, dar şi din viitor, lăsăm totul pe seama tinerilor, a
copiilor, a celor nenăscuţi, aplicând cea mai stranie metodă,
aceea de a împinge rezolvarea problemelor în viitor; culmea!,
„şi cârcotind asupra trecutului”.

E mai uşor să păcăleşti oamenii decât să îi convingi că au
fost păcăliţi; e infinit mai uşor să dezinformezi decât să infor-
mezi, să pulverizezi încrederea decât să o construieşti şi să o
menţii. Deci, gata, ne putem întoarce la bunele noastre obice-
iuri, hiperemoţii, indignări, etichete, like-uri şi distribuiri în
neştire. Fum, tobe, bucium, porumbei călători, telegrame. E
posibil ca, în România, nici să nu fie nevoie de atâţia algoritmi,
meta-date, propagandă computaţională, segmentare de
precizie, Facebook, căutări personalizate pe Google, televi-
ziuni de ştiri 24/7 sau site-uri de ştiri online. Este aproape
incredibil că dezvăluiri despre ce se întâmplă în alte spaţii
publice – şi care au un aer cât se poate de familiar, pe care îl
respirăm cu toţii în România – nu provoacă întrebări, îngri-
jorări, reflecţii serioase; nici măcar o şoaptă, un ridicat din
umeri, din sprânceană.
Trecem, periodic, prin vârtejuri informaţionale, emoţio-
nale şi de interpretare, prin eclipse totale de adevăr; sensul
cuvântului „adevăr” pe care îl am în vedere este şi cel folosit
pe parcursul întregii cărţi: „perspective mai analitice asupra a
ceea ce se întâmplă”. (Aproape) nimeni nu mai vrea să audă
„depinde”, „e mai complicat”, „e doar parţial adevărat”. Po-
vara faptelor, povara nuanţelor – posibil păcate culturale şi
comportamentale mai vechi. Ne retragem în spaţii de confort
înşelător în care totul este alb şi negru; după un timp, ne
revoltăm, dar pentru puţină vreme, şi iarăşi ne retragem în
spaţiul cu care ne-am obişnuit… CSF NCSF.
Nu va veni nimeni să ne „apere” de fake news, mai ales de
ştirile aproape adevărate sau aproape false; de comentarii,
opinii şi analize fake. Ştirile şi informaţiile or fi „fake”, dar
emoţiile pe care le dezlănţuie sunt reale, iar consecinţele,
dramatice. Este acesta un gen de „pesimism 2.0”? Nici gând.
„Insistăm că trebuie să fim optimişti, deoarece aceasta este o
condiţie istorică necesară pentru a profita de oportunităţile
structurale colective mai bune. Schimbările sunt posibile

atunci când cei care concep şi propun variante alternative
câştigă atenţia publică”, spuneauI. Wallerstein, I., R. Collins,
R., M. Mann, M., G. Derluguian şi C. Calhoun, în introducere
unui superb volum despre turbionul în care se află astăzi
lumea (Wallerstein et al, 2015, 15). Apărarea în faţa fake news,
a dezinformării 2.0, a infocalipsei va putea veni, în primul
rând, dintr-o nouă solidaritate, articulată mai puţin în jurul
unor hiper-emoţii, şi mai mult în jurul unor hiper-interese şi al
unor hiper-idei.
În labirintul digital, interesele şi ideile sunt pe post de „firul
Ariadnei”. Da, lumea e în schimbare, iar noile realităţi geo-
politice, economice şi tehnologice creează câştigători şi pierzători.
Tabăra „câştigătoare” va fi populată de persoane, comunităţi, ţări
şi alianţe de ţări care se vor ţine departe de irezistibilul sentiment
al nostalgiei; în acest moment, parcă toată lumea, inclusiv în
România, se uită la fimul „The way we were”, cu Barbara
Streisand şi Robert Redford – „actori cum erau odinioară”, nu?
Câştigătorii vor fi acele persoane, comunităţi, ţări şi alianţe de ţări
care îşi vor articula şi urma interesele fără prea multe sentimente
de superioritate morală, fără prea multe indignări facile, fără
perspective binare asupra lumii.
Întâlnirea fericită dintre tehnologie – câmpul predilect al
viitorului – şi leadership-ul intelectual va hotărî destinele
noastre. Şi pe cele ale copiilor noştri.
Bibliografie
1. Wallerstein, I., Collins, R., Mann, M., Derluguian, G.,
Calhoun, C. (2015/2013). „Următoarea mare schimbare.
Introducere”. În Wallerstein, I., Collins, R., Mann, M.,
Derluguian, G., Calhoun, C., Are capitalismul un viitor?

2. ***, Munich Security Report 2017, „Post-Truth, Post-West,
Post-Order?”,https://www.securityconference.de/-
en/discussion/munich-security-report/munich-security-
report-2017/
3. Abi-Heila, G. (2018). „Your Facebook data is creepy
as hell… and why you should really have a look at it”.
Medium, Feb. 11
4. Archer, G. (2017). „Under-reported: The increasing power
of computer programs to determine how we live (and
die)”. Unherd, 02 January 2018
5. Arendt, H. (1977). „Thinking”. New Yorker, 21
November. https://www.newyorker.com/magazine/-
1977/11/21/thinkingi
6. Armstrong, M. (2018), „The Most (and Least) Popular
Business Sectors in the U.S.”, Statista, Sep 12, 2018,
https://www.statista.com/chart/15417/the-most-and-
least-popular-business-sectors-in-the-us/
7. Ash, G. (2017), „Does European Populism Exist?”, Minda
de Gunzburg Center for European Studies
8. Ash, T., (2016), „Free Speech and the Private Superpowers
9. Asimov, I. (2017/1953). Cavernele de oţel. Bucureşti:
Paladin
10. Bach, N. (2018), Google Outspent Every Other Company
on Washington Lobbying Last Year, Fortune, 24 Ianuarie,
http://fortune.com/2018/01/24/google-facebook-
amazon-apple-lobbying-efforts/
11. Bârgăoanu, A., Durach, F. „Emerging media-the new
«global despots». How much technology and how much
old fashion psychology?” în Balaban, D. C., Hosu, I.,
Iancu, I. (ed.): PR Trend: New Challenges and
Perspectives II, Mittweida Hochschulverlag, Mittweida,
2019

12. Bârgăoanu, A., Radu, L. (2018), „Fake News or
Disinformation 2.0? Some Insights into Romanians’
Digital Behaviour”, Romanian Journal of European
Affairs, Vol 18, No 1/June
13. Bauman, Z. (2000), Liquid Modernity, Cambridge: Polity
Press
14. Bershidsky, L. (2018).„Putin and Trump Couldn’t Make
the Relationship Work”, Bloomberg, July 16,
https://www.bloomberg.com/view/articles/2018-07-
16/helsinki-summit-putin-and-trump-couldn-t-make-
relationship-work
15. Bremmer, I. (2012), Every Nation for Itself. What Happens
When No One Leads the World, London: Portfolio
Penguin
16. Bremmer, I. (2018). US vs. Them. The Failure of
Globalism. New York: Penguin (e-book)
17. Bremmer, I., Roubini, N. (2011). „A G-0 World. The New
Economic Club Will Produce Conflict, not Cooperation”.
Foreign Affairs, March/April 2011 Issue
18. Bump, P. (2018). Everything you need to know about the
Cambridge Analytica-Facebook debacle. Washington
Post. https://www.washingtonpost.com/news/-
politics/wp/2018/03/19/everything-you-need-to-know-
about-the-cambridge-analytica-facebook-debacle/
19. Business Insider (2017), Trump's most heated exchanges
with reporters at his longest press conference,
https://www.youtube.com/watch?v=jtl5XK7QP38
20. Chayka, K. (2018). „Style Is an Algorithm. No One Is
Original Anymore, Not Even You”, Apr. 17,
https://www.racked.com/2018/4/17/17219166/fashion-
style-algorithm-amazon-echo-look
21. Cole, S. (2017), „AI-Assisted Fake Porn Is Here and We’re
All Fucked”, Motherboard, 11 Dec., https://mother-

board.vice.com/en_us/article/gydydm/gal-gadot-fake-
ai-porn
21. Confessore, N., Dance, G. J., Harris, R., Hansen, M. (2018),
„The Follower Factory”, New York Times, 27 Jan.,
https://www.nytimes.com/interactive/2018/01/27/tech
nology/social-media-bots.html
22. Cotton, T., Conaway, M., Rubio, M., Cheney, L.,
Ruppersberger, D., (2018). Congressional letter to Mr
Sundar Pichai, https://www.cotton.senate.gov/-
files/documents/180620_Congressional_letter_to_Mr_Su
ndar_Pichai.pdf
23. Demirjian, K., Barrett, D. (2018), „Republicans vote to
release memo alleging FBI missteps in surveillance of
Trump campaign operative”, The Washington Post, 29
Jan., https://www.washingtonpost.com/world/national-
security/republicans-vote-to-release-memo-alleging-fbi-
missteps-while-surveilling-trump-campaign-
operative/2018/01/29/750fb150-0535-11e8-b48c-
b07fea957bd5_story.html?undefined=&utm_term=.10379c
82655e&wpisrc=nl_headlines&wpmm=1
24. Dobrescu, P. (2016), Crizele de după criză. O lume fără
busolă şi fără hegemon. Bucureşti. Editura Litera
25. Dolan, K., Kroll, L. (2018), „Forbes Billionaires 2018: Meet
The Richest People On The Planet”, Forbes, 6 Mar,
https://www.forbes.com/billionaires/#3c604c68251c
26. Dominick, J. R. (2009/2002). Ipostaze ale comunicării de
masă. Media în era digitală. Bucureşti: Comunicare.ro
27. Donara Barojan (2018), Propaganda Pushed Around
Indictment, Medium, 23 Februarie, https://medium.-
com/dfrlab/propaganda-pushed-around-indictment-
f63b85ac0587
28. Dugigg, C. (2018). „Critics say the search giant is
government step in?”, New York Times, Feb. 20,

29. Duhigg, C. (2018), „The Case Against Google”, The New
York Times, 20 Feb, https://www.nytimes.com/-
2018/02/20/magazine/the-case-against-google.html
30. Eco, U. (2017), Chronicles of a Liquid Society, New York:
Houghton Mifflin Harcourt
31. Edel, A. (2017), The Peculiar Business of Being Russian-
American in Trump’s USA, The New York Review of
Books, Iulie, https://www.nybooks.com/-
daily/2018/02/16/the-peculiar-business-of-being-
russian-american-in-trumps-usa/?utm_medium=-
email&utm_campaign=NYR%20Venezuela%20Philip%20
Roth%20Russian-Americans&utm_content=NYR%20-
Venezuela%20Philip%20Roth%20Russian-Ameri-
cans+CID_4b9cf7c07b9db30f0e3959087cde6e30&utm_sour
ce=Newsletter&utm_term=On%20Being%20Russian-
American
32. Fan, S. (2018). „This Mind-Controlled Robotic Limb Lets
You Multitask With Three Arms”, SingularityHub,
August, https://singularityhub.com/2018/07/31/this-
prosthesis-lets-you-multitask-with-three-arms/amp/
33. Ferguson , N. (2018), The more machines learn, the less
we shall grasp, 2 Noiembrie, Niallferguson.com,
http://www.niallferguson.com/journalism/miscellany/t
he-more-machines-learn-the-less-we-shall-grasp
big stick. Retrieved from: http://www.niallferguson.com-
/journalism/politics/speak-less-softly-but-do-not-forget-
the-big-stick-niall-ferguson
35. Ferguson, N. (2018), The Square and the Tower, Networks
and Power, from the Freemasons to Facebook. Penguin
Press (e-book)

36. Floridi, L. (2014), The Onlife Manifesto: Being Human in a
Hyperconnected Era, London: SpringerOpen
37. Fogg, B. J. (2003), Persuasive Technology: Using
Computers to Change What We Think and Do, Morgan
Kaufmann
38. Francis, P. (2018), Message of his holiness Pope Francis for
world communications day. Fake news and journalism
for peace, 24 Ianuarie, http://w2.vatican.va/content/-
francesco/en/messages/communications/documents/pa
pa-francesco_20180124_messaggio-comunicazioni-
sociali.html
39. Franklin, P. (2017). „China’s taking a quantum leap in its
tech rivalry with the West”, Unherd, 08 December 2017,
https://unherd.com/2017/12/chinas-taking-quantum-
leap-tech-rivalry-west/?=refinnar
40. Friedman, T. (2003), „Is Google God?”, The New York
Times, June, https://www.nytimes.com/2003/06/29/-
opinion/is-google-god.html
41. Friedman, T. L. (2016). Thank you for being late: An
Optimist’s Guide to Thriving in the Age of Acceleration.
Farrar, Straus and Giroux
42. Fukuyama, F. (1989). „The End of History?” The National
Interest, No 16, pp 3-18
43. Gertz, B. (2018). „Russia Influence Operations Seek to
Sow U.S. Division”. Free Beacon, August 22.
https://freebeacon.com/national-security/russia-
influence-operations-seek-sow-u-s-division/
44. Ghosh, D., Scott, B. (2018), „Russia's Election Interference
Is Digital Marketing 101”, The Atlantic, 19 Feb.,
https://www.theatlantic.com/international/archive/201
8/02/russia-trump-election-facebook-twitter-adver-
tising/553676/
45. Goujon, R. (2017), „Globalists, Nationalists and Patriots”,
Forbes, 28 June, https://www.forbes.com/sites/-

stratfor/2017/06/28/globalists-nationalists-and-
patriots/#289f513712ad
46. Greenhall, J. (2018), „Generation Omega”. Medium, 14
omega-6eaf1a0a0ac4
47. Greenspan, A. (2008),Age of Turbulence. London:
Penguin Books
48. Grygiel, J. J., Mitchell, W. (2018/2016). Frontiera
neliniştită. Rivali emergenţi, aliaţi vulnerabili şi criza
puterii americane, traducere de Ondine-Cristina
Dascăliţa. Bucureşti: Comunicare.ro.
12. Juli 2016, Die Zeit Nr. 26/2016
50. Hamilton, D. S., Quinlan, J. P. (2018). „The Transatlantic
Economy 2018. Annual Survey of Jobs, Trade and
Investment Between the United States and Europe”,
AmCham EU, Center for Transatlantic Relations,
http://www.amchameu.eu/sites/default/files/publicati
ons/files/transatlantic_economy_report_2018.pdf
Tomorrow. A Brief History of Tomorrow. Vintage:
London.ng
52. Harari, Y. N. (2018). „Humans are a post-truth species”.
Guardian, 5 August, https://www.theguardian.com/-
culture/2018/aug/05/yuval-noah-harari-extract-fake-
news-sapiens-homo-deus
53. Harris, T. (2016), „How Technology is Hijacking Your
Mind – from a Magician and Google Design Ethicist”,
Medium, 18 May, https://medium.com/thrive-
global/how-technology-hijacks-peoples-minds-from-a-
magician-and-google-s-design-ethicist-56d62ef5edf3

54. Heisterhagen, N. (2017), The Postmodern Illusion,
Socialeurope.eu, 27 April, https://www.social-
55. https://www.ft.com/content/926a66b0-8b49-11e8-bf9e-
8771d5404543
56. Kaplan, R. D. (2018). „Everything here is fake”,
Washington Post, March 2
58. Keen, A. (2018). How to Fix the Future. Staying Human in
the Digital Age. London: Atlantic Books (e-book)
59. Keshav Kelkar (2018). „China is building a new Silk Road,
and this one is digital”, World Economic Forum, 18 Aug
2018, https://www.weforum.org/agenda/2018/08/-
china-is-building-a-new-silk-road-and-this-one-s-digital/
60. Keyes, R. (2005), The Post-Truth Era: Dishonesty and
Deception in Contemporary Life, Ne York: St. Martin's
Press
61. Kissinger, H. (2018). „We are in a very, very grave
period”. Edward Luce July 20, 2018, Financial Times
62. Kissinger, H. (2018). „How the Enlightenment Ends”. The
Atlantic, June 2018 Issue. https://www.theatlantic.com/-
magazine/archive/2018/06/henry-kissinger-ai-could-
mean-the-end-of-human-history/559124/
63. Kosinki, M. ( 2013), „Digital records could expose
intimate details and personality traits of millions”,
cam.ac.uk,11 Mar., https://www.cam.ac.uk/research/-
news/digital-records-could-expose-intimate-details-and-
personality-traits-of-millions
64. Kurzweil, R. (2005). The Singularity is Near, London:
Penguin Books
65. Lazarsfeld, P. (2004/1968), Mecanismul votului,

66. Lippman, W. (2009/1921), Opinia publică. Bucureşti:
Comunicare.ro
67. Lippmann, A. (2018). „How Data Killed Facts”. MIT
Media Lab
68. Lucas, L., Waters, R. (2018). „China and US compete to
dominate big data”. Financial Times, May 1.
https://www.ft.com/content/e33a6994-447e-11e8-93cf-
67ac3a6482fd
70. Lynch, S. (2017) „Andrew Ng: Why AI Is the New
Electricity”, Stanford Business, 11 March,
https://www.gsb.stanford.edu/insights/andrew-ng-
why-ai-new-electricity
71. Madurai, V. (2018), Ubiquitous Computing, Medium,
March 25, https://medium.com/@vivekmadu-
rai/ubiquitous-computing-6dd3685f18e7
72. Marantz, A. (2018), Ad-Industry Insiders Create
Campaign to Give Russian Hackers Proper Credit for
Their Achievements”, The New Yorker, 9 feb.,
https://www.newyorker.com/news/news-desk/ad-
industry-insiders-create-campaign-to-give-russian-
hackers-proper-credit-for-their-achievements
73. Martinez, A. G. (2018). „Facebook, Snapchat and the
Dawn of the Post-Truth Era”. Wired, 05.28,
https://www.wired.com/story/facebook-snapchat-and-
the-dawn-of-the-post-truth-era/
74. Mauldin, J. (2018), Chinese Growth Spurt, Mauldin
Economics,http://www.mauldineconomics.com/frontlin
ethoughts/chinese-growth-spurt
75. McIntyre, L. (2018). Post-Truth. Cambridge: MIT Press,
The MIT Essentials Knowledge Series
76. Menard, L. (2018). „Francis Fukuyama Postpones the End
of History”. New Yorker, September 3,

https://www.newyorker.com/magazine/2018/09/03/fr
ancis-fukuyama-postpones-the-end-of-
history?mbid=nl_Magazine%20Daily%20List%20082718&
CNDID=50120891&utm_source=Silverpop&utm_medium
=email&utm_campaign=Magazine%20Daily%20List%200
82718&utm_content=&spMailingID=14140078&spUserID
=MjAxMzkzODA1MDc3S0&spJobID=1462422528&spRep
ortId=MTQ2MjQyMjUyOAS2
77. Metz, C. (2018).„As China Marches Forward on AI, the
White House Is Silent”. New York Times, February 12,
https://www.nytimes.com/2018/02/12/technology/chi
na-trump-artificial-intelligence.html
Power Grab (e-book). London: William Heinemann
79. Mims, C. (2018), Why Was Facebook So Easy to Hijack?,
Wall Street Journal, 19 Feb.,https://www.wsj.com/-
articles/why-was-facebook-so-easy-to-hijack-1519045200
80. Mironov, A. (2013). Lumea-după-Google. Bucureşti:
Nemira
81. Mounk, Y. (2018). The People vs. Democracy: Why Our
Freedom Is in Danger and How to Save It. Harvard:
Harvard University Press
82. Olsen, H. (2017). „Forget Left v. Right. It’s In v. Out”.
Unherd 06 September. https://unherd.com/briefings/-
forget-left-v-right-v-outs/?utm_campaign=Brookings-
%20Brief&utm_source=hs_email&utm_medium=email&u
tm_content=56134323
83. Paravicini, G. (2017), Angela Merkel: Europe must take
‘our fate’ into own hands, Politico, 28 Mai,
https://www.politico.eu/article/angela-merkel-europe-
cdu-must-take-its-fate-into-its-own-hands-elections-2017/
84. Parilla, J. (2018). „Amazon HQ2. How Did We Get Here?
What Comes Next?”. Brookings Report, August 28.
https://www.brookings.edu/research/amazon-hq2-

how-did-we-get-here-what-comes-next/?utm_cam-
paign=Brookings%20Brief&utm_source=hs_email&utm_
medium=email&utm_content=65556740
85. Parkins, D. (2018), How to tame the tech titans, The
Economist, Jan 18, https://www.economist.com/-
leaders/2018/01/18/how-to-tame-the-tech-titans
86. Pîrvu, I. (2000), Filosofia Comunicării, Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice, „David Ogily”, SNSPA,
Bucureşti, 2000
87. Pesek, W. (2018). „Japan’s flying car project may not get
off the ground”. Asia Times, August 30, http://www.-
atimes.com/article/japans-flying-car-project-may-not-
get-off-the-ground/?utm_source=The+Daily+Re-
port&utm_campaign=dc02e29a5d-EMAIL_CAMPAIGN_-
2018_08_30_12_33&utm_medium=email&utm_term=0_1f
8bca137f-dc02e29a5d-31599273
88. Phillips, M. (2018). „Apple’s $1 Trillion Milestone Reflects
Rise of Powerful Megacompanies”, August 2, 2018,
https://www.nytimes.com/2018/08/02/business/apple-
trillion.html
89. Pichai, S. (2018). „AI at Google: our principles”. Jun 7,
https://www.blog.google/technology/ai/ai-principles/
90. Politico (2018), Mark Zuckerberg hearing: As it happened,
22 Mai, https://www.politico.eu/article/mark-
zuckerberg-european-parliament-hearing-live-blog/
91. Postman, N. (1993). Technopoly. The Surrender of
Culture to Technology. New York: Vintage Books
92. Ramonet, I. (2000/1999). Tirania comunicării. Bucureşti:
Editura Doina
93. Ramos, D. R. (2018), Apple CEO Tim Cook Blasts
Facebook’s Privacy Breach: „I Wouldn’t Be In This
Situation”, Deadlinne, 28 Martie, https://dead-
line.com/2018/03/apple-ceo-tim-cook-facebook-data-
mark-zuckerberg-msnbc-revolution-1202355015/

approach to disinformation”, https://ec.europa.eu/-
digital-single-market/en/news/final-report-high-level-
expert-group-fake-news-and-online-disinformation
95. Reuters Institute Digital News Report 2018,
http://media.digitalnewsreport.org/wp-content/-
uploads/2018/06/digital-news-report-2018.pdf?x89475
96. Richter, F. (2018), „Americans and Facebook – It's
Complicated”, Statista, Sep 6, 2018, https://www.sta-
tista.com/chart/15365/measures-taken-by-facebook-
users-in-the-us/
97. Richter, F. (2018), „China Is Google's Blind Spot (For
Now)”, Statista, 2 August, https://www.sta-
tista.com/chart/14960/search-engine-market-share/
98. Richter, F. (2018), Amazon's Impressive Long-Term
Growth, Statista, Feb 2 2018,
https://www.statista.com/chart/4298/amazons-long-
term-growth/
99. Richter, F., (2018), Instagram, "Not Snapchat, Is the Social
Platform of the Hour", Statista, 10 August,
https://www.statista.com/chart/15034/worldwide-user-
growth-of-instagram-and-snapchat/
100. Ritzer, G. (2011), Mcdonaldizarea societăţii, trad. Dan
Flonta, Victoria Vuscan, Bucureşti: Comunicare.ro
101. Ritzer. G. (2000/2003). McDonaldizarea societăţii.
102. Schwartz, T. (1981), Media. The Second God, Anchor
Books
103. Searle, J. (1984), Minds, Brains and Science, London: BBC
Books
104. Selby-Green, M. (2018). „«Europe should not allow the US
to act over our heads»: Germany is challenging the US's
financial monopoly as the Iran row deepens”. Business

Insider, 22 august. https://nordic.businessinsider.com/-
germany-wants-european-rival-to-us-backed-swift-
payment-system-2018-8
105. Silver, N. (2018), How Much Did Russian Interference
Affect The 2016 Election, Fivethirtyeight, 16 Feb,
https://fivethirtyeight.com/features/how-much-did-
russian-interference-affect-the-2016-election/
106. Simonite, T. (2018). „The WIRED Guide to Quantum
Computing”, WIRED, 8.22.18, https://www.wired.-
com/story/wired-guide-to-quantum-computing?-
mbid=nl_082218_daily_list1_p1&CNDID=50120891
107. Solon, O., Graham-Harrison, E. (2018), The six weeks that
brought Cambridge Analytica down, The Guardian, 3
Mai, https://www.theguardian.com/uk-news/2018/-
may/03/cambridge-analytica-closing-what-happened-
trump-brexit
108. Statista (2018), The 100 largest companies in the world by
market value in 2018 (in billion U.S. dollars),
109. Stenhouse, E. (2017), „Stephen Hawking at Web
Summit:Will Artificial Intelligence Help Us, Or Destroy
Us?”. Web Summit, Lisbon, https://www.evolving-
science.com/intelligent-machines-artificial-
intelligence/stephen-hawking-web-summit-will-artificial-
intelligence-help-us-or-destroy-us-00472
110. Stone, B. (2013). The Everything Store: Jeff Bezos and the
Age of Amazon. New York: Little, Brown and Company
112. The 100 largest companies in the world by market value
in 2018 (in billion U.S. dollars), Statista, 2018,

113. The Guardian (2018), Experience: I write fake news, 26
Jan, https://www.theguardian.com/lifeandstyle/-
2018/jan/26/experience-i-write-fake-news
114. The Washington Post (2018), Transcript of Mark
Zuckerberg’s Senate hearing, 10 April,
https://www.washingtonpost.com/news/the-
switch/wp/2018/04/10/transcript-of-mark-zuckerbergs-
senate-hearing/?noredirect=on&utm_term=.bec7e63fe094
115. Thompson, L. (2018). „Tech in US and China benefits
from Asia’s love of blockchain”. Asia Times, August 30.
http://www.atimes.com/article/tech-in-us-and-china-
benefits-from-asias-love-of-blockchain/?utm_source=-
The+Daily+Report&utm_campaign=dc02e29a5d-
EMAIL_CAMPAIGN_2018_08_30_12_33&utm_medium=
email&utm_term=0_1f8bca137f-dc02e29a5d-31599273
116. Thompson, N., Vogelstein, F. (2018), „Inside The Two Years
That Shook Facebook – And The World, wired.com, 2 Dec.,
https://www.wired.com/story/inside-facebook-mark-
zuckerberg-2-years-of-hell/?mbid=nl_daily_welcome
117. Thoreau, H. D. (1854), „Walden”, Ticknor and Fields:
Boston
118. Tufekci, Z. (2014). Engineering the public: Big data,
surveillance and computational politics. First Monday,
19(7).
119. Vosoughi, S., Roy, D., Aral, S. (2018). The spread of true
and false news online. Science, 359(6380), 1146-1151
120. Waldman, P., Chapman L., Robertson, J. (2018). „Peter
Thiel’s data-mining company is using War on Terror tools
to track American citizens”. Bloomberg, April 19,
peter-thiel/?terminal=true
121. Waldman, P., Chapman, L., Robertson, J. (2018), „Palantir
Knows Everything About You”, Bloomberg, 19 April,

peter-thiel/
122. Wallerstein, I. (2015/2013). „Criza structurală. Sau de ce
vor deveni nemulţumiţi capitaliştii de capitalism”. În
Wallerstein, I., Collins, R., Mann, M., Derluguian, G.,
Calhoun, C., Are capitalismul un viitor? Bucureşti:
Comunicare.ro
123. Watzlawick, P., Weakland, J. H., Fisch R. (1974), Change:
Principles of Problem Formation and Problem Resolution,
New York: W. W. Norton Company
124. White, J. (2018), „Donald Trump announces the winners
of his 'Fake News' awards”, The Indepdendent, 18 Jan.,
https://www.independent.co.uk/news/world/americas
/us-politics/donald-trump-fake-news-awards-winners-
latest-new-york-times-a8165116.html
125. Wiener, N. (1950), The Human Use of Human Beings,
New York: Doubleday & Co
126. Williams, R. (2003/1974), Television: Technology and
Cultural Form, Routledge
127. Wolff, M. (2018). Fire and Fury. Inside the Trump White
House. New York: Henry Holt and Company
128. Wythoff , G. (2018). „Silicon Valley's attempts to self-
police are anti-democratic. They're also not new”.
Washington Post, August 17, https://www.washington-
post.com/outlook/silicon-valleys-attempts-to-self-police-
are-anti-democratic-theyre-also-not-new/2018/08/17/-
cd44fb22-9b1d-11e8-843b-36e177f3081c_story.html?-
noredirect=on&utm_term=.8d621e25666a&wpisrc=nl_hea
dlines&wpmm=1
129. Yuan, L., Wakabayashi, D. (2018). „Google, Seeking a
Return to China, Is Said to Be Building a Censored Search
Engine”. New York Times, Aug. 1,https://www.ny-
times.com/2018/08/01/technology/china-google-
censored-search-engine.html

.

+fakenews Carte AB

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

+fakenews Carte AB

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere: La răscruce de vremuri // 25

Capitolul 1: Inteligenţa Artificială şi Intelighenţia Umană // 40

Capitolul 2: Noi vs. ei. Metropole digitale şi periferii analogice // 65

Capitolul 3: Noii despoţi globali // 91

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 5

Capitolul 4: Fake news sau dezinformare 2.0 // 133

Capitolul 5: Oamenii nu mai sunt puşi în mişcare de alţi oameni // 166

Capitolul 6: Sufrageria digitală // 207

Concluzii: Leadership-ul intelectual configurează viitorul // 237

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 7

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 9

Î ncep această carte cu o notă biografică, în

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 13

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 15

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 17

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 19

1 Scandalul Cambridge Analytica este denumirea sub care este

cunoscută devoalarea unei serioase breşe de securitate Facebook. Cambridge

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 21

Am scris această carte cu gândul la Iulia, fiica mea de 13 ani, şi

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 23

Se schimbă ordinea globală…

Epoca pe care o trăim este una tumultoasă,

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 25

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 27

…inclusiv ordinea globală digitală

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 29

Un tăvălug de schimbări care abia s-a pus

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 31

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 33

sistemului informaţional, discuţia despre dezordinea

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 35

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 37

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 39

Noi domenii, discipline, tehnologii şi profesii

Ne-am obişnuit deja cu afirmaţia potrivit

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 41

Mai pe româneşte, tehnologiile cuantice găsesc acul în

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 43

Tehnologiile digitale încă ne lasă cu gura căscată

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 45

Dacă tot am amintit de stres post-traumatic, psihoterapia şi

Dispozitivele biometrice au început să-şi dovedească

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 47

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 49

„Omenirea este tot atât de pregătită în

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 51

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 53

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 55

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 57

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 59

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 61

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 63

Frontiera neliniştită creează cetăţeni neliniştiţi

Lumea pare de nerecunoscut faţă de cum arăta

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 65

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 67

Două tabere unite de un sentiment – nostalgia,

1 Expresia „Consensul de la Washington” a fost folosită pentru prima

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 71

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 73

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 75

#FAKENEWS – Noua cursă a înarmării 79