Curs 8 – 12 aprilie 2011

Fazele mandatului in rem suam

1) sistemul cesiunii de acţiuni
- în această primă fază, mandantul, în calitate de cedant, îi transmite
mandatarului, în calitate de cesionar, dreptul de a intenta acţiunea în justiţie, ceea
ce înseamnă că, în această fază, nu se transmite propriu-zis dreptul de creanţă, ci
numai dreptul de a intenta acţiunea în justiţie, drept care decurge din regimul
juridic al contractului de mandat care e prin excelenţă revocabil, astfel încat
situaţia cesionarului, a mandatarului, se consolidează numai în momentul lui litis
contestatio când, prin efectul extinctiv şi prin efectul creator, mandatarul devine
titularul unui drept propriu născut din litis contestatio, care nu mai poate fi revocat

2) în faza a 2-a, denumită sistemul acţiunilor utile, mandatarul devine

titular al unor acţiuni proprii care sunt denumite “utile” şi care nu mai depind de
soarta mandatului, încât chiar dacă mandatul e revocat, mandatarul îşi păstrează
acţiunile, iar debitorul are 2 creditori – şi pe mandant, şi pe mandatar, căci
mandantul poate intenta împotriva debitorului cedat acţiunea directă, iar
mandatarul poate intenta acţiunea utilă, astfel încât dacă debitorul cedat plăteşte
mandantului, acţiunea utilă a mandatarului rămâne fără obiect; de aceea s-a
trecut la faza III

3) în faza a III-a, sistemul acţiunilor utile a fost perfecţionat prin reforma

împăratului Justinian conform căreia dacă mandatarul îl somează pe debitorul
cedat să facă plata, obligaţia debitorului cedat se va stinge numai prin plata facută
către mandatar, iar dacă debitorul cedat preferă să-i plătească mandantului,
această plată nu va stinge obligaţia, ceea ce înseamnă că debitorul cedat rămâne
şi pe mai departe obligat, dator, ceea ce înseamnă că debitorul cedat, după
somaţiunea facută de către mandatar îi va plăti mandatarului, cesionarului,
deoarece numai pe această cale datoria sa se stinge

Garanţiile (siguranţe)

- garanţiile sunt procedeele juridice create cu scopul de a-l pune pe creditor la

adăpost faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului, iar romanii au
creat 2 tipuri de garanţii:
1) garanţii personale
2) garanţii reale

Garanţiile personale în epoca veche

1) în cazul garanţiilor personale un debitor accesor denumit garant se obligă
alături de debitorul principal promiţându-i creditorului ceea ce i-a promis şi
debitorul principal, iar dacă debitorul principal se dovedeşte insolvabil, creditorul
îşi valorifică dreptul de creanţă pe seama garantului/debitorului accesor
- în epoca veche şi în epoca clasică, romanii au creat 3 garanţii personale
denumite:

a) sponsio
1
 b) fidepromissio
c) fideiussio

a) sponsio este cea mai veche garanţie personală creată de romani, ea

se formează prin întrebare şi răspuns, căci după ce se încheie contractul dintre
creditor şi debitorul principal se mai încheie un contract între creditor şi garant,
ocazie cu care creditorul întreabă “idem dari spondes?” (promiti acelaşi lucru?), iar
garantul răspunde “spondeo” (promit)
- această garanţie era accesibilă numai cetăţenilor romani deoarece romanii
considerau că verbul “spondeo” are vocaţia specială de a atrage favoarea/graţia
zeilor Romei, or peregrinii aveau alţi zei
- garanţii care se obligau prin pronunţarea verbului “spondeo” erau denumiţi
“sponsori”

b) cu timpul însă, odată cu dezvoltarea comerţului, romanii au fost

interesaţi ca şi peregrinii să poată deveni garanţi şi astfel a fost creată o nouă
garanţie personală, fidepromissio, care se forma tot prin întrebare şi răspuns cu
deosebirea că la întrebarea creditorului “idem fide promittisne?” (promiţi acelaşi
lucru), garantul răspundea prin verbul “fidepromitto” (promit cu loialitate), verb
care era accesibil şi peregrinilor astfel încât au putut deveni şi ei garanţi, iar
garanţii obligaţi prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi “fidepromissori”
- însă situaţia sponsorilor şi a fidepromissorilor era ingrată; în primul rând
deoarece creditorul avea posibilitatea de a urmări în justiţie mai întâi pe garant,
iar dacă garantul plătea nu dispunea de mijloace juridice pentru a se întoarce
împotriva debitorului principal, ceea ce înseamnă că nu se putea despăgubi pentru
plata facută
- iar dacă erau mai multi garanţi , oricare dintre ei putea fi urmărit în justiţie
pentru întreaga datorie, iar dacă plătea, nu se putea întoarce împotriva co-
garanţilor şi nu le putea cere partea contributivă din datorie
- faţă de această situaţie, garanţii au protestat vehement şi în mod repetat,
faţă de aceste proteste, romanii au adoptat 4 legi favorabile garanţilor obligaţi prin
sponsio şi prin fidepromissio
- e vorba despre:
a) legea Publilia
b) legea Appuleia
c) legea Cicereia
d) legea Furia de sponsu

a) potrivit legii Publilia, garantul care plătea datoria avea dreptul de a

se întoarce împotriva debitorului principal cu scopul de a se despăgubi pentru plata
facută
b) prin legea Appuleia s-a decis că garantul care plăteşte datoria are
dreptul de a se întoarce împotriva cogaranţilor pentru a le cere partea contributivă
din datorie
c) legea Cicereia a fost dată cu scopul de a se asigura aplicarea
primelor 2 legi, căci potrivit ei, creditorul trebuia să facă o declaraţie cu privire la
valoarea creanţei şi la numărul garanţiilor
d) cea mai importantă dintre aceste legi este Furia de sponsu,care le
2
sintetizează pe celelalte şi cuprinde 2 dispoziţii:
1. potrivit primei dispoziţii, dacă sunt mai mulţi garanţi, datoria
se împarte de drept în momentul scadenţei între toţi garanţii, indiferent dacă sunt
sau nu sunt solvabili, spre exemplu: dacă existau 5 garanţi, dintre care 3 erau
solvabili şi 2 insolvabili, datoria se împărţea la 5, iar creditorul valorifica numai 3
cincimi din valoarea creanţei sale; aşadar, potrivit legii Furia de sponsu,
consecinţele insolvabilităţii unor garanţi nu erau suportate de garanţii solvabili, ci
de creditor

2. iar potrivit celei de-a II-a dispoziţii, obligaţiile contractate de

sponsori şi de fiedepromisori în Italia se stingeau dacă nu erau valorificate în 2 ani
de la scadenţă; prin urmare, şi această dispoziţie e favorabilă garanţilor, deoarece
creditorul era interesat să-i urmarească pe garanţi cât mai repede şi astfel se evita
acumularea de dobânzi prin trecerea timpului pe seama garanţilor

Garanţiile personale în epoca clasică

- faţă de aceste avantaje pentru garanţi, a venit rândul creditorilor să
protesteze că se găseau în nesiguranţă; de aceea, practica judiciară a creat în
epoca clasică o nouă garanţie personală denumită fideiussio, care se forma tot
prin întrebare şi răspuns cu deosebirea că la întrebarea creditorului, garantul
răspundea prin verbul “fideiubeo” (consmit pe cuvântul meu); cei care se obligau
prin acest verb erau denumiţi “fideiussor”i
- această garanţie personală prezintă mai multe particularităţi faţă de sponsio
şi de fidepromissio
- astfel, prin sponsio şi prin fidepromissio puteau fi garantate doar obligaţiile
izvorâte din contractele formate verbis, adică din contractele verbale, pe când
fideiussio se putea utiliza în vederea garantării oricăror obligaţii contractuale
(izvorâte din orice contract)
- în al doilea rând, dacă fideiussorul plătea datoria, nu se putea întoarce
împotriva debitorului principal şi nu se putea despăgubi pentru plata facută
- în al treilea rând, dacă erau mai mulţi fideiussori, oricare dintre ei putea fi
urmărit pentru întreaga datorie, iar dacă plătea, nu se putea întoarce împotriva
co-garanţilor/co-fideiussorilor
- şi obligaţiile lui sponsio şi fideicomisio nu se transmiteau la urmaşi, pe când
obligaţiile lui fideiussio treceau asupra moştenitorilor, erau transmisibile
- fapt este că fideiussorii se aflau în situaţia pe care au avut-o sponsorii şi
fidepromissorii înainte de adoptarea celor 4 legi şi desigur că a venit rândul lor să
protesteze şi să ceară să li se acorde şi lor avantajele de care s-au bucurat
odinioara sponsorii şi fidepromissorii

Beneficiile acordate de fideiussor

- consecinţa a fost că romanii au creat 3 beneficii în favoarea garanţilor
obligaţi prin fideiussio (beneficiile sunt drepturi acordate cu titlu excepţional)
- e vorba despre:
a) beneficiul de cesiune de acţiuni
b) beneficiul de diviziune
c) beneficiul de discuţiune

3
 a) în virtutea beneficiului de cesiune de acţiuni, dacă în faţa
pretorului garantul promite că este dispus să plătească datoria are dreptul de a-i
cere creditorului să-i transmită toate acţiunile pe care le are împotriva debitorului
principal pentru că intentând acele acţiuni împotriva debitorului principal să se
poată despăgubi pentru plata efectuată
- dacă creditorul îi ceda acele acţiuni, atunci garantul plătea şi astfel litigiul se
stingea
- dacă însă, creditorul refuza să-i cedeze acţiunile, atunci garantul îi cerea
pretorului să introducă în formulă o excepţiune de dol întrucât creditorul care
refuza să cedeze acţiunile, cu toate că urmează să fie plătit, comite un dol, iar
pretorul, fireşte, introducea în formulă excepţiunea de dol
- faţă de această redactare a formulei, în faza a II-a a procesului, judecătorul
ca sclav al fomulei verifica dacă excepţiunea e întemeiată şi constata că este
întemeiată, drept urmare, în virtutea caracterului absolutoriu al excepţiunilor,
judecătorul pronunţă sentinţa de absolvire şi astfel creditorul pierdea şi procesul şi
dreptul de creanţă prin efectul extinctiv al lui litis contestatio încât nu mai avea
posibilitatea de a intenta o nouă acţiune împotriva debitorului principal, căci acolo
unde nu există drept, nu există nici acţiune în justiţie
- de aceea, ori de câte ori garantul declara în faţa pretorului că este dispus să
facă plata, creditorul avea tot interesul să-i transmită acţiunile pe care le avea
împotriva debitorului principal, şi astfel se valorifica pe cale procedurală beneficiul
de cesiune de acţiuni
- însă, unele complicaţii puteau să apară atunci când creditorul îşi valorifica
dreptul de creanţă şi-l asigura şi printr-o garanţie personală şi prin ipotecă şi
prefera să valorifice garanţia personală
- într-un asemenea caz, dacă creditorul îşi valorifica garanţia personală,
dreptul de creanţă se stingea prin plată, iar dacă se stingea dreptul de creanţă se
stingea şi ipoteca întrucât ipoteca e un drept accesor care se stinge odată cu
creanţa garantată
- de aceea, ori de câte ori creditorul îşi asigură dreptul printr-o garanţie
personală şi printr-o ipotecă şi preferă să valorifice garanţia personală, se
consideră că garantul nu face o plată, ci cumpară dreptul de ipotecă încât suma de
bani remisă de garant creditorului nu se consideră o plată,ci se consideră preţ al
unei vanzări, iar garantul, în calitatea sa de cumpărător al ipotecii o putea
valorifica

b) în virtutea beneficiului de diviziune, dacă existau mai mulţi garanţi,

garantul urmărit în justiţie avea dreptul de a-i cere creditorului să împartă datoria
între toţi garanţii în viaţă şi solvabili în momentul lui litis contestatio, de unde
rezultă că între sistemul introdus prin legea Furia de sponsu şi beneficiul de
diviziune există mai multe deosebiri:

1. în primul rând, potrivit legii Furia de sponsu, datoria se

împărţea de drept între garanţi, pe când potrivit beneficiului de diviziune datoria se
împărţea între garanţi numai la cererea expresă a garantului urmărit în justiţie, iar
dacă garantul omitea să ceară diviziunea datoriei, atunci putea fi urmărit petru

4
întreaga datorie, iar dacă plătea nu se putea întoarce împotriva co-garanţilor şi nu
le putea cere partea contributivă din datorie
- mai mult, potrivit legii Furia de sponsu, garantul urmărit nu putea renunţa la
diviziunea datoriei, pe când la beneficiul de diviziune garantul urmărit are această
posibilitate

2. în al doilea rând, potrivit legii Furia de sponsu, datoria se

împărţea între toţi garanţii indiferent dacă erau sau nu erau solvabili, iar
consecinţele insolvabilităţii unor garanţi erau suportate de creditor
- la beneficiul de diviziune, datoria se împărţea între garanţii solvabili, iar
consecinţele insolvabilităţii unor garanţi erau suportate de garanţii solvabili
- spre exemplu: dacă existau 3 garanţi, dintre care 2 solvabili şi unul
insolvabil, datoria se împărţea la 2

c) în virtutea beneficiului de discuţiune, garantul care era urmărit în

justiţie avea dreptul de a-i cere creditorului să se îndrepte mai întâi împotriva
debitorului principal şi numai dacă debitorul principal se dovedeşte insolvabil, să
intenteze o nouă acţiune împotriva sa (a garantului)
- dar acest beneficiu nu putea fi valorificat în practică pentru că se opunea
efectul extinctiv al lui litis contestatio întrucât dacă debitorul principal se dovedea
insolvabil, dreptul de creanţă al creditorului se stingea în procesul cu debitorul
principal prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, iar dacă dreptul de creanţă se
stingea, creditorul nu se mai putea îndrepta şi împotriva garantului
- de aceea, în practică, părţile – creditorul şi garantul – încheiau o
convenţie/înţelegere prin care garantul promitea că nu se va prevala de efectul
extinctiv al lui litis contestatio dacă debitorul principal se va dovedi insolvabil
- însă această convenţie nu era sancţionată juridiceşte, încât respectarea ei
depindea de buna-credinţă a garantului
- în anul 531, împăratul Justinian a desfiinţat efectul extinctiv al lui litis
contestatio; din acel moment beneficul de discuţiune s-a putut valorifica de vreme
ce creditorul îl putea urmări mai întâi pe debitorul principal, iar dacă acesta era
insolvabil, putea intenta o nouă acţiune împotriva garantului

Garanţiile personale neformale

- pe langa garanţiile personale solemne, formate prin întrebare şi răspuns,
romanii au creat şi garanţii personale nesolemne sau neformale, care sunt în
număr de 3:
1) pactul de constitut
2) mandatum pecuniae credendae
3) receptum argentarii

1) pactul de constitut e o simplă convenţie a părţilor cu

aplicaţiune
generală, iar atunci când această convenţie era utilizată în vederea constituirii
unei garanţii personale, era denumită “constitutum debiti alieni “ (adică pactul
pentru garantarea datoriei altuia la un nou termen)
- această convenţie se încheia între bancher şi clientul său
- prin acea înţelegere, bancherul promitea să plătească datoria clientului său
5
la un nou termen
- avem în vedere situaţia în care clientul nu-şi putea plăti la termen datoria
faţă de creditorul său, în acest caz, el încheia o convenţie cu bancherul prin care
bancherul promitea să plătească datoria clientului său la un nou termen

2) cât priveşte mandatum pecuniae credendae, e o

aplicaţiune a
contractului de mandat în materia garanţiilor personale, căci potrivit acestui
procedeu mandantul îl împuternicea pe mandatar să remită cu titlu de împrumut o
anumită sumă de bani unei terţe persoane; în acest caz terţul este debitorul
mandatarului, iar mandantul este garant, iar dacă debitorul se dovedeşte
insolvabil, mandatarul îl va chema în justiţie pe mandant în calitatea sa de garant,
ceea ce înseamnă că în acest caz mandatarul poate intenta 2 acţiuni:
1. prima împotriva debitorului
2. a doua împotriva mandantului

- deoarece în cazul nostru există 2 obligaţii distincte care nu au acelaşi obiect,

de vreme ce obligaţia debitorului izvorăşte din contractul de împrumut, iar
obligaţia mandantului faţă de mandatar din contractul de mandat, astfel încât,
fiind vorba despre obligaţii distincte care nu au acelaşi obiect, mandatarul îl poate
chema în justiţie mai întâi pe debitor, iar dacă acesta se dovedeşte insolvabil, se
poate îndrepta prin actio mandati contraria împotriva mandantului

3) receptum argentarii e tot o simplă înţelegere prin care

bancherul
(argentarius) promite să plătească datoriile eventuale ale clientului său
- de data aceasta se constată că, în mod excepţional, garanţia se naşte
înaintea datoriei