UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI

SPORT

CALANCEA IULIANA

NOȚIUNEA, FORMELE ȘI METODELE DE ÎMPOTRIVIRE A

URMĂRII PENALE

LUCRARE INDIVIDUALĂ

Domeniul: Metodologia criminalistică

Conducător științific:

prof. univ, dr. hab. în drept

Mihail GHEORGHIȚĂ

______________________________

Autor:

Calancea Iuliana

______________________________

Chișinău - 2021
 Introducere.....................................................................................................................................3

Capitolul I. ÎNVINGEREA ÎMPOTRIVIRII URMĂRII PENALE

1.1. Noțiunea, formele și metodele de împotrivire a urmării
penale........................................................4
1.2. Cercetarea
alibiului..........................................................................................................................5
1.3. Demascarea și cercetarea
autocalomniei..........................................................................................5
1.4. Depistarea și cercetarea înscenării
infracțiunii................................................................................6

Concluzie și Recomandări.............................................................................................................7
Bibliografie.....................................................................................................................................7

2
 INTRODUCERE
Criminalistica, ca știință juridică aplicativă, prin metodele, mijloacele și procedeele
elaborate, are menirea de a eficientiza activitatea organelor de urmărire penală, a organelor
speciale de investigație, de expertiză judiciară și judecătorești.
Totodată, criminalitatea contribuie la realizarea scopului principal al justiției penale,
protejarea persoanei, statului și societății de infracțiuni, precum și de faptele ilegale ale
persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracțiunilor
presupuse sau săvârșite, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită
potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și
condamnată.
Teoria generală a criminalisticii tratează noțiunea, obiectul, sarcinile, legăturile
criminalisticii cu alte științe, metodologia criminalistică, istoricul acesteia, esența activității
infracționale și a celei criminalistice , diagnosticarea și identificarea criminalistică, tipologia
criminalistică a infractorilor și evidențele criminalistice.

I. ÎNVINGEREA ÎMPOTRIVIRII URMĂRII PENALE

1.1 Noțiunea, formele și metodele de împotrivire a urmării penale
Urmărirea penală, după cum se știe, este un proces ce are ca scop restabilirea
evenimentului infracțional produs în trecut, după probele descoperite de către ofițerul de
urmările penală (procuror) în prezent, și atragerea la răspundere penală a persoanei vinovate.
Având în vedere că urmărirea penală se efectuează de ofițerul de urmările penală
(procuror), se poate spune că opunerea de rezistență (împotrivirea) acestei activități se exprimă
în crearea unor impedimente la realizarea de către persoanele sus numite a sarcinilor de serviciu.
În unele cazuri, aceste impedimente pot fi direcționate nu doar pe cauza respectivă, ci și
împotriva ofițerului de urmările penală sau procuror concret. Prin urmare, aceasta deja denotă un
anumit conflict care poate fi folosit în interesul persoanelor cointeresate de împotrivirea
cercetării cauzei.

3
 Esența împotrivirii urmării penale, după cum menționează E. Babaeva, constă în
organizarea și efectuarea anumitor impedimente și obstacole pe parcursul cercetării și examinării
cauzei penale.
Așadar, urmărirea penală se efectuează în situații sau în condiții favorabile și
nefavorabile. Situația nefavorabilă a cercetării infracțiunii concrete se creează ca rezultat al
împotrivirii persoanelor cointeresate. Acestea pot fi atât din interiorul organului respectiv, cât și
din afara lui. Astfel de situații nefavorabile se pot crea până la pornirea cauzei penale, în timpul
cercetării infracțiunii concrete, precum și la examinarea cauzei în instanța de judecată.
Atunci când împotrivirea în cercetarea cauzei este aranjată prin intermediul persoanelor
cu funcții de răspundere din organele de urmările penală, împuternicite cu anumite drepturi
procesuale și influențare asupra procesului de cercetare, ea se bazează pe diferența funcțiilor pe
care le ocupă subiectul cercetării și șeful respectiv. Ultimul, conform statutului funcției și
prerogativelor sale procesuale și administrative, are posibilitatea de a crea obstacole și de a
influența în mod real urmărirea penală. Această situație de serviciu a conducătorului organului
respectiv, implicat de către infractor sau alte persoane cointeresate, permite demnitarului crearea
pe cauză concretă a anumitor obstacole și îmbrăcarea (camuflarea) acestora sub ”cerințele
legale„. În acest scop, el maschează activitatea de sabotaj sub masca de executare strictă a
”buchiei legii„, de îndeplinirea formală a cerințelor legii, ordinelor și instrucțiunilor
departamentale, ascunzând cointeresarea proprie și aranjarea obstacolelor artificiale urmării
penale.
Ca forme clasice de împotrivire urmării penale de către bănuit, învinuit, pot fi numite:
1. Înaintarea alibiului
2. Autocalomnia
3. Înscenarea infracțiunii

1.2 Cercetarea alibiului

Infracțiunea poate fi săvârșită de una sau mai multe persoane și se știe că, de asemenea,
persoane poate săvârși infracțiunea fără a fi prezentă personal la fața locului (ca organizator,
instigator sau complice al unui grup criminal).
Stabilirea alibiului nu întotdeauna poate fi interpretată univoc în favoarea persoanei
bănuite sau învinuite. Practica denotă că stabilirea faptului absenței persoanei bănuite la locul
săvârșirii infracțiunii în timpul când s-a produs infracțiunea, încă nu înseamnă că persoana
respectivă nu are nici o atribuție la fapta săvârșită. Persoana putea să nu apară în calitatea de

4
executor nemijlocit al infracțiunii, ci să fie complice al acesteia în calitate de organizator sau
instigator.
În timpul verificării alibiului, acesta poate fi combătut. Stabilirea falsității alibiului
reprezintă o probă importantă a vinovăției persoanei bănuite. Înaintarea unui alibi fals, lucru
asigurat de cele mai multe ori de către infractori, încă până în momentul când aceștia nimeresc în
vizorul organelor de urmărire penală, reprezintă una din formele cele mai răspândite de
împotrivire față de cercetare cu scopul de a eschiva de răspundere pentru fapta săvârșită. Sensul,
în acest caz, se reduce la formarea de către infractor și complicii săi a unui sistem de probe false,
care să-l reabiliteze și să orienteze urmărirea penală pe o cale greșită.
În orice alibi, ca într-un sistem logic, sunt prezente trei elemente de bază, care trebuie
stabilite cu exactitate:
1. Locul săvârșirii infracțiunii
2. Timpul săvârșirii infracțiunii
3. Locul în care s-a aflat persoana care a declarat că are alibi.
Un alibi fals poate fi pregătit din timp, dar poate și să nu fie pregătit. Alibiul fals pregătit
din timp poate fi calificat, însoțit de crearea probelor false și simplu. Fabricarea unui alibi fals
poate fi efectuată de către infractor sau de persoanele cu care acesta este în relații, la rugămintea
acestuia sau din inițiativa lor. În cazul dat, se comit deseori și alte infracțiuni, cum ar fi
contrafacerea documentelor, uzul de fals, furtul de blanchete de documente oficiale, instigarea la
depoziții false și altele.

1.3Demascarea și cercetarea autocalomniei

În unele cazuri, persoanele bănuite sau chiar care se află în afara cercului de bănuiți, în
pofida unor circumstanțe, cu bună știință fac unele declarații privind complicitatea lor la
infracțiunea cercetată, adică se autocalomniază.
Autocalomnia reprezintă fapta depunerii depozițiilor false ale persoanei făcute cu bune
știință privind complicitatea sa fictivă la infracțiunea cercetată sau care nici n-a fost comisă. Ea
poate fi simplă și complicată, care conține pe lângă autocalomnie o acuzație falsă și la dresa altor
persoane.
În teorie și practică se disting:
a. Autocalomnie totală
b. Autocalomnie parțială
c. Autocalomnie reală
5
 d. Autocalomnie nereală
Constatarea semnelor care presupun prezența autocalomniei încă nu înseamnă că
autocalomnia cu adevărat a avut loc. Această concluzie, în forma ei definitivă, poate fi trasă
numai în urma verificării versiunilor privind posibilitatea, în acest caz, a autocalomniei.
În cazul prezenței datelor referitoare la posibilitatea autocalomniei din partea persoanelor
terțe, în primul rând, este necesar să fie audiată persoana care a declarat că s-a produs un caz de
autocalomnie. Această declarație poate fi făcută de către o altă persoană, și nu de cea care este
bănuită de autocalomnie personală. În acest caz, trebuie de aflat când și în ce mod declarantul a
aflat despre autocalomnie, ce temeiuri există pentru o astfel de concluzie, dacă această concluzie
este doar o presupunere a faptului, ce anume l-a determinat pe subiectul dat să facă o declarație
despre autocalomnie din partea persoanei bănuite, învinuite, în ce relații se află el cu acesta din
urmă.
1.4Depistarea și cercetarea înscenării infracțiunii
În practică se întâlnesc încă cazuri de înscenare a unor infracțiuni. A înscena înseamnă a
pune la cale, a săvârși o acțiune rău intenționată cu scopul de a aduce prejudicii unei persoane
nevinovate sau de a induce în eroare organele de urmările penală.
În criminalistică, noțiunea de înscenare are mai multe semnificații. Prin înscenare, în sens
criminalistic, se înțelege:
1. Un tip specific de activitate, modificare intenționată a unor circumstanțe;
2. O modalitate de împotrivire față de urmărirea penală și stabilirea adevărului;
3. Luarea unei hotărâri întemeiate de a produce o activitate ilegală și realizarea acesteia.
Înscenarea criminală se realizează printr-un sistem de dezinformare creat pentru tăinuirea
evenimentului produs realmente sau pentru falsificarea unor circumstanțe aparte ale acestuia,
sistem care, de obicei, mizează pe inducerea în eroare a urmăririi penale.
Înscenările de prezintă în următoarele situații:
1. Când a fost săvârșită o infracțiunea, dar se prezintă o altă infracțiune;
2. Când n-a fost săvârșită infracțiunea, dar se creează în mod artificial anumite probe ale
infracțiunii;
3. Când a avut loc o faptă necriminală, dar se produc anume urme, se modifică ambianța
pentru infracțiunea reală.
La baza înscenărilor se află contradicția dintre ceea ce s-a produs în realitate și ceea ce,
chipurile, s-a întâmplat în urma eforturilor depuse de cei care au organizat înscenarea concretă.

6
 Datele cu privire la înscenare pot fi obținute în urma examinării, inclusiv repetate a locului
unde s-a produs infracțiunea, a urmelor obiectelor descoperite acolo, dat totodată în baza
efectuării măsurilor speciale de investigație și de urmărire penală.
Unele înscenări la locul săvârșirii faptei care comportă o informație despre aceste
eveniment, pe de o parte, pot apărea în afara voinței și a dorinței persoanei care înscenează
infracțiunea. Asemenea scăpări se admit din diverse motive: emoții, graba infractorului în
condiții de lipsă de timp, lipsa deprinderilor necesare și altele.

CONCLUZII
Tratatul metodologiei criminalistice este o lucrare inovatoare ce abordează aspectele
teoretice și problemele practice ale cercetării infracțiunilor pe anumite categorii sau grupuri de
infracțiuni.
Analizând cele menționate supra, concluzionăm că orice activitate poate fi realizată prin
efectuarea corectă a acțiunilor de urmărire penală, dar totodată și prin măsuri speciale de
investigație îmbinate cu activitatea unei analize corecte și de evaluare a tuturor probelor obținute
în timpul desfășurării acestor activități, atât de importante pentru obținerea probelor concludente,
ajutătoare în soluționarea descoperirii infracțiunii.

BIBLIOGRAFIE

I. MANUALE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI

1. Tratat de metodică criminalistică, aprobat de Consiliul Calității al USM, Chișinău, 2015
CEP USM, Mihail Gheprghiță.