Despre ”Resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” sau ce înseamnă principiul

de drept conform căruia desființarea actului juridic principal conduce la

desființarea actului juridic subsecvent acestuia.

Se pare că dreptatea, o noțiune ideală, abstractă, este mult mai ușor de

sesizat prin contrariul său; nedreptatea. Există în noi, oamenii, o nevoie
imperioasă, continuă și îndelungată de a ni se face dreptate. La urma urmei,
contractele, legile, hotărârile instanțelor judecătorești ar fi golite de conținut, ar
deveni un corp inert dacă ele nu ar fi însuflețite de ideea de dreptate, de justiție și
nu se vor putea impune supunerii noastre. Pentru noi, cetățenii, este prezumată
cunoașterea legilor, idee ilustrată și prin adagiul “nemo censetur ignorare legem”,
fapt pentru care, nolena volena, orice persoană este considerată a fi jurist, chiar in
pofida dorinței lui. În ciuda așteptărilor exigente ale legiuitorului, putem susține
faptul că acest aforism nu are o putere absolută în dreptul civil.

Am optat pentru cercetarea amănunțită a principiului ”resoluto iure dantis,

resolvitur ius accipientis”, ținând cont de dificultățile pe care le ridică aceasta în
practică. Asistând astăzi la o adevarată maree legislativă, deosebit de complexă și
sinuoasă, în care gigantismul masei de norme, prolixitatea legislativă și
proliferarea legilor sunt factorii ce conduc la separarea cetățenilor de dreptul lor,
vom încerca pe cât posibil a crea un studiu menit facilitării înțelegerii de către toți
cei interesați de acest subiect, dar mai ales de juriști.

Centrul de greutate în materia efectelor nulității față de terți este solemn

exprimat prin adaugiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipeintis . Acest
principiu de drept vizează o desființare în cascadă: desființarea actului juridic
inițial conduce la desființarea actului juridic subsecvent, datorită legaturii lor
juridice.
 În mod firesc, efectele nulității afectează doar parțile care au consimțit la
încheierea actului. Acest raționament se traduce juridic prin principiul relativității,
prevăzut în art. 1280 NCC, care consacră regula de drept conform căreia
“Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”,
regulă cunoscută și în epoca dreptului roman sub exprimarea latină res inter alios
acta, aliis neque nocere neque prodesse potest.”1

Având în centrul atenției soarta terților, cele două principii nu se

întrepătrund, ci acestea au roluri diferite, sau mai bine spus, declanșează în
persoana terților consecințe opuse. Vocația juridică a celor două principii, cât și
ingerința lor în viața terților se vor prezenta succinct în cele ce urmează.

Principiul relativității îi ocrotește pe terți de consecințele juridice produse în

urma încheierii unui act juridic inter partes, urmări care se pot solda cu nulitatea
actului. Dar acești terți, cărora principiul relativității le garantează dreptul de a nu
fi obligați în lipsa voinței lor juridice, sunt persoanele total străine de un act juridic,
sunt așa numiții penitus extranei, persoane care nu au participat în niciun fel la
încheierea lui. Totuși, acestora le incumbă îndatorirea generală de a respecta
situația juridică creată, aspect ce decurge, la rândul său, din opozabilitatea actului
juridic față de terți lato sensu.

În lumina celor expuse mai sus, terții sunt pe deplin protejați de actele
juridice încheiate fără participiarea acestora, meritul fiind dat de operarea
principiului relativității.

În opoziție cu beneficiul de care se bucură terții din cadrul principiului

relativității, în cazul principiului desființării actului juridic subsecvent ca urmare a
desființării actului primar, aceștia nu mai sunt ocrotiți pe deplin de consecințele

1
O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Drept Civil, Partea Generală, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită de Cornelia Munteanu, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 343
juridice ale nulității, ci sunt vrând-nevrând, “victimele” axiomei resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis. Terții vizați în această conjuctură nu sunt terți
oarecare, ci avânzi-cauză cu titlu particular, denumiți în mod curent drept
subdobânditori.

Există, totuși, situații în care se produce doar resoluto iure dantis, în timp ce
resolvitur ius accipientis nu mai dă naștere efectelor. În aceste împrejurări intervin
excepțiile de la regulă, prin care teții sunt protejați, actul juridic subsecvent
dobândit de aceștia fiind salvgardat.

Regula de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu trebuie

privită trunchiat de celelalte două principii din materia efectelor nulității. Astfel, în
doctrină se aduce în discuție faptul că resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis este o consecință atât a principiului retroactivității, cât și a principiului
restitutio in integrum. Mai mult, aceasta este o aplicație a regulii prevăzute în
articolul 17 NCC, conform căreia: “Nimeni nu poate transmite sau constitui mai
multe drepturi decât are el însuși”, cunoscută și sub adagiul latin “ nemo plus
iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet/nemo dat quod non habet.

Prin articolul 1254 alin. (2) din Noul Cod civil, legiuitorul indică, cu titlu de
principiu, că desființarea actului juridic subsecvent este o urmare a desființării
actului juridic primar: ”Desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și
desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.

Având un suport legal în lumina noului Cod civil, principiul care odinioară
era dispersat în materie, se sintetizează în prezent prin efectul în aval răsfrâns
asupra actelor subsecvente, ca urmare a desființării actului principal.

Așa cum am arătat, regula de drept în materie se concretizează în situația

desființării actelor subsecvente încheiate cu terțe persoane în baza unui act primar
desființat pentru nesocotirea unor condiții esențiale în vederea încheierii sale
valabile.

Un exemplu grăitor în ilustrarea regulii de drept, reținem: dacă A încheie cu

B un contract de vânzare având ca obiect un autoturism, iar ulterior B vinde același
bun lui C, în cazul în care vânzarea dintre A și B este nulă, atunci operează
principiul de drept în baza căruia și contractul încheiat între B și C se desființează.
Această ipoteză operează și în studiul nostru de caz pe care îl vom analiza ulterior.

O aplicare strictă a principiului desființării actului subsecvent ca urmare a

desființării actului principal ar duce la un real pericol în securitatea dinamică a
dreptului civil, ar conduce la neîncrederea cetățenilor în drepturile lor caștigate.
Pentru evitarea unor astfel de situații, doctrina și jurisprudența acordă prevalență
principiului bunei-credințe și stabilității siguranței circuitului civil – teze
fundamentale care stau la baza derogărilor de la resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis.

În lumina celor expuse mai sus, putem spune că domeniul de aplicare a

adaugiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este uneori îngustat de
anumite excepții prevăzute de lege. În acest sens, pentru anumite rațiuni, anularea
actului juridic ințial nu atrage după sine și anularea actului juridic subsecvent,
acesta din urmă rămânând valabil, în ființă, chiar dacă există o stransă legatură
juridică între cele două.

Excepția, la fel ca și regula, privește efectele nulității actului juridic civil

față de terți. Însă, în materia excepțiilor, efectele față de subdobânditori se produc
per a contrario: actul subsecvent rămâne valabil, chiar dacă actul inițial se
desființează.
 În doctrină se susține faptul că sunt excepții acele situații în care se produce
resoluto iure dantis, dar nu mai intervine și resolvitur ius accipientis.2

Limitele și excepțiile principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis sunt stabilite de anumite norme speciale, derogările fiind în mod
obligatoriu prevăzute de lege.

În lista excepțiilor de la principiul analizat se vor aminti urmatoarele, însă

sub rezerva că acestea nu vor face obiectul studiului de față, ci se vor trata pe larg
într-un articol separat. Exceptiile de la regula sunt urmatoarele:

 Cazul actelor subsecvente de conservare sau de administrare a

bunului.
 Cazul locatarului de bună-credință prevăzut de art.1819 alin. (2)
NCC.
 .Cazul altor contracte cu executare succesivă sau continua
 Cazul dobânditorului de bună-credință asupra unui bun mobil, în
condițiile art.937 NCC.
 Cazul sobdobânditorului de bună-credință al bunurilor care au
aparținut unei persoane declarată moartă prin hotărâre
judecătoarească
 Cazul anulării hotărârii declarative de moarte în situația în care soțul
persoanei declarate inițial decedată s-a recăsătorit între timp
 Cazul dobânditorului subsecvent care poate invoca uzucapiunea
 Cazul subdobânditorului de bună-credință al unui drept real
imobiliar înscris în cartea funciară în temeiul art. 909 alin. (3) NCC
și art. 908 alin. (1) pct.1 NCC

2
Ion DOGARU, Nicolae POPA, Dan Claudiu DĂNIȘOR, Sevastian CERCEL, Bazele dreptului
civil, Volumul I. Teoria Generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1020
  Cazul subdobânditorului de bună-credință cu titlu gratuit al unui
drept real imobiliar

Din dorința de a realiza o expunere facilă cititorului și care să răspundă

exigențelor în materia efectelor nulității, sperăm că prezenta lucrare poate constitui
o sursă informativă potrivită celor care manifestă un interes în aprofundarea
principiului latin resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.