UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS,, GALAȚI, ROMÂNIA

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTICE,

ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
SPECIALITATEA: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

LUPAȘCU (CALANCEA) IULIANA

BAZELE GENERALE ALE TEHNICII SĂRITURILOR

ATLETICE

LUCRARE INDIVIDUALĂ

Domeniul: Teoria și practica atletismului

Conducător științific:

prof. univ,

Ion CARP

______________________________

Autor:

Calancea Iuliana

______________________________

Chișinău – 2021
Introducere.....................................................................................................................................3

Capitolul I. BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR ATLETICE

1. Principalele obiective ale realizării gestuale în probele de sărituri
atletice................................4
2. Factorii limitativi ai parametrilor traiectoriei de
zbor.................................................................4
3. Fazele săriturilor atletice............................................................................................................6

Bibliografie...................................................................................................................................12

2
 INTRODUCERE
Definiție – săriturile în general, reprezintă un ansambluri de gesturi codificate având drept
scop străbaterea unui spațiu oarecare, săriturile atletice în particular, reprezintă o autoproiectarea
corpului în spațiu dintr-o singură săritura sau mai multe, pe o traiectorie cât mai lungă sau cât
mai înaltă. Familiei săriturilor atletice îi corespund probele de săritură în lungime, săritura în
înălțime, triplu saltul și săritura cu prăjina

Clasificare, în funcție de aspectul traiectoriei corpului în faza de zbor, săriturile atletice se

împart în:

 Sărituri dominant orizontale (săritura în lungime şi triplusaltul)

 Sărituri dominant verticale (săritura în înălţime şi săritura cu prăjina)

Obiectivul general al fiecărei dintre aceste sărituri va fi următorul:

 Pentru săritură în lungime, producerea energiei maxime necesare pentru a deplasa corpul
pe o traiectorie cât mai lungă posibil
 Pentru săritură în înălţime, producerea energiei maxime necesare deplasării corpului pe o
traiectorie cât mai înaltă
 Pentru triplusalt, producerea şi întreţinerea energiei maxime necesare deplasării corpului
pe o traiectorie cât mai lungă din trei sărituri susscesive.
 Pentru săritură cu prăjina, producerea, transferul şi reutilizarea energiei maxime necesare
pentru a deplasa corpul pe o traiectorie cât mai înaltă posibil.

Optimizarea acţiunilor ce vizează obţinerea performanţei maxime în fiecare dintre aceste probe

are la baza existenţa unui punct comun tuturor săriturilor atletice şi anume exigenta unei reglări
spaţiale perfecte a cursei de elan în scopul:

 obţinerii punctului optim de bătaie sau impulsie în funcţie de exigenţele tehnice specifice
(sărituri verticale) şi exigente regulamentare (sărituri orizontale)
 reglarea intensităţii cursei de elan în aşa fel încât să poată fi creată în momentul bataii-
desprinderii inpreuna cu componenta verticală, un unghi de desprindere specific fiecărei
probe de sărituri astfel încât să se obţină cea mai lungă sau înalta traiectorie de zbor

Din punct de vedere regulamentar, comun tuturor probelor de sărituri este” bătaia unipodala” (pe
un singur picior) fapt ce structurează într-o manieră comună acţiunile particulare ale fiecărei
probe de sărituri.

3
 I. TEHNICA ALERGĂRILOR ȘI A MARȘULUI SPORTIV
1. Principalele obiective ale realizării gestuale în probele de sărituri atletice

1.1.Autopropulsarea în spaţiu, crearea de acţiuni pe sol orientate în vederea realizării tehnice

specifice fiecărei probe în parte.

1.2. Utilizarea reacţiunilor solului la acţiunile proprii, transferându-le cu cele mai mici pierderi
CGG. (importanta alinierii segmentelor în momentul bataii-desprinderii precum şi a fixării
segmentare)

1.3. Asigurarea echilibrului corpului pe traiectoria de zbor

1.4. Utilizarea raţională a rotaţiilor reale apărute în faza de zbor şi datorate forţei şi direcţiei de
desprindere. Compensarea sau accentuarea acestui gen de rotaii în vederea păstrării echilibrului
pe traiectorie se realizaza cu ajutorul rotaţiilor segmentare compensatorii, efectuate de către
membrele inferioare şi superioare.

1.5. Realizarea unei deplasări segmentare controlate în faza de zbor în concordanţă cu

caracteristicile mecanice ale traiectoriei de zbor.

1.6. Optimizarea şi securizarea aterizării în funcţiei de exigenţele regulamentare ale probei.

2. Factorii limitativi ai parametrilor traiectoriei de zbor

În săriturile atletice, performanta realizată depinde în mare măsură de aspectul traiectoriei de

zbor, astfel o traiectorie preponderent orizontală caracterizează săritura în lungime şi triplu
saltul, în timp ce o traiectorie preponderent verticală caracterizează săritura în înălţime şi săritura
cu prajinna. Aceste aspecte teoretice sunt determinate la rândul lor de o serie de aspecte
mecanice.

Viteza iniţială de zbor, valoare reprezentată de viteză cu care sportivul părăseşte sprijinul şi se
desprinde.

Unghiul de desprindere, este reprezentat de unghiul sub care această viteză se manifestă

Rotaţiile reale, urmare a acţiunii de bataie-desprindere şi a aplicării forţelor rezultante în raport

cu CGG al săritorului.

Rotaţiile compensatorii, urmare a acţiunilor specifice realizate de săritor în timpul zborului

menite să diminueze sau să accentueze rotaţiile reale în vederea optimizării zborului. Pulsia

4
 Din punct de vedere balistic, traiectoria de zbor va fi rezultanta unei forţe orizontale
reprezentată de viteză de elan şi o forţă verticală reprezentată de impulsia piciorului de bătaie al
sportivului precum şi acţiunea de avântare a piciorului de atac. Un simplu exerciţiu de geometrie
plana care conduce la construcţia unui paralelogram cu ajutorul a doi vectori orientaţi diferit, în
care unul este reprezentat de viteză orizontală şi celălalt de viteză ascensinala (verticală) va
permite modelarea unghiului de desprindere specific fiecărei sărituri în parte. Astfel, pentru a
avea o săritură lungă sub aspectul traiectoriei, cu atât componenta verticală (unghiul de
desprindere) trebuie să fie mai redusă iar componenta orizontală mai mare. În cazul săriturilor
verticale situaţia este exact inversă (în cazul săriturii cu prăjina lucrurile se complica şi se
modifică)

Găsindu-se în deplasare la o valoare relativ mare a vitezei sale, atletul va avea dificultăţi în
adaptarea perfectă a declanşării componentei verticale în raport cu CGG care firesc se găseşte şi
el în deplasare. Cu alte cuvinte, dificultate sportivului este de a aplica forţa de desprindere în
CGG într-o poziţie care să favorizeze tipul de săritură ce se efectuează. În situaţia în care
vectorul forţei de desprindere se aplică posterior în raport de CGG, atiunea va determina o
cantitate de rotaţii reale antero posteriare greu de anihilat şi va avea drept consecinţă un zbor
razant şi scurt. În situaţia în care această forţă se aplică anterior în raport cu CGG, traiectoria va
fi înaltă şi scurtă ca lungime.

Cele două situaţii prezentate reprezintă situaţii extreme cu valoare teoretică de analiza, în
practică, situaţiile sunt mult mai nuanţate însă principiul rămâne valabil. De multe ori în practică
avem surpriză să constatăm că săritorul în lungime efectuează sărituri cu o traiectorie mult prea
înaltă ce nu îi vor permite o sărituri la nivelul său maxim, sau o săritură în înălţime în care între
locul de bătaie şi aterizarea pe saltea este o distanţă de 4-5m. (sub aspect metodic, trebuie
analizat cu atenţie şi cu argumente solide, rolul şi efectul săriturilor cu elan redus, acele sărituri
în care nici viteza orizontală, nici cea verticală şi nici unghiul de desprindere nu vor avea
niciodată valorile pe care le dorim în săriturile cu un elan mare. Practică curentă arata că
ponderea săriturilor cu elan mai scurt decât elanul de concurs este covârşitoare, ori în atarei
condiţii, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este de fapt ce vrem să antrenăm? Atâta
timp cât toţi parametrii în care se realizează săriturile cu elan scurt sunt complet modificaţi
raportat la săriturile cu elan de concurs. Afirmaţia are şi mai multă greutate în cazul săriturilor
în care viteza de deplasare şi cea iniţială sunt foarte mari la săriturile cu elan complet)

Aş aduce în discuţie un termen mai puţin folosit dar care după părerea mea exprima exact
acţiunile ce trebuie realizate, este vorba de ”momentul optim de impulsie”.

În principiu:

 declanşarea componentei verticale înaintea ajungerii CGG deasupra sprijinului produce

efectul său maxim exact în moomentul în care CGG al săritorului se va găsi deasupra
piciorului de sprijin şi va determina în consecinţă o traiectorie predominant verticală,
situaţie întâlnită la săritura în înălţime
 declanşarea componentei verticale în momentul în care CGG al săritorului se găseşte
deasupra piciorului de sprijin va produce efectul maxim în momentul în care CGG vă
depăşii piciorul de sprijin, determinând o traiectorie predominant lungă, specific pentru
săritură în lungime şi triplu salt.

Între cele două situaţii extreme vor putea apărea o infinitate de situaţii în vederea creerii
traiectoriei dorite, ceea ce trebuie avut în vedere însă, este faptul că bazinul săritorului avansează
continuu deasupra piciorului de bătaie intrat în contact cu solul. Datorită vitezei orizontale
5
acumulate pe elan, precum şi acţiunii piciorului de atac, momentul de aplicare a acţiunilor de
transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională este extrem de important în economia
fiecareui tip de săritură. În cele mai multe cazuri, abilitatea şi momentul declanşării componentei
verticale a vitezei de deplasare, depinde de capacitatea de analiză a atletului asupra propriului
său comportament motor în momentele imediat premergătoare aşezării piciorului de bătaie pe sol
şi imediat după aceasta. Această capacitate care reprezintă un element de maximă tehnicitate
aduce în discuţie un factor extrem de important, şi anume, viteza de deplasare a atletului. Deşi
viteza este unul din factorii esenţial care condiţionează lungimea (în cazul săriturilor orizontale)
sau înălţimea zborului în cazul săriturilor verticale (foarte importantă în cazul săriturii cu prăjina
şi mai puţin importantă în cazul săriturii în înălţime) totuşi în acest caz nu putem vorbi niciodată
de dezvoltarea vitezei maxime pe elan ci mai degrabă de viteză maximă optimală. Cu alte
cuvinte, săritorul este constrâns să dezvolte o viteză orizontală atât de mare, încât să poată să fie
capabil ca la momentul spefific să o poată transforma în viteză ascensională pe o traiectorie
specifică fiecărei probe de sărituri.

              Acesta poate fi una dintre explicaţiile faptului aa extrem de puţini sprinteri de mare
valoare au fost şi săritori de mare valoare (exemplul care întăreşte regula este atletul american
Carl Lewis). Astfel, unui atlet ce valorează 10.2-10.5 pe 100 m îi va fi practic imposibil să
realizeze bătaie – desprindere care să-i asigure un zbor foarte lung deoarece toată mobilizarea să
segmentara este orientată în vederea producerii unei viteze orizontale maxime cu o traiectorie cât
mai joasă şi mai lineara a CGG. Îi va fi astfel imposibil atletului ca la momentul punerii
piciorului de bătaie pe sol să poată la această viteză să-şi reorienteze acţiunile în vederea unei
transformării vitezei orizontale în viteză ascensională pe o traiectorie cu înălţimea secifica
fiecărei probe. Deci viteza cu care sportivul va ajunge la prag va avea o valoare atât de mare cât
acesta poate transforma în viteză ascensională la momentul desprinderii.

              Sub aspect metodic, comportamentul specific în faza de legătură a cursei de elan cu
bataia-desprinderea reprezintă o acţiune constantă de adaptare între exprimarea tehnică specifică
şi capacităţile fizice şi mentale ale sportivului de a transforma viteza orizontală într-o viteză
ascensională pe un traseu specific fiecărei sărituri.

3. Fazele săriturilor atletice

Analiza oricărei sărituri atletice va cuprinde patru faze comune tuturor săriturilor dar cu
pondere diferită în economia fiecărui tip de săritură. În toate tipurile de sărituri există o fază
constantă ca importanţa şi anume bataia-desprinderea, celelalte trei reprezentând elemente de
importanta variabilă în funcţie de tipul de săritură. Deci, construcţia traiectoriei unei sărituri va
avea că faza de importanta maximală comună, faza de bătaie – desprindere, de eficacitatea ei
depinzând rezultatul concret al săriturii

3.1. Cursa de elan (faza sprijinelor succesive)

Această primă fază în cronologia desfăşurării unei sărituri are drept principal obiectiv, obţinerea
unei viteze maxime utile la momentul ajungerii în faza următoare (legătura între cursa de elan şi
bătaia – desprinderea). Sportivul va trebui să ajungă la un nivel de automatizare a acţiunilor sale
pe parcursul cursei de elan încât alergarea să să fie relaxată fără încercări de ajustări
oculomotorii pentru a ajunge în zona de legătură elan-bataie desprindere. Cursa de elan începe
din momentul în care sportivul se pune în mişcare şi durează până la momentul în care sportivul
modifica tehnica de alergare pentru realizarea în condiţii optime a fazei următoare, bataia-
desprinderea, faza specifică tuturor săriturilor.
6
Obiectivele cursei de elan sunt:

a) Obiectiv cantitativ, este căutat în prima parte a cursei de elan şi constă din obţinerea unei
viteze orizontale de deplasare cu ajutorul căreia săritorul înmagazinează o cantitate importantă
de energie cinetică ce va fi proportinala cu pătratul vitezei de deplasare. Aşa cum afirmăm
anterior, o viteză orizontală maximă va avea efecte negative în momentul bătăii moment ce
reprezintă în fond o modificare rapidă a direcţiei vitezei de deplasare. Pentru acest motiv,
sportivul va căuta să dezvolte o viteză orizontală care să-i permită realizarea acţiunilor voluntare
de schimbare a traiectoriei CGG, viteză pe care o putem numi viteza optimă. (valoarea acestei
viteze reprezintă viteza cea mai ridicată care poate fi transformată în viteză ascensională)
Valoarea absolută a acestei viteze optimale va fi în funcţie de tipul de săritură ce urmează a fi
efectuat şi bine-nţeles de caracteristicile individuale ale sportivului, atât fizic (forţa, viteza,
putere, coordonare) cât şi caracteristicile tehnice.

Afirmaţiile anterioare vin să întărească rolul extrem de important al reglării spaţiale al

cursei de elan atunci când avem în vedere optimizarea performanţei sportivului, dependenta de
locul în care se face bătaia, fie în raport de pragul de bătaie ca factor limitator al elanului şi
plecând de la locul de unde se măsoară performanţa în cazul săriturii în lungime şi triplusalt, fie
în raport de verticală stachetei în aşa fel încât înălţimea maximă a traiectoriei de zbor să fie
obţinută deasupra acesteia în cazul săriturii în înălţime şi prăjina.

Reglarea cursei de elan presupune un antrenament specific care să permită determinarea de o

manieră foarte precisă a vitezei maxime optimale precum şi a unuia sau a mai multor semne de
control. Plasarea unuia sau a mai multor semne de control pe pista de elan este o chestiune
discutabilă, părerile sunt şi pro şi contra, utilitate lor fiind sensibil influenţată de o serie de
factori speciali aparţinând fie sportivului: oboseala, serexcitare, fie condiţiilor atmosferice
(temperatura, vânt, precipitaţii atmosferice) în ori ce caz, semnele de control plasate pe ultima
parte a elanului pot să facă mai mult rău decât bine, în situaţia în care ele sunt plasate pentru o
estimare aproximativă a începerii pregătirii fazei de tranziţie cursa de elan, bataie- desprindere
îşi găsesc o oarecare utilitate, în cazul în care reprezintă un indiciu al preciziei locului de bătaie,
atunci ele pot produce mari neajunsuri deoarece încercarea de reglare oculomotoare va conduce
în mod inevitabil fie la reducerea vitezei de deplasare, fie o schimbare de ritm ce va deregla faza
imediat următoare şi implicit, întreaga săritură

b) Obiectiv calitativ, prioritar în partea a doua a elanului este realizarea legăturii între cursa de
elan şi faza următoare, bataia-desprinderea. Pe parcursul acestei perioade, săritorul modifica
tehnica de alergare pentru a obţine o poziţionare segmentara ideală momentului bătăii, fără însă
să scadă viteza de deplasare şi fără să modifice echilibrul între pretensinarea musculaturii
efectuare şi menţinerea unui nivel ridicat de relaxare în timpul alergării.

De fapt, această legătură complexă în derularea ei spaţio-temporală între alergarea pe elan şi

momentul bataii-desprinderii este rezultatul direct a ceea ce sportivul a făcut sau nu a făcut în
timpul ultimilor trei paşi în cazul săriturii în lungime, triplu salt şi înălţime, şi pe parcursul
ultimilor patru paşi în cazul săriturii cu prăjina. Pe parcursul acestei faze se observă în plan
sagital o modificare a relaţiilor de spaţialitate între piciorul de bătaie – bazin – umeri în sensul
unui avans voluntar al piciorului de bătaie în raport cu celelalte două puncte de reper. Practic,
acesta priză de avans a piciorului de bătaie se realizează printr-o uşoară coborâre a CGG pe
pentultimul pas de elan (fără însă a scădea viteza de deplasare sau tensiunea musculara) şi
alungire a ultimului pas de elan, astfel că în momentul contactului, bazinul să fie replasat pe o
traiectorie ascendenta într-o acceleraţie consanta şi cu ajutorului piciorului de atac considerat de
fapt ”piciorul de forţă”. Deşi în aparenţă faza bătaie – desprindere sugereaza o acţiune aproape
7
exclusivă a piciorului de bătaie, în realitate însă rolul esenţial este jucat de piciorul de atac care
realizează replasarea ansamblului pe o traiectorie ascendenta specifică fiecărei sărituri şi
accelerează deasemenea deplasarea CGG în spaţiul de bătaie – desprindere. Piciorul de bătaie va
încasa şocul contactului cu solul la momentul bătăii şi va executa împingerea viguroasă spre
înainte în mometul desprinderii.

3.2. Bătaie – desprindere

Bătaia – desprinderea este o fază în care în care acţiunile săritorului sunt orientate către
exploatarea la maximum a vitezei obţinute pe elan şi transformarea ei în viteză ascensională sub
un unghi specific fiecărei sărituri în parte.

Element esenţial în economia săriturii, faza de bataie-desprindere începe din momentul în care
piciorul de bătaie intra în contact cu solul şi durează până când acelaşi picior părăseşte solul.
Deşi foarte scurtă ca durata această fază, reprezintă elementul cheie al oricărei sărituri atletice.
Deşi denumirea fazei este bătaie – desprindere şi derularea ei este atât de rapidă încât cu greu se
poat vedea deosebirile între cele două componente (bătaie şi desprindere), acţiunile din punct de
vedere biomecanic se deosebesc radical. În această fază a săriturii principiul acţiune – reacţiune
este cel mai bine ilustrat, iar afirmaţia că în deplasarea terestră suntem beneficiarii reacţiunilor
solului la acţiunile noastre, se confirmă o dată în plus. Am insistat pe această idee deoarece, de
multe ori în analizele şi interpretările noastre, suntem tentaţi să judecăm efectele şi mai puţin
cauzele, altfel spus, uitând de multe ori că reacţia reazemului mai utilă sau mai puţin utilă, nu
vine de nicăieri, ci este rezultatul acţiunilor noastre asupra solului. În derularea acestei faze a
săriturii, secvenţa de bătaie reprezita de fapt ce, cât şi cum investim în sol, secvenţa de
desprindere reprezentând răspunsul a tot ce am investit în sol. La cele prezentate mai sus, se mai
adăugă un aspect deosebit de important şi anume, fixarea şi alinierea segmentara. În secvenţa de
bătaie, dacă musculatura piciorului de bătaie nu este pregătită să suporte şocuri de aproximativ
de o tonă forţa (în cazul extrem al săriturii în lungime), atunci în secvenţa de desprindere corpul
sportivului se va comporta ca o minge desumflata care abia se mai ridică de pe pământ.

În concluzie, dacă bătaia reprezintă efectiv un moment, o fază a săriturii, desprinderea

exprima o cantitatea de energie de mişcare imprimată corpului.

Sub aspect mecanic, bătaia are toate caracteristicile fazei de sprijin din alergare, regăsim în
ambele situaţii o fază de amortizare şi o fază de impulsie determinate în funcţie de proiecţia
verticală a CGG în raport cu punctul de sprijin pe sol. Diferenţele majore între srijinul în alergări
şi bătaia la sărituri apar mai ales la nivelul intensităţii forţelor aplicate şi mai ales la nivelul
amplitudinii traiectoriei de impulsie (traiectorie de impulsie: traiectoria descrisă de CGG pe tot
parcursul contactului cu solul în bătaie). În final, bătaia reprezintă ultima acţiune cu sprijin
înaintea angajării sportivului pe o traiectorie parbolica a cărei înălţime şi lungime este structurata
în funcţie de specificul săriturii.

În activitatea practică observăm o transformare a vitezei orizontale într-o viteză mai mult sau
mai puţin ascensională în funcţie cele două tipuri principale de sărituri:

 Sărituri dominant verticale, sărituri în care faza de amortizare joacă un rol esenţial
permiţând CGG să-şi schimbe brusc traiectoria. În consecinţă, cu cât faza de amortizare
este mai mare cu atât schimbarea de direcţie a CGG este mai importantă. În revanşa însă,
viteza orizontală se va diminua considerabil datorită frânarii puternice. Obţinerea unei
creşteri a valorii fazei de amortizare se realizează printr-o acţiune voluntară de trimetere

8
 spre înainte a piciorului de bătaie, astfel ca proiecţia verticală a CGG în raport cu locul de
contact să fie mult în spatele acestuia.
 Sărituri dominant orizontale, contrar săriturilor dominant verticale, în cazul acestor
sărituri se va urmări o diminuare a frânarii în faza de amortizare şi o menţinere a vitezei
orizontale la valori ridicate ce poate fi transformată în viteză ascensională în faza de
impulsie a piciorului de bătaie. Compromisul realizat între amortizarea şi impulsia
piciorului de bătaie, altfel spus între viteză orizontală şi cea ascensională a sportivului, va
determina valoarea vitezei iniţiale (viteza cu care sportivul părăseşte solul) precum şi
unghiul sub care o va face. Vom putea concluziona că această fază reprezintă momentul
în care o serie de acţiuni nespecfice săriturilor (alergare pe elan) vor fi transformatein
acţiuni specifice săriturilor (faza de zbor)

În analiza detaliată a a cestei faze, trebuie să remarcăm un aspect esenţial, de multe ori
neglijat (mai ales cu începătorii) dar care are o implicaţie majoră în transformarea vitezei
orizontale în viteză ascensională sub un unghi specific fiecărei sărituri, este vorba de piciorul de
atac (piciorul opus piciorului de bătaie) Intensitatea, direcţia şi amplitudinea acţiunii piciorului
de atac vor determina în final atât valoarea forţei de impulsie, a unghiului de desprindere precum
şi plasarea vectorului forţei de impulsie într-o poziţie favorabilă faţă de CGG, în aşa fel încât
rotaţiile reale să fie cât mai reduse (consecinţă, stabilitate pe elan)

Reluând discuţia referitoare la traiectoria de impulsie trebuiesc subliniate o serie de aspecte

particulare care fac din acest reper tehnic un punct foarte important sub aspect metodic. Cred că
analiza acestui element poate pleca de la momentul punerii piciorului de bătaie pe sol şi ia sfârşit
la momentul părăsirii solului de către acelaşi picior de bătaie. Între cele două momente discutăm
de traiectoria descrisă de CGG care va îmbraca forme specifice fiecărei sărituri în parte. Pentru
cele două sărituri fundamentale, săritura în lungime şi săritura în înălţime lucrurile se prezintă
astfel:

Responsabil pentru redirecţionarea traiectoriei CGG de la aspectul linear paralel cu solul pe o

traiectorie oblică către în sus şi înainte este piciorul de atac care prin acţiunea sa energică spre
înainte şi în sus relizeaza două acţiuni extrem de importante:

 Mişcarea dinspre înapoi spre înainte a piciorului de atac va crea o presiune suplimentară
pe sol prin intermediul piciorului de bătaie şi în consecinţă forţa cu care sprijinul va
reacţiona va fi mai mare (să nu uităm că atunci când suntem în sprijin pe sol acţiunile
noastre sunt de fapt reacţiunile acţiunilor noastre).
 Acţiunea energică a piciorului de atac are de asemenea rolul de a direcţiona forţa de
impulsie, astfel în funcţie de cerinţele tehnice ale relizarii gestuale direcţia genunchiului
piciorului de atac poate fi preponderent spre înainte (săritura în lungime, triplu salt şi
chiar săritura cu prăjina) sau spre în sus (săritura în înălţime. Întreprinse de spor

De fapt, bătaia desprinderea reprezinta transformarea unei acţiuni nespecifice (alergarea pe elan)
într-o acţiune specifică săriturilor şi anume zborul. Totalitatea acţiunilor întreprinse de sportiv în
aceata faza sunt dirijate către transformarea vitezei orizontale obţinute pe elan, în viteză
ascensională în funcţie de cerinţele mecanice ale săriturii ce urmează a fi realizată.

Aşa cum a prezentat, această fază are în componenţa ei două momente extrem de importante,
momente ce se condiţionează repriciproc şi pe care sportivul le va rezolva în funcţie de tipul de
săritură pe care urmează să-l execute. Astfel cu cât momentul bătăii este privilegiat şi acţiunea
piciorului de atac se realizează înaintea verticalei CGG, schimbarea de direcţie a CGG va fi
brutală şi orientată către în sus. În caz contrar, atunci când în bătaie frânarea este mult mai redusă
9
iar acţiunea piciorului de atac este condusă dincolo de verticală CGG, sportivul va reuşi să
conserve viteza acumulată pe elan şi astfel traiectoria sa de zbor va fi pregnant către înainte.

3.3. Zborul

Reprezintă faza specifică săriturilor atletice şi se caracterizează în mod evident prin lipsa
contactului cu solul. Implicaţiile acestei stări de fapt sunt multiple în special la nivelul înţelegerii
corecte a rolului şi importanţei fazei de zbor.

Din punct de vedere mecanic, faza de zbor reprezintă traiectoria CGG din momentul părăsirii
contactului cu solul, până la revenirea pe sol a sportivului. Zborul efectuat de sportiv are două
caracteristici esenţiale:

 Lungimea traiectoriei de zbor determinată de viteza iniţială de desprindere şi de unghiul

de desprindere şi care reprezintă punctul teoretic maxim la care corpul va relua contactul
cu solul
 Înălţimea traiectoriei de zbor care este determinată de valoare vitezei verticale realizate în
momentul bătăii precum şi de timpul de staţionare a piciorului de bătaie pe sol. (un timp
lung de staţionare va determina o desprindere pronunţat verticală, un timp mai scurt
determinint o traiectorie predominant orizontală. Firesc ca între cele două afirmaţii
realitatea concretă oferă o plaje imensă de situaţii intermediare care conduc fie la
optimizarea zborului în funcţie de traiectoria ideală fie la fie la ratarea totală sau parţială
a săriturii

Ceea ce este destul de greu de acceptat, mai ales de către începători, este faptul că o dată
părăsit solul, corpul sportivului va evolua în spaţiu cu valorile mecanice obţinute pe sol, cu alte
cuvinte, viteza de străbatere a spaţiului precum şi unghiul sub care se face acest zbor, nu mai pot
fi modificate atâta timp cât nu există contact cu solul (una din marile deosebiri între săritura în
lungime şi triplu salt) Deci, o dată cu părăsirea solului toţi parametrii care conduc la valoarea
săriturii în sine sunt deja stabiliţi şi nu mai pot fi modificaţi. Să ne reamintim însă că
desprinderea este de fapt consecinţă a impulsiei piciorului de bătaie şi a avântării genunchiului
piciorului de atac, astfel vectorul forţei de impulsie va trece excentric în raport cu CGG, fie
anterior acestuia şi va determina în aer o rotaţie spre înapoi a întregului ansamblu (retroversiune
a corpului), fie posterior în raport cu CGG şi va determina o rotaţie către înainte a ansamblului
(anteversiune) Aceste rotaţii datorate impulsiei unipodale (desprindere pe un singur picior) în
momentul desprinderii sunt inerente oricărei sărituri, valoarea lor fiind expresia valorii forţei şi a
direcţiei de împingere, manifestându-se pe toată durata fazei de zbor. Acest gen de rotaţii în aer
ale corpului poartă numele de rotaţii reale şi influenţează într-o mai mare sau mai mică măsură
în funcţie de sensul şi intensitatea lor, evoluţia corpului sportivului în faza de zbor.

Deşi zborul este faza cea mai urmărită şi analizată faza a unei sărituri atletice, ea nu este în
final decât materializarea eforturilor anterioare efectuate de către sportiv în cele două faze
premergătoare zborului, cursa de elan şi bataia-desprindederea. Dacă adăugăm acestei afirmaţii
şi faptul că ceea ce s-a obţinut ca urmare a derulării celor două faze precedente nu mai poate fi
modificat în faza de zbor, se pune firesc întrebare: care este importanţă acestei faze în economia
generală a unei sărituri şi care sunt posibilităţile ca în această fază sportivul să poată valorifica la
maximum potenţialul dinamic prestabilit în bătaie. Răspunsul este diferenţiat şi adaptat fiecărui
tip de săritură în parte, cu excepţia săriturii cu prăjina. Indiferent de săritură, în faza sau fazele
(triplu salt) în care sportivul se găseşte în aer şi deci fără contact cu solul, toate mişcările precum
şi acţiunile determinate de acestea au ca unic scop echilibrarea corpului pe traiectorie în aşa fel
încât aceasta să poată fi cât mai aproape de traiectoria maximă ideală (în baza unor formule de
10
calcul a dinamicii corpurilor ce au în vedere viteza cu care sportivul iese din bătaie, unghiul de
desprindere precum şi valoarea rotaţiilor reale se poate calcula traiectoria ideală pe către
sportivul o poate parcurge fie în înălţime, fie în lungime)

Acţiunea segmentelor libere (membre superioare şi membre inferioare) şi mai ales

poziţionarea capului în raport cu perpendiculară CGG pe sol, poate determina fie o accelerare a
rotaţiilor reale fie o încetinire a lor, astfel tehnica adoptată de sportiv în timpul zborului poate
conduce fie la apropierea traiectoriei reale de cea teoretic maximă, fie la o scurtare a ei. Deci,
contrar multor prejudecăţi, în faza de zbor, mişcările efectuate nu pot influenţa direct lungime
sau înălţimea unei sărituri, ele pot însă prin amplitudine şi viteza lor de execuţie să păstreze
corpul sportivului echilibrat pe traiectorie, sau nu. În procesul de învăţare şi perfecţionare a
săriturilor atletice ar trebui insistat mai mult pe importantă şi interdeterminarea fiecărei faze în
contextul general al tipului de săritură efectuat, plecând de la premiza că indiferent de tipul de
săritură, faza esenţială rămâne în toate cazurile, bătaia – desprinderea. Aş sugera că anliza
oricărei sărituri să înceapă de la momentul pregătirii efecturii bătăii (partea calitativă a cursei de
elan) şi momentul bataii-desprinderii. Indicaţiile ce vizează exclusiv anumite aspecte ale fazei de
zbor sau greşeli în aterizare fără a face o legătură de cauzalitate cu momentele de pregătire şi de
efectuare a bataii-desprinderii pun în imposibilitate atletul de a corecta ceva (Ex: în cazul unei
sărituri în lungime în care aspectul traiectoriei este foarte înalt, simplă indicaţie de a se desprinde
mai razant este lipsită de conţinut. Desprinderea mult prea înaltă îşi are cauza fie în inactivitatea
piciorului de atac în penultimul pas de alergare, fie într-o acţiune ineficieta ca lungime a
aceluiaşi picior de atac în timpul în care piciorul de bătaie se afla pe sol (parcursul de impulsie)

3.4. Aterizarea

Ultima fază a unei sărituri atletice, poate avea o importanţă capitală în economia generală a
săriturii, situaţie în care se găsesc săritura în lungime şi triplu saltul său poate avea strict o
însemnătate securitara în cazul săriturii în înălţime, dar mai ales în cazul săriturii cu prăjina. În
cazul săriturilor orizontale (săritura în lungime şi triplu saltul) această ultimă fază capăta un
caracter concluziv deoarece prin acţiunile efectuate de sportiv, traiectoria reală poate fi apropiată
la maximum de traiectoria indeala a săriturii. Revenind la faza anterioară, să ne reamintim că
obiectivul principal al săritorului în faza de zbor este de a păstra o poziţie cât mai echilibrată în
timpul zborului în aşa fel încât traiectoria sa să poată avea maximum de lungime sau maximum
de înălţime (în funcţie de tipul de săritură).

Abordarea acestei probleme este total diferită în cele două situaţii (sărituri verticale sau sărituri
orizontale).

 În cazul săriturii în lungime şi parţial al triplu saltului, segmentele libere au un rol

esenţial în compensarea sau accentuarea rotaiilor reale, obţinerea unei poziţii echilibrate
pe durata zborului realizându-se prin mişcări de depărtare a extremităţilor segmentare de
centrul de rotaţie, obţinându-se astfel o reducere a vitezei de rotaţie şi în cosecinta un
echilibru prelungit pe traiectorie. În mod logic, o prelungire a echilibrului în zbor
conduce la o aterizare întârziată şi deci o săritură mai lungă. Ieşind din rigorile
explicaţiilor cu argumente de ordin tehnic şi mecanic, aş spune că nu înţeleg de ce o mare
parte dintre săritori se chinuie efectiv să adopte cele mai nastrujnice poziţii de pregătire a
aterizării. În fond cu cât pregătim mai devreme aterizarea cu atât aterizăm mai repede, fie
din necunoaştere, fie din dorinţa de spectaculozitate (a arunca nisipul din groapă de
sărituri cât maideparte constituie obiectivul multor atleţi, în special fete) Conceptual
consider că tratarea aterizării altfel decât teoretic, că faza de sine stătătoare este o
greşeală, aterizarea este un moment distinct al unei sărituri şi anume revenirea în contact
11
 cu solul (care fie vorba între noi, ori cum are loc independent de voinţa noastră)
Menţinerea poziţiei echilibrate cât mai mult posibil în faza de zbor, este după părerea
mea esenţială. Mişcările efectuate în timpul zborului (în cazul săriturii în lungime) care
determină de altfel şi denumirea tehnică (cu extensie, cu paşi în aer, combinată) a
săriturii, ar trebui făcute în funcţie de timpul pe care sportivul îl petrece în faza de zbor,
obstinaţia de a învăţa săritura în lungime cu 2 ½ sau 3 ½ paşi în aer denotă o acţiune fără
suport logic atunci când durata zborului este scurtă. Fără a lua în considerare alţi
parametrii, simplu fapt că potenţialul unui copil este de 5-6m iar tehnică pe care o
foloseşte este cu paşi în aer pare cel puţin inadecvată. Din dorinţa de a realiza paşii în aer,
debutantul va executa mişcările în aer într-o manieră foarte rapidă şi lipsită de
amplitudine pentru că lungimea zborul nu îi permite altfel, iar scopul principal al
mişcărilor segmentare în zbor este compromis
 În cazul săriturii în înălţime unde nu mai există tehnici diferite de realizare a fazei de
zbor, elementul esenţial al acestei faze nu mai este echilibrarea pe traiectoria de zbor, ci
stăpânirea rotaţiilor compensatorii deasupra barei. Ca şi în cazul săriturii în lungime,
săritorul în înălţime este obligat să-şi gestioneze faza de zbor cu parametrii dinamici
stabiliţi în faza de bataie-desprindere, acţiunea principală a fazei de zbor situindu-de
deasupra stachetei. Privind faza de zbor în dinamica desfăşurării ei, constatăm că viteza
orizontală continua să se manifeste pe tot parcursul ascensiunii către bară, valoarea
acesteia fiind în relaţie directă cu unghiul de desprindere. Cu cât unghiul de desprindere
este mai apropiat de 90ᵒ cu atât valoarea vitezei orizontale este mai redusă iar aspectul
săriturii este preponderent către în sus, numai că o astfel de desprindere nu se poate
efectua la o valoare crescută a vitezei de deplasare (transformarea totală a vitezei
orizontale în viteză ascensinala este posibilă numai în cazul săriturilor cu elan scurt (vezi
fără elan), situaţie în care viteza orizontală are valori mult reduse faţă de elanul complet)
Tehnica Fosboury (aparţine atletului american Dick Fosboury şi a fost utilizată pentru
prima dată la J.O. din 1966 – Mexic) a adus ca noutate în tehnica săriturii în înălţime,
creşterea vitezei orizontale pe elan şi transformarea ei mult mai eficientă în viteză
ascensională. Pe lângă avantaje, această tehnică are şi o serie de inconveniente destul de
dificil de rezolvat mai ales în faza de iniţiere. Lipsa controlului oculo-motor la trecerea
stachetei şi mai ales la aterizare sunt greutăţi pe care sportivul trebuie să le rezolve pentru
a putea valida săritură.

BIBLIOGRAFIE

I. MANUALE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI

1. Prelegere: Tehnica aruncărilor atletice, Ion Carp, Chișinău, 2020
2. https://www.printfriendly.com/p/g/pSEKT8

12