REFERAT

La disciplina: Drept penal comparat

Tema: Modificări legislative a Codului de

procedură penală prin prisma Convenției
Europene a Drepturilor omului

Autor: Coordonator ştiinţific:

Masterand Iuliana Calancea doctor în drept
MP120DP233 C.B. PĂUN

Chișinău

2024

CUPRINSUL:
1. INTRODUCERE…………………………………………………………………………...
2. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ALE DREPTULUI PENAL COMPARAT………………...

1
 3. ADOPTAREA LEGII PROCESUAL PENALE LA CONVENȚIA EUROPEANĂ……...
4. NOȚIUNI INTRODUCTIVE………………………………………………………………
5. APLICABILITATEA JURISPRUDENȚEI………………………………………………..
6. ROLUL ARTICOLULUI 6, METODE ȘI PRINCIPII DE INTERPRETARE……………
7. PROCES ,,ECHITABIL”......................................................................................................
8. ARTICOLUL 6 §3: DREPTUL LA APĂRARE...................................................................
9. CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI................................................................

INTRODUCERE:
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt prerogative conferite de dreptul
național și sunt recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ în raporturile sale cu
comunitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale. Constituirea și
consolidarea Republicii Moldova ca stat independent și democratic, cu statut de subiect de drept

2
internațional (anul 1991) a determinat armonizarea dreptului național, îndeosebi în domeniul
protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale prin ratificarea a numeroase documente
cu vocație universală în domeniul drepturilor omului, deschizând calea spre un sistem de
protecție internațională.
Republica Moldova este parte la majoritatea tratatelor internaționale de bază privind
drepturile omului, care stabilesc cele mai înalte standarde pentru protecția demnității umane și
realizarea deplină a drepturilor și libertăților fundamentale. Articolul 24 din Constituție
consfințește că „Statul îi garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică”,
iar potrivit art. 25 din Legea Supremă libertatea individuală și siguranța persoanei sunt
inviolabile. Asigurarea egalității este una dintre prioritățile naționale în domeniul drepturilor
omului în Republica Moldova, iar realizarea acesteia implică implementarea unei abordări bazate
pe drepturile omului în procesul de elaborare a politicilor pentru a crea oportunități egale pentru
ca toți oamenii să se bucure de drepturile fundamentale, inclusiv prin introducerea măsurilor
speciale pentru asigurarea egalității și combaterea tuturor formelor de discriminare. Articolul 16
din Constituție, care consfințește principiul egalității, statuează la alin. (2) egalitatea cetățenilor
Republicii Moldova în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială.
Esența normei constituționale privind egalitatea cetățenilor se atestă în faptul că toți cetățenii au
aceleași drepturi, libertăți fundamentale și îndatoriri, exercitarea cărora este asigurată de către
stat fără discriminare.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE ALE DREPTULUI PENAL COMPARAT
Dreptul penal comparat este o ramură a științelor juridice care se ocupă cu compararea
sistemelor de drept penal din diferite țări. Scopul acestei discipline este să identifice similitudini
și diferențe între legislațiile penale, procedurile judiciare și practicile judiciare din diverse
jurisdicții.
Câteva aspecte importante ale dreptului penal comparat includ:
1. Legislație penală: Compararea codurilor penale și a altor legi penale pentru a observa
diferențele în definițiile infracțiunilor, sancțiunile și procedurile legale;
2. Sistemul judiciar: Analiza structurii și funcționării sistemelor judiciare penale din
diferite țărim inclusive modul în care sunt organizate instanțele, rolul procurorilor și
apărătorilor și procedurile de judecată;
3. Drepturile individuale: Evaluarea drepturilor și garanțiilor individuale în cadrul
proceselor penale, cum ar fi dreptul la un process echitabil, prezumția de nevinovăție
și prohibiția torturii;
4. Sancțiuni și pedepse: Compararea regimurilor de pedepse, durata și natura acestora în
diferite jurisdicții;
5. Reforma legislației penale: Studiul modului în care diferite țări au abordat reforma
legislației penale pentri a răspunde schimbărilor sociale, economice și tehnologice.
Dreptul penal comparat contribuie la înțelegerea modului în care diferite culturi și
societăți abordează problema infracționalității și a aplicării legii. De asemenea, poate oferi o bază
pentru identificarea celor mai bune practici și pentru dezvoltarea unor standarde internaționale în
domeniul dreptului penal.
Dreptul la apărare al persoanelor implicate în procedurile penale, inclusiv dreptul
bănuitului (suspectului sau inculpatului), este protejat de mai multe articole ale Convenției
Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Cele mai relevante pentru această temă sunt Articolul 5
și Articolul 6 din CEDO.
Articolul 5 se referă la dreptul la libertate și se ocupă, printre altele, de detenția
preventivă. Articolul 6, la rândul său, stabilește dreptul la un proces echitabil.
Iată cum s-ar putea modifica sau îmbunătăți legislația din perspectiva dreptului la apărare,
luând în considerare aceste articole:
Articolul 5 (Dreptul la libertate și siguranță)
3
 Detenția preventive: Modificările ar putea fi aduse pentru a restrânge utilizarea detenției
preventive, asigurând că aceasta este aplicată doar în circumstanțe excepționale și că există
garanții suficiente pentru a preveni abuzurile. De asemenea, s-ar putea clarifica criteriile și
condițiile în care detenția preventivă poate fi dispusă.
Articolul 6 (Dreptul la un process echitabil)
Dreptul la asistență juridică: Modificările pot viza extinderea și consolidarea dreptului
la asistență juridică. S-ar putea specifica clar că orice persoană acuzată de o infracțiune are
dreptul la asistență juridică încă de la începutul procesului penal și în toate etapele relevante ale
procedurilor judiciare
Dreptul la informare: Se pot adăuga prevederi care să asigure că persoanele acuzate
sunt informate în mod adecvat cu privire la acuzațiile împotriva lor și despre drepturile pe care le
au în cadrul procesului penal
Dreptul la un proces într-un termen rezonabil: Modificările pot fi făcute pentru a
garanta că procesele penale sunt finalizate într-un termen rezonabil, reducând astfel durata
detenției preventive și protejând dreptul la libertate
Dreptul la confruntare: S-ar putea sublinia și extinde dreptul la confruntare,
asigurându-se că bănuitul are posibilitatea de a se confrunta direct cu martorii împotriva sa și de
a-i interoga.

ADOPTAREA LEGII PROCESUAL PENALE LA CONVENȚIA EUROPEANĂ

Adoptarea sau modificarea unei Legi Procesuale Penale în conformitate cu standardele și
prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) este un proces important pentru
asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate în procedurile penale.
Iată cum ar putea fi realizată această adoptare în contextul CEDO:
Armonizarea cu prevederile CEDO: Legislația Procesuală Penală ar trebui să fie
revizuită și ajustată pentru a se asigura că respectă drepturile și garanțiile individuale stabilite în
CEDO. Aceasta poate include dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție, dreptul la
apărare, interzicerea torturii și tratamentelor inumane sau degradante etc
Cercetarea și analiza comparativă: Autoritățile legislative ar trebui să efectueze o
cercetare și o analiză comparativă între dispozițiile Legii Procesuale Penale existente și
prevederile CEDO. Această analiză poate evidenția discrepanțele și ar putea servi drept bază
pentru modificările necesare
Participarea experților internaționali: În procesul de revizuire a legii, ar putea fi utilă
consultarea experților internaționali și a organizațiilor relevante, inclusiv a experților CEDO,
pentru a asigura conformitatea cu cele mai bune practici și standarde internaționale
Dezbaterea publică: Implicarea publicului și a părților interesate în procesul de revizuire
este importantă pentru a asigura transparența și reprezentarea diverselor perspective. Dezbaterile
publice pot ajuta la identificarea preocupărilor și la găsirea unor soluții echilibrate.
Adoptarea și implementarea legislației: După revizuirea și dezbaterea publică,
legislația revizuită poate fi adoptată de către parlament și implementată în practică. Aceasta ar
trebui să includă măsuri pentru a asigura aplicarea efectivă a noilor dispoziții
Monitorizare și evaluare: După adoptare, este important să se monitorizeze
implementarea legii și să se evalueze impactul său asupra drepturilor individuale. Acest proces
de monitorizare poate implica organisme independente sau agenții guvernamentale special.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Dreptul unui stat este format dintr-o totalitate de norme juridice, care acestea la rîndul său
reglementează o serie de relaţii sociale,care în ansamblu, alcătuiesc un sistem bazat pe anumite
principii. Într-un stat dreptul cunoaşte următoarele sisteme:
a) sistem juridic; b) sistem legislativ; c) sistem de drept.
4
 Sistemul juridic este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice
determinate, cuprinzînd următoarele componente: conştiinţa juridică, dreptul, realităţile juridice
(ordinea de drept).
Sistemul legislativ este unitatea actelor normative dintr-un stat.
Sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se
realizează unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi interdependente - ramuri şi
instituţii juridice.
Noţiunea de „sistem juridic" este mai largă decît cea de „sistem de drept". Pe lîngă
structura sistemului de drept, ea mai cuprinde şi o serie de componente ale vieţii juridice a
societăţii, a căror analiză permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice care
nu pot fi elucidate doar prin analiza structurii sistemului de drept. Noţiunea de „sistem juridic",
spre deosebire de cea de „sistem de drept" reflectă nu atît concordanţa internă a ramurilor de
drept cît autonomia lor ca formaţiuni juridice independente.
Noţiunea de „sistem juridic" este strîns legată de dreptul comparativ. În acest sens, sunt
utilizaţi diverşi termeni, de exemplu, savantul francez Rene David foloseşte termenul „familia
sistemelor juridice", juristul rus S.S. Aiexeev - „comunitate structurală" etc, dar cel mai răspîndit
se consideră termenul familie juridică.
Astfel, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip
de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor principalelor ramuri şi
instituţii juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice.

APLICABILITATEA JURISPRUDENȚEI
Aplicabilitatea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cadrul procesului
penal a meritat un interes teoretico-practic sporit al doctrinarilor și practicienilor din Republica
Moldova precum și din țările membre ale Consiliului Europei. Aceasta mai cu seamă se
datorează faptului, că în ultimii 30 de ani majoritatea sistemelor de drept din spațiul european,
prioritar din statele Europei de Est, au fost supuse modificărilor instituționale majore, fiind
instituite ordine de drept bazate pe valori democratice, unde drepturile și libertățile fundamentale
ale omului ocupă un loc primordial.
În plan național o contribuție substanțială la perceperea rolului jurisprudenței CtEDO în
cadrul procesului penal a fost adusă de dr. hab. Igor Dolea, prin publicarea monografiei
”Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat”273,
publicată în țară noastră în anul 2009. O semnificație științifico-practică remarcabilă reținută în
această sursă este argumentarea esenței precedentului judiciar al Curții Europene a Drepturilor
Omului ca izvor de drept în cadrul procesului penal în Republica Moldova.
Fundamentul legal în definitivarea naturii juridice a jurisprudenței CtEDO în procesul
penal în Republica Moldova a fost adoptarea Legii nr.66 din 05.04.2012, care a intrat în vigoare
la 27.10.2012, prin care a fost introdus alin.(8) în conținutul art.7 din Codul de procedură penală.
Înainte ca această modificare să fie introdusă, dr. hab. Dolea I. 275 și-a expus părerea, bazată pe
tendinţa actuală a politicii penale din ţările europene, precum că recunoaşterea hotărârilor
judecătoreşti ca izvor al dreptului era o perspectivă inevitabilă.
Din momentul ratificării Convenției Europene de către Republica Moldova, în literatura
de specialitate, precum și în rândul practicienilor a apărut un șir de întrebări referitor la natura
juridică a jurisprudenței CtEDO ca izvor de drept scris în cadrul procesului penal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind o jurisdicţie instituită prin Convenţia
europeană a drepturilor omului, degajă o jurisprudenţă care reflectă nivelul respectării efective a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului consacrate prin acest tratat internaţional,
oferind astfel o imagine complexă în afara oricăror frontiere asupra standardelor internaţionale,
care reglementează conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prescriind obligații statelor
în vederea protecției acestora. Jurisprudenţa CEDO constituie un acquis fundamental de referinţă
pentru sistemele de drept interne ale statelor-părţi la Convenţia Europeană. Aceasta presupune,
5
că soluţiile finale date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe marginea speţelor cu
rezolvarea cărora aceasta este sesizată de reclamanţi, fie persoane private, fie state, sunt direct
aplicabile în ordinile juridice naţionale.
Rolul și importanța jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sunt definitivate
printr-o practică bogată de aplicare a acesteia de către statele membre ale Consiliului Europenei,
de impactul acesteia asupra ordinelor de drept din spațiul european. În cauza Kruslin v. Franța,
Curtea Europeană a concluzionat, că dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul
jurisprudenței ca izvor de drept este o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală
a statelor membre.
Putem afirma că, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului înglobează în linii
mari practica a două sisteme de drept: romano-germanic şi anglo-saxon, un şir de state cu diferite
sisteme de drept implementează jurisprudenţa CEDO, la baza căreia stau ambele sisteme.
Totodată, se cunoaște, că majoritatea statelormembre ale Consiliului Europei şi, implicit, părțile
la Convenția europeană pentru apărarea a drepturilor fundamentale și a libertăților, aplică
sistemul continental de drept, inclusiv și Republica Moldova, în care izvorul de bază este legea.
Analizând conținutul alin.(8) din art.7 CPP considerăm, că acesta nu stabilește
explicit, definitiv că hotărârile CtEDO au forța juridică a izvorului de drept, ci doar denotă
caracterul obligatoriu al acestora. Argumentul dat se demonstrează inclusiv prin analiza
comparativă. Constituția Republicii Moldova la art.120 stabilește caracterul obligatoriu al
sentințelor și al altor hotărâri judecătorești definitive. Aceste prevederi constituționale, pe cale de
consecință nu atrag ca efect atribuirea caracterului de izvor de drept tuturor hotărârilor
judecătorești irevocabile pronunțate de instanțele naționale. Situația similară o determinăm
analizând și conținutul art. 467 alin.(1) Cod de procedură penală, care stabilește că hotărârile
judecătorești definitive și ordonanțele procurorului privind încetarea urmăririi penale sunt
obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice din țară și au putere executorie pe întregul
teritoriul Republicii Moldova.
În acest sens, pentru a înlătura unele interpretări neuniforme ale prevederilor art.7
alin.(8) CPP considerăm, că conținutul articolului 2 din Codul de procedură penală, intitulat
”Legea procesual penală”, și care determină reglementările procesual-penale, urmează a fi
completat cu alin.(6) care ar avea următorul conținut: ”Normele cuprinse în hotărârile
definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului au putere juridică obligatorie și se aplică
direct în cadrul procesului penal”.
Pentru a exclude o eventuală interpretare abuzivă a normei propuse, propunem
următoarea definiție: normele Curții Europene a Drepturilor Omului – norme juridice,
instituite în legătură cu interpretarea și aplicarea Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în conținutul hotărârii definitive, adoptată într-o cauză.
Pe parcursul ultimilor ani, recunoașterea jurisprudenței CtEDO în calitate de izvor de
drept a fost privită ca o tendință pozitivă de către majoritatea teoreticienilor și practicienilor din
Republica Moldova. Dar, ca și orice inovație juridică, a ridicat un șir de întrebări ce țin de natura
juridică a acesteia, sub prisma corelației cu tradițiile și normele constituționale. De exemplu, încă
înainte de introducerea alin.(8) în art.7 din CPP a existat opinia, precum că recunoașterea
practicii judiciare ca izvor de drept se opune, principiul separaţiei puterilor în stat. Dar, totodată,
înainte ca această modificare să fie introdusă, dr. hab. Dolea I. în monografia sa, și-a expus
părerea, bazată pe tendinţa actuală a politicii penale din ţările de peste hotare, precum şi situaţia
reală din ţară noastră, care dovedesc că recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti ca izvor al
dreptului era o perspectivă inevitabilă.
În Republica Moldova, Constituţia, fiind legea supremă, în mod expres protejează
garantarea tuturor drepturilor prevăzute de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
și Libertăților fundamentale ale omului. Astfel, art.4 din legea supremă prevede, că dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în
concordanţă cu tratatele, la care Republica Moldova este parte și dacă există neconcordanţe
6
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica
Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Raportând
norma citată la părerea expusă mai sus, considerăm că apare o situație, când de jure, pe de o
parte legislația procesual penală atribuie jurisprudenței natura izvorului de drept și în același
timp, legea supremă, omite asemenea prevederi.
Hotărârea Curții Constituționale nr.55 din 14.10.1999, prevede că tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte şi normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului
internaţional sunt parte componentă a sistemului de drept al Republicii Moldova; că organele de
drept pot aplica normele dreptului internaţional la examinarea cauzelor concrete, cu respectarea
procedurii prevăzute de legislaţia naţională; în cazul neconcordanţei între normele dreptului
internaţional şi legislaţia internă, organele de drept urmează să aplice normele dreptului
internaţional, însă această regulă nu se aplică în cazul neconcordanţei cu Constituţia. Poziția dată
de Curtea Constituțională în anul 1999, nu s-a referit la hotărârile CtEDO. După cum se ştie,
pentru familia romano-germanică sunt caracteristice existenţa dreptului scris, sistemul ierarhic
unic al izvoarelor de drept, divizarea lui în ramuri de drept, caracterul lui codificat, fondul de
noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al principiilor juridice. În această
ordine de idei, apare întrebarea care este locul jurisprudenței CtEDO în ierarhia izvoarelor de
drept în Republica Moldova?
În viziunea dr. hab. I. Dolea, este necesar a lua în consideraţie şi faptul că precedentul,
situând pe aceeaşi treaptă cu puterea legislativă, executivă şi judecătorească, asigură fiecărei
vocaţia de a crea izvoare de drept. În acest sens, CtEDO, în cauza Streletz, Kessler și Krenz v.
Germania a demonstrat că în sensul Convenției și în special art.7, prin lege se înțelege atît
izvoarele formale, scrise de drept cât și legea nescrisă. Deci, însuși Curtea asimilează precedentul
cu legea. Deci, în cauza Kokkinakis v. Grecia, CtEDO a stabilit că noțiunea de lege conţinută în
articolul 7 face trimitere la același concept ce figurează în cuprinsul altor articole din Convenție,
concept ce înglobează prevederile legale, precum și practica judiciară și presupune cerințe
calitative, îndeosebi cele privind accesibilitatea și previzibilitatea.
Astfel, luând în considerație specificul precedentului judiciar al Curții Europene, nu
putem să-l analizăm conform criteriilor de ierarhie a normelor de drept, instituite în teoria
generală a dreptului. Nu se pune la îndoială poziţia superioară a legiuitorului faţă de instanţă în
ceea ce priveşte elaborarea normelor de drept. În acelaşi timp, legiuitorul nu este în stare să
prevadă totalitatea aspectelor juridice ale normei elaborate, misiunea de a definitiva norma
rămânând a fi pusă în seama instanţei, vitalitatea procesului de cristalizare a normei juridice fiind
condiţionată de instituţia precedentului judiciar.
Se reiterează faptul, că comparativ cu legislația națională, jurisprudența CtEDO dispune
de anumite particularități, care sunt deosebit de importante pentru un stat de drept tânăr, cum este
Republica Moldova. În cauza Kafkaris v. Cipru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
menționat, că legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație, evitând
rigiditatea excesivă. Într-adevăr, precedentul judiciar poate fi mai simplu de modificat în cazul
apariţiei necesităţii sociale de schimbare a elementului normativ prin adoptarea unei noi hotărâri.
Precedentul judiciar este mult mai flexibil în comparaţie cu legea, fapt ce denotă stabilitate.
Curtea Europeană, în hotărârea Borgers v. Belgia, a declarat că schimbările sociale ”societal
changes” pot genera și justifica schimbarea practicii judiciare a Curții.
În acest sens, magistratul nu mai este doar autoritatea care aplică legea existentă internă
sau internaţională, el devine asimilat legislatorului, asumându-și rolul de creare a regulilor
jurisprudenţiale noi de atâtea ori cât este necesar, ele având efecte juridice în acelaşi mod precum
şi normele legale. Curtea Europeană a creat o practică fără precedent, când prin hotărârea sa a
fost modificată jurisprudența din anii precedenți a însuși Curții Europene.
Modificarea proprii jurisprudenței este bine exemplificată în speța Pellegrin v. Franța3,
când Curtea a declarat, că aşa cum este ea, jurisprudenţa sa anterioară privitor la situația din
speța, implică o marjă de incertitudine pentru statele contractante în ceea ce priveşte
obligaţiunile lor în sensul articolului 6 §1.
7
 Consider, că concluziile noastre precum și propunerile de lege ferenda enunțate în
conținutul prezentei lucrări vor fi utile în vederea definitivării conceptului jurisprudenței CtEDO,
cu stabilirea uniformă a naturii juridice acesteia în cadrul sistemului de drept din statul nostru.
Astfel, consider, că problema recunoașterii jurisprudenței CtEDO ca izvor de drept în
Republica Moldova rămâne a fi un subiect mult discutat în ultimii decenii în rândul
reprezentanților doctrinei procesual penale, constituționale, precum și a autorilor din domeniul
teorii generale a dreptului. Chiar și la etapa contemporană, deși dispunem de un patrimoniu
doctrinar bogat, soluțiile la această problemă nu sunt unitare și definitivate. Trebuie să
recunoaștem că întrebările ce țin de natura juridică a jurisprudenței CtEDO, precum și
obligativitatea precedentelor Curții Europene în raport cu cadrul normativ intern sunt cele mai
vaste în doctrină, fiind reflectate în cele mai diverse categorii de materiale științifice.
Regretabil este faptul, că în literatura de specialitate nu-și găsește reflectare definitivarea
naturii juridice a jurisprudenței CtEDO ca izvor de drept, în raport cu izvoarele naționale de
drept formal. Totodată, luând în considerație faptul că jurisprudența CtEDO a căpătat valoarea
izvorului de drept în Republica Moldova, observăm că în pofida acestui fapt în literatura de
specialitate nu sunt abordate principiile și regulile de aplicare a precedentelor CtEDO.
Jurisprudența CtEDO este izvor de drept și are aplicabilitate directă în cadrul
procesului penal, având prioritate asupra normelor procesuale interne. Conținutul alin.(8) din
art.7 CPP nu stabilește explicit și definitiv, că hotărârile CtEDO au forța juridică a izvorului de
drept, ci doar denotă caracterul obligatoriu al acestora.

ROLUL ARTICOLULUI 6, METODE ȘI PRINCIPII DE INTERPRETARE

Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează dreptul la un

proces echitabil. El proclamă principiul supremației legii, pe care este construită o societate
democratică, precum și rolul primordial al sistemului judiciar în administrarea justiției, care
reflectă moștenirea comună a Statelor Contractante. Articolul garantează drepturile părților la
proceduri civile (articolul 6 §1) și drepturile pârâtului în cadrul procedurilor penale (articolul 6
§§1, 2 și 3). Întrucât ceilalți participanți la proces (victime, martori, etc) nu intenționează a se
plânge în temeiul articolului 6 (Mihova c. Italiei, 1 ), drepturile acestora sunt adesea luate în
considerație de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ("Curtea").
Într-un mod similar altor dispoziții ale Convenției, articolul 6 este supus interpretării
teleologice. Curtea încearcă să pună în aplicare prevederile, cu scopul de a proteja aceste drepturi
care sunt de fapt practice și efective, decât teoretice și iluzorii (Sakhnovskiy c. Rusiei [CG],
§§99-107). Drept urmare a acestei interpretări non-literale, contextuale a Articolului 6, dreptul de
acces la o instanță (Golder c. Regatului Unit, §§26- 40), dreptul punerii în aplicare a hotărârilor
judecătorești (Hornsby c. Greciei, §§40-45), dreptul la finalitatea deciziilor judecătorești
(Brumărescu c. României, §§60-65) a fost identificat în diverse cerințe implicite (decât rezultate
din conținutul scrisorii) prevăzute de aceste prevederi. În timp ce Convenția ar trebui să fie
interpretată în măsura posibilităților în conformitate cu alte norme de drept internațional, inclusiv
alte angajamente internaționale ale statului pârât, nu poate fi exclus nici faptul că cerințele
Convenției ar putea fi încălcate (Fogarty c. Regatului Unit, §§32 -39).
Articolul 6 trebuie interpretat în contextul situației actuale, ținând cont de condițiile
economice și sociale predominante; cunoscut, de asemenea, sub numele de conceptul
"Convenției ca un organism viu" (Marckx c. Belgiei, §41). În vederea interpretării Convenției
Curtea poate lua, de asemenea, în considerație normele și principiile relevante ale dreptului
internațional aplicabile în relațiile dintre Părțile Contractante (Demir și Baykara c. Turciei [CG],
§§76-84).

8
 Articolul 6 se bucură de autonomie semnificativă în configurația dreptului intern al
Statelor Contractante, inclusiv în cadrul prevederilor sale de bază, precum și în cele procedurale
(Khan c. Regatului Unit, §§34-40). Această stare implică faptul că un defect de procedură în
cadrul dreptului național nu va atrage după sine o încălcare a articolului 6. În același timp, unele
elemente ale articolului 6 sunt mai puțin autonome în dreptul intern decât altele. De exemplu,
relevanța sporită a dreptului intern a fost întotdeauna evidențiată în contextul testării
aplicabilității (Roche c. Regatului Unit [CG], §§116- 126) și, în unele cazuri, de asemenea, în
timpul examinării temeiniciei articolului 6, în scopul de a diminua diferențele inerente ale
sistemelor de dovezi ce implică învinovățirea și anchetarea, cum ar fi atunci când Curtea a
aprobat o marjă de discreție judiciară pronunțată în sistemele juridice ale țărilor prin alegerea
martorilor care urmează să participe în cadrul procesului (Vidal c. Belgiei, §§32-35).2
În anumite contexte, o încălcare a dreptului intern - sau lipsa de precizie a dispozițiilor
interne în sine – este operată de către Curte ca fiind un argument suplimentar care indică o
încălcare a articolului 6 (DMD Group, ș.a. c. Slovaciei, §§62-72). Ocazional, pentru a pleda în
favoarea propriilor verdicte în temeiul articolului 6, Curtea a adus la cunoștință hotărârile interne
în baza încălcării unei prevederi constituționale identice cu articolul 6 (Henryk Urban și Ryszard
Urban c. Poloniei, §§47-56). Articolul 6 se referă în esență la faptul dacă unui reclamant i-au fost
acordate oportunități extinse de a-și prezenta cazul său și de a contesta probele pe care el le-a
considerat false, și nu se referă la faptul dacă instanțele naționale au pronunțat o decizie corectă
sau greșită (Karalevičius c. Lituaniei, dec.).
În conformitate cu principiul subsidiarității, articolul 6 nu permite Curții să acționeze în
calitate de tribunal de primă instanță a camerei a patra – și anume să restabilească faptele cauzei
sau să reexamineze presupusele încălcări ale legislației naționale (Bernard c. Franței, §§37-41),
precum și să se pronunțe cu privire la admisibilitatea probelor (Schenk c. Elveției, §§45-49).
Statele rămân libere să aplice legea penală asupra oricărui act (în măsura în care nu încalcă alte
drepturi protejate în temeiul Convenției), precum și să definească elementele constitutive ale
infracțiunii înfăptuite. În consecință, nu este rolul Curții să fixeze conținutul dreptului penal
intern, inclusiv să stabilească existența oricărui mijloc de apărare special disponibil acuzatului
(G. c. Regatului Unit, dec., §§28-30). Cu toate acestea, în ultimii ani Curtea a constatat ocazional
încălcări ale articolului 6 din cauza persistenței unor decizii judecătorești contradictorii asupra
aceluiași caz în cadrul unei singure instanțe de apel (Tudor Tudor c. României, §§26-33) sau în
cadrul diferitor instanțe de recurs regionale (Ștefănică și alții c. României, §§31-40), subliniind
că natura "profundă și de lungă durată" a divergențelor în cauză era incompatibilă cu principiul
securității juridice în sensul său larg.
Articolul 6 presupune examinarea corectitudinii procedurilor aplicate în ansamblu - și
anume ținând cont de toate etapele și oportunitățile acordate unui reclamant – dar nu presupune
evaluarea unui defect de procedură izolat în sine. În același timp, în ultimii ani Curtea a început
să acorde o importanță mai mare anumitor momente semnificative în decursul anchetării - în
special, chestionării suspectului în cadrul procedurilor penale (Imbrioscia c. Elveției, §§39-44;
Cauza Salduz c. Turciei [CG], §§56-62; Panovits c. Ciprului, §§66-77; Dayanan c. Turciei,
§§31-43; Pishchalnikov c. Rusiei, §§72- 91).

PROCES ,,ECHITABIL”
Principala diferență între cerința de „echitate” și toate celelalte elemente ale articolului 6
constituie faptul că acoperă acțiunea ca un tot întreg iar problema dacă o persoană a avut parte de
un proces "echitabil" este privită în ansamblu prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar
prin prisma unui incident particular sau a unei greşeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un
nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (Monnell și Morris c. Regatului Unit, §§55-70).
Noțiunea de „echitate” este de asemenea autonomă faţă de modalitatea prin care
procedurile interne interpretează o încălcare a normelor și codurilor relevante (Khan, §§34-40),
rezultând că o greşeală de procedură care provoacă o încălcare a procedurii interne chiar și una
flagrantă - nu poate, în sine, cauza un proces "inechitabil" (Gäfgen c. Germaniei [CG], §§162-
9
188); și, vice-versa, o încălcare în temeiul articolului 6 poate fi depistată chiar și în cazul în care
legislaţia naţională respectată aceste prevederi. Pe de altă parte, în cazul mai degrabă excepțional
Barberà, Messegué și Jabardo c. Spaniei (§§67-89), procedurile interne au fost declarate
inechitabile din cauza efectului cumulativ al greşelilor de procedură - în pofida faptului că
fiecare greşeală, în mod separat, nu ar fi convins Curtea că acțiunea a fost „inechitabilă”.
În conformitate cu principiul subsidiarității, articolul 6 nu permite Curții Europene a
Drepturilor Omului să acționeze ca un tribunal de primă instanță și anume de a restabili faptele
cauzei sau de a reexamina presupusele încălcări ale legislației naționale (Bernard, §§37-41), și
nici să se pronunțe cu privire la admisibilitatea probelor (Schenk, §§45-49). Articolul 6 stabilește
o prezumție de fapte foarte puternică astfel după cum a constatat instanțele judecătorești
naționale, cu excepția cazului în care procedurile naționale diminuează esența prevederilor
articolului 6, cum ar fi cazurile Entrapment (Ramanauskas [CG], §§48-74).
Pentru a-şi întări poziţia sa de drept calificat în temeiul articolului 6, Curtea aplică o
evaluare de proporționalitate sui generis, de asemenea cunoscută sub numele de esența evaluării
dreptului - de exemplu, atunci când un grad diferit de protecție a privilegiului împotriva
autoincriminării este stabilit în cazul infracțiunilor penale minore (contravenții ), în comparaţie
cu normele care se aplică în investigarea infracțiunilor mult mai grave (O'Halloran și Francis,
§§43-63); sau atunci când un grad mai scăzut de protecție a egalității părţilor a fost confirmat
pentru cauzele civile comparativ cu cele penale (Foucher, §§29-38; a se compara cu Menet,
§§43-53).

ARTICOLUL 6 §3: DREPTUL LA APĂRARE

Punctele principale: „drepturi de apărare minime în cadrul procedurilor penale; ” pretinsa
încălcare a dreptului la apărare în temeiul articolului 6;  §3 este adesea examinat împreună cu
dreptul la un proces echitabil în temeiul articolului 6 §1 (T. c. Austriei, §§68-72); ” pentru a
demonstra o încălcare a unui drept la apărare, reclamanții trebuie să evidențieze efectul ireparabil
al restricției contestate privind dreptul la apărare în baza echității procedurilor penale, ca un tot
întreg, inclusiv etapele de recurs (Dallos c. Ungariei, §§47-53).
„Cauza” în conformitate cu prevederile articolului 6 §3a se referă la actele comise, iar
„caracterul” se referă la definiția infracțiunii în dreptul intern (Pélissier și Sassi). Datele
infracțiunilor sunt deosebit de importante, deoarece din momentul în care acuzația este adusă la
cunoștință suspectul este înștiințat în mod oficial printr-un aviz care conține aspectele de fapt și
de drept (Pélissier și Sassi). Cu toate acestea, nu există nicio obligație ca concluziile instanței de
judecată cu privire la circumstanțele crimei și rolul reclamantului în ea trebuie să fie întotdeauna
identice cu datele rechizitoriului după cum au fost formulate de procuratură (Mirilashvili, dec.).
Informații detaliate trebuie prezentate în temeiul articolului 6 § 3a, suficiente pentru a permite
acuzatului să înceapă procedurile de apărare; cu toate acestea, dovezi complete împotriva
învinuitului nu sunt necesare în această etapă și ar putea fi prezentate ulterior (Pélissier și Sassi)
În același timp, ar fi incorect să se constate că articolul 6 §3 a se aplică numai la etapa inițială a
procedurii, în timp ce articolul 6 §3b îl completează într-o etapă ulterioară; întrebarea rămâne
deschisă pentru a se stabili dacă articolul 6 §3a sau articolul 6 §3b este mai adecvat etapelor
ulterioare ale procedurii, cum ar fi procesul de judecată, fie în cazul în care problema se referă la
o schimbare în încadrarea juridică a infracțiunii presupuse (Dallos) sau insuficiența de informații
concrete (Mattoccia c. Italiei, §§58 - 72); se pare ca aplicarea ambelor dispoziții împreună,
însoțit de articolul 6 §1, ar constitui, probabil, abordarea corectă pentru a analiza orice lipsă de
informație într-un stadiu de proces.
Convenția permite sistemelor inchizitoriale să coexiste cu cele de acuzare; organele de
urmărire penală permit reclasificarea juridică a unei acuzații la proces, sau chiar în cadrul
hotărârii instanței de judecată, de vreme ce timpul potrivit și înlesnirile pentru a pregăti apărarea
sunt asigurate prin intermediul unei amânări sau prin recurs integral asupra aspectelor de fapt și
de lege (Dallos). Nu există nimic în jurisprudența Curții care să impună notificarea în scris

10
pricind "caracterul și cauza acuzației aduse", atâta timp cât informații suficiente sunt prezentate
în formă orală (Kamasinski c. Austriei, §§61-108).
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

CAUZA LAZU c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 46182/08)
HOTĂRÎRE
STRASBURG
5 July 2016.
În cauza Lazu c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (”Curtea”), statuînd într-o Cameră compusă
din: Işıl Karakaş, Președinte, Julia Laffranque, Nebojša Vučinić, Paul Lemmens, Valeriu Griţco,
Ksenija Turković, Georges Ravarani, judecători, și Stanley Naismith, Grefierul Secției,
Deliberînd în secret la 7 iunie 2016, Pronunță următoarea hotărîre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 46182/08 depusă împotriva Republicii Moldova
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (”Curtea”) potrivit articolului 34 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de
către dl Anatolie Lazu (”reclamant”), la 10 septembrie 2008.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Luca, avocat care practică în Chișinău.
Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul său, dl L.
Apostol.
3. Reclamantul a pretins, în particular, violarea art. 6 § 1 din Convenție.
4. La 21 februarie 2013 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Chișinău. La momentul evenimentelor,
acesta era șoferul unei mașini bancare blindate.
A. Contextul cauzei
6. În data de 12 august, la aproximativ ora 10.55 reclamantul conducea vehiculul blindat
în apropierea unui autobuz parcat ilegal. În timp ce șoferul blindatei a finalizat manevra,
autobuzul a început să se miște și, pentru a preveni un impact cu vehiculul.
blindat, șoferul autobuzului a frînat brusc. În urma frînării bruște, un pasager din autobuz,
C., a căzut de pe scaun și a suferit leziuni de o gravitate medie.
7. La 1 septembrie 2005 a fost pornită urmărirea penală. Procurorul a audiat reclamantul,
victima C., șoferul autobuzlui D., un martor care se afla în mașina reclamantului și alți doi
martori, pasageri în autobuz (S. și V.).
8. La 7 octombrie 2005 D. a fost acuzat de încălcarea regulilor de circulație, fapt care a
rezultat cauzarea leziunilor lui C.
9. La 10 octombrie 2005 reclamantul și D. au fost audiați față în față. Potrivit
reclamantului, acesta a încheiat manevra în apropierea autobuzului care staționa și a selectat
banda din fața acestuia după ce s-a asigurat că autobuzul încă staționa. Apoi, reclamantul a
semnalat că virează la dreapta și a folosit semnalizatoarele pentru a avertiza șoferul în legătură
cu intențiile sale de a vira. Potrivit lui D., mașina reclamantului a virat la dreapta, fără nici un
avertisment și astfel el a fost forțat să se oprească brusc, pentru a preveni un accident.
10. În aceeași zi procurorul a încetat urmărirea penală împotriva lui D. din lipsă de probe
și l-a audiat în calitate de martor.
11. La 21 octombrie 2005 reclamantul a fost acuzat de încălcarea regulilor de circulație,
fapt care a rezultat cauzarea leziunilor lui C.
B. Achitarea reclamantului
12. În timpul procesului, în judecătoria Botanica au fost audiați aceeași martori care au
fost audiați și de procuror. Instanța de judecată a examinat, de asemenea, un raport de
investigație și o hartă schematică a scenei incidentului, ambele întocmite la 12 august 2005, la
12:20, doar în prezența lui D.
13. Instanța a pus la îndoială depozițiile lui C. și a celor doi pasageri din autobuz. Ei au
pretins că reclamantul a executat o manevră bruscă care l-a obligat pe D. să frîneze brusc.
Instanța a considerat că nici unul dintre martori nu a văzut evenimentele personal și că impresia
11
lor precum că reclamantul era vinovat a fost determinată de faptul că șoferul de autobuz l-a
învinuit. De asemenea, instanța a pus la îndoială depozițiile lui D. deoarece aceleași acuzații i-au
fost aduse acestuia și mai înainte. Instanța a mai notat că acuzațiile bazate pe depozițiile lui D. i-
au fost aduse reclamantului puțin timp după ce urmărirea penală împotriva acestuia a fost
întreruptă, fără a fi audiați ceilalți martori. Instanța a notat și că raportul de investigație și harta
schematică a scenei accidentului nu a fost întocmită imediat după accident, că poliția a ajuns la
locul faptei cîteva ore mai tîrziu și a fost contactată doar de D., că obiecțiile reclamantului nu au
fost reflectate în documente și că harta schematică a accidentului nu coincidea cu declarațiile
date de martori puțin timp după accident.
14. Prin hotărîrea din 27 martie 2006 Judecătoria sectorului Botanica a achitat
reclamantul pentru motivele expuse mai sus. Aceasta a concluzionat că organul de urmărire
penală nu a furnizat dovezi fiabile în sprijinul afirmației că acțiunile reclamantului l-ar fi obligat
D. să oprească brusc autobuzul. Procurorul a depus apel.
C. Condamnarea reclamantului
15. La 23 mai 2006 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de procuror și a
menținut hotărîrea primei instanțe. Aceasta a notat că instanța de fond a examinat probele corect
și a motivat constatările cu privire la lipsa de fiabilitate a declarațiilor martorilor, referindu-se la
mărturia celor doi pasageri. Procurorul a declarat recurs cu privire la chestiuni de drept.
16. La 17 octombrie 2006 la Curtea Supremă de Justiție a avut loc o ședință unde au fost
audiați reclamantul, reprezentantul său și procurorul. Instanța a admis recursul procurorului, a
casat hotărîrea Curții de Appel și a dispus rejudecarea cauzei în conformitate cu prevederile
art.436 din Codul de Procedură Penală, specificînd că orice examinare ar trebui să fie în
conformitate cu normele aplicabile în cadrul unei proceduri în fața primei instanțe. Curtea
Supremă de Justiție a constatat că instanța de apel nu a precizat în detaliu poziția sa cu privire la
examinarea depozițiilor făcute de C., D. și cei doi pasageri, dar s-a bazat numai pe elemente de
probă în favoarea reclamantului.
17. După reexaminarea cazului, la 28 decembrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a respins
apelul procurorului și a menținut hotărîrea primei instanțe. Curtea de Apel a analizat depozițiile
martorilor, raportul de investigație și harta schematică a accidentului și a motivat de ce dovezile
sunt nesigure. Procurorul a declarat recurs.
18. La 26 iunie 2007 la Curtea Supremă de Justiție, a avut loc o ședință la care au fost
prezenți reclamantul, reprezentantul său și procurorii. Instanța a admis apelul procurorului și a
dispus rejudecarea cauzei. Instanța a menținut acceași motivare ca și în hotărârea sa din 17
octombrie 2006.
19. În conformitate cu procesul-verbal al ședinței de apel din 25 octombrie 2007,
reclamantul și avocatul său nu au fost împotrivă ca instanța să continue să examineze cazul fără
audierea repetată a victimei și a martorilor. În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul
procurorului, a casat hotărîrea Judecătoriei Botanica din 27 martie 2006, a declarat reclamantul
vinovat și i-a ordonat să plătească o amendă administrativă de 3.000 de lei moldovenești (MDL -
aproximativ 194 euro (EUR)) și daune lui C. în valoare de 2.500 de lei (aproximativ 162 de
euro). Instanța a făcut trimitere la un șir de probe, inclusiv declarațiile contestate ale lui C., D. și
ale celor doi martori, fără a prezenta motive suplimentare.
20. Reclamantul a declarat recurs și a subliniat, printre altele, discrepanțele dintre
declarațiile martorilor, care au fost înregistrate de către prima instanță după audierea acestora și
care nu au fost clarificate de către instanța de apel. La 13 februarie 2008, Curtea Supremă de
Justiție a examinat recursul reclamantului în lipsa părților și l-a declarat inadmisibil.
21. Această hotărîre i-a fost adusă la cunoștință reclamatului la 24 mai 2008.
II. PRACTICA JUDICIARĂ ȘI DREPTUL INTERN RELEVANT
22. Articolele 413 (6), 419 și 436 din Codul de Procedură Penală prevăd că procedura de
rejudecare a unei cauze după ce o hotărîre a instanței de apel este anulată de instanța de recurs
trebuie să respecte regulile generale de examinare a unei cauze penale în primă instanță și
impune ca probele examinate de către instanța de apel să fie expuse în procesul-verbal al
ședinței.
23. Articolul 4641 din Codul de Procedură Penală prevede posibilitatea redeschiderii
procedurilor naționale în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților
fundamentale ale reclamantului și în cazul în care consecințele încălcării persistă și pot fi
înlăturate doar printr-o revizuire a hotărîrii definitive.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

12
 24. Reclamantul s-a plîns că procesul penal împotriva lui a fost nedrept întrucît Curtea de
Apel Chișinău, prin casarea hotărîrii instanței de fond prin care a fost achitat, nu a reușit să
audieze martorii a căror depoziții au fost folosite pentru a-l găsi vinovat. Articolul 6 § 1 din
Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele:
“În determinarea ... oricărei acuzații penale împotriva sa, oricine are dreptul la o
audiere ... corectă ... de către [o] ... instanță.”
A. Admisibilitatea
1. Termenul limită de 6 luni
25. Guvernul a susținut că reclamantul nu a depus cererea în termen de șase luni de la
data "deciziei finale", în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Mai precis, el a depus cererea la
10 septembrie 2008, în timp ce Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărîrea sa definitivă la
data de 13 februarie 2008.
26. Reclamantul nu a fost de acord. El a susținut că decizia finală i-a fost comunicată la
24 mai 2008 și se face referire la o scrisoare din partea Curții Supreme din 19 mai 2008 și
ștampila poștei pe plicul însoțitor.
27. Curtea observă că decizia finală în sensul articolului 35 § 1 a fost adoptată la data de
13 februarie 2008 și comunicată reclamantului la data de 24 mai 2008. În consecință, avînd în
vedere faptul că termenul de șase luni a început să curgă la data de 25 mai 2008, a doua zi după
ce reclamantul a primit decizia Curții Supreme (a se vedea de asemenea, Worm c. Austriei din
29 august 1997 § 33, Culegere de hotărâri și decizii 1997- V), și că acesta a depus cererea la 10
septembrie 2007, obiecția Guvernului trebuie să fie respinsă.
2. Neepuizarea căilor de atac interne
28. Guvernul a susținut că reclamantul nu a menționat în mod expres articolul 6 § 1 din
Convenție în recursul său privind chestiunile de drept, iar cînd a fost întrebat, nu a solicitat Curții
de Apel Chișinău audierea repetată a martorilor. Astfel, el a renunțat la dreptul său de
reexaminare a depozițiilor martorilor.
29. Curtea consideră că această chestiune este strîns legată de fondul plîngerii. În
consecință, se alătură problema pe fond.
30. Curtea notează că această plîngere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului
35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, trebuie să fie
declarată admisibilă.
B. În fapt
31. Reclamantul s-a plîns că procedurile judiciare în fața Curții de Apel Chișinău au fost
nedrepte, pentru că l-ar fi condamnat pentru prima dată fără audierea martorilor acuzării. El a
susținut că era obligația acuzării să solicite instanței să audieze repetat martorii, în scopul de a
anula achitarea lui de către prima instanță.
32. Guvernul nu a fost de acord și a susținut că reclamantul nu a solicitat Curții de Apel
Chișinău să audieze repetat martorii și că, acceptînd ca instanța să continue examinarea cauzei în
acest fel, el a renunțat la dreptul de a-i fi audiați martorii repetat.
33. Curtea reiterează că modalitatea de aplicare a articolului 6 în procedurile judiciare în
fața curților de apel depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză; trebuie să se
țină seama de totalitatea procedurilor în ordinea juridică internă și a rolului instanței de apel în
aceasta (a se vedea Botten c. Norvegiei 19 februarie 1996, și § 39, Culegere 1996 I, și Hermi c.
Italiei [GC] , nr. 18114/02, § 60, CEDO 2006 XII).
34. În timp ce articolul 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta
nu stabilește reguli cu privire la admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui să fie
examinate fiind, în primul rînd, aspecte de reglementare ce țin de dreptul intern și de instanțele
naționale (a se vedea García Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28 CEDO 1999 I). Mai mult
decît atît, deși în mod normal instanțele naționale decid dacă este necesar sau recomandabil să
audieze un martor, circumstanțe excepționale ar putea să determine Curtea să concluzioneze că
refuzul de a audia o persoană în calitate de martor a fost incompatibil cu articolul 6 (a se vedea
Bricmont c . Belgiei, 07 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158).
35. Curtea reiterează că nici litera, nici spiritul articolului 6 al Convenției nu împiedică o
persoană să renunțe prin propria voință, în mod expres sau tacit, la garanțiile unui proces
echitabil (a se vedea Kwiatkowska c. Italiei (dese. ), nr. 52868/99, 30 Noiembrie 2000). Cu toate
acestea, pentru ca să fie efectivă în sensul Convenției, o astfel de renunțare trebuie să fie
exprimată într-un mod neechivoc și să fie urmată de măsuri minime de protecție proporționale cu
importanța acestuia (a se vedea Poitrimol c. Franței 23 noiembrie 1993 § 35, seria A nr . 277 A).
În plus, nu trebuie să contravină vreunui interes public important (a se vedea Håkansson și

13
Sturesson c. Suediei, 21 februarie 1990, § 66, seria A nr. 171 A; Hermi c. Italiei, [GC], citată
anterior, § 73 , CEDO 2006 XII; și Sejdovic c. Italiei [GC], nr. 56581/00, § 86, CEDO 2006 II).
36. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea notează că principala probă împotriva
reclamantului au fost declarațiile martorilor în sensul că el a efectuat manevre ilegale cu
vehiculul său și astfel a determinat șoferul autobuzului să oprească brusc. Nu a existat nici o altă
dovadă care ar putea contribui pe cont propriu la condamnarea reclamantului (punctele 12 și 13
de mai sus). Prin urmare, declarațiile martorilor și importanța acordată lor a avut un impact
decisiv asupra determinării cauzei.
37. Prima instanță a achitat reclamantul întrucît nu a manifestat încredere față de
depozițiile martorilor, după ce i-a audiat în persoană. La reexaminarea cauzei, Curtea de Apel
Chișinău nu a fost de acord cu prima instanță cu privire la credibilitatea depozițiilor martorilor,
fără să-i fi audiat măcar. Drept rezultat, reclamantul a fost găsit vinovat.
38. În primul rînd, Curtea notează că Curtea de Apel Chișinău a încălcat prevederile art.
436 din Codul de Procedură Penală (vezi paragraful 22 de mai sus) și nu a ținut cont de
instrucțiunile Curții Supreme de Justiție ( vezi paragrafele 16 și 18 de mai sus) să se pronunțe
asupra fondului cauzei, după o nouă examinare a probelor și nu a prezentat nicio motivare pentru
felul în care a procedat (Gaitanaru c. României, nr. 26082/05, §§ 33-35, 26 iunie 2012).
39. În al doilea rînd, Curtea de Apel Chișinău nu a furnizat nici un fel de motive de ce
aceasta a ajuns la o concluzie diferită de cea a instanței de fond. Pur și simplu, se face referire la
un rezumat al depozițiilor martorului, fără a aborda discrepanțele din și dintre declarațiile
martorilor (în contrast cu Schatschaschwili c. Germaniei [GC], nr. 9154/10, § 150, CEDO 2015).
40. În cele din urmă, Curtea, avînd în vedere interesul reclamantului, nu este convinsă că
problemele care au fost stabilite de Curtea de Apel, atunci cînd l-a condamnat pe reclamant - și,
luînd această decizie a casat sentința de achitare a acestuia adoptată de instanța de fond- ar fi
putut fi examinate în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor furnizate de către
martorii acuzării. Curtea consideră că cei care sunt responsabili de stabilirea vinovăției sau
nevinovăției unui acuzat ar trebui, în principiu, să fie disponibili să audieze martorii în persoană
și să evalueze credibilitatea lor. Stabilirea credibilității unui martor este o sarcină complexă care,
de regulă, nu poate fi îndeplinită printr-o simplă citire sau ascultare a înregistrărilor mărturiilor.
Desigur, sunt cazuri cînd este imposibilă asculatarea martorilor în proces în persoană, spre
exemplu atunci cînd a decedat sau cu scopul de a nu admite ca martorul să se învinovățească pe
sine însuși (a se vedea Craxi c. Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, § 86, la 5 decembrie 2002 și Dan c.
Moldovei, nr. 8999/07, § 33, la 5 iulie 2011). Cu toate acestea, în această speță nu pare să fi fost
cazul.
41. Mai mult decît atît, în ceea ce privește afirmația Guvernului că reclamantul și
reprezentantul său au fost de acord ca procesul să continue fără audierea martorilor, Curtea
notează că procesul-verbal al ședinței din 25 octombrie 2007 nu conține nicio referință la faptul
că reclamantul ar fi renunțat la dreptul său de a-i fi audiați martorii, cu excepția victimei.
Înregistrările nu conțin nicio referință la faptul dacă martorii au fost citați și ce probe au fost
examinate de către Curtea de Apel înainte de a fi ajuns la concluzia sa cu privire la vinovăția
reclamantului. Mai mult decît atît, după ce a fost achitat în primă instanță și fiind conștient de
faptul că pentru o condamnare instanța de apel a trebuit să reexamineze în mod direct probele din
dosar, reclamantul nu a avut nici un motiv special, să solicite audierea martorilor (a se vedea
Igual Coll c. Spaniei, nr. 37496/04, § 32, 10 martie 2009).
42. Din aceste motive, Curtea notează că cerințele unui proces echitabil au necesitat
audierea repetată a martorilor și că Curtea de Apel avea obligația de a lua măsuri pozitive în
acest sens, chiar dacă reclamantul nu a făcut această solicitare (a se vedea Botten c . Norvegiei,
citată mai sus, § 53; Dan c. Moldovei, citată mai sus, § 26; Serrano Contreras c. Spaniei, nr.
49183/08, § 40, 20 martie 2012 și Flueraș c. României, nr. 17520/04, § 60, 09 aprilie 2013). Mai
mult decît atît, în recursul său cu privire la chestiuni de drept reclamantul a ridicat problema
eșecului Curții de Apel de a clarifica discrepanțele din declarațiile martorilor. Astfel, Curtea
respinge obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne.
43. În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului fără
audierea repetată a tuturor martorilor, după ce a fost achitat de prima instanță, a fost contrară
garanțiilor unui process echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.
44. Prin urmare, a existat o violare a art. 6 § 1 din Convenție. II. ALTE PRETINSE
VIOLĂRI ALE CONVENȚIEI 45. Reclamantul s-a plîns în baza art.1 Protocolul nr.1 la
Convenție că din cauza condamnării sale ilegale a fost obligat să plătească o amendă și
despăgubiri victimei. Curtea nu poate specula dacă procedurile judiciare în cauza reclamantului
au fost examinate în deplină conformitate cu prevederile art. 6 din Convenție. Din aceste motive,
14
această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera
(a) din Convenție.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
46. Articolul 41 din Convenție prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacție
echitabilă.”
A. Prejudiciu material
47. Reclamantul a pretins suma de 356 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material,
cuprinzînd amenda și despăgubirile plătite victimei.
48. Guvernul nu a fost de accord.
49. În circumstanțele descrise mai sus (vezi paragraful 45), Curtea nu a identificat nicio
legătură între încălcarea stabilită și prejudiciul material pretins. Prin urmare, respinge această
pretenție.
B. Prejudiciul moral
50. Reclamantul a pretins suma de 15.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru
suferința și umilința suferite ca urmare a condamnării ilegale pentru o infracțiune pe care nu a
comis-o.
51. Guvernul nu este de acord și a solicitat Curții să respingă această afirmație ca
nefondată.
52. Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit stres și frustrare ca rezultat al
încălcării dreptului său la un proces echitabil. Pentru a face o evaluare pe baze echitabile, Curtea
acordă reclamantului EUR 2,000 pentru prejudiciul moral.
53. În plus, Curtea reiterează că în cazul în care o persoană, la fel ca în cazul de față, este
condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerințele unui proces echitabil,
un nou proces sau redeschiderea procedurilor interne, la cererea persoanei interesate, reprezintă o
modalitate adecvată de a redresa încălcarea (a se vedea Gençel c. Turciei, nr. 53431/99, § 27,
Octombrie 23 2003 și Tahir Duran c. Turciei, nr. 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). În această
privință, se observă că articolul 464¹ din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova
prevede posibilitatea rejudecării sau redeschiderii procedurilor interne în cazul în care Curtea a
constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea
Flueraș c. României, citată mai sus, § 70, 09 aprilie 2013 și Hanu c. României, nr. 10890/04, §
50, 4 iunie 2013).
C. Costuri și cheltuieli
54. Reclamantul a pretins, de asemenea, 5,600 lei (echivalentul a 323.71 EUR la data la
care cererea a fost formulată) pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor naționale. El
a prezentat chitanțe pentru o sumă totală de 5.100 lei (echivalentul a 294.81 EUR).
55. Guvernul nu este de acord.
56. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și
cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost necesare și suportate de
fapt și sunt rezonabile ca cuantum. Or, în speță, ținînd cont de documentele aflate în posesia sa și
criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde 300 EUR pentru costurile și
cheltuielile suportate în procedurile la nivel național.
D. Penalități
57. Curtea consideră necesar ca penalitatea să fie calculată în conformitate cu rata
minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Se alătură, cu o majoritate de voturi la obiecția preliminară a Guvernului cu privire la
fondul cauzei în partea ce ține de neepuizarea căilor de recurs interne și respinge acest capăt de
cerere;
2. Declară, cu o majoritate de voturi, capătul de cerere referitor la articolul 6 din
Convenție admisibil;
3. Declară, în unanimitate, restul cererii inadmisibil;
4. Hotărăște, cu șase voturi la unu, că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenției;
5. Hotărăște, cu șase voturi la unu,
(a) că statul pîrît urmează să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data la care
hotărîrea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenției, următoarele sume,
care vor fi convertite în valuta națională a statului pîrît la rata aplicabilă la data executării
hotărîrii: (i) EUR 2,000 (două mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de
15
prejudiciu moral; (ii) EUR 300 (trei sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, în ceea
ce privește costurile și cheltuielile;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii,
urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la
creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei
procente;;
6. Respinge restul capetelor de plîngere a reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.

Urmare a constatărilor și concluziilor expuse formulăm următoarele recomandări de lege:

- conținutul alin.(8) și din art.7 Cod de procedură penală, nu stabilește explicit,
definitiv că hotărârile CtEDO au forța juridică a izvorului de drept, ci doar denotă
caracterul obligatoriu al acestora;
- conținutul articolului 2 din Codul de procedură penală, intitulat „Legea procesual
penală”, și care determină reglementările procesual-penale, urmează a fi completat cu alin.
(6) care ar avea următorul conținut: ”Normele cuprinse în hotărârile definitive ale Curții
Europene a Drepturilor Omului au putere juridică obligatorie și se aplică direct în cadrul
procesului penal”.

16