Sunteți pe pagina 1din 33

UNIVERSITATEA TITU MAIORECU

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Disciplina: Procedura penala

Temă:

Declarația persoanei vătămate

Aspecte criminalistice, psihologice si procedurale

Coordonator:

LECTOR UNIV.DR CARMEN SILVIA PARASCHIV

Absolvent:

Călin Daniela Mirela

București

2019

0
CUPRINS

LISTA ABREVIERI………………………………………..…… ………………….2

CAPITOLUL I INTRODUCERE…………………………………………………..2

1.1 Procesul penal…………………………………………………………………….3

CAPITOLUL II SUBIECTII PROCESUALI PRINCIPALI IN NCPP………….6

2.1 Suspectul…………………………………………………………………………………..6

2.1 Persoana vatamata…………………………………………………………………………9

CAPITOLUL III IMPORTANTA MIJOACELOR DE PROBA………………………….12

CAPITOLUL IV PROCEDURA DE OBTINERE A DECLARATIEI PERSOANEI


VATAMATE……………………………………………………………………………………25

1.4 Procedura de obtinere……………………………………………………………25

2.4 Modalitati specialte de ascultare a pers vatamate…………………………………..26

3.4 Valoarea probatorie a declaratiei…………………………………………………….29

Concluzii…………………………………………………………………………………30

Bibliografie………………………………………………………………………………31

1
LISTA ABREVIERI

alin. - alineat

art. - articolul

C. pen - Cod penal

C. proc. pen. - Cod procedură penală

C.S.J/I.C.C.J. - Curtea Supremă de Justiţie/ Inalta Curte de Casaţie şi


Justiţie

dec. pen. - decizia penală

lit. - litera

M. of. - Monitorul oficial

nr. - numărul

op. cit. - opera citată

p. - pagina

prev. - prevăzut

pct. - punctul

2
Capitolul I

Chestiuni indroductive:

1.1 PROCESUL PENAL

Procesul penal este procedura în justiţie care are ca obiect constatarea la timp şi
în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Codul de procedura penală, în art.1 prevede expres următoarele


scopuri ale procesului penal; protejarea persoanei, societăţii şi statului
de infracţiuni, precum şi faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legală de descoperire a infracţiunii, astfelca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsit potrivit vinovăţiei
sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

De aici rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului


cu privirela infracţiune ( pe cît e posibil în fiecare cauză ) într-o cauză penală,
pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii.
Astfel, procesul penal se declanşează pentruconstatarea faptului infracţiunii
şi persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspundere penală prin
aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui
proces penal.

Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl


urmăreşte – cu mijloc detragere la răspundere penală şi mijloc de apărare
împotriva unei condamnări neîntemeiate.Realizându-se scopul respectiv
faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanelenevinovate,
procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la
ocrotireaintereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un
mijloc de realizare a justiţieişi deci un factor al stabilităţii societăţii. Totodată

3
procesul penal are un rol preventiv general faţăde persoanele neangajate în
activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea
infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale.

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept


penal. Conţinutulacestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la
răspundere penala infractorul şi obligaţiaacestuia de a suporta
consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s -a
iscatîntre stat şi infractor, este necesara o activitate succesiva din partea
statului. De aceea, în oricestat exista organe competente de a soluţiona
cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitatedenumita
procesul penal
.A c t i v i t a t e a i n s t a n ţ e l o r d e ju d e c a t ă i n s o l u ţ i o n a r e a c o n f l i c t u l u i
d e d r e p t p e n a l e s t e principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o
activitate permegătoare judecării prin carese descoperă infracţiunea, se
identifică infractorii şi se administrează probe în scopul tragerii larăspundere
penală a vinovaţilor.
Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-oactivitate
diversă şi complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală,
procuratura şiinstanţele de judecată.
Pentru realizarea justiţie nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a
organelor competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă persoane cu
drepturi şi obligaţii procesualece decurg din faptul săvârşirii infracţiunii,
precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la
rezolvarea cauzei penale.

Prin urmare, justiţia penală constituie o parte componenta a unei


activităţi mai vaste şicomplexe care este procesul penal.
Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de
specialitate cao activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele
competente cu participarea părţilor şialtor persoane, în scopul constatării la
timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni,astfel ca
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită conform
vinovăţiei sale şinici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea
penală.
În alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al
organelor d e s t a t c o m p e t e n t e ş i r a p o r t u r i j u r i d i c e c e s e n a s c
î n t r e a c e s t e o r g a n e ş i p a r t i c i p a n ţ i , menţionându-se ,deci, două
elemente definitorii, or la aceste doua elemente se adaugă şi al treileaelement
“acţiunea procesuale al persoanelor ce participă în cauza penală”.

4
Alte definiţii date înliteratura juridică de specialitate nu conţine deosebiri
esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată,r e f e r i n d u - s e l a s c o p u l i me d i a t
ş i me d i a t a l p r o c e s u l u i p e n a l .

Î n t r - o a l t ă o p i n i e , î n d o c t r i n a germană, procesul penal se defineşte


ca “o mişcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea
sentinţei”Putem menţiona că noţiunea de proces penal unele trăsături
specifice care permit a-ilucida esenţa , a o defeni şi a o deosebi de alte
noţiuni, categorii sau instituţii juridice.

5
CAPITOLUL II

Subiecții procesuali principali în reglementarea Noului Cod de procedură


penală

Noul Cod de procedură penală propune o viziune diferită asupra calităţilor


procesuale pe care le poate dobândi o persoană în cadrul procesului penal față
de actuala reglementare. Astfel, potrivit art. 33 alin. 1 NCPP, subiecții
procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată. În alin. 2 se prevede
că ace tia au acelea i drepturi i obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care
legea le acordă numai acestora.

-SUSPECTUL

Noțiunea de suspect este definită în art. 77 NCPP, conform căruia persoana cu


privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect.

De asemenea, are calitatea de suspect şi persoana surprinsă în flagrant, de art.


310 alin. 1 i 2 NCP folose te noțiunea de făptuitor.

Conform art. 305 alin. 1 NCP, astfel cum este modificat prin LPACPP, când
actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire
penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Urmărirea penala
va fi aşadar concepută ca având două faze, faza de investigare a faptei şi faza de
investigare a persoanei.

Faza de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor judiciare


competente (poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin inculparea

6
unei persoane determinate, care se va realiza printr-un act formal. În această
fază, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă bănuiala rezonabilă că
a săvârşit o infracţiune va purta denumirea de suspect.

Faza de investigare a persoanei va începe prin decizia de inculpare a unei


persoane (inculpat), care se realizează prin punerea în mişcare a acţiunii penale,
atunci când, din cercetările efectuate, rezultă motive verosimile de a crede că
această persoană a săvârşit fapta investigată. Astfel, începerea urmăririi penale
in rem atrage automat calitatea de suspect a persoanelor cu privire la care există
suficiente date şi probe care justifică suspiciunea rezonabilă că au săvârşit fapta.

Această calitate cumulează calitatea de făptuitor și învinuit din reglementarea


în vigoare. Însă nu se prevede în NCPP actul și momentul, în concret, prin care
o persoană dobânde te calitatea de suspect.

Doar în art. 307 NCPP se prevede că persoanei care a dobândit calitatea de


suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate,
fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile
procesuale prevăzute la art. 83, încheinduse în acest sens un proces-verbal.Nu se
precizează care este modalitatea procedurală de dobândire a acestei calități.

Coroborând art. 305 alin. 1 cu art. 307, prin raportare la art. 75 NCPP, ar
rezulta că odată cu începerea urmăririi penale, în cazul în care este indicată o
persoană în plângere, denunț , această persoană dobândeste în mod automat
calitatea de suspect.

Aprecierea cerinței existenței datelor suficiente care justifică suspiciunea


rezonabilă că o persoană a săvârșit fapta, are un caracter profund subiectiv şi
face ca, într-o anumita fază a cercetărilor, să nu se poată determina în mod
neechivoc momentul la care au dobândit această calitate, împrejurare cu
consecinţe esenţiale asupra a numeroase instituţii procedurale (reținere,
efectuarea procedeelor probatorii si administrarea probelor).

Existența datelor suficiente sau probelor care justifică suspiciunea rezonabilă că


o persoană a săvârșit o faptă, echivalează cu o acuzație în materie penală,
noțiune cu caracter autonom ce trebuie să fie înțeleasă în sensul CEDO
(notificare oficială adresată unei persoane ț determinate – Neumeister c.
Austriei, Agosi .Regatul Unit, ce provine de la autoritatea competentă a
reprosului de a fi săvârșit o infracțiune sau a fost subiectul unor măsuri

7
implicând un repro i antrenând repercusiuni importante asupra situației
suspectului – Deweer c. Belgiei, Foti c.Italiei, Serves c. Franței).

Seamănă cu textul art. 681 CPP privind indicii temeinici. Prin renunțarea la
etapa actelor premergătoare și a calității de faptuitor, însă sunt aduse beneficii
procesului penal. Astfel, în prezent în practică, în majoritatea dosarele (în
special cele de competența judecătoriei), o mare parte a materialului probator se
administrează în faza actelor premergătoare (declarații martori, declarații
făptuitor, cercetare la fața locului, etc), în timp ce după începerea urmăririi
penale se mai audiază învinuitul pe formular tip și martorii, după care se emite
rechizitoriul, privându-l pe făptuitor de a beneficia și de dreptul la apărare,
precum și alte drepturi procesuale.

Potrivit art. 78 NCP, modificat prin LPACP, suspectul are drepturile prevăzute
de lege pentru inculpat de la momentul aducerii la cunoştinţă a acestei calităţi
potrivit legii, ceea ce implică dreptul la tăcere (garanție însoțită de procedura
avertismentului, ceea ce presupune obligația autorităților de a atrage atenția că
tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa) , de a consulta dosarul, de a
avea apărător ales sau din oficiu, în cazurile de asistențăț juridică obligatorie
(art. 91 lit. a i b NCPP), de a propune probe, de a beneficia de un interpret,
precum si alte probe prevăzute de lege (art. 83 NCPP). De asemenea, suspectul
beneficiază de prezumția de nevinovăție .

În ceea ce privește măsurile preventive, potrivit art. 203 alin. 1 NCPP, măsura
reținerii se poate lua față de suspect sau față de inculpat de către organul de
cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Această măsură preventivă este singura ce poate fi luată față de suspect.

Este de remarcat că, de și la art. 209 alin.15 se prevede i dreptul suspectului de


a face ș ș plângere împotriva ordonanței prin care s-a luat măsura reținerii la
prim-procuror sau la procurorul ierarhic superior, în teza finală a acestui text de
lege, se prevede că în cazul în care au fost încălcate dispozițiile legale care
reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, se dispune revocarea ei și
punere de îndată în libertate a inculpatului.

Textul omite să menționeze si suspectul .

8
PERSOANA VĂTĂMATĂ

Potrivit art. 79 NCPP, persoana vătămată este persoana care a suferit o


vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală.

Din conținutul art. 32 alin. 2 NCPP potrivit căruia părțile din procesul penal
sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, se observă că
partea vătămată, corespondent al persoanei vătămate din viitorul cod, este
scoasă din cadrul procesului penal. Ea participă în cadrul procesului penal doar
dacă se constituie parte civilă conform art. 20 NCPP.

Prin aceste dispoziții, sistemul procesual penal românesc s-a raliat la alte
sisteme de drept, în care victima unei infracțiuni nu este parte în procesul penal,
ci doar un martor cu drepturi speciale. Corelativ cu scoaterea părții vătămate
din cadrul părților procesului penal, s-a modificati instituția împăcării, art. 16
alin. 1 lit. g NCPP, prevăzând ca si cauză care împiedică acțiunea penală
împăcarea,și nu cum se prevede în art. 10 alin. 1 lit. h CPP „(…) ori părțile s-au
împăcat”. În același sens a fost modificat i art. 159 din NCP.

S-a exprimat părerea conform căreia nu se justifică excluderea victimei


infracţiunii din categoria părţilor din procesul penal, aceasta putând participa în
procesul penal numai ca parte civilă, întrucât ca parte civilă, victima infracţiunii
are drepturile limitate la cele pentru susţinerea acţiunii civile (despăgubiri etc.)
(comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul codului de procedura penală
datat 2.12.2008).

Această opinie nu este una întemeiată, având în vedere că acțiunea penală este
țmijlocul procesual, exercitat, ca regulă de Ministerul Public, în numele societă
ii, prin care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârșit ori au participat la săvârșirea unei infracțiuni.

9
De altfel, în art. 81 NCPP se prevăd drepturile de care beneficiază persoana
vătămată, respectiv:

a) dreptul de a informată cu privire la drepturile sale;

b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a


ridica excepții de a pune concluzii;

c) dreptul de a formula orice alte cereri ce in de soluționarea laturii penale a


cauzei;

d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul


urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe
teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la
care aceste informatii să ii fie comunicate;

e) dreptul de a consulta dosarul în condițiile legii;

f) dreptul de a fi ascultată;

g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

j) alte drepturi prevăzute de lege

Din enumerarea legală, care prin dispozi ia de la litera j) o face să nu fie


limitativă, ț rezultă că persoana vătămată beneficiază de toate drepturile de care
beneficiază în prezent partea vătămată, inclusiv dreptul a ataca cu apel hotărârea
instanței cu privire la latura penală ț (art. 409 alin.1 lit. d NCPP ), spre deosebire
de partea civilă care poate declara apel cu privire la latura penală doar în măsura
în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă, deși,
conform definiției legale, parte civilă este persoana vătămată care exercită
acțiunea civilă.

De altfel, potrivit art. 353 alin. 1 NCPP, (modificat prin LPANCPP) judecata
poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și
procedura este legal îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă
civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora, precum şi interpreţii se
citează din oficiu de către instanţă. Înfăţişarea persoanei vătămate sau a părţii în
instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu,

10
dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice
nelegalitate survenită în procedura de citare.

Teza I și teza a II-a a acestui text par a fi in contradicție, deoarece din teza a II-
a ar rezulta că persoana vătămată nu se citează din oficiu de către instanță ci
doar părțile, reprezentanții legali și interpretii, ceea ce contravine primei teze
conform căreia judecata nu poate avea loc dacă persoana vătămată și părțile
sunt legal citate.

Urmează ca practica și doctrina să stabilească sensul acestei dispoziții. Art. 366


alin. 2 NCPP reia actualul 320 alin. 2 CPP, aplicându-l în special la acest
subiect procesual principal, care poate formula cereri, ridica excepții și pune
concluzii cu privire la latura civilă a cauzei.

Persoanei vătămate i se comunică copie a minutei și hotărârea,după motivare,


ca de altfel și celorlalte părți, astfel că scoaterea acesteia din noțiunea de părți
ale procesului penal nu produce nici un prejudiciu drepturilor sale.

Concluzionând, noile reglementări sunt de natură a respecta dreptul la un proces


echitabil al părților prevăzut de art. 6 din CEDO.

11
CAPITOLUL III:
IMPORTANTA MIJLOACELOR DE PROBA

1.1. Notiunea si importanta mijloacelor de proba in procesul penal


Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, având ca finalitate
aflarea adevărului, în cadrul căruia organele judiciare au nevoie de date sau
dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârşirea unei
infracţiuni1, articolul 62 C.pr.pen prevăzând în acest sens faptul că organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza numai
pe bază de probe.
Etimologic, termenul de probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -
atum, care înseamnă a dovedi sau de la probatio care înseamnă dovada, cu
rădăcini în cuvântul probus ce reprezintă bun, onest.
Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de
cunoaştere prin intermediul căruia organul de specialitate află adevărul2.
Proba are o dublă funcţionalitate: constituie, pe de o parte, un element de
cunoaştere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul, iar, pe de altă
parte, proba este un instrument de dovedire, părţile folosind sau propunând
administrarea de probe în dovedirea susţinerilor şi argumentelor pe care le fac.
În materie penală, noţiunea de probă este definită chiar în lege, şi anume
în art. 63 alin.1 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui articol,
“constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi
la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.”
În limbajul juridic, cuvântul probă este adesea folosit atât în sensul de
probă, cât şi în sens de mijloc de probă, totuşi cele două noţiuni sunt deosebite,

1
A se vedea Gheorghe Nistoreanu, Mihai Apetrei, Carmen Silvia Paraschiv, Laurenţiu Nae, Anca Lelia
Dumitru, Drept procesual penal, Edtura Continent XXI, Bucureşti, 1994, p.97
2
A se vedea N. Volonciu – op. cit. p. 331 ; I. Neagu, op.cit., p.256 ; Vintilă Dongoroz, Siegfried
Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale codului de
procedură penală român.Partea generală , Editura Academiei, Bucureşti , 1975, vol. I, p.168

12
sistemul probator incluzând probele şi mijloacele de probă ca două categorii
juridice distincte în sensul că probele reprezintă fapte sau împrejurări de fapt
care conduc la aflarea adevărului obiectiv şi la justa soluţionare a cauzei deduse
spre cercetare sau judecare a organelor judiciare, iar mijloacele de probă
reprezintă procedee prevăzute de lege prin care se administrează probele3.
Considerăm că formularea dată de către legiuitor în textul articolului mai
sus menţionat, este de natură să elimine orice accepţiune greşită a acestor
termene, urmând ca în capitolele următoare ale lucrării să revenim cu o
prezentare a distincţiilor dintre termenul de probă şi cel de probaţiune.

A. Condiţiile probei

În materie penală probele nu prezintă în principiu nici o îngrădire, fiind


admisă orice probă, unul dintre principiile care guvernează procesul penal fiind
cel al libertăţii probelor. Legea penală, prevede totuşi anumite condiţii
procedurale, fără a căror respectare proba nu poate fi admisă şi anume:
 proba să nu fie oprită de lege, în literatura de specialitate4 purtând
denumirea de admisibilitatea probei;
 proba să fie verosimilă, adică să aibă ca scop dovedirea unor fapte
credibile;
 proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei;
 să fie concludentă, adică să fie relevantă, esenţială pentru rezolvarea
cauzei;
 să fie utilă, adică să fie necesară pentru soluţionarea cauzei, în
conformitate cu legea şi cu adevărul5.
În raport de legătura pe care o au cu faptele şi împrejurările pe care
trebuie să le dovedească, probele pot fi pertinente şi concludente. 6 Probele sunt
3
A se vedea Gheorghe Nistoreanu, Mihai Apetrei, Carmen Silvia Paraschiv, Laurenţiu Nae, Anca Lelia
Dumitru, op.cit.p. 98
4
A se vedea N.Volonciu, op.cit. vol 1 p.346; Gh. Mateuţ, Procedura penală, parte generală, Vol.II,
Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1997, p. 159.; I.Neagu, op.cit., p.256
5
A se vedea Gh. Mateuţ,, op.cit.p. 159.

13
pertinente dacă conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură
cu cauza urmărită sau judecată.
Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea
unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei.
Probele concludente sunt şi pertinente, dar nu şi invers.
Organul judiciar va trebui să considere concludentă proba prin care se
cere dovedirea alibiului pentru că prin aceasta se tinde la dovedirea nevinovăţiei
inculpatului.
Probele sunt utile când administrarea lor este strict necesară pentru
soluţionarea temeinică a cauzei. Orice probă utilă este şi concludentă, dar nu
orice probă concludentă este şi utilă. Astfel, în cazul unei fapte care a fost
văzută de un număr foarte mare de martori, nu mai este necesară audierea
tuturor martorilor deoarece vinovăţia rezultă cu suficienţă din câteva depoziţii.
Probele utile sunt asimilate în unele dispoziţii ale Codului de procedură penală
cu probele necesare.
Instanţa, dacă a admis o probă, nu mai poate reveni asupra ei decât dacă
devine neconcludentă, inutilă ori administrarea este imposibilă. În procesul
penal, o persoană nu poate fi decăzută din probă pe considerentul că proba nu a
fost administrată în termen.

6
A se vedea N. Volonciu, op. cit., Vol. I, p. 347

14
B. Clasificarea probelor

Literatura de specialitate clasifică probele după mai multe criterii7 dintre


care cele mai importante sunt următoarele:

1. După cum susţin sau nu învinuirea, există:


Probe în acuzare – sunt probele în defavoarea învinuitului sau
inculpatului şi au ca obiect confirmarea învinuirii şi stabilirea circumstanţelor
agravante;
Probe în apărare – sunt probele în favoarea învinuitului sau inculpatului,
adică în vederea înlăturării acuzării, care infirmă învinuirea, diminuează
prejudiciul sau stabilesc circumstanţe atenuante.

2. După izvorul lor, există:


Probe imediate – numite şi nemijlocite sau primare sunt elemente de fapt
care ajung la cunoştinţa organelor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima
sursă: relatările unor martori oculari despre ce au văzut sau auzit personal, fiind
la locul faptei, sau conţinutul unui înscris încriminat, depus în original la dosar.
Probe mediate – numite şi derivate, mijlocite, secundare, care nu provin
direct de la izvorul lor, sunt elemente de fapt obţinute dintr-o sursă mai
îndepărtată care ajung la cunoştinţa organului judiciar printr-un factor
intermediar. Sunt astfel de probe: copiile de pe înscrisuri, declaraţia unui martor
ce relatează fapte pe care le-a auzit de la altă persoană, conţinutul unui proces
verbal de examinare a probelor materiale, fotografia amprentelor digitale, etc.
probele mediate pot fi reţinute de organele judiciare, dar ele reclamă verificarea
concordanţei lor cu probele originale.

7
A se vedea N. Volonciu, op. cit., p. 338; Gh. Mateuţ, vol II, op.cit., p. 159; A. Şt. Tulbure, A.M.
Tatu, op.cit.,p. 167; R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă, « Expertizele mijloc de probă », Editura Tehnică,
Bucureşti, 2000; V. Dongoroz, şa., op cit., vol I, p. 171-172

15
3. După legătura cu obiectul probaţiunii, există:
Probe directe – sunt cele care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul
principal care formează obiectul procesului penal: probele materiale, prinderea
făptuitorului în flagrant, recunoaşterea făptuitorului coroborată cu alte probe,
declaraţiile martorilor oculari, înscrisul care constată actul juridic din care
izvorăsc drepturile şi obligaţiile părţilor, stabilirea unui alibi, etc.
Probe indirecte – sunt acelea prin care se constată faptele probatorii din
ansamblul cărora se poate trage concluzia existenţei sau inexistenţei faptului
principal: prezumţiile, faptul că făptuitorul a fost văzut în apropierea locului
comiterii infracţiunii, starea precară a inculpatului şi brusca “prosperitate” a
acestuia, ş.a. Prin probe indirecte probaţiunea este mai dificilă şi complexă
trebuind să urmeze anumite reguli:
 singură proba indirectă dovedeşte un singur fapt probator;
 în probaţiunea cu probe indirecte sunt necesare mai multe probe
indirecte;
 probele indirecte trebuie să se înlănţuie perfect pentru a duce la o
singură concluzie; dacă concluzia este alternativă trebuie continuată probaţiunea
până rămâne o singură versiune.
Proba indirectă sau “din auzite” trebuie confirmată de cel puţin o probă
directă8.

4. După obiectul probelor, există:


Probe principale – se referă la existenţa faptului imputat;
Probe secundare – privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua
vinovăţia inculpatului;

8
A se vedea: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 6 aprilie 2000, Afacerea Labita
versus Italia, în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, culegere selectivă, vol. III, Editura
Polirom, Bucureşti, 2003, p. 146.

16
Probe incidentale – servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe
parcursul cauzei (exemplu: temeinicia motivelor de recuzare invocate de către
parte).

5. Literatura de specialitate9 mai reţine o clasificare în funcţie de


relevanţa probelor astfel:
Probe perfecte – probele care exclud posibilitatea nevinovăţiei cuiva.
Probe imperfecte – probele care nu exclud nevinovăţia unei persoane.
Mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă10.
Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează
probele şi mijloacele de probă, are o influenţă hotărâtoare în înfăptuirea justiţiei
penale.
Ştiinţa dreptului procesual modern a statuat principiul liberei aprecieri a
probelor, principiu care îşi găseşte recunoaşterea şi în Codul nostru de
procedură penală. În baza acestui principiu, fiecărei probe i se acordă
importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le furnizează
pentru aflarea adevărului în cauza penală.
Principiul liberei aprecieri a probelor se corelează cu principiul intimei
convingeri a organelor judiciare care îşi formează opinia în urma administrării
tuturor probelor.

9
A se vedea I.Neagu, op.cit.,p.259.
10
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1965, op.cit.,p.20

17
1.2. Evolutia istorica a mijloacelor de proba
De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de procese penale cu
elemente caracteristice diferite. Având la bază o evoluţie culturală accentuată,
procesele penale anterioare se diferenţiază, printre altele, şi din punct de vedere
al probelor admise de aceea vom analiza în ceea ce urmează următoarele tipuri
de procese penale: procesul penal acuzatorial, procesul penal inchizitorial şi
procesul penal mixt.

1. Procesul penal acuzatorial. Ajunsă la stadiul de fiinţă socială, omul a


fost legat prin glasul sângelui de cadrul familial. Prin forţa împrejurărilor,
familia se lărgeşte până la nivelul clanului care devine o primă unitate
administrativă şi politică. Justiţia internă era realizată de şeful clanului care avea
puteri absolute asupra supuşilor11. Normele justiţiei familiale au persistat în
timp, fiind întâlnite multă vreme în Egipt, Grecia şi Roma.
Caracterul absolut al puterii şefului era dat de interesul grupului şi nu
presupunea arbitrariul. Cea mai severă pedeapsă pentru reprimarea crimelor
comise de o rudă apropiată împotriva alteia era alungarea din cadrul familiei.
Justiţia între clanuri se realiza pe calea războiului născut din răzbunare,
deoarece protecţia individului în conflict cu alte ginţi era asigurată de ginta
maternă pe baza legăturilor de sânge din cadrul familiei: cine-l ofensa pe
individ, ofensa întreaga gintă!
“Răzbunarea se execută fără nici o restricţie şi nici o fiinţă a clanului
advers nu este cruţată…… caracterul sacru al scopului justifică orice
mijloace.”12 La origine, răzbunarea penală a fost colectivă şi în cadrul ei se
conturează prezumţia de vinovăţie pentru toţi membrii grupului din care face
parte vinovatul.

11
Ibidem op.cit.,p.7.
12
A se vedea; G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal generale et procedure penale, Dalloz, Paris, 1990;
p. 54

18
Apariţia claselor duce treptat la înlocuirea forţei brutale cu organisme
jurisdicţionale. Puterile şefului clanului au fost îngrădite şi a crescut rolul puterii
centrale care foloseşte în reglementarea soluţionării conflictelor religia. Treptat
se interzicea răzbunarea asupra altor persoane decât vinovatul.
După modul jurisdicţional de intervenţie a statului se cunosc13:
- procesul penal privat – urmărirea se exercita de către partea vătămată
sau susţinătorii lui; persoana vătămată trebuia să adeverească vinovăţia dar din
aceasta nu se trage o concluzie de existenţă a prezumţiei de vinovăţie;
- procesul penal public – urmărirea se făcea din oficiu pentru cazuri ce
interesau statul; instrucţiunea era orală şi publică.
În ambele forme se menţin instituţii cu caracteristicile justiţiei private şi
care vor rezista timp îndelungat în unele legislaţii:
 conjugatorii: membrii familiei în loc să-l însoţească în luptă pe
acuzat, îl însoţeau în tribunal unde îl susţin cu jurământul lor;
 lupta judiciară: se limitează răzbunarea între familii la o luptă
singulară;
 jurământul: acuzatul jură că este nevinovat;
 ordaliile: pentru a dovedi nevinovăţia se recurge la judecata divină:
~ aruncarea în valuri, proba apei reci sau scufundarea în apă adâncă, – se
administra prin legarea mâinilor şi picioarelor cercetatului şi dacă nu-l ţinea apa,
era vinovat;
~ proba cu fierul roşu – consta în ţinerea în mână a unui fier înroşit şi
dacă cercetatul nu se ardea era inocent;
~ proba apei fierte – consta în introducerea braţului până la cot în apa
fiartă şi dacă nu rămâneau urme, cercetatul era considerat inocent;
~ proba coşciugului, despre care se găsesc urme până în sec. al XVI-lea14,
- atunci când nu se puteau descoperi autorii unui asasinat, toţi cei bănuiţi erau

13
A se vedea A.S. Tulbure, A.M.Tatu, op.cit., p.8.
14
A se vedea I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală român, Editura Sococet, Bucureşti, 1938, p.40

19
obligaţi să atingă corpul victimei expus într-un coşciug. Dacă unul dintre aceştia
era criminalul, cadavrul la acest contact trebuia să lase să curgă câteva picături
de sânge; exista prezumţia de vinovăţie care se aştepta să fie răsturnată prin
ordalii;
 abandonul noxal: permitea sustragerea familiei ofensatului de la
solidaritatea pasivă a răzbunării.
 talionul: cel mutilat avea dreptul de a cere pentru pedepsirea
vinovatului dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi; dreptul de răzbunare devine
limitat şi represiunea este individuală.
La vechii germani s-a constituit o instanţă judiciară formată din judecători
aleşi din adunarea populară a războinicilor.
Judecătorii însoţiţi de 100 de războinici, membrii ai tribului, străbăteau
satele, judecau cauzele private şi îl obligau pe cel vinovat să plătească o
despăgubire victimei sau urmaşilor acesteia în caz de omor15.
Dacă acuzatul nu recunoştea fapta, prin inversare de roluri, trebuia să facă
proba nevinovăţiei sale prin jurământ purgator (segment purgatorie) însoţit de
conjugatores care în mod solemn îi afirmau moralitatea.
Duelul judiciar consta într-o luptă cu adversarul pentru susţinerea
dreptului propriu. Dacă toate acestea nu erau suficiente se aplicau ordaliile16.
Totuşi aceste probe, datorită caracterului iraţional, nu garantau aflarea
adevărului, protecţia persoanei sau a societăţii, de cele mai multe ori nefiind
pedepsiţi adevăraţii vinovaţi.
Doar printre principiile juridice formulate de jurisconsulţii romani, în
numele dreptului natural şi al moralei, întâlnim principiul potrivit căruia este
mai bine să laşi nepedepsită o crimă decât să pedepseşti un nevinovat. “Sanctius

15
A se vedea Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi a civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987, vol.II, op.cit.,p.95.
16
A se vedea: Th. Mommsen, Istoria romană, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, vol.I, Bucureşti, 1987,
p. 98

20
est impunitum relinqui facinus nocentis, quam innocentem damnare” 17. Treptat
majoritatea statelor au renunţat la acest principiu mai puţin Anglia unde
procedura acuzatorială se va dezvolta adoptându-se o serie de acte de legiferare
a drepturilor omului dintre care amintim: 1215 – Magna Charta care se dezvoltă
prin “Petition of Rights” (1628), “Habeas Corpus Act” (1679) şi “Bill of
Rights” (1689). Dintre acestea cel mai important a fost “Habeas corpus Act”,
prin care se recunoşteau drepturi cetăţeneşti înscrise în actele constituţionale
anterioare. Astfel printre drepturile recunoscute în acest act era şi dreptul de a i
se aduce la cunoştinţa deţinutului motivul arestării şi posibilitatea eliberării pe
cauţiune iar în cazul neconstatării vinovăţiei după cele două sesiuni de judecată,
deţinutul era pus în libertate. Tot prin acest act se sancţionau funcţionarii
judiciari care nu respectau regulile procedurale referitoare la libertate18.

2. Procesul penal inchizitorial. Începând din secolul al XIII-lea, întrucât


sistemul acuzatorial dădea prea multe garanţii individului şi prea puţine
societăţii, toate ţările Europei cu excepţia Angliei au adoptat sistemul
inchizitorial.
Sistemul inchizitorial a fost împrumutat din justiţia ecleziastică,
introducându-se treptat în justiţia laică, cea mai accentuată dezvoltare a
sistemului fiind întâlnită în Inchiziţia spaniolă.
Închisorile inchiziţiei apar sub denumirea de închisori secrete – acuzaţii
nu ştiau de ce erau învinuiţi, nici de cine, nu puteau fi vizitaţi de familie şi nici
nu puteau comunica între ei. De asemenea şi martorii erau ţinuţi în anonimat.
Apărarea nu era admisă decât în faza procesului şi avocatul avea obligaţia
să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri, să se

17
A se vedea : Gh. Gilescu, I. Tanoviceanu, Istoria gândirii politice-juridice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1968, p.75
18
A se vedea: I. Demeter, Declaraţia Drepturilor Omului- schiţă istorică, Editura Politică,
Bucureşti,1969, p. 26.

21
căiască şi să ceară penitenţa pentru crima comisă19. Pentru confirmarea acuzaţiei
se organiza o tortură gradată, în funcţie de gravitatea delictului şi rezistenţa
cercetatului care putea fi declarat vinovat sau inocent20.
În ceea ce priveşte libertatea individuală, judecarea acuzatului în libertate
era o excepţie, regula fiind arestarea, prin aplicarea maximei franceze, “cine nu
va începe prin capturare îl va pierde pe răufăcător”, din secolele XVII – XIII.
Interogarea acuzatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la
acuzator la acuzat.
În aprecierea probelor dominant era sistemul probelor legale sau formale
sentinţa având deseori rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar21. În procesul laic
inchizitorial s-a introdus instrucţia care se făcea de către judecători de profesie
prin cercetarea secretă iar pentru obţinerea declaraţiilor, a mărturisirilor, se
folosea tortura.
Aşadar caracteristicile sistemului inchizitorial erau: acuzatul era cercetat
de magistraţi speciali, preponderenţa formei scrise şi lipsa contradictorialităţii,
între probe fiind admisă tortura.
Sistemul inchizitorial se perfecţionează în Franţa, unde în 1670 se adoptă
o ordonanţă criminală prin care se unifică şi se codifică procedura penală
consacrându-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale. Acest
sistem consta în evaluarea de către lege a probelor, destinat să protejeze pe
acuzat împotriva puterilor judecătorului; magistratul care nu-şi forma
convingerea decât pe unele indicii sau prezumţii, căuta mărturisirea care putea
scuza absenţa probelor.
Împotriva acestei ordonanţe s-au ridicat însă majoritatea intelectualilor
acelor timpuri cum ar fi: Voltaire, Jean Jaques Rousseau, Montesquieu şi Cesare

19
A se vedea D. Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei,Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1982, op cit., p. 119-120
20
A se vedea G. Testas, J Testas, Inchiziţia, Colecţia iniţierii, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 97
21
A se vedea Tr Pop,“Drept procesual penal, volumul I, Cluj, 1946, p. 323

22
Beccaria sub influenţa ideilor celui din urmă amintit producându-se importante
reforme în diferite ţări.22
Marea reformă a dreptului penal şi a procedurii penale, care a influenţat
apoi legislaţia tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revoluţia franceză din
anul 1789. Cu prilejul acestei revoluţii reprezentanţii poporului fancez
constituiţi în Adunarea Naţională a adoptat la 26 august 1789 “Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” dar evenimentele ce au urmat nu au făcut
posibilă respectarea acestui act pentru moment

3. Procesul penal mixt. Deşi în anul 1789 au loc importante schimbări în


ceea ce priveşte dreptul la apărare, desfiinţându-se printr-o lege adoptată la 8
octombrie a aceluiaşi an, principalele abuzuri ale sistemului inchizitorial cum ar
fi jurământul impus acuzatului, tortura, sub toate aspectele sale şi stabilindu-se,
totodată, dreptul acuzatului la un apărător care putea să pledeze în favoarea
dovedirii nevinovăţiei acestuia23. Aceste reforme nu au rezistat, Adunarea
Constituantă franceză încercând să aclimatizeze în Franţa funcţionarea juriului
asemeni procedurii engleze.
Au urmat numeroase acte legislative care instaurau teroarea în ceea ce
privea garanţiile acuzaţilor, culminând în 10 ianuarie 1794 când Robespierre a
impus votarea legii care suspenda aproape toate garanţiile ce le mai deţineau
acuzaţii în faţa tribunalului revoluţionar, Declaraţia de la 1789 rămânând fără
valoare juridică.
Procesul penal mixt se caracteriza prin împărţirea procedurii în două faze:
instrucţia şi judecata24. Prima fază, instrucţia, pregătea judecata şi era scrisă şi
secretă, în timp ce judecata era orală, publică şi contradictorie. Sistemul admitea
de asemenea juriul pentru judecata crimelor dar era foarte criticat datorită
desfăşurării în secret a urmării penale, cerându-se desfiinţarea juriului ca urmare

22
A se vedea Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, op.cit., p.12
23
A se vedea G. Stefani, G. Levassuer, B. Bouloc, op.cit.,p.82
24
A se vedea A. Şt. Tulbure, A.M. Tatu, op.cit. , p. 14

23
a numeroase erori judiciare. Nici în sec. XIX şi începutul sec. XX nu au
intervenit mari schimbări în ceea ce priveşte ocrotirea valorilor fundamentale
ale persoanei prin mijloacele procesuale, dar în ciuda numeroaselor critici
sistemul mixt este preluat de majoritatea ţărilor.
Începând cu sec. XX conflictele legate de garantarea drepturilor procesuale
încep să se înmulţească conturându-se noi idei cu spirit democratic, idei care
duc la afirmarea libertăţilor individuale printr-un act adoptat de Adunarea -
Generală a ONU la 10 decembrie 1948 şi prin care se recunosc unele drepturi
fundamentale acuzatului în “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

24
CAPITOLUL IV

Procedura de obtinere a declaratiilor partii vatamate:

Persoana vătămată va fi atenţionată că poate participa la proces ca parte


vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală că se poate
constitui parte civilă. I se va atrage atenţia că declaraţia de participare în proces
ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul
urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de
sesizare. Persoana vătămată dacă nu este constituită parte vătămată sau parte
civilă, poate fi ascultată ca martor.
Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc când acesta,
după ce s-a constituit parte civilă a renunţat la despăgubiri, dar a continuat să
participe la proces ca parte vătămată25.
Persoana responsabilă civilmente, dacă a fost introdusă în proces, va fi
ascultată în această calitate. Modul de ascultare a acestor părţi nu diferă de al
inculpatului sau învinuitului şi se face potrivit dispoziţiilor privind pe aceştia,
mai puţin declaraţia scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale.
Indiferent că persoana este o persoană fizică sau o unitate dintre cele
arătate la care se referă art. 145 din Codul penal, acţiunea civilă nu se poate
porni şi executa din oficiu, ci aceasta trebuie să-şi manifeste voinţa de a fi
despăgubită în procesul penal.
Intenţionăm să aducem în discuţie dreptul procesual pe care îl are, în
contextul amintit, persoana vătămată care este o unitate dintre cele la care se
referă art. 145 din Codul penal, de a fi informată despre declanşarea procesului
penal în cadrul căruia ar urma să participe, în urma manifestării voinţei sale
exprese, ca parte civilă.

25
A se vedea Tribunalul Judeţean Timiş, decizia penală nr.657/1971, în “Revista română de drept”,

25
Am amintit că persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a
suferit prin fapta penală o vătămare materială sau morală26. Întrucât persoana
vătămată nu are calitate de parte în procesul penal, ea participă în cadrul
acesteia numai dacă organele judiciare o solicită pentru realizarea unor
activităţi. Însă organele judiciare au şi anumite obligaţii pe care trebuie să le
îndeplinească faţă de aceasta27,

1.4 Modalitati speciale de ascultare a partii vatamate

În cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau


libertatea părţii vătămate ori a părţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia,
procurorul ori, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie
ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează
urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfăşoară şedinţa de
judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.
La solicitarea organului judiciar sau a părţii vătămate ori a părţii civile
ascultate în condiţiile prevăzute în alin. 1, la luarea declaraţiei poate participa un
consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are
obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat
cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la
cunoştinţa părţii vătămate sau a părţii civile dreptul de a solicita audierea în
prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor.
Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei
reţele video şi audio.

.
27
A se vedea N. Volonciu – op. cit. p. 181-182 ; I.Neagu, op.cit., p273.

26
În cursul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în
mod nemijlocit, părţii vătămate sau părţii civile ascultate . Preşedintele
completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării
cauzei.
Declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, ascultată în condiţiile arătate
în alin. 1-3, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă
integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată
sau partea civilă ascultată, precum şi de consilierul de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultarea acesteia, depunându-se la
dosarul cauzei.
Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia părţii vătămate sau a părţii
civile, în original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, după caz, al instanţei de
judecată, se păstrează la sediul acestora.

27
28
3.4 Valoarea probatorie a declaratiei partii vatamate

Fiind părţi în proces au de apărat o anumită poziţie. Legea nu le poate


determina să declare adevărul. Pentru acest motiv, declaraţiile acestor părţi sunt
pe acelaşi plan cu declaraţiile învinuitului sau inculpatului, în sensul că pot servi
la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din aceleaşi
considerente ascultarea părţilor nu poate avea loc sub prestarea jurământului.
Într-un caz de vătămare corporală28 se arată “conţinutul discuţiilor dintre
părţi şi împrejurările concrete în care inculpata l-a lovit pe partea vătămată nu a
fost posibil să se reţină decât din coroborarea declaraţiilor părţilor, cu
observarea caracterelor retractabil şi divizibil ale declaraţiilor de inculpat şi
parte vătămată, aceasta, întrucât nu a existat nici un martor direct la conflict.
Astfel, partea vătămată susţine că au existat două etape ale incidentului, în care
inculpata a exercitat violenţe fizice împotriva sa. Existenţa celor două părţi ale
conflictului este confirmată de martora C.M.M. şi de inculpată. Faptul că
inculpata l-ar fi lovit în vreun fel pe partea vătămată nu poate fi primit,
neexistând nici o probă directă în acest sens….”

28
Judecătoria Târgu-Mureş, Sentinţa penală nr. 571/25 martie 2002 (nepublicată)

29
CONCLUZII

Cunoaşterea presupune adevărul, iar acesta sfârşeşte întotdeauna prin a fi


bun (C. Noica), căci orice adevăr, devine act de cultură cu aptitudinea de a
realiza binele social şi individual. Ca ştiinţă a omului integrat, dreptul este o
antropologie aplicată şi ca atare legată de destinul omului.
Conştientizarea nevoii de justiţie, mai acută astăzi ca oricând, este
omologată cu grija umană şi exemplaritatea căutării şi susţinerii adevărului,
pasiunea pentru adevăr şi dreptate mergând mână în mână cu înţelepciunea şi
pasiunea pentru om.
Dreptul şi cei ce o slujesc se află inevitabil între cultură şi muncă din care
rezultă ştiinţa lor ca pasiunea sacră a binelui.

30
BIBLIOGRAFIE

1. Butiuc C., Manual de drept penal – Partea generală, Ed. Universităţii “Lucian
Blaga”,
2. Constantin Butiuc, Instituţii de drept penal, volumul II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti,;
3. Constantin Mitrache, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, ;

4. Emilian Stancu, “Criminalistica” Editura Proarcadia, Bucureşti, ;


5. Gomian D., Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,;
6. Ionaşcu A., Probele procesului civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,;
7. Ionescu-Dolj I., Curs de procedură penală român, Editura Sococet, Bucureşti,;
8. Jean Claude Soyer, Manuel de droit penal et de procedure penale, Paris, ;
;
9. Mommsen Th., Istoria romană, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,

31
10. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi a civilizaţiei,
11. Stefani G., Levasseur G., Droit penal generale et procedure penale, Dalloz, Paris,
12. Testas G., Testas J, Inchiziţia, Colecţia iniţierii, Editura de Vest, Timişoara,
13. Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Nicoleta Iliescu,
Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală, volumele I-II, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti,
14. Carmen Silvia Paraschiv fise de procedura penala 2017

32