CAPITOLUL VIII

IZVOARELE DREPTULUI

În teoria dreptului şi în ştiinţele juridice de ramură, modalităţile specifice de exprimare a

conţinutului dreptului poartă şi denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.

1. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept
în sens material şi izvor de drept în sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului – denumite şi izvoare reale – sunt concepute ca adevărate
"dat"-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (dacă este vorba de obicei).
În conţinutul acestor izvoare (denumite şi surse) sunt introduse elemente ce aparţin unor
sfere diferite ale realităţii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale dreptului, factorii de configurare a
dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică.
Este evident că analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale
(sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii ce dau conţinut concret
dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi relevându-se legiuitorului sub forma unor
comandamente sociale (comenzi sociale).
În teoria dreptului este larg dezbătută noţiunea de izvor al dreptului. Se face distincţie între
sensul juridic al noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa istorică. În înţelesul pe care-l conferă
istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor, acest concept semnifică un anumit document care
atestă o formă suprapusă de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizaţie juridică).
Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de
modalităţi, prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca
model de urmat în relaţiile dintre oameni. Această varietate de forme prin care normele juridice se
exprimă, determină pe unii autori să vorbească despre caracterul eterogen al surselor (formelor)
dreptului.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de izvoarele nescrise,
izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu:
obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă
scrisă; obiceiul şi doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenţă,
care sunt surse oficiale; în acelaşi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate
izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt izvoare mediate
(indirecte), ele trebuind să fie "validate" de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept.
S-a vorbit şi despre izvoare creatoare şi izvoare interpretative. Legea şi cutuma sunt izvoare
creatoare întrucât creează norme noi, pe când jurisprudenţa şi doctrina, necreând norme noi, ci doar
interpretându-le pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ.
Preocupările mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus în lumină şi alte aspecte
caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. S-a vorbit astfel despre sursele formale sau
legale ale dreptului şi sursele istorice sau materiale ale sale. Această împărţire este considerată drept
inutilă şi este criticată de către cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor două domenii: material şi
formal.

2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE

ALE DREPTULUI

Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia existenţei unei
diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe
care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă
reglementare juridică. Toate tipurile de drept de până acum au cunoscut o pluralitate de izvoare –
acte normative ale autorităţilor statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina etc. Sisteme de
drept calitativ asemănătoare pot să se exprime în forme diferite, aşa cum, de altfel, un sistem de
drept concret, de-a lungul existenţei sale, se poate reproduce în mai multe forme. Ponderea unuia
sau altuia din izvoarele sale formale se modifică în raport de gradul dezvoltării sale, de complexitatea
relaţiilor sociale pe care le exprimă.
Izvoarele formale impuse de evoluţia de până acum a dreptului sunt următoarele: obiceiul
juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul
normativ.

2.1. OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. El
apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii, fiind expresia unor necesităţi pe care orice
societate le resimte, necesităţi legate de conservarea valorilor comunităţii. La apariţia sa, dreptul
preia o serie de obiceiuri şi le adaptează realităţii specifice unei societăţi politice.
Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unei practici.
Oamenii aplică, în procesul interacţiunii lor, în mod inconştient de multe ori, unele reguli. Pe cale de
repetiţie, ei ajung la convingerea că regula respectivă este utilă şi necesar a fi urmată în viaţa de
toate zilele.
Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui
obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două
momente importante: a) fie că statul, prin organele sale legislative, sancţionează (recunoaşte) un
obicei şi-l incorporează într-o normă oficială; b) fie că obiceiul este invocat de părţi, ca normă de
conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obişnuielnic) a alcătuit
prima formă a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.
Cutumele reprezintă o practică atât de înrădăcinată încât oamenii socotesc că prin ele îşi
exercită un drept pozitiv. Cutuma implică o îndelungată practică socială; de aceea se socoteşte că în
conţinutul său este cuprinsă o bogăţie sociologică.
Cutuma se întemeiază pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate ca
precedente. Se degajă astfel o noţiune generală, alcătuită din ceea ce este comun unor cazuri
concrete repetate. Aceasta este norma generală consacrată prin cutumă. Legiuitorul poate consacra
printr-o normă legală obiceiul sau poate face trimitere la acesta.
În acelaşi timp, este posibil ca la apariţia unei legi noi (unui cod, spre exemplu), legiuitorul să
înlăture anumite obiceiuri, să nu le mai recunoască valabilitatea, contestându-le expres (Codul civil,
spre exemplu, a abrogat, în bună măsură, cutumele anterioare). Este evident, însă, că legiuitorul nu
poate opri formarea de noi cutume, úzuri, etc. În afara atitudinii legiuitorului şi a legii scrise faţă de
obicei, instanţele de judecată (jurisprudenţa) sunt confruntate cu reguli statornicite pe baza
obiceiului. În practică s-a ridicat problema dacă judecătorul poate lua în considerare o regulă stabilă
de obicei, la care însă nu face trimitere legea (codul). În dreptul vechi, judecătorul care cunoştea un
obicei invocat de parte făcea aplicaţiunea acestuia. Dacă, însă, regula era contestată de cealaltă
parte, regula trebuia dovedită. Dovada se făcea prin mijloacele de probă obişnuite (proba cu martori)
sau se recurgea la ceea ce se chema "inquisitio per turbam" (cercetare prin mulţime). Se recurgea la
părerea unui mare număr de oameni din regiune, cu experienţă, care deliberau şi emiteau un verdict,
de care judecătorul ţinea seama.
În dreptul modern situaţia este analizată nuanţat. Astfel, în dreptul public (în dreptul
constituţional şi în dreptul internaţional public), sub forma uzanţelor, obiceiul joacă încă un rol
important.
În dreptul privat este susţinută opinia că apelul la obicei nu poate fi făcut decât în limita legii
(este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de către lege). Acest lucru este valabil
şi în dreptul comercial.
În orice caz este de principiu că nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care ar
conţine o regulă contrară ordinii publice şi moravurilor şi nici cutumei care ar abroga o lege în vigoare
(”consuetudo” ”abrogatoria” şi ”desuetudo”).
Azi, obiceiurile operează mai mult în privinţa interpretării voinţei părţilor şi chiar a legilor.
Există un domeniu pe care autorii moderni îl abordează şi prin prisma rolului obiceiului şi
anume cel al exerciţiului dreptului subiectiv. Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limite
raţionale, în conformitate cu obiceiurile şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural. Un drept
exercitat în contradicţie cu asemenea cerinţe încetează a mai fi un drept (un uz) şi devine un abuz. În
acest fel, obiceiul este o coordonată de apreciere a exerciţiului licit al unui drept.

2.2. DOCTRINA

Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau

fenomenului juridic. Ea este ştiinţa juridică (ale cărui rol, structură şi funcţii au fost prezentate
anterior). În general rolul ştiinţei este teoretic-explicativ, interpretările ştiinţifice făcute materialului
normativ ajutând, pe legiuitor sau pe judecător, în procesul de creare şi, respectiv, de aplicare a
dreptului.
În această lumină, chestiunea dacă şi în ce măsură doctrina este izvor de drept comportă o
necesară prudenţă. Obligă pe legiuitor interpretarea legii dată într-o operă ştiinţifică şi soluţia
propusă de autor ? Este ţinut legiuitorul (parlamentul) să se investească cu dezbaterea unui proiect
legislativ (sau unor măsuri sau soluţii) propuse într-o lucrare ştiinţifică (tratat, monografie, curs,
studiu etc.) ? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei să i se recunoască valoarea de iniţiator legislativ? În
dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusă. Acest lucru nu impietează cu nimic asupra rolului
indispensabil pe care-l are teoria ştiinţifică în procesul legislativ şi în procesul practicii juridice.
Practica legislativă şi practica dreptului (aplicarea dreptului de către administraţie şi de către
instanţele de judecată) n-ar putea exista şi cu atât mai mult n-ar putea fi eficiente fără teoria juridică.
În acelaşi timp, soluţiile şi interpretările doctrinei sunt totdeauna fondate pe cazuri practice, pornesc
de la fapte reale, iar apoi, pe cale de generalizare, le interpretează teoretic şi le explică.
Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate reţine, însă, doctrina ca sursă creatoare
nemijlocită de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect (mediat) creator al doctrinei.
 Este interesant de remarcat faptul că, în condiţiile formării de noi tipologii juridice (este cazul
dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce întregul sistem al izvoarelor dreptului, fiind
recunoscută şi doctrina izvor de drept.

2.3. PRACTICA JUDICIARĂ ŞI PRECEDENTUL JUDICIAR

Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instanţele de
judecată soluţionează anumite cauze ce se deduc în faţa lor şi pronunţă hotărâri (sentinţe) pe baza
legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin acţiune sau
prin rechizitoriu), judecătorul trebuie să judece cauza şi să pronunţe sentinţa. El face acest lucru
interpretând şi aplicând o normă juridică.
Actele de autoritate administrativă sunt supuse şi ele controlului judecătoresc, pe calea
contenciosului administrativ.
În materia controlului constituţionalităţii legilor, există atât sisteme de control parlamentar,
(prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constituţional în Franţa), cât şi sisteme de control
judecătoresc (tribunale constituţionale, Curtea Constituțională).
Observăm faptul că rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete
legea. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii: A) el se pronunţă întotdeauna
în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara speţei particulare
ce se deduce în fata sa; B) un judecător, potrivit cu regulile de organizare judecătorească din ţara
noastră, nu este, în general, legat de hotărârea, într-o cauză similară, pronunţată de un alt judecător
(şi nici chiar de propriile sale hotărâri anterioare).
În această lumină jurisprudenţa nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.
Totuşi, în practică, se constată de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung la soluţii
unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunţa decizii cu valoare generală. În loc să fie
sursă doar interpretativă, decizia judecătorului devine sursă creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară faţă de cauzele
analoage. În măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare
se impune în cauzele suficient de asemănătoare.
O atare situaţie este de principiu inacceptabiIă pentru sistemul dreptului romano-germanic şi,
deci, aşa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului românesc.
Va trebui să avem în vedere două situaţii care subliniază importanţa precedentului şi în acest
sistem juridic. Este vorba de deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în interesul
legii, precum şi de deciziile Curţii Constituţionale.
Recursul în interesul legii este reglementat atât în materie civilă, comercială, de contencios
administrativ, cât şi în materie penală. Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală
cuprind recursul în interesul legii.
Existenţa acestei instituţii procedurale se explică prin aceea că în fixarea jurisprudenţei şi în
scopul aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, rol important revine, potrivit legii de
organizare judecătorească şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţei supreme.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii o poate face
Procurorul General, la iniţiativa sa sau la cererea ministrului justiţiei. Această sesizare este făcută
atunci când se constată că în practica diverselor instanţe judecătoreşti un anumit text de lege este
interpretat şi aplicat în mod diferit.
 Procurorul general are dreptul să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe
asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
Deciziile prin care se soluţionează sesizarea se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie și se aduc la cunoştinţa instanţelor judecătoreşti de către Ministerul Justiţiei. Nu
sunt citate părţile, iar soluţiile pronunţate în dosarele luate în discuţie nu sunt reformate. Soluţiile în
aceste cazuri se pronunţă numai în interesul legii. Dezbaterea dată problemelor de drept judecate
este obligatorie pentru instanţe.
Observăm faptul că în aceste cazuri instanţa supremă are dreptul legal să tranşeze în mod
suveran eventualele conflicte de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţele inferioare şi să
impună acestora o anumită interpretare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, sunt
invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se
cauzele cu care sunt investite instanţele de judecată. Pentru acest motiv se consideră că soluţia
interpretativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept, sau
izvoare indirecte al dreptului.
În legătură cu dreptul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura, pe calea deciziilor date în
recursul în interesul legii, aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, Curtea Constitu-
ţională a României a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate privind esenţa acestui drept,
pe motiv că prin aceasta se încalcă Constituţia. Motivarea acestei excepţii de neconstituţonalitate
constă în aceea că, întrucât numai legea este izvor de drept, interpretarea constă în aceea că,
întrucât numai legea este izvor de drept, interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
Secţii Unite, ar conduce la o subordonare a voinţei judecătorului acestei instanţe. Pe de altă parte, se
susţine că în realitate uniformizarea practicii judecătoreşti se realizează prin intermediul căilor
ordinare de atac.
În ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, se impun câteva precizări legate de poziţia
şi semnificaţia acestei instituţii în statul de drept. Poziţia Curţii Constituţionale este fixată în sistemul
etatic prin Titlul V al Constituţiei României.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică
în Monitorul Oficial al României, partea I.
Curtea este o autoritate autonomă, ea nu face parte din puterea legiuitoare, executivă sau
judecătorească şi nu se subordonează nici unei alte autorităţi.
În ordinea de idei care ne interesează, deciziile Curţii în cazul excepţiei de
neconstituţionalitate prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepţia de
neconstituţionalitate a unui text de lege de sau ordonanţă se ridică în faţa unei instanţe de judecată,
unde părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes legitim. În aceste cazuri, Curtea se pronunţă în
drept, ea nu soluţionează pe fond litigiul, părţile, după soluţionarea de către Curte a excepţiei,
continuând procesul în faţa instanţelor ordinare.
Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte "erga omnes", nu numai
"inter partes litigantes". Fiind obligatorii "erga omnes", deciziile Curţii sunt evocate ca precedente,
întrucât un text de lege odată declarat neconstituţional, pe temeiul ridicării unei excepţii într-un
proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Interpretarea dată de Curte
este obligatorie.
Este recunoscut faptul că nu numai tribunalele aplică dreptul, ci şi organele administrative. În
acest sens, practica administrativă formează şi ea un corp de soluţii ce se degajă în procesul aplicării
legii. Bogat în conţinut sociologic, actul administrativ este şi el rezultatul unui proces de interpretare
şi aplicare la cazuri concrete a legii.
 2.4. CONTRACTUL NORMATIV

Contractul este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte drepturi şi obligaţii pentru
subiecte determinate (spre ex.: pentru vânzător şi cumpărător, pentru locator şi locatar etc.). Art.
942 Cod civil defineşte contractul ca un acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
a stinge între dânşii un raport juridic. În această accepţiune, contractul nu poate fi izvor de drept.
Există un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte
determinate (ca participanţi la un raport juridic), ci au în vedere reglementări cu caracter generic. De
aceea, ele poartă şi denumirea de contracte normative şi, în această calitate, ele sunt izvoare ale
dreptului pozitiv.
În dreptul constituţional contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia organizării şi
funcţionării structurii federative a statelor. Federaţiile se crează, în general, ca efect al încheierii unor
contracte (tratate) între statele care doresc să compună federaţia.
În ramura dreptului muncii şi securităţii sociale contractul normativ este izvor de drept, sub
forma contractelor colective de muncă, în care se prevăd condiţiile generale ale organizării procesului
muncii într-o ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de
muncă.
În sfârşit, în dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă
izvorul principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimţământului liber al statelor şi
numai în această măsură el este izvor de drepturi şi obligaţii pentru statele semnatare. În dreptul
internaţional contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor
dintre state, de cooperare, pe baza egalităţii suverane a statelor, în sprijinul respectării suveranităţii
şi independenţei acestora.

2.5. ACTUL NORMATIV

Actul normativ juridic (denumit uneori şi Legea ca izvor de drept).

Acest izvor al dreptului are importanţa cea mai mare în sistemul izvoarelor dreptului. Locul
proeminent pe care-l deţine actul normativ în sistemul izvoarelor de drept se explică atât prin cauze
istorice, cât şi prin raţiuni care ţin de trăsăturile de conţinut şi de formă ale acestui izvor juridic, în
raport cu celelalte izvoare.
Atunci când se utilizează formula: "legea ca izvor de drept", trebuie avut în vedere sensul larg
al noţiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) şi nu în sensul sau restrâns (actul normativ pe care-l
adoptă, după o procedură specifică, parlamentul). Într-adevăr, actul normativ cuprinde, în primul
rând, legea elaborată de parlament (înainte de toate, Constituţia), dar nu se reduce la aceasta. Există
un sistem al actelor normative.
În sensul larg şi comun al termenului, legea – însemnând orice regulă de drept obligatorie –
cuprinde orice izvor de drept (în acest sens şi obiceiul este o lege, din moment ce este obligatoriu).
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum). Siguranţa lor în privinţa
organizării ordinii de drept şi posibilitatea aplicării lor imediate le conferă o incontestabilă supe-
rioritate faţă de obicei. Pentru acest motiv, în progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple
practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu
competenţe normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde
norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată şi prin intervenţia forţei coercitive a
statului.
 Poziţia predominantă a actului normativ, în sistemul izvoarelor dreptului, în sistemele de
drept moderne, este determinată de necesitatea de a se asigura securitatea şi stabilitatea comerţului
juridic. Societatea resimte nevoia de siguranţă, de claritate şi ordine în cadrul raporturilor inter-
sociale, raporturi ce se caracterizează printr-un grad sporit de complexitate, printr-o accelerare fără
precedent a cursului legăturilor pe linia producţiei şi schimbului de activităţi. Cutuma şi jurisprudenţa
sunt izvoare de drept mai oscilante, mai puţin precise decât actul normativ. Actul normativ previne
nesiguranţa dreptului, incertitudinile rezultate din schimbările rapide ce au loc în societatea
industrială modernă.
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi hotărâri ale organelor administrative
locale.
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Lucrul este firesc dacă avem în
vedere faptul că legea este actul normativ elaborat de Parlament, organul puterii legiuitoare, care
exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Celelalte acte normative, elaborate în conformitate cu
competenţele normative (cu puterea reglementară) repartizate prin Constituţie altor organe
(organele executive), trebuie să se subordoneze legilor. Ele sunt elaborate în vederea executării
legilor. Faţă de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel puţin trei trăsături specifice: a)
legea are o procedură aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte
ale organelor executive, pot avea atât caracter normativ, cât şi individual); c) legea are competenţă
de reglementare primară şi originară (în sensul că relaţiile sociale trebuie să-şi găsească oglindire
normativă în mod primordial în conţinutul legilor şi nu al altor acte normative, acestea nefăcând
altceva decât să dezvolte şi să nuanţeze reglementările primare cuprinse în legi).
În cadrul legilor, se remarcă, prin importanţă şi prin note fundamentale, legile constituţionale.
Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un stat. Fiind ea însăşi
drept pozitiv, constituţia unui stat stă la baza acestuia, în sensul că în constituţie este concretizată
valoarea absolută – dreptatea – şi îşi găsesc consacrarea majoritatea principiilor fundamentale
politico-juridice.
Dincolo de semnificaţia sa etimologică (constitutio înseamnă aşezarea cu temei), de
importanţa sa juridică (constituţia este legea fundamentală), constituţia unei naţiuni înseamnă şi o
stare de spirit – ea este o adevărată cutie de rezonanţă a spiritualităţii naţionale.