Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr.

Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

CURSUL NR.10
Viciile de consimțîmânt ( continuare)

Dolul – viciu de consimţământ

Sediul materiei se regăseşte, în ceea pe priveşte dolul, la art. 1214-1216 C. civ.

Dolul sau viclenia1 reprezintă acel viciu de consimţământ care constă inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive (frauduloase), pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Dolul este o eroare
provocată.

Structura dolului
Dolul, ca viciu de consimţământ presupune două elemente:

– un element obiectiv, material, ce constă în folosirea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere
dolosive) pentru a induce în eroare. Acest element poate consta atât într-o acţiune (fapt comisiv) cât şi
dintr-o inacţiune (fapt omisiv, cunoscut şi sub denumirea de dol prin reticenţă, adică ascunderea sau
necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit făcută cunoscută). Faptul comisiv se
concretizează în „sugestie” sau „captaţie” dacă intervine în cazul unei liberalităţi (ex. se speculează
afecţiunea sau pasiunea unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat);

– un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o

determina să încheie un act juridic civil. Cu privire la acest element se impun următoarele precizări:

– provocarea unei erori din neglijenţă, fără rea-voinţă nu constituie dol;

– lipsa discernământului şi dolul, sub forma captaţiei, se exclud;

– nu există dol dacă cealaltă parte cunoştea împrejurarea pretins ascunsă.

Condiţiile dolului
Pornind de la dispoziţiile art. 1214 alin. (2) C. civ. potrivit cărora „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin
dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială”, pentru a fi viciu de
consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească o singură condiţie:

– să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi sau de la
un terţ, însă în acest din urmă caz numai dacă partea cocontractantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
existenţa dolului. Condiţia se desprinde din dispoziţiile art. 1214 alin. (3) şi art. 1215 alin. (1) C. civ. Totuşi,
ea nu exclude existenţa dolului şi în categoria actelor juridice civile unilaterale cum este cazul dolului sub
forma „sugestiei” care poate fi întâlnit în cazul testamentului, (testamentul este un act juridic civil
unilateral). Astfel, potrivit art. 1038 alin. (2) C. civ., „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă
manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost
cunoscute de către acesta”. În ceea ce priveşte actele juridice civile bilaterale, doctrina este unanim de acord
că dacă dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul cunoştea această împrejurare (complicitate la dol)

1 Art. 1214 alin. (1) C. civ. dispune: „Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată
de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant
asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

1
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

sau dacă dolul provine de la reprezentantul cocontractantului, condiţia este îndeplinită 2. Art. 1215 alin. (2)
C. civ. stabileşte că autorul dolului (terţul) rămâne răspunzător pentru prejudiciile create, independent de
anularea actului juridic civil pentru dol.

Proba dolului
Potrivit art. 1214 alin. (4) C. civ., dolul nu se presupune, ceea ce înseamnă că

persoana care invocă existenţa dolului, trebuie să-l dovedească. Dolul este un fapt juridic, prin urmare poate fi
dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori. Spre deosebire de eroare, dolul este mai uşor de dovedit datorită
elementul său obiectiv.

Sancţiunea în cazul dolului este nulitatea relativă.

Violenţa – viciu de consimţământ

Violenţa – viciu de consimţământ – sediul materiei la art. 1216-1220 C. civ.

Violenţa reprezintă acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce
o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificare
1.În funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între violenţa fizică şi violenţa morală, astfel:

– violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică sau bunurile persoanei;

– violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu răul priveşte onoarea, demnitatea sau
sentimentele persoanei.

2.În funcţie de caracterul ameninţării, deosebim între ameninţare legitimă şi ameninţare nelegitimă, astfel:

– ameninţarea legitimă cu un rău, nu este viciu de consimţământ. Includem în această categorie, de exemplu,
cazul creditorului care îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă nu-şi execută obligaţiile asumate;

– ameninţare nelegitimă, injustă cu un rău, poate fi viciu de consimţământ.

Structura violenţei
Violenţa ca viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:

– un element obiectiv, exterior care constă în ameninţarea cu un rău;

– un element subiectiv care constă în provocarea unei temeri persoanei ameninţată.

2 În acest sens art. 1215 alin. (1) C. civ. dispune: „Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă
cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”.

2
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Condiţiile violenţei
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:

– să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil3, în sensul că temerea provocată persoanei
ameninţate să o determine să încheie actul juridic civil. Simpla temere reverenţiară, izvorâtă din respect,
fără să fie violenţă nu atrage anularea actului juridic civil 4. Aşadar, în acest caz nu ne aflăm în prezenţa
violenţei viciu de consimţământ. În aprecierea caracterului determinant al ameninţării5 se va ţine seama de
vârsta, sexul, „condiţia” persoanei ameninţată, criteriul aprecierii fiind aşadar, subiectiv. Ameninţarea poate
privi şi pe soţul, soţia, descendentul (copil) sau ascendentul (părinte, bunic) persoanei ameninţate [art. 1216
alin. (3) C. civ.] precum şi bunurile acesteia. În plus, doctrina admite că poate fi asimilată acestor persoane,
şi persoana de care cel ameninţat este legat printr-o puternică legătură afectivă (prieten, prietenă). Potrivit
art. 1217 C. civ., ameninţarea cu exercitarea unui drept, poate fi viciu de consimţământ dacă aceasta a fost
făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste;

– să fie injustă adică nelegitimă, ilicită;

– să provină de la cealaltă parte, sau dacă provine de la un terţ6, cocontractantul cunoştea sau ar fi trebuit să
cunoască violenţa săvârşită de către terţ7.

Sancţiune: violenţa ca viciu de consimţământ se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic civil [art. 1216
alin. (1) C. civ.].

Leziunea-viciu de consimţământ

Sediul materiei, în ceea ce priveşte leziunea, se regăseşte la art. 1221-1224 C. civ.

Leziunea8 reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în prejudiciul material suferit de una dintre părţi ca
urmare a încheierii contractului. Aşadar, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între două contraprestaţii
ce există la momentul încheierii contractului. Ea se apreciază potrivit art. 1221 alin. (2) C. civ. şi în funcţie de natura
şi scopul contractului.

Leziunea se aplică, potrivit noilor reglementări atât minorului, cât şi majorului. În cazul minorului, leziunea este
tot un viciu de consimţământ, iar restituirea intervine nu ca efect al minorităţii ci al pagubei materiale suferite de cel

3 În acest sens, art. 1216 alin. (2) C. civ. dispune: „Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi
expuse unui pericol grav şi iminent”.
4 În acest sens, art. 1219 C. civ. dispune: „Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fie violenţă, nu atrage anularea
contractului”.
5 În acest sens, art. 1216 alin. (4) C. civ. dispune: „În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”.
6 În acest sens, art. 1216 alin. (1) C. civ. dispune: „Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei
temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ” (s.n.).
7 În acest sens art. 1220 alin. (1) C. civ. dispune: „Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un
terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa
săvârşită de către terţ”.
8 Art. 1221 alin. (1) C. civ. dispune: „Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.

3
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Totuşi, în acest caz, paguba se apreciază nu numai raportat la contraprestaţie
ci şi la patrimoniul9 său ori alte circumstanţe.

Structura leziunii
Structura leziunii este diferită în funcţie de concepţia care stă la baza ei, astfel:

– în concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul obiectiv constând în disproporţia vădită
de valoare între prestaţii şi unul subiectiv constând în profitarea de starea de nevoie în care se află
cocontractantul;

– în concepţia obiectivă, leziunea presupune un singur element, paguba (prejudiciul material) care este egală
cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.

Prin urmare, leziunea în cazul minorului are la bază concepţia obiectivă – cel ce invocă leziunea trebuie să
dovedească numai paguba suferită de minor, iar în cazul majorului leziunea se fundamentează pe concepţia
subiectivă, fiind necesar pe lângă disproporţia vădită de valoare între prestaţii, ca una dintre părţi să profite, la
încheierea actului juridic civil, de starea de nevoie, de lipsa de experienţă sau de cunoştinţe a celeilalte părţi.

Domeniul de aplicare
În ceea ce priveşte persoanele, leziunea în cazul minorului îşi găseşte aplicabilitate numai în privinţa minorilor cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani (persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă).

Cât priveşte actele ce pot fi susceptibile de anulare pentru leziune, reţinem că ele trebuie să întrunească
cumulativ următoarele condiţii:

– să fie acte juridice civile de administrare;

– să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative;

– să fie păgubitoare pentru minor.

În cazul leziunii majorului, pot fi atacate actele juridice civile bilaterale, cu titlu oneros şi comutative, indiferent
dacă sunt de administrare sau de dispoziţie. În acest caz, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă paguba
depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului prestaţia promisă sau executată
de partea lezată pe de o parte, iar pe de altă parte este necesar ca disproporţia să se menţină până la data cererii de
anulare10.

Nu pot fi atacate pentru leziune (atât în cazul minorului cât şi al majorului), con­tractele aleatorii, tranzacţia
precum şi alte contracte prevăzute de lege (art. 1224 C. civ.).

Sancţiune
În cazul leziunii potrivit art. 1222 alin. (1) C. civ., devin incidente două sancţiuni alternative:

9 Art. 1221 alin. (3) C. civ. dispune: „Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare
la starea sa patrimonială, la avantajul pe care îl obţine din contract ori la ansamblul cunoştinţelor”.
10 În acest sens art. 1222 alin. (2) C. civ. dispune: „Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1221 alin. (3) (se referă la leziunea în
cazul minorului – n.a.), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea,
la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la
data cererii de anulare”.

4
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– nulitatea relativă, ce poate fi cerută pe calea unei acţiuni în anulabilitate, acţiune care dacă este admisă va
avea ca efect desfiinţarea actului juridic civil. Totuşi, în temeiul art. 1222 alin. (3) C. civ., instanţa sesizată cu
o astfel de acţiune, poate dispune menţinerea actului juridic civil, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil,
o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Acţiunea în anulare pentru
leziune se prescrie în termen de 1 an de la data încheierii contractului [art. 1223 alin. (1) C. civ.], iar potrivit
art. 1223 alin. (2), anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune
este prescris.

– reducerea sau după caz, mărirea uneia dintre prestaţii. În acest caz, actul juridic civil se menţine operând
doar o modificare a acestuia în sensul celor mai sus arătate.

Comparaţie între viciile de consimţământ

Eroarea, dolul, violenţa şi leziunea, ca vicii de consimţământ se caracterizează prin următoarele asemănări:

– toate reprezintă împrejurări de fapt care împiedică manifestarea liberă şi conştientă a consimţământului;

– elementul asupra căruia poartă viciul, trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic, cerinţă ce
se apreciază de la caz la caz;

– sancţiunea este în principiu aceeaşi, nulitatea relativă a actului juridic civil;

– în cazul actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale nu este necesar ca viciul să fie comun;

– sarcina probării viciului, revine celui care îl invocă, iar dovada viciului se impune întrucât acesta nu se
prezumă.

Între viciile de consimţământ există şi deosebiri care privesc următoarele aspecte:

– dolul şi violenţa au în structura lor două elemente (unul obiectiv şi unul subiectiv), în timp ce eroarea este
alcătuită dintr-un singur element (subiectiv);

– cel mai greu se probează eroarea şi cel mai uşor leziunea;

– spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul şi violenţa pot atrage şi răspunderea civilă delictuală,
fiind fapte ilicite;

– în cazul leziunii se poate cere fie anularea actului, fie reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte, în timp
ce în cazul celorlalte vicii de consimţământ se poate cere doar anularea actului juridic civil.

Forma actului juridic civil (condiţiile de formă)

Definiţie şi terminologie

Forma actului juridic civil reprezintă acea condiţie ce constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret 11.
Sub aspect terminologic, expresia forma actului juridic civil este susceptibilă de două înţelesuri, după cum
urmează:

11 Raportul juridic civil concret apare prin mijlocirea unui act sau fapt juridic de care legea leagă naşterea, modificarea ori
stingerea unor efecte juridice, pornind de la un raport juridic civil abstract. Raportul social, ca efect al reglementării juridice devine
un raport juridic abstract, virtual. Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, op. cit., 2001, p. 113-114.

5
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– stricto sensu, prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice;
– lato sensu, prin forma actului juridic civil desemnăm trei cerinţe de formă şi anume:
– forma ad validitatem;
– forma ad probationem;
– forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi.

Principiul consensualismului

În sensul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care la rândul său
reprezintă o aplicare a principiului libertăţii actelor juridice civile 12.
Principiul consensualismului reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu
numai necesară dar şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil, fără a mai fi necesară
îndeplinirea vreunei formalităţi. Aşadar potrivit acestei reguli, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă
specială pentru a produce efecte juridice.
De lege lata, există o consacrare expresă, cu caracter general a acestui principiu în art. 1178 C. civ.13. De
asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile, cum ar fi contractul de
vânzare [art. 1674 alin. (1) C. civ.14], iar în sens mai larg în privinţa contractelor translative de drepturi reale [art. 1273
alin. (1) teza I C. civ.15]. Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

În doctrină s-au conturat două criterii în funcţie de care pot fi clasificate, condiţiile de formă ale actului juridic
civil. Acestea sunt:
1. criteriul consecinţelor juridice care se produc în cazul neres­pectării acestor condiţii, în funcţie de care
distingem între forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem, forma cerută ad probationem şi forma
cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi. Astfel:
– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută şi sub denumirea de formă ad
validitatem, reprezintă forma cerută de lege pentru ca actul juridic civil să fie valabil
încheiat. Nerespectarea formei cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil se sancţionează cu
nulitatea absolută a actului juridic civil;
– forma cerută pentru probarea actului juridic civil, cunoscută şi sub denumirea de forma cerută ad
probationem, reprezintă acea formă a actului juridic civil care permite probarea existenţei lui. Este vorba

12 Principiul libertăţii actelor juridice civile cunoscut şi sub denumirea de principiul autonomiei de voinţă, reprezintă regula
de drept potrivit căreia dacă se respectă legea şi morala, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte
juridice unilaterale. Acest principiu împreună cu principiul voinţei interne (reale) guvernează voinţa juridică. Pentru dezvoltări, a
se vedea G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 155-156.
13 Art. 1178 C. civ. dispune: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
14 Art. 1674 alin. (1) C. civ. dispune: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori
preţul nu a fost plătit”.
15 Art. 1273 alin. (1) C. civ. dispune: „Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă
bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă
acordul poartă asupra bunurilor de gen”.

6
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

evident de forma scrisă. Nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic
civil ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
– forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, reprezintă îndeplinirea formalităţilor de
publicitate prin care actul juridic civil devine opozabil şi terţilor. Nerespectarea acestei forme nu
afectează valabilitatea actului juridic civil, ci se sancţionează cu inopozabilitatea 16. Altfel spus, actul
juridic civil care nu îndeplineşte condiţiile de publicitate nu poate fi opus terţilor, deoarece faţă de
aceştia actul nu există. Formalităţile de publicitate asigură, aşadar opozabilitatea actului juridic civil faţă
de terţi, astfel încât dacă au fost îndeplinite condiţiile de publicitate, actul juridic civil poate fi opus şi
terţilor.
2. criteriul naturii sursei sau izvorului care cere o anumită formă pentru actul juridic civil, distingem între:
– forma legală, care reprezintă forma impusă de legea civilă;
– forma voluntară sau convenţională, care reprezintă forma stabilită de părţi.

Forma cerută ad validitatem

A. Definiţie

Forma cerută ad validitatem reprezintă acea condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în
obligativitatea îndeplinirii formalităţilor stabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod
valabil.
Raţiunile pentru care legea a instituit această formă ca fiind necesară pentru însăşi valabilitatea actului juridic
civil sunt în principiu următoarele:
– importanţa deosebită pe care o au anumite acte juridice civile pentru patrimoniul celui/ celor care le
încheie. Sunt astfel de acte juridice civile donaţia, constituirea unei ipoteci, renunţarea expresă la succesiune
şi altele;
– contribuie la asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului, cum este în cazul testamentului;
– asigură exercitarea unui control al statului, prin organele statului, în ceea ce priveşte anumite acte juridice
civile a căror importanţă depăşeşte interesele părţilor cum ar fi de exemplu înfiinţarea unei societăţi
comerciale.

B. Caracterele juridice ale formei cerută ad validitatem

Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil prezintă următoarele caractere juridice:
– reprezintă un element constitutiv, esenţial al actului juridic civil, motiv pen­tru care nerespectarea ei atrage
nulitatea absolută a actului juridic civil;
– este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, ceea ce presupune că în cazul formei ad validitatem,
voinţa trebuie manifestată în mod expres, în concordanţă cu cerinţele normei juridice;
– este exclusivă, deoarece pentru un anumit act juridic solemn se cere a fi îndeplinită o anumită formă ad
validitatem. Forma ad validitatem îmbracă de regulă forma autentificată de notarul public. Totuşi, există acte
juridice civile pentru care forma solemnă îmbracă altă formă, cum este de exemplu testamentul olograf, în
cazul căruia forma cerută ad validitatem constă în scrierea în întregime, datarea şi semnarea acestuia de
mâna testatorului, sau contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care sub sancţiunea nulităţii
absolute, trebuie să îmbrace forma scrisă şi să fie semnat de către părţi. Observăm aşadar că forma ad

16 Conform GH. BELEIU, op. cit., p. 161: „Inopozabilitatea presupune că terţa persoană este în drept să ignore, să facă abstracţie
de actul juridic care trebuia adus la cunoştinţa altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop”.

7
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

validitatem nu trebuie confundată cu forma autentică, deoarece aşa cum deja am arătat, aceasta poate
îmbrăca şi alte forme.
Pentru asigurarea formei ad validitatem se impun a fi respectate, următoarele cerinţe:
– forma cerută ad validitatem trebuie să îmbrace în întregime actul juridic. Aşadar, toate clauzele actului juridic
civil trebuie să respecte această formă. De exemplu, în cazul contractului de donaţie încheiat între absenţi, atât
oferta de donaţie, cât şi actul juridic civil de acceptare a donaţiei trebuie în­cheiate în formă autentică pentru
ca acest contract să se nască în mod valabil;
– dacă actul juridic civil solemn se află în interdependenţă cu un alt act, şi acest din urmă act va trebui să
îmbrace forma solemnă impusă de lege. Aşa este, de exemplu, în cazul împuternicirii acordată pentru
încheierea unui act solemn, care la rândul ei trebuie întocmită în forma ad validitatem impusă actului
solemn;
– actul juridic civil care determină ineficienţa unui act juridic civil solemn trebuie, în principiu să îmbrace şi el
forma, solemnă. Face excepţie de la această regulă, legatul care poate fi revocat şi tacit, cum ar fi de exemplu
înstrăinarea bunului care face obiectul legatului. Vânzarea bunului obiect al legatului valorează o revocare
tacită a legatului;
– actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă.

C. Aplicaţii

De lege lata, amintim câteva dintre principalele acte juridice civile pentru care legea impune forma ad
validitatem, şi anume:
– contractul de donaţie. Potrivit art. 1011 alin. (1) C. civ., „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute”;
– testamentul olograf. Potrivit art. 1041 C. civ., „Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului”;
– revocarea expresă a unui legat. Potrivit art. 1051 alin. (1) C. civ., „Un testament nu poate fi revocat expres,
în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior”;
– renunţarea expresă la succesiune. Potrivit art. 1120 alin. (2) C. civ., „Declaraţia de renunţare se face în formă
autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în
condiţiile şi limitele prevăzute de lege”;
– convenţia de constituire a unui drept de ipotecă imobiliară. Potrivit art. 2378 alin. (1) C. civ., „Contractul de
ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute”;
– contractul de constituire a unei ipoteci mobiliare. Potrivit art. 2388 C. civ., „Contractul prin care se constituie
o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii
absolute”;
– contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii. Potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice, „Drepturile cu privire la mărci se pot transmite prin cesiune, licenţă sau pe
cale succesorală. Cesiunea trebuie făcută în scris şi semnată de părţile contractante, sub sancţiunea
nulităţii”;
– contractul de arendare. Potrivit art. 1838 alin. (1) C. civ., „Contractul de arendare trebuie încheiat în formă
scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

Forma cerută ad probationem

A. Definiţie

8
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Forma cerută ad probationem reprezintă acea cerinţă, impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea
unui înscris cu scopul de a dovedi existenţa actul juridic civil.
Nerespectarea formei ad probationem nu afectează valabilitatea actului juridic civil ci doar face în principiu,
imposibilă probarea existenţei lui cu un alt mijloc de probă, având în vedere şi dispoziţiile legale în ceea ce priveşte
admisibilitatea probei cu martori. Astfel potrivit art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ. „Niciun act nu poate fi dovedit cu
martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”. Observăm, aşadar, că în cazul actelor juridice civile
al căror obiect este mai mare de 250 de lei, nu este permisă proba cu martori, motiv pentru care cu atât mai mult se
impune încheierea în formă scrisă a acestora.
Chiar dacă nerespectarea formei cerute ad probationem nu afectează valabilitatea actului juridic civil, prin
sancţiunea pe care o atrage, importanţa formei ad probationem se manifestă în practică prin aceea că pe de o parte
existenţa actului juridic civil poate fi dovedită contribuind substanţial la prevenirea litigiilor iar pe de altă parte,
pornind de la un înscris este mult mai uşor de stabilit situaţia de fapt, în caz de litigiu.

B. Aplicaţii

Deşi Codul civil nu cuprinde dispoziţii privitoare la cazurile în care se cere forma ad probationem, totuşi există
norme legale care fac aplicaţie acestei cerinţe, remarcându-se, din acest punct de vedere două situaţii distincte:
– instituirea formei ad probationem pentru actele juridice civile al căror obiect are o valoare mai mare de 250
lei, deoarece, în caz contrar, existenţa acestora nu ar putea fi dovedită, având în vedere dispoziţiile art. 309
alin. (2) teza I C. proc. civ. în conformitate cu care, pentru această categorie de acte juridice civile, este
inadmisibilă proba cu martori;
– instituirea formei ad probationem, pentru anumite acte juridice civile cum ar fi de exemplu:
– contractul de societate. Potrivit art. 1884 alin. (1) C. civ., „Contractul de societate se încheie în formă
scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului”;
– contractul de depozit. Potrivit art. 2104 C. civ., „Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie
încheiat în formă scrisă”;
– contractul de comision. Potrivit art. 2044 C. civ., „(1) Contractul de comision se încheie în formă scrisă,
autentică sau sub semnătură privată. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară
numai pentru dovada contractului”;
– tranzacţia. Potrivit art. 2272 C. civ., „Pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în
scris”.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

A. Definiţie

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi a actului juridic civil, reprezintă acele formalităţi care sunt
necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în
scopul ocrotirii intereselor sau drepturilor lor.
Prin această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică idea de protecţie a terţilor.
Nerespectarea acestei forme nu afectează valabilitatea actului juridic civil ci se sancţionează cu inopozabilitatea
actului juridic, în sensul că terţul interesat are posibilitatea să ignore actul juridic civil invocat de părţi împotriva sa,
ceea ce face ca părţile să nu se poată prevala de drepturile izvorâte din acel act faţă de terţi.

B. Aplicaţii

9
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

Forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi devine aplicabilă în următoarele situaţii:
– publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare. Potrivit art. 2482 alin. (1) C. civ., „Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se
realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă”;
– înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate acestora, precum şi a altor
drepturi prevăzute de lege în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, conform art. 2413 alin. (1)
C. civ.;
– publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;
– înregistrarea contractului de arendare. Potrivit art. 1838 alin. (2) C. civ., „Sub sancţiunea unei amenzi civile
stabilită de instanţa de judecată pentru fiecare zi de întârziere, arendaşul trebuie să depună un exemplar al
contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat
într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local”;
– şi altele17.

3.6. Modalităţile actului juridic civil

Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.

Sediul materiei: termenul şi condiţia sunt reglementate în Titlul III – Modalităţile obligaţiilor, Cartea a V-a Despre
obligaţii (art. 1396-1420 C. civ.) iar sarcina în secţiunea a 3-a revocarea donaţiei, din cap. II Donaţia, titlul III –
Liberalităţi, din Cartea a IV-a – Despre moşteniri şi liberalităţi (art. 1027-1029 C. civ.)

Termenul

Termenul (dies) reprezintă un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la împlinirea căruia este amânată fie
începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective civile şi executării obligaţiilor civile.

Clasificare şi efecte:
1.În funcţie de efectele pe care le produc, deosebim între: termenul suspensiv şi termenul extinctiv. Astfel:
– termenul suspensiv18 reprezintă acel termen care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi
executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui, cum ar fi de exemplu termenul la care trebuie restituită
suma împrumutată într-un contract de împrumut;
Efecte19: termenul suspensiv afectează începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei
civile corelative.
Astfel până la împlinirea termenului suspensiv (pendente termine):
– se amână exerciţiul dreptului şi executarea obligaţiei, prin urmare creditorul nu poate pretinde
executarea obligaţiei iar debitorul nu este obligat să-şi execute obligaţia asumată;
– titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a acestuia;
– în cazul actelor juridice civile translative de drepturi reale cu privire la bunuri certe, termenul suspensiv
nu amână transferul acestor drepturi, decât în cazul în care părţile au stabilit în mod expres contrariul;

17 Pentru alte exemple, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 171-172.
18 Art. 1412 alin. (1) C. civ. dispune: „Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei”.
19 Art. 1414 C. civ. dispune: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a
executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii”.

10
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– în cazul actelor translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului cert, înainte de împlinirea
termenului suspensiv, va fi suportat de către transmiţător, chiar dacă transferul dreptului de proprietate
a operat la data încheierii actului juridic civil potrivit regulii res perit debitori. Dacă însă, creditorul este
pus în întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului după punerea în întârziere va fi suportat de către acesta;
– înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia 20,
deoarece datoria nu a devenit exigibilă;
– prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv 21.
După împlinirea termenului suspensiv (eveniente termine), efectul constă în aceea că drepturile subiective
pot fi exercitate iar obligaţiile civile pot fi executate, prin urmare creditorul poate pretinde executarea
obligaţiei de către debitor iar debitorul este obligat să-şi execute obligaţiile asumate. Aşadar după împlinirea
termenului suspensiv, actul juridic civil devine pur şi simplu.
– termenul extinctiv22 reprezintă acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi
executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui.
Efecte: până la împlinirea termenului extinctiv, actul juridic civil se comportă ca şi când ar fi pur şi simplu,
prin urmare creditorul poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor iar debitorul este obligat să-şi
execute obligaţiile asumate. După împlinirea termenului extinctiv dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă se
sting.
2.În funcţie de persoana care beneficiază de termen, distingem între: termenul stabilit în favoarea debitorului,
termenul stabilit în favoarea creditorului şi termenul stabilit în favoarea atât a debitorului, cât şi a
creditorului. Astfel:
– termenul stabilit în favoarea debitorului reprezintă regula23, cum ar fi, de exemplu, termenul la care obligaţia
devine scadentă;
– termenul stabilit în favoarea creditorului cum este cazul contractului de depozit, în care, ca regulă, termenul
este stabilit în favoarea deponentului potrivit art. 2115 alin. (1) C. civ.;
– termenul stabilit în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului cum ar fi, de exemplu, termenul stabilit
intr-un contract de asigurare.
Clasificarea prezintă interes deoarece numai cel în favoarea căruia a fost stabilit termenul poate să renunţe
la beneficiul acestuia, fără a fi necesar consimţământul celeilalte părţi. De la această regulă există şi o
excepţie, astfel în cazul termenului stabilit în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate
renunţa la beneficiul termenului decât prin acordul ambelor părţi.
3.În funcţie de izvorul său24, distingem între termenul voluntar sau convenţional, termenul legal şi termenul
judiciar. Astfel:
– termenul voluntar sau convenţional reprezintă termenul stabilit de părţi cum ar fi de exemplu termenul
stabilit de părţi pentru restituirea sumei împrumutate sau stabilirea mai multor termene pentru plata
eşalonată a preţului vânzări;

20 Art. 1617 alin. (1) C. civ. dispune: „Compensaţia operează de drept de îndată ce două datorii certe, lichide şi exigibile,
oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
21 În acest sens, art. 2524 alin. (2) C. civ. dispune: „În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia
începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului”.
22 Art. 1412 alin. (2) C. civ. dispune: „Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge”.
23 Art. 1413 alin. (1) C. civ. dispune: „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”.
24 Art. 1411 alin. (2) C. civ. dispune: „Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege”.

11
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– termenul legal reprezintă termenul stabilit prin lege. Includem în această categorie toate termenele de
prescripţie extinctivă, termenele pentru exercitarea căilor de atac şi exemplele pot continua;
– termenul judiciar reprezintă termenul stabilit de instanţa de judecată cum ar fi de exemplu termenul acordat
pentru administrarea probei cu interogatoriu.
4.În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu, a datei împlinirii sale, deosebim între termenul cert şi termenul
incert. Astfel:
– termenul cert, reprezintă termenul a cărui împlinire este cunoscută, ca dată calendaristică, la momentul
încheierii actului juridic civil. De exemplu A îl împrumută pe B cu 1000 lei până la data de
01.01.2018. Termenul stabilit de părţi este un termen cert deoarece părţile cunosc data exactă la care acesta
se împlineşte, respectiv 01.01.2018;
– termenul incert reprezintă termenul a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată calendaristică, la data
încheierii actului juridic civil. De exemplu, data morţii credirentierului în contractul de rentă viageră.

Condiţia

Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil reprezintă un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde
naşterea/eficacitatea sau desfiinţarea actului juridic civil.

Clasificare şi efecte
1.În funcţie de efectele pe care le produc, deosebim între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie. Astfel:
– condiţia suspensivă25 este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea/eficacitatea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative;
Efectele condiţiei suspensive sunt diferite după cum avem în vedere comportarea actului juridic civil înainte
de realizarea condiţiei suspensive, după realizarea acesteia precum şi în cazul în care condiţia suspensivă nu
se realizează. Astfel:
– până la realizarea condiţiei suspensive (pendente conditione), actul nu produce niciun efect, întrucât,
practic, el nu există. Aşadar:
– creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
– debitorul nu datorează nimic, iar dacă plata a fost făcută, se poate cere restituirea acesteia ca plată
nedatorată;
– prescripţia nu începe să curgă;
– în actele translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ;
– în actele translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului cert, va fi suportat de debitorul
acestei obligaţii, adică de înstrăinător;
– creditorul poate face acte de conservare;
– dobânditorul unui drept real imobiliar sub condiţie suspensivă îl poate înscrie provizoriu în cartea
funciară;
– creditorul poate institui garanţii pentru creanţa sa şi poate să cedeze dreptul său atât prin acte inter
vivos, cât şi prin acte mortis cauza.

25 Art. 1400 C. civ. dispune: „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”.

12
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– după realizarea condiţiei suspensive (eveniente conditione), se consideră, retroactiv, că actul juridic civil
a fost pur şi simplu26. Prin urmare:
– debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi simplă;
– plata făcută sub condiţie suspensivă, deşi nedatorată, devine valabilă şi nu se poate cere restituirea
ei
– actele încheiate de proprietar sub condiţie suspensivă sunt valabile şi produc efecte de la data
încheierii lor.
– în cazul în care condiţia suspensivă nu se realizează, efectul care se produce constă în aceea că părţile
se găsesc în situaţia în care nu ar fi încheiat niciun act juridic civil. Potrivit art. 1404 C. civ., îndeplinirea
condiţiei se apreciază în funcţie de criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este cel mai probabil
să le fi avut în vedere în funcţie de împrejurări. Dacă obligaţia a fost contractată sub condiţia producerii
unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este considerată ca fiind nerealizată, dacă termenul s-a
împlinit şi evenimentul nu s-a produs. Dacă însă obligaţia a fost contractată sub condiţia că un eveniment
nu se va produce într-un termen prestabilit, condiţia se consideră realizată dacă în termenul stabilit de
părţi, evenimentul nu s-a produs. Constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei poate fi făcută de
instanţa de judecată, dacă partea interesată formulează o cerere în acest sens. Aşadar:
– toate prestaţiile efectuate trebuie restituite, ca efect al repunerii părţilor în situaţia în care se aflau
înainte de încheierea actului juridic civil;
– garanţiile constituite se desfiinţează;
– toate drepturile constituite de către debitor se consolidează (ex. vânzătorul a constituit în favoarea
unui terţ o ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie suspensivă).
– condiţia rezolutorie27 reprezintă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic civil;
Efecte:
– până la realizarea condiţiei rezolutorii actul juridic civil se comportă ca pur şi simplu. Prin urmare:
– debitorul trebuie sa-si execute obligaţiile;
– dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis dar tot sub condiţie rezolutorie.
– după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, actul juridic civil se desfiinţează retroactiv. Astfel:
– părţile trebuie sa-şi restituie prestaţiile efectuate;
– dacă dobânditorul a constituit drepturi cu privire la bun, acestea se desfiinţează retroactiv iar dacă
înstrăinătorul a constituit drepturi cu privire la bun, acestea se consolidează;
– de la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite fac excepţie:
– actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie, care se menţin;
– potrivit art. 1410 C. civ., fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în
proprietatea acestuia;
– în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor dacă nu există stipulaţie
contrară28.
– dacă nu se realizează condiţia rezolutorie, actul juridic civil se consolidează retroactiv, fiind considerat
încă de la încheierea sa ca fiind pur şi simplu.

26 Art. 1407 alin. (1) C. civ. dispune: „Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii
contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”.
27 Art. 1401 alin. (1) C. civ. dispune: „Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei”.
28 Art. 1407 alin. (2) C. civ. dispune: „În cazul contractelor cu executare continua sau succesivă afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate”.

13
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

2.În funcţie de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării condiţiei, deosebim între condiţia cazuală,
condiţia mixtă şi condiţia potestativă. Astfel:
– condiţia cazuală reprezintă condiţia a cărei realizare depinde de hazard, fiind independentă de voinţa
părţilor. Cum ar fi de exemplu îţi dau maşina mea să o foloseşti la sfârşitul viitor de săptămână, dacă nu
plouă.
– condiţia mixtă reprezintă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei alte
persoane, determinată (ex. îţi vând casa dacă primesc de la şeful meu, aprobare de transfer în altă localitate);
– condiţia potestativă care poate fi de două feluri:
– condiţia potestativă pură reprezintă condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre
părţile actului juridic civil (ex. îţi vând motocicleta mea dacă vrei să o cumperi) şi
– condiţia potestativă simplă reprezintă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi
de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate (îţi donez maşina dacă te vei căsători).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul efectelor care se produc. Astfel:
– potrivit art. 1403 C. civ. obligaţia contractată sub condiţie suspensivă, a cărei realizare depinde exclusiv de
voinţa debitorului (pur potestativă) nu produce niciun efect;
– obligaţia contractată sub condiţie rezolutorie, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa debitorului (pur
potestativă) este valabilă;
– obligaţia contractată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
creditorului (pur potestativă), este valabilă (concluzie desprinsă din interpretarea per a contrario a
dispoziţiilor prevăzute în art. 1403 C. civ.);
– obligaţia contractată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, potestativă simplă este valabilă în toate
cazurile (adică atât în cazul în care realizarea ei depinde şi de voinţa creditorului precum şi în cazul în care
realizarea ei depinde şi de voinţa debitorului.
Condiţiile ca modalităţi ale actului juridic civil mai pot fi clasificate în:
– condiţii pozitive (condiţia pozitivă este formulată în sens afirmativ şi constă într-un eveniment care urmează
să se producă) şi condiţii negative (condiţia negativă este formulată în sens negativ şi constă într-un
eveniment ce urmează să nu se producă);
– condiţii posibile şi condiţii imposibile (imposibilitatea poate fi de natură juridică sau materiale şi în toate
cazurile condiţia imposibilă este considerată ca nescrisă, deci nu produce efecte, însă dacă se identifică cu
cauza actului juridic civil atrage nulitatea absolută a acestuia);
– condiţii licite şi morale (cele care nu contravin legii şi bunelor moravuri; acestea sunt valabile) şi condiţii
ilicite şi imorale (cele care contravin legii şi bunelor moravuri; în cazul lor la fel ca şi în cazul condiţiei
imposibile, nu produc efecte deoarece sunt considerate nescrise iar în măsura în care se identifică cu cauza
actului juridic civil, atrag şi ele, nulitatea absolută a acestuia).

Sarcina

Sarcina, ca modalitate a actului juridic civil, reprezintă obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de
dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalităţi. Observăm aşadar că spre deosebire de celelalte
modalităţi alte actului juridic civil, domeniul de aplicare în cazul sarcinii este mai restrâns în sensul că poate afecta
din categoria actelor cu titlu gratuit numai liberalităţile.

Clasificare şi efecte
În funcţie de persoana beneficiarului sarcinii, distingem între:

14
Drept civil. Teoria generală Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, UTM

– sarcină în favoarea dispunătorului (ex. dispunătorul îi impune gratificatului să-i plătească o datorie a sa faţă
de un terţ);
– sarcină în favoarea gratificatului (ex. dispunătorul impune gratificatului să folosească suma donată pentru
a-şi plăti studiile);
– sarcină în favoarea unei terţe persoane (ex. se lasă prin testament o casă unei persoane, cu sarcina acesteia
de a plăti o rentă viageră soţiei supravieţuitoare a testatorului);
Sarcinile ca modalităţi ale actului juridic civil mai pot fi clasificate în:
– sarcini licite şi sarcini ilicite;
– sarcini morale şi sarcini imorale;
– sarcini posibile şi sarcini imposibile.

Efecte. Sarcina ca modalitate a actului juridic civil, nu afectează valabilitatea ci numai eficacitatea acestuia, în sensul
că neexecutarea sarcinii poate fi sancţionată cu revocarea actului juridic civil cu titlu gratuit prin care a fost stabilită

Aplicaţii

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Analizaţi comparativ eroarea şi dolul ca vicii de consimţământ.

2. Analizaţi comparativ violenţa şi leziunea ca vicii de consimţământ.
3. Analizaţi principiul consensualismului.
4. Analizaţi comparativ forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru
opozabilitate faţă de terţi.
5. Definiţi, clasificaţi şi analizaţi efectele termenului ca modalitate a actului juridic civil.
6. Analizaţi comparativ efectele condiţiei suspensive şi rezolutorii, înainte de realizare, după realizare şi în
cazul în care condiţia nu se realizează.

7. A îi vinde lui B un telefon mobil la preţul de 500 lei. Prin contractul de vânzare, A se obligă să-i predea lui B
telefonul mobil în termen de 30 de zile de la data încheierii actului, iar B să obligă ca în momentul predării să
plătească preţul.
Probleme de rezolvat:
– care este momentul încheierii actului juridic civil de vânzare?;
– clasificaţi în funcţie de criteriile cunoscute actul juridic civil încheiat între A şi B;
– ce modalitate a actului juridic civil identificaţi în speţă?
– clasificaţi în funcţie de criteriile cunoscute, modalitatea identificată de dumneavoastră care afectează
actului juridic civil încheiat între A şi B.

15