1.

Nulitatea și efectele sale

Termenul de nulitate provine din latinescul nulittas și franțuzescul nullite și

desemnează lipsa totală de valoare a actului juridic 1, ineficacitatea unui act juridic
cauzată de absența unei condiții de fond sau de formă.

Nulitatea este o veritabilă sancțiune de drept civil ce ridică ample probleme

în doctrina națională cauzate, în principiu, de reglementarea dispersată a acesteia
în Codul civil din 1864. Astfel, “Codul de ieri” nu cuprindea un sediu legislativ
unitar în privința acestei instituții, însă actuala legislație, spre deosebire de cea
anterioră, dispune de o reglementare proprie nulității, aceasta constituind dreptul
comun în materie. Se pare că reglementarea nulității este inspirată de Codul civil
Italian și Codul civil de Quebec. Sediul legislativ în dreptul nostru este cuprins în
art. 1246-1265 NCC.

Premisa care stă la baza nulității, pilonul de susținere al acestui mecanism

juridic, este dat de incălcarea unei legi edictate pentru valabilitatea unui act juridic.

Legiuitorul a omis, însă, a-i dedica acestei instituții o definiție expresis

verbis, de aceea definirea ei a revenit doctrinei. O definiție care s-a impus prin
conciziunea sa este aceea care definește nulitatea ca fiind “sancțiunea care lipsește
actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea
sa valabilă.”

În esență, nulitatea apare ca o sancțiune ce derivă dintr-o iregularitate, o

malformație a actului juridic încheiat. Dar aceasta nu trebuie privită doar prin
prisma caracterului său penalizator, întrucat funcției sancționatorii i se mai alătură

1
O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Drept Civil, Partea Generală, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită de Cornelia Munteanu, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 360
alte două ce vin în sprijinul său în atenționarea părților actului juridic civil: funcția
reparatorie și funcția preventivă.

De precizat este faptul că ceea ce ramane dintr-un act juridic lovit de nulitate
este doar învelișul său, existența sa materială, actul privit ca negotium iuris fiind
desființat cu efecte retroactive. Pentru că un asemenea act contravine normelor
edictate de legiuitor, el este considerat ca și când nu ar fi existat niciodată, actul și
efectele sale fiind pur și simplu nimicite.

Pe planul întinderii sferei de aplicare asupra actelor juridice civile,este de

menționat faptul că nulitatea are o vastă arie de acțiune, aceasta poate invalida
orice act juridic ( acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale, multilaterale, cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit etc.), însa nu privește faptele juridice.

Nulitatea se divide în mai multe specii, întrucat factorii declanșatori acestui

mecanism sunt diferiți. Dintre tipurile de nulitate reținute de doctrină, se remarcă o
clasificare dihotomică a acesteia, care are la bază natura interesului ocrotit:
nulitatea absolută și nulitatea relativă.

În sfera efectelor, este de subliniat faptul că atât nulitatea relativă, cât și

nulitatea absolută au ca finalitate desființarea actului juridic încheiat cu nesocotirea
condițiilor impuse de lege. Deci, pe planul efectelor nu există vreo deosebire între
acestea.

Cum din neant nu poate rezulta nimic, asemenea este și în cazul efectelor
nulității care își lasă amprenta juridică prin desființarea actului și a raportului
juridic creat prin act, astfel încât se consideră că actul respectiv nu a fost încheiat,
sau cum sugestiv se spune în doctrină, quod nullum est, nullum producit efectum.
 Optica unui colectiv de autori susține că efectul nulității, “ca sancțiunea a
actului juridic civil, poate fi, într-adevăr, sintetizat prin ficțiunea afirmației că actul
nu a existat niciodată”.2

Într-o altă definiție, prin efectele nulității se ințeleg “consecințele juridice ale
aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în întregime sau în
parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale
referitoare la condițiile sale de validitate.”3 În acest sens, efectele nulității actului
juridic civil sunt acele urmări survenite în caz de suprimare totală sau parțială a
unui act juridic civil nul sau anulabil.

Legiuitorul ne pune la dispoziție, prin articolul 1254 NCC, cele trei principii
care guvernează nulitatea pe planul efectelor sale: principiul retroactivității
nulității, principiul desființării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului
ințial sau resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și pricipiul repunerii în
situația anterioară sau restitutio in integrum.

Pentru a ințelege mai bine în ce masură sunt incidente principiile enumerate

mai sus, vom avea în vedere următoarele ipoteze:

1. În cazul în care actul juridic nu a fost executat pană la momentul

sancționării lui cu nulitatea, atunci executarea lui nu mai poate fi cerută
nici dupa acest moment, acesta neproducând efectele juridice în vederea
cărora a fost încheiat. Dacă una dintre părți ar cere celeilalte executarea
unei obligații la care aceasta din urmă s-a obligat prin actul juridic lovit
de nulitate, atunci debitorul se va putea opune executării invocând, pe

2
M. NICOLAE coordonator, Actul Juridic în Noul Cod Civil, Probleme teoretice cu implicații
practice, Ed. Solomon, 2020, p. 312
3
Gabriel BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de drept civil, Partea generală, Ediția a 2-a
revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2012, p. 270
 cale de excepție, nulitatea actului juridic încheiat. Așadar, părțile se află
în această primă ipoteză în situația în care actul juridic nu s-ar fi încheiat.

2. În cazul în care actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, în tot
sau în parte, atunci vor fi incidente două principii care soluționează
problema de față; principiul retroactivității, în vederea căruia se pune în
discuție trecutul actului, acesta desființându-se ex tunc, din chiar
momentul încheierii sale, ca și când nu s-ar fi încheiat. Caracterul
retroactiv se justifică prin necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate
și implicit a împiedicării producerii unor efecte contrare legii. Cel de-al
doilea principiu incident este cel al repunerii părților în situația
anterioară, cunoscut și sub denumirea de restitutio in integrum.
Consecințele aplicării acestuia constă în faptul că tot ceea ce s-a executat
în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit. Exempli gratia,
într-un contract de vânzare-cumpărare, cumpăratorul va trebui să restituie
bunul, vânzătorul prețul, deci părților le incumbă obligația de a-și restitui
reciproc prestațiile săvârșite și primite. Acest principiu decurge în mod
firesc din cel al retroactivității, căci numai prin restituirea reciprocă a
prestațiilor săvârșite, părțile pot fi puse în situația anterioară încheierii
actului nevalabil ( status quo ante).

Dacă în urma încheierii unui act juridic lovit de nulitate părțile au încheiat unele
acte juridice cu terțe persoane, acte subsecvente pe care părțile nu le-ar fi putut
încheia dacă n-ar fi încheiat mai întâi actul nevalabil, atunci aplicarea sancțiunii
nulității actului inițial va atrage, în principiu, și desființarea actelor încheiate în
temeiul lui cu terțe persoane. În cazul prezentat va opera cel de-al treilea principiu,
resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis. De exemplu, dacă X îi vinde lui Y
un bun, iar Y îl revinde lui Z, dacă vânzarea dintre X și Y este nulă, atunci a doua
va fi desființată, pentru că este consimțită de un non domino, fapt ce conduce la
operarea resoluto iure dantis