Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a

Chișinău, 24 martie 2023

PRINCIPIUL LEGALITĂŢII PENALE – ELEMENTE DE CONŢINUT

ŞI TENDINŢE EVOLUTIVE

COJOCARU Radion,
dr., prof. univ., Academia „Ştefan cel Mare” a MAI,
ORCID ID: 0000-0002-3809-7392

JITARIUC Vitalie,
dr., Universitatea de stat „Alecu Russo” din Bălţi,
ORCID ID: 0000-0002-9361-446

Summary: Selective justice, judicial arbitrariness, uneven judicial practice and legal insecurity are among the multiple prob-
lems that create serious impediments in the reform of the criminal justice system in the Republic of Moldova. The resolution of
the above-mentioned problems, which have started to become chronic for the national legal system, is conditional, including, on
a good understanding and the effective functioning of the principle of criminal legality, both in the legislative work of developing
criminal norms, and in the transposition activity of these norms in judicial practice. In European criminal law, criminal legality is a
fundamental principle that ensures the legal protection of people against abuses by the authorities. Starting from these premises,
the authors evaluated the degree of implementation of the legality of criminalization in the national criminal law system, highlight-
ing findings and conclusions that we find useful for the sustainable development of regulations in the field of national criminal law.

Key words: criminal law, criminal offence, criminal penalty, nullum crimen sine lege, nulum poena sine lege, lex certa, lex
mitior etc.

Scurt istoric şi context internaţional. Principiul legalităţii a fost promovat în Magna Carta Libertatum
în anul 1215, act normativ ce a fost promulgat de către Ioan fără de Ţară. În art. 39 al acestei legiuiri se
prevedea că „Orice sancţiune nu poate fi aplicată oamenilor liberi decât pe baza legii” [1, p. 39]. În epoca
modernă principiul legalităţii a fost dezvoltat de către Cesare Beccaria în celebra sa lucrare Dei delitti e
della poenae. Ulterior, promotorii revoluţiei franceze l-au fost consacrat în Declaraţia Drepturilor Omului
şi a Cetăţeanului din 1789 la art. 5: „Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict şi evident ne-
cesare şi nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi
aplicată legal” [2].
Într-o formă sau alta, în etapa contemporană principiul legalităţii incriminării a fost consfinţit în mai
multe acte de vocaţie internaţională. În conformitate cu art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (DUDO): „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie pre-
supusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care
i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau
omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptu-
lui internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care
era aplicabilă în momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal” [3]. În acelaşi sens, potrivit art. 15
alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Nimeni nu va fi condamnat pentru
acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în
momentul în care au fost săvârşite. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai severă decât
aceea care era aplicabilă în momentul comiterii infracţiunii. Dacă ulterior comiterii infracţiunii legea pre-
vede aplicarea unei pedepse mai uşoare, delincventul trebuie să beneficieze de aceasta”. Potrivit alin.
(2) al aceluiaşi articol: „Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ

328
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

din pricina unor acţiuni sau omisiuni care atunci când au fost săvârşite erau considerate ca fapte crimi-
nale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de toate naţiunile” [4].
Legalitatea incriminării este consacrată la art. 7 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale din 04.11.1950 (CEDO), structurat pe două paragrafe cu următoarea for-
mulare normativă:
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se
poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune
sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor gene-
rale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” [5].
Paragraful 1 al art. 7 din Convenţia europeană conţine două reglementări în care sunt consacrate
două principii fundamentale:
− principiul legalităţii incriminării;
− principiul neretroactivităţii legii penale.
În jurisprudenţa sa, CtEDO a stabilit: „Art. 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării
retroactive a dreptului penal în defavoarea acuzatului […]. Acesta consacră totodată, la modul mai gene-
ral, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor – „nullum crimen, nulla poena sine lege” […]. Deşi in-
terzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente asupra unor fapte care,
anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod ex-
tensiv în defavoarea acuzatului, ca, de exemplu, prin analogie” [6]. Plecând de la prevederile înscrise la
art. 15 din Convenţie, se poate constata că dispoziţiile art. 7 §1 au un caracter absolut, în sensul că de la
principiile sus-menţionate nu pot fi instituite anumite derogări [7].
Un ultim act internaţional, deja de vocaţie comunitară la care este consacrat principiul legalităţii îl
constituie Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (CDFUE) adoptată la 7 decembrie 2000
de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. Acest principiu, care are drept obiectiv fun-
damental direcţionarea justiţiei penale în statele UE este consacrat la art. 49, cu titlul: Principiile legalității
și proporționalității infracțiunilor și pedepselor. Potrivit alin.(1): „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o
acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau
dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la
momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă
mai ușoară, se aplică aceasta din urmă”. În conformitate cu alin. (2): „Prezentul articol nu aduce atingere
judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momen-
tul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor. În final,
principiul proporţionalităţii pedepselor şi infracţiunilor este consacrat la alin. (3), conform căruia: „Pedep-
sele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiuni” [8].
Cadru naţional şi elemente de drept penal comparat. În Constituţia R. Moldova principiul legalităţii
incriminării este consacrat în art. 22: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în mo-
mentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai
aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos” [10].
În Codul Penal al RSSM din 1961, care a fost aplicat pe teritoriul R. Moldova până la 14.06.2003,
principiul legalităţii incriminării nu-şi avea o reglementare expresă, însă acesta rezulta tacit din prevederi-
le art. 3 în care erau consacrate temeiurile răspunderii penale. Potrivit textului de lege: „Răspunderii pe-
nale şi pedepsei este supusă numai persoana, vinovată de săvârșirea infracţiunii, adică persoana, care
a săvârșit intenţionat sau prin imprudenţă o faptă social-periculoasă prevăzută de legea penală. Nimeni
nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale decât
pe baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea” [9].

329
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

În Codul penal în vigoare al R. Moldova, principiul legalităţii penale este consacrat la art. 3, structu-
rat pe două alineate. Potrivit alin. 1): „Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei infracţiuni
nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformi-
tate cu legea penală”, iar potrivit alin. (2): „Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie
a legii penale sânt interzise” [11].
În legislaţia penală a României principiul legalităţii este definit chiar în primele dispoziţii din Partea
generală a Codului penal. La art. 1 CP al României este definită legalitatea incriminării: alin. (1) – „Legea
penală prevede faptele care constituie infracțiuni”; alin. (2) – „Nici o persoană nu poate fi sancționată
penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită”. La art. 2 CP al
României este definită legalitatea sancțiunilor de drept penal: alin. (1) – „Legea penală prevede pedep-
sele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum
și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea pena-
lă”; alin. (2) – „Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită”; alin. (3) –
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia” [12].
Într-un mod similar principiul legalităţii este reglementat la art. 1 CP al Spaniei. Potrivit alin. (1) „Nu
va fi pedepsită nici o acţiune sau omisiune care nu este prevăzută de lege ca delict sau abatere, anterior
comiterii acesteia”, iar potrivit alin. (2): „Măsurile de siguranţă se vor putea aplica atunci când sunt înde-
plinite condiţiile stabilite în prealabil prin lege”[13]. În legislaţia penal franceză principiul legalităţii penale
este statuat la art. 111-3 CP al Franţei. Partea I-a a textului prevede legalitatea incriminării: „Nimeni nu
poate fi pedepsit pentru o infracţiune sau pentru un delict ale cărui elemente nu sunt definite prin lege,
sau pentru o contravenţie ale cărei elemente nu sunt definite prin regulament”, iar partea a II-a legalita-
tea pedepsei: „Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o pedeapsă care nu este prevăzută prin lege, dacă in-
fracţiunea este o crimă sau un delict, sau prin regulament, dacă infracţiunea este o contravenţie” [14]. În
secţ. 1 alin. (1) CP al Ungariei, cu denumirea marginală de „principiul legalităţii” se prevede: „Răspunde-
rea penală poate fi stabilită numai cu referire la fapta prevăzută de legea penală la data la care a fost să-
vârşită, cu excepţia faptelor care sunt pedepsite în conformitate cu normele universal recunoscute ale
dreptului internaţional”. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „Nu se poate aplica o pedeapsă sau o măsură
pentru infracţiunea care nu a fost incriminată printr-o lege la momentul săvârşirii….” [15].
Conceptul şi elemente structurale ale principiului legalităţii penale. Principiul legalităţii a apărut în is-
toria gândirii juridice şi a practicii legislative ca un principiu cu caracter politic. La baza consolidării aces-
tui principiu stă ideea după care întreaga activitate statală trebuie să se desfăşoare conform legii pentru
a evita excesele statului absolutist şi abuzurile autorităţilor.
În accepţiunea sa iniţială acest principiu a fost raportat la dimensiunile incriminării şi ale pedepsei.
Pe parcursul evoluţiei sale fireşti principiul legalităţii penale a fost denumit ca „…principiu al legalităţii in-
criminării, răspunderii penale şi a sancţiunilor de drept penal” [16, p. 27]. În acest format principiul legali-
tăţii penale impune exigenţe în privinţa celor trei instituţii ale dreptului penal: infracţiunea, pedeapsa şi
pedeapsa penală. În afară de aceasta, „dacă iniţial conceptualizarea principiului s-a făcut potrivit adagiu-
lui latin nulum crimen, nulla poena sine lege, ulterior, pentru a se pune în evidenţă principialul său efect
de a impune neretrocativitatea legii penale s-a preferat formulări mai nuanțate ca nullum crimen, nulla
poena sine lege praevia” [16, p. 27].
Mai mult decât atât, în prezent problema legalităţii penale nu poate fi tratată doar ca principiu de
drept penal, ci şi ca drept fundamental al persoanei, lucru care rezultă fără echivoc din actele internațio-
nale existentă în materia drepturilor şi libertăţilor omului (a se vedea supra art. 11 din DUDO, art. 7 din
CEDO; art. 49 din CDFUE etc.). În acest sens s-a pronunţat şi CtEDO. „… garanţiile consacrate de art. 7
§1 reprezintă un element esenţial al preemţiunii dreptului şi ocupă un loc primordial în sistemul de pro-
tecţie al drepturilor omului instituit de Convenţie” [17].

330
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

În sensul său cel mai larg, principiul legalităţii penale, văzut atât ca principiu de drept penal, cât ca
drept fundamental al persoanei, încorporează în sine mai multe elemente de structură şi anume:
A. Nullum crimen sine lege, nulum poena sine lege (nu există crimă fără lege, nu există pedeapsă
fără lege). Reieşind din importanta misiune de apărarea socială împotriva conduitelor criminale, normele
penale se situează printre cele mai importante categorii de norme juridice din sistemul naţional de drept.
Acest lucru reiese fără echivoc din prevederile art. 72 alin. (3) lit. n) şi lit. o) a Constituţiei Republicii Mol-
dova, conform cărora reglementările juridice referitoare la „infracţiuni, pedepsele şi regimul executării
acestora”, precum şi prevederile referitoare la „acordarea amnistiei şi graţierii” se stabilesc doar prin lege
organică. În acelaşi timp, în acord cu art. 1 alin. (1) CP: „Prezentul cod este unica lege penală a Republi-
cii Moldova”. Din această prevedere cu valoare de principiu, reiese că constituie norme penale doar re-
glementările prevăzute de Codul penal. Prin urmare, în temeiul art. 72 din Constituţie izvorul constitutiv
al normelor penale îl formează Parlamentul R. Moldova, iar în conformitate art. 1 alin. (1) CP, izvorul for-
mal direct al normelor penale îl constituie Codul penal al R. Moldova. Astfel, pe de o parte, monopolul
adoptării legilor penale îl deţine în exclusivitate Parlamentul, iar, pe de altă parte, norma penală trebuie
obligatoriu să fie încorporată în Codul penal.
În continuare ne v-om referi la unele situaţii, prin care în sistemul de drept naţional se încalcă prin-
cipiul legalităţii incriminării şi sancţiunii l.
În practica judiciară în baza unor recomandări metodice interne, pe care nu putem da publicităţii în
prezentul studiu, se statuează: „Luând în consideraţie că, o hotărâre judecătorească de aplicare a am-
nistiei nu constituie temei de reabilitare a persoanei (art. 285 alin. (2), 274 pct. 4) Cod de procedură pe-
nală) amnistia poate fi aplicată doar după cercetarea tuturor probelor şi stabilirea vinovăţiei persoanei în
comiterea infracţiunii incriminate, în ordinea art. 389 alin. (4) pct. 2) Cod de procedură penală, pe caz ur-
mând a fi adoptată o hotărâre de condamnare cu liberarea, reducere sau comutare a pedepsei”. Fără a
intra în subtilităţi, lucru pe care îl v-om face într-un alt studiu de perspectivă ce va fi dedicat predilect in-
stituţiei amnistiei, este vizibil că prin instituirea unor asemenea recomandări interpretative se încalcă
grav principiul legalităţii penale, atât sub aspectul izvorului constitutiv, cât şi a celui formal.
O altă situaţie o formează prevederea de către legiuitorul naţional a unor norme penale în legislaţia
procesul-penală. Cu titlu exemplificativ poate fi menţionat art. 475 alin. (2) teza a 1-a CPP potrivit căruia:
„În cazul când se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihi-
că, trebuie să se stabilească, dacă el a fost pe deplin conştient de săvârșirea actului”. În esenţă, printr-o
atare normă în afară de condiţiile prevăzute de legislaţia penală se stabilește în mod implicit o condiţie
suplimentară pentru tragerea la răspunderea penală a persoanelor minore. Această condiţie se referă la
existenţa „discernământului” în raport cu fapta infracţională săvârşită de persoana minoră care a atins
vârsta răspunderii penale. Norma de la art. 475 alin. (2) CPP are şi aplicabilitate practică. Într-o speţă
examinată de Curtea Supremă de Justiţie a R. Moldova concluzionându-se: „Persoana care, în confor-
mitate cu raportul de expertiză psihologică, după nivelul său de dezvoltare intelectuală corespunde vâr-
stei de 12-13 ani nu poate fi subiect al infracţiunii prevăzute de art. 145 alin.(3) lit. b) şi f) CP” [18].
B. Nullum crimen sine lege certa, nullum poena sine lege certa (nu există crimă fără lege bine defi-
nită, nu există pedeapsă penală fără lege bine definită). Pentru a evita arbitrariul judecătoresc legea pe-
nală trebuie să întrunească condiţia unei legii clare. Pentru îndeplinirea condiţiei şi pentru a se subscrie
principiului legalităţii penale, norma penală trebuie să întrunească standardele de calitate reprezentate
de accesibilitate, previzibilitate şi claritate. Aceste trei cerinţe formează triunghiul de calitate a normelor
penale. În jurisprudenţa sa CtEDO a statuat: „Aceste condiţii calitative trebuie îndeplinite atât pentru defi-
nirea unei infracţiuni, cât şi pentru pedeapsa pe care aceasta o implică” [6].
În primul rând, obligaţia asigurării certitudinii juridice în materia penală o are legiuitorul la executării
funcţiei normative. Textele normative elaborate trebuie să fie simple, clare, complete şi precise, cu for-
mulări transparente şi caracterizate prin accesibilitate publică. Pentru evitarea arbitrariul şi încălcarea pe

331
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

această cale a art. 7 din CEDO se vor exclude formulări vagi şi imprecise ale legii penale.
În cel de al doilea rând, obligaţia asigurării securităţii juridice o au şi instanţele de judecată. La apli-
carea legii penale judecătorul are obligaţia de a ţine seama de toate elementele şi cerinţele incriminării
legale, neputând adăuga sau modifica semnele componențelor de infracţiune stabilite de către legiuitor.
Totodată, după cum a statuat CtEDO principiul legalităţii penale nu poate fi „…interpretat ca interzicând
clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei
cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod re-
zonabil” [6]. Mai mult decât atât: „Lipsa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi în mod rezonabil
previzibile poate conduce chiar la constatarea încălcării art. 7 în privinţa unui inculpat” [6].
Elementul nullum crimen sine lege certa este deosebit de actual pentru dreptul penal naţional, ur-
mând a fi implementat în perspectiva transformărilor democratice pe care urmează să le parcurgă socie-
tatea noastră. Legislaţia penală naţională în evoluția sa a fost puternic influenţată de legislaţia penală ex-
sovietică, moştenind reglementări şi modele incriminatorii care ridică problema nerespectării standarde-
lor de calitate. Acest cadru „bolnăvicios” al reglementărilor juridico-penale continuă să creează premise
de aplicare arbitrară a legii penale de către instanţele judecătoreşti, fapt ce creează un deficit de imagine
pentru justiţia penală.
Procesul de debarasare de normele penale care nu corespund standardelor de calitate a fost pu-
ternic marcat de controlul constituţional realizat de către Curtea Constituţională, care reprezintă o garan-
ţie fundamentală a supremaţiei Constituţiei, inclusiv a principiului legalităţii incriminării în materie de drept
penal. Din păcate acest proces nu este fructificat în deplină măsură de Parlamentul Republicii Moldova.
În pofida faptului că mai multe norme penale sau părţi ale acestora au fost declarate de către Curtea
Constituţională ca fiind neconstituţionale din motivul neîntrunirii standardelor de calitate (spre exemplu,
art. 189 alin. (3) lit. f), 307 alin. (2) lit. c), 327 alin. (2) lit. c), 329 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), 335 alin. (11) CP
etc.) [19], legiuitorul nu ţine pas acestui curs perfectibil prin operarea de amendamente legislative desti-
nate standardizării acestor reglementări.
C. Nullum crimen sine lege strica (nu există crimă fără o strictă interpretare a legii). Acest element
al principiului legalităţii incriminării exprimă ideea că legea penală pentru a fi corect aplicată trebuie să fie
interpretată şi explicată, iar această interpretare trebuie să fie strictă, adică să clarifice exact voinţa le-
giuitorului obiectivizată în norma de incriminare. Această regulă este formulată prin adagiul latin poe-
nalia sunt strictissimae interpretionis. În baza acestui principiu, înţelesul unei norme de incriminare nu
poate fi extins prin interpretare, „…preferându-se sensul restrictiv…” [20] sau „…înţelesul normei penale
nu poate fi nici extins şi nici restrâns prin interpretare”[16].
Interpretul legii penale nu-şi poate aroga calitatea de creator al legii penale. Interpretarea legii pe-
nale ţine de studiul exegetic al normelor penale şi trebuie să conducă la cunoaşterea semnelor compo-
nenţei de infracţiune şi nu la crearea sau la restrângerea acestora. Legea penală trebuie să fie interpre-
tată de către interpret aşa cum a fost creată de legiuitor şi nu după consideră interpretul că ar trebui for-
mulată respectiva lege. Într-o mare măsură calitatea interpretării legii penale este condiţionată şi de pro-
fesionalismul interpretului oficial al legii penale (ofiţer de urmărire penală, procuror, judecător etc.).
Interpretarea extensivă, defavorabilă a legii penale este interzisă de art. 7 al. CEDO. În acest sens,
CtEDO a statuat: „Deşi interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente
asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea
penală într-un mod extensiv în defavoarea acuzatului, ca, de exemplu, prin analogie…” [6].
Regula interpretării stricte a legii penale este consacrată şi de alte acte internaţionale existente în
materie de drept penal. Spre exemplu, această regulă şi-a găsit o consacrare expresă în art. 2 alin. (2) al
Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 17 iulie 1998: „Definirea unei crime este de stricta
interpretare şi nu poate fi extinsa prin analogie. În caz de ambiguitate ea este interpretată în favoarea
persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau condamnări” [21].

332
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

În plan naţional, acest element al principiului legalităţii incriminării derivă din prevederile art. 3 alin.
(2) CP RM, potrivit căruia: „Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale
sunt interzise”. Prin prevederile art. 3 alin. (2) CP legea penală interzice doar interpretarea extensivă de-
favorabilă a legii penale, lăsând să se înţeleagă că nu contravine principiului legalităţii interpretarea ex-
tensivă favorabilă a legii penale. Spre exemplu, la încadrarea juridică a infracţiunilor interpretarea exten-
sivă favorabilă ar fi posibilă în cazul componenţelor atenuate (art. 146 CP – omor în stare de afect; art.
147 CP – pruncuciderea; art. 148 CP – lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei; răpirea unei persoane
minore – art. 1641 CP etc.).
Din acest element al principiului legalităţii incriminării reiese o regulă importantă de aplicare a legii
penale: ezitarea legii penale este în favoarea celui care a comis infracţiunea, cu alte cuvinte orice ezitare
a legii penale este tratată în „favoarea răului”. Această regulă presupune „aplicarea soluţiei favorabile
infractorului în cazul unor interpretări îndoielnice”. După cum se menţionează în literatura de specialitate
„…libertatea este regula şi restricţia libertăţii este excepţia, deci îndoială primează regula asupra excep-
ţiei, iar nu excepţia asupra regulii. Aşadar, în caz de dubiu, se va adopta soluţia care creează mai puţine
restricţii sau privări de libertate, de drepturi, de interese” [16, p. 81].
Regula după care are loc alegea soluţiei în cazul unei interpretări îndoielnice a normelor penale es-
te cunoscută în dreptul penal sub forma maximei in dubio pro reo sau in dubio mitius. Potrivit acestei re-
guli este aplicată soluţia care creează mai puţine restrângeri sau privări de libertate, de drepturi, de inte-
rese, cu alte cuvinte soluţia care este mai favorabilă făptuitorului. De exemplu, în cazul unei sustrageri
violente, atunci când sunt îndoieli cu privire conţinutul violenței aplicate în privinţa persoanei (periculoase
sau nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea), interpretul va alege, iar după va aplica soluţia favorabilă
infractorului, care în cazul de referinţă o constituie infracţiunea de jaf violent [art. 187 alin. (2) lit. e) CP] în
raport cu infracţiunea de tâlhărie [art. 188 CP].
O asemenea soluţie de încadrare juridică este specificată şi în pct. 7 teza a III-a din HP CSJ a Re-
publicii Moldova „…în unele cazuri, ameninţarea cu care este însoţită sustragerea poate avea un carac-
ter nedeterminat (neconcretizat). Cu alte cuvinte, din vorbele, gesturile, mimica sau acţiunile de alt gen
ale făptuitorului, din analiza tuturor circumstanţelor faptei săvârșite nu poate fi formulată o concluzie cer-
tă privind gradul de violenţă – nepericuloasă sau periculoasă pentru viaţă sau sănătate – cu care se
ameninţă. În asemenea cazuri, întrucât orice incertitudini legate de calificare trebuie tratate în folosul făp-
tuitorului (conform principiului in dubio pro reo), cele comise nu pot fi calificate ca tâlhărie, în consecinţă,
fapta urmează a fi calificată în baza art. 187 alin. (2) lit. e) CP” [22].
Prin nullum crimen sine lege strica este interzisă extinderea legii penale prin analogie. Aceasta are
în vedere „…aplicarea legii pe calea analogiei la alte cazuri decât cele prevăzute de lege sau cu supli-
mentul analogic care este un mijloc de complinire a lacunelor din lege, atunci când această complinire
este necesară şi posibilă” [23, p. 29]. Prin urmare, în sensul art. 3 alin. (2) CP, aplicarea prin analogie a
legii penale presupune aplicarea normei penale prin extinderea la cazuri asemănătoare ce nu sunt pre-
văzute de legea penală.
Aplicarea normei penale prin analogie urmează a fi delimitată de interpretarea legii penale prin ana-
logie. Interpretarea prin analogie a legii penale presupune, la rândul ei, descifrarea conţinutului unei nor-
me penale neclare prin intermediul unei alte norme formulate mai clar de către legiuitor, care reglemen-
tează o situaţie similară. În cazul interpretării normei penale prin analogie norma penală există, iar în ca-
zul aplicării prin analogie a legii penale norma penală nici nu există. Plecând de la această delimitare,
considerăm că interpretarea prin analogie poate fi acceptată în măsura în care aceasta nu duce la o ap-
licare prin extindere sau prin analogie a legii penale. Funcţionând în aceste limite interpretarea prin ana-
logie poate servi la stabilirea înţelesului unor norme penale mai puţin clar exprimate, dar nu poate servi
la extinderea incidenţei legii penale la cazuri neprevăzute.
D. Neretroactivității legii penale. Acest principiu stabileşte regula potrivit căreia legea nouă nu poate

333
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

să reglementeze decât raporturile juridice născute sub imperiul ei, nu şi raporturile anterioare apariţiei le-
gii. În dreptul penal această regulă presupune imposibilitatea aplicării legii penale unor fapte comise an-
terior intrării în vigoare a legii, când legea penală nu a fost cunoscută de către făptuitor.
Neretroactivitatea legii penale este un element al legalităţii penale sau „un principiu subsidiar al le-
galităţii incriminării”. Regula este consacrată expres la art. 8 CP RM, potrivit căruia: „Caracterul infracţio-
nal al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii
faptei”. Prin urmare, legea penală nu se aplică faptelor comise înainte de intrarea ei în vigoare, adică nu
este retroactivă. Nu se poate cere nimănui să se supună unei legi care nu a existat mai înainte şi nici să
fie învinuit că a săvârşit o faptă care nu era interzisă de legea penală, fiind dimpotrivă permisă în mo-
mentul comiterii infracţiunii. CtEDO a reţinut că în momentul „săvârşirii faptei, reclamantul risca o pe-
deapsă de patru luni restrângere la corp pentru fapta ce-i era imputată, iar instanţa i-a aplicat o pedeap-
să de doi ani prevăzută de o lege penală nouă adoptată în materie. Deşi în această cauză aplicarea unei
pedepse mai severe, potrivit legii penale noi, era dictată de necesitatea prevenirii eficiente a traficului de
droguri, Curtea europeană a constatat o încălcare a art. 7 din Convenţie” [24, p. 584-585].
Efectul retroactiv al legii penale mai favorabile constituie excepţia de la neretroactivitatea legii pena-
le [25]. Deşi textul art. 7 din Convenţie nu prevede expres posibilitatea aplicării legii penale mai favorabi-
le pentru fapta judecată, Curtea europeană în activitatea sa jurisdicţională a recunoscut posibilitatea apli-
cării legii penale mai favorabile, ca excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale. Astfel, CtEDO a
concluzionat: „…art. 7 §1 nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai dure, ci şi, în
mod implicit, principiul retroactivităţii efectului legii penale mai blânde; cu alte cuvinte, acolo unde există
diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale subsecvente
adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, tribunalele trebuie să aplice legea ale cărei pre-
vederi sunt mai favorabile pentru acuzat” [26].
În afară de aceasta, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a recunoscut efectul retroactiv al
hotărârilor sale pronunţate în materia controlului constituţionalităţii normelor penale de drept substanţial,
la care după cum este şi firesc se referă şi normele incriminatorii. În speţă Curtea a statuat: „În cazul de-
clarării neconstituționalității unei norme de drept penal substanțial, este firesc ca față de acestea să se
aplice regula efectului retroactiv al normei penale mai favorabile, garantate de art. 22 din Constituție”
[27].
C. Excepţia Nuremberg. Rezultă din prevederile art. 7 pr. 2 din CEDO: „Prezentul articol nu va adu-
ce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în mo-
mentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate” [5]. De asemenea, excepţia este consacrată şi în art. 49 alin. (2) din Cartă Europea-
nă: „Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o
acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunos-
cute de comunitatea națiunilor” [5].
Textul normativ de la art. 7 §2 din Convenţia europeană se referă la o situaţie specială, aplicabilă
crimelor contra umanităţii săvârşite în timpul celui de al II-lea Război Mondial. Potrivit tribunalului interna-
ţional de la Nurenberg, aceste infracţiuni au un caracter imprescriptibil. Astfel, situaţia descrisă la art. 7
§2 din Convenţia europeană pune problema retroactivităţii legii penale doar în privinţa faptelor de război
şi a celor contra umanităţii, care, datorită atrocităţilor şi ferocităţii, pot fi pedepsite chiar dacă în momentul
comiterii lor nu aveau un caracter delictuos. Prin urmare, doar într-o asemenea situaţie legea penală se
aplică în privinţa unor fapte săvârşite în trecut, care au devenit infracţiuni în baza unei legi penale ulteri-
oare.
Concluzii şi propuneri. În temeiul constatărilor enunţate supra, considerăm că conceptul legalităţii
incriminării prevăzut la art. 3 CP RM nu ţine pas tendinţelor evolutive caracteristice dreptului penal euro-
pean. Din atare considerente, întru dozarea principiului legalităţii în domeniul justiţiei penale şi respon-

334
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

sabilizarea organelor de drept angajate în aplicarea normelor penale, propunem reformularea art. 3 CP
RM după cum urmează:
Articolul 3. Principiul legalităţii penale
(1) Persoana nu poate fi suspusă unui pedepse penale pentru o faptă care nu era prevăzută în pre-
zentul cod ca infracţiune la data când a fost săvârşită
(2) Legea penală prevede pedepsele și măsurile de siguranţă ce se pot fi aplicate față de persoa-
nele care au săvârșit infracțiuni. Măsurile de constrângere ale răspunderii penale nu pot depăşi limitele
prevăzute de prezentul cod.
(3) Legea penală este de strictă interpretare, iar interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea
prin analogie a legii penale sunt interzise.

Referinţe bibliografice și note:

1. Antoniu G., Toader T. şi alţii Explicaţiile Noului Cod penal. Vol. I (articolele 1-52), Ed. Univers Juridic,
Bucureşti, 2015.
2. Declaraţia Drepturilor Omului şi a Cetăţeanului din 1789. https://dreptuladrepturi.weebly.com/1789-
declara355ia-drepturilor-omului-351i-ale-cet259355eanului-franta.html.
3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU
prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948. https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id-
=115540&lang=ro.
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1996. https://www.legis.md/cau-
tare/getResults?doc_id=115567&lang=ro.
5. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale încheiată la Roma la 4
noiembrie 1950. https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf.
6. Case of Rohlena v. the Czech Republic 27.01.2015, §55 Strasbourg [Romanian translation] by the
SCM Romania and IER (2).pdf.
7. Potrivit art. 15 §1 CEDO: „În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice
înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta con-
venţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradic-
ţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”. În conformitate cu pr. 2 al aceluiaşi articol:
„Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezul-
tând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 §2 şi art. 7.
8. Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/Lex-
UriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0389:0403:ro:PDF.
9. Codul penal al RSSM din 24.03.1961. În: Veştile RSSM, 1961, nr.10. Baza de date Moldlex.
10. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. Publicat: 29.03.2016 în Monitorul Oficial nr.78 art.
140. https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=128016&lang=ro.
11. Cod penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. Publicat: 14.04.2009 în Monitorul Oficial nr. 72-74
art. 195.
12. Cod penal al României din 17.07.2009. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/223635.
13. Cod penal al Spaniei din 23.11.1995. https://codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Spania-RO.html.
14. Codul penal Franţei din 22.07.1992. https://codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Franta-RO.html.
15. Cod penal al Ungariei din 13.07.2012. https://codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Ungaria-RO.html.
16. Giurgiu N. Legea penală şi infracţiunea. Doctrină. Legislaţie. Practică judiciară. Ed. GAMA, Iaşi,
1993.
17. Case of Kafkaris v Cyprus, Strasbourg 12.02.2008, §137. https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22fulltext-
%22:[%22Kafkaris%20v.%20Cyprus%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER
%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-85019%22]}.

335
 Conferința științifică internațională „OMUL, CRIMINOLOGIA, ȘTIINȚA”, ediția a II-a
Chișinău, 24 martie 2023

18. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 1ra-60/2007 din
06.02.2007. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr. 4, p. 7.
19. A se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din art.
189 alin. (3) lit. f), 307 alin. (2) lit. c), 327 alin. (2) lit. c), 329 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi din art. 335
alin. (11) din Codul penal (sesizările nr. 151g/2018, nr. 172g/2018, nr. 174g/2018, nr. 175g/2018, nr.
183g/2018, nr. 186g/2018, nr. 189g/2018, nr. 191g/2018, nr. 193g/2018, nr. 198g/2018, nr.
200g/2018, nr. 203g/2018, nr. 211g/2018, nr. 212g/2018, nr. 2g/2019, nr. 21g/2019, nr. 35g/2019, nr.
49g/2019, nr. 62g/2019, nr. 105g/2019, nr. 109g/2019, nr. 120g/2019, nr. 140a/2019 şi nr.
159g/2019) nr. 24 din 17.10.2019. În: Monitorul Oficial nr. 338-343/207 din 15.11.2019.
20. Bulai C., Bulai N. Manual de drept penal. Partea generală. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
21. Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale din 17 iulie 1998. https://www.legal-tools.org/doc/-
759f54/pdf.
22. Hotărârea Plenului CSJ a Republicii Moldova, Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea bunurilor nr. 23 din 28.06.2004. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Repu-
blicii Moldova, 2004, nr. 8. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=310.
23. Stănoiu R.-M., Griga I., Dianu T. Drept penal. Partea Generală (note de curs). Ed. Hyperion, XXI,
Bucureşti, 1992.
24. Hotărârea ChEDO din 8.06.1995, Jamil v. Franța citată de Bîrsan C. în Convenţia europeană a drep-
turilor omului. Comentariu pe articole. Ed. C.H., București, 2010.
25. Potrivit art. 10 CP RM: „Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează
pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv,
adică se extinde asupra persoanelor care au săvârșit faptele respective până la intrarea în vigoare a
acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar
au antecedente penale”.
26. Hotărârea ChEDO din 12.07.2016, Ruban v. Ucraina. onstcourt.md/libview.php?l=ro&id=1444&idc=-
177&t=/Rezumate-CEDO/2016/strongRuban-v-Ucrainastrong-Refuzul-de-a-aplica-o-pedeapsa-mai-
blanda-existenta-in-legislatie-in-intervalul-scurt-de-timp-dintre-abolirea-pedepsei-cu-moartea-si-
amendarea-subsecventa-a-legii-Nicio-incalcare/.
27. Hotărârea CC pentru controlul constituționalității articolului 458 alin. (3) pct. 4) din Codul de procedu-
ră penală (efectul retroactiv al hotărârilor Curții Constituționale în materie de drept penal procedural)
(Sesizarea nr. 98a/2018). https://www.constcourt.md/public/ccdoc/hotariri/ro-h21201898a2018ro58-
ba8.pdf.

336