REZOLVAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE PRIN MIJLOACE PAŞNICE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, oemnirea a conştientizat faptul că rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice
constituie o normă imperativă a dreptului internaţional. Mijloacele paşnice de soluţionare a litigiilor reprezintă astăzi instituţii recunoscute ale
dreptului internaţional. Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale reprezintă unul dinte principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, format în principal pe calea cutumei, dar consacrat în numeroase tratate internaţionale
O perioadă îndelungată de timp, s-a considerat că intervenţia militară reprezintă calea soluţionării litigiilor dintre state. Cu timpul, s-a ajuns
la concluzia că mijloacele paşnice sunt necesare, rolul lor fiind însă considerat a fi, la început, auxiliar, subordonat mijlocelor violente.
În Evul mediu se recurgea, adesea, la mediaţiune şi arbitraj. În perioada dezvoltării moderne a societăţii au avut loc mai multe dezbateri
internaţionale cu privire la rolul mijloacelor paşnice pentru rezolvarea diferendelor internaţionale. Astfel, în 1818, la Congresul de la Aachen şi în
1856, la Congresul de la Paris, a fost evidenţiat rolul mediaţiunii în soluţionarea litigiilor internaţionale.
Conferinţele de la Haga din 1889 şi 1907 au examinat pentru prima dată problema reglementării paşnice a diferendelor în ansamblu.
Convenţiile adoptate de aceste conferinţe, la 29 iulie 1889 şi 18 octombrie 1907, au prevăzut obligaţia părţilor de a depune toate eforturile
pentru a asigura rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale. În măsura în care împrejurările permiteau acest lucru, părţile se angajau să
recurgă la bune oficii, mediere sau comisii de conciliere. Cele două convenţii nu creeau însă obligaţii pentru părţi de a recurge numai la
mijloace paşnice şi nici de a recurge la un mijloc sau altul. A fost creată, de asemenea, Curtea Permanentă de Arbitraj.
Pactul Ligii Naţiunilor din 1919, prevedea că un diferend care poate duce la un conflict va fi supus fie unei proceduri de arbitraj sau unei
reglementări juridice, fie examinării Consiliului. Pactul prevedea, înainte de a se recurge la război un moratoriu de 3 luni de la decizia arbitrală
sau judiciară, sau de la raportul Consiliului.
S-a hotărât,de asemenea, crearea Curţii Permanente de Justitie Internaţională, prima jurisdicţie permanentă cu vocaţie universală.
Pactul Briand-Kellogg din 1928, a prevăzut obligaţia părtilor ca soluţionarea oricăror diferende, de orice natură ar fi, să se realizeze numai
prin mijloace paşnice.
Carta ONU adoptată în 1945 prevede în mod clar obligaţia statelor de a reglementa diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice,
astfel încât pacea şi securitatea internaţională şi justiţia să nu fie puse în pericol (art 2, par 3)
Carta, prevede că, părţile la orice diferend, vor căuta , în primul rând, o soluţionare prin negocieri, anchetă, mediere, concilere, arbitraj,
jurisdictie internaţională, organisme sau acorduri regionale sau alte mijloace paşnice, la alegerea lor.
Consiliul de Securitate, poate, de asemenea, să recomande statelor părţi să rezolve diferendele lor, prin astfel de mijloace.
Prevederile Cartei au fost dezvoltate în numeroase documente, adoptate în cadrul ONU sau în alte foruri internaţionale.
Documentul care a sintetizat experienta ONU în acest domeniu a fost Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale,
adoptată la 15 noiembrie 1982 prin Rezoluţia nr 37/10.
În plan regional poate fi menţionată Convenţia de la Stockholm din 1992 prin care s-a instituit în cadrul O.S.C.E., o Curte de conciliere şi
arbitraj. În anul 1964, Organizaţia Unitatii Africane a adopat Protocolul privind medierea, concilierea şi arbitrajul prin care s-a creat o Comisie
pentru mediere, conciliere şi arbitraj. În plan interamerican au fost create un Organ de consultări şi un Comitet de pace.
O evolutie importantă au cunoscut elaborarea şi punerea în aplicare de mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor în domenii de
securitate.
Astfel, în domeniul dreptului mării, Convenţia din 1982 a creat un Tribunal Internaţional al Dreptului Mării, iar Organizaţia Mondială a
Comerţului, creată în 1994 prin Acordurile de la Marrakech, a reluat sistemul de consultări şi de grupuri speciale prevăzut anterior de G.A.T.T. şi
i-a dat un caracter jurisdicţional mai pronunţat creând un organ pentru reglementarea diferendelor, cu structuri succesive de examinare a
diferendelor din domeniul comerţului.1

2. NOŢIUNEA DE DIFEREND INTERNAŢIONAL

În raporturile dintre state, precum şi în raporturile dintre alte subiecte de drept internaţional pot apărea interese opuse, neînţelegeri sau
probleme litigiose.
Literatura de specialite şi documentele în domeniu folosesc o terminologie variată pentru a desemna diferite stări de neînţelegere care se
pot ivi în relaţiile internaţionale şi anume: situaţie, diferend , litigiu, conflict, criză, etc.
Într-un sens larg, expresia diferend internaţional poate acoperi fiecare din aceste situaţii şi poate fi definit ca o neînţelegere, o opoziţie între
două sau mai multe state, care au atins stadiul în care părţile şi-au format pretenţii şi contrapretenţii şi care constituie un element de tulburare a
relaţiilor dintre ele2.
Într-o alta accepţiune, diferendul desemnează o neînţelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept,
pretenţie ori interes3.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a definit diferendul internaţional ca un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o
contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese. 4
Diferendul internaţional se poate naşte nu numai între state ci şi între acestea şi organizaţii internaţionale sau numai între organizaţii
internaţionale.
Se consideră, că după natura lor, diferendele internaţionale pot fi impărtiţe în diferende politice şi diferende juidice. Această distincţie a
fost facută de Convenţia de la Haga din 1907 privind rezolvarea paşnică a conflictelor internaţionale.

1
Ion Diaconu, op.cit., 2007, pag.324
2
Florian Coman, NicolaePurdă, Florin Sandu, Elena Florea, I.Daranga - Dicţionar de Drept Internaţional public, Ed Media, 2002 ,pag.93
3
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., 1997, pag.320
4
Hotărârea C.P.J.I din 30.08.1924, în cazul Mavrommatis
1
 Potrivit art 36 par 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justitie (C.I.J.) au caracter juridic diferendele referitoare la: interpretarea unui tratat;
orice problemă de drept internaţional; existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale; natura şi
întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Diferendele politice apar atunci când contradicţia nu are temei juridic, reprezentând doar pretenţii care nu au corespondent în dreptul
pozitiv.
În concepţia Cartei ONU (art 36 par3), această distincţie ar avea relevanţă în legătura cu alegerea de către părţi a mijloacelor de
reglementare. Astfel, diferendele de ordin juridic urmează ca regulă generală, să fie supuse spre rezolvare Curţii Internaţionale de Justitie, în
conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii, iar cele politice, mijloacelor politico-diplomatice.
În realitate această distincţie nu este întemeiată pe criterii ştiinţifice deoarece orice diferend are numeroase aspecte, politice şi juridice. Au
aspecte poltice întrucât privesc relaţiile dintre state suverane, iar în orice diferend se pot invoca o normă sau un principiu, mai restrânse sau mai
generale de drept.

3. MIJLOACE DE REZOLVARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

După modul cum operează mijloacele paşnice pot fi impărţite în cele fără caracter jurisdicţional sau politico-diplomatice (negocierile,
ancheta, bunele oficii, medierea, concilierea), cele cu caracter jurisdicţional (arbitrajul şi jurisdicţia obligatorie) şi procedurile din cadrul
organismelor şi organizaţiilor internaţionale.
Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativă. Libera alegere a mijloacelor de reglementare înseamnă că unui stat nu i se
pot impune de către un alt stat sau organizaţie internaţională, mijloacele de reglementare a unui diferend. Pentru recurgerea la unul sau altul
din mijloace, trebuie să existe acordul statelor părţi în diferend.
Libera alegere a mijloacelor nu înseamnă însă că un stat poate să refuze în bloc, toate mijloacele de reglementare paşnică.
De asemenea eşecul soluţionării diferendului printr-un mijloc nu absolvă statul de obligaţia de a continua să caute soluţionarea prin
mijloace paşnice.

3.1. Mijloace politico-dilomatice

Mijloacele fără caracter jurisdicţional sau politico-diplomatice urmăresc, în ultimă instanţă, realizarea unui acord între state pentru
soluţionarea diferendului.
În această categorie intră: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta şi concilierea.

3.1.1.Negocierile sau tratativele

Este cel mai vechi, mai simplu şi mai des utilizat mijloc diplomatic de soluţionare a diferendelor internaţionale. Este şi singurul mijloc care
nu presupune intervenţia unui terţ.
Deşi nu face o ierarhizare a mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor, art 33 din Carta ONU enumeră pe primul loc tratativele.
Tratativele diplomatice directe, reprezintă unul dintre cele mai importante şi eficiente mijloace de soluţionare a diferendelor internaţionale,
deoarece acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt cel mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor părţile vin în contact una cu alta în mod
direct, ceea ce este de natură a situa părţile pe baze egale în discuţii, dându-le posibilitatea de a-şi exprima direct - fără rezervele şi formalismul
propriu procedurii judiciare sau arbitrare - opiniile şi de a-şi apăra interesele.
Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în primul rând la negocieri. Multe tratate prevăd negocierile ca singur mijloc la care
părţile trebuie să recurgă pentru soluţionarea diferendelor legate de interpretarea sau aplicarea tratatelor respective sau ca mijloc la care trebuie
să se recurga în primul rand.
Negocierile pot fi clasificate în mai multe categorii, după anumite criterii şi anume: după numărul părticipanţilor sunt bilaterale şi
multilaterale; după natura problemelor examinate sun negocieri politice, comerciale, culturale, etc.; după calitatea persoanelor care duc
negocieri, sunt negocieri între şefii de stat, şefii de guverne, la nivel ministerial, la nivel de experţi etc.5
Ca rezultat al practicii internaţionale s-au format anumite reguli privind desfăşurarea negocierilor a căror respectare este necesară pentru a
se ajunge la o soluţie echitabilă şi durabilă. Dintre acestea pot fi menţionate: egalitatea în drepturi a părţilor cu tot ceea ce comportă aceasta
pentru toată desfăşurarea negocierilor, interzicerea oricăror presiuni sau alte forme de constrângere, buna credinţă în negocieri etc.
Acceptarea şi folosirea negocierilor nu presupune neapărat rezolvarea diferendului.
Soluţiile pot fi diverse precum renunţarea la pretenţii, acceptarea lor, ajungerea la un compromis, esenţială fiind respectarea
angajamentelor asumate de părţi la sfârşitul negocierilor.
În situaţia în care nu se ajunge la stingerea diferendului, părţile au obligaţia să recurgă la alte mijloace de soluţionare pe cale paşnică.

3.1.2.Bunele oficii

Bunele oficii reprezintă acţiunea unui terţ (un stat, o organizaţie internaţională, o personalitate) menite să convingă statele în litigiu să
ajungă la rezolvarea diferendului dIntre ele pe calea negocierilor, să le înceapă sau să le reia în cazul în care au fost întrerupte.
Se deosebesc de negociere prin faptul că presupun părticiparea unui terţ, dar numai în scopul apropierii părţilor la diferend, pentru
derularea tratativelor directe dintre acestea.
Cel care oferă bunele oficii nu părticipă în nici un fel la negocieri. El poate sprijini părţile să stabilească locul negocierilor, obiectul acestora,
nivelul şi alte aspecte.

5
Aurel Preda Mătăsaru, op.cit., 2002, pag.239
2
 Bunele oficii pot viza şi convingerea statelor părţi în diferend sa recurgă la alte mijloace de reglementare paşnică sau să convină condiţiile
şi modalităţile acestora. Ele încetează odată cu începerea negocierilor.
Bunele oficii pot fi oferite de state, dar şi de organizaţii internaţionale universale sau regionale, prin organele acestora, cum ar fi, de
exemplu Adunarea Generală, Consiliul de Securitate sau Secretarul General al ONU, precum şi de diferite personalităţi.

3.1.3. Medierea

A fost consacrată împreună cu bunele oficii ca mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale, prin Convenţia I-a adoptată la
Conferinţa de la Haga din 1907.
Medierea reprezintă acţiunea unui terţ (stat, organizaţie internaţională sau o personalitate recunoscută), prin care se urmăreşte crearea
atmosferei necesare desfăşurării negocierilor între părţile la diferend şi oferirea directă a serviciilor terţului pentru găsirea soluţiilor favorabile
părţilor.
Medierea se deosebeşte de bunele oficii prin aceea că mediatorul joacă un rol direct şi activ în negocieri. El părticipă la ele şi uneori le
conduce şi face propuneri susceptibile să constituie baza unei solutii, abordând substanţa diferendului. Scopul medierii rămâne acela de a
stimula părtile în diferend să ajungă la o soluţie prin negoieri directe.
Soluţiile propuse de mediator nu au un caracter obligatoriu pentru părţi. Dacă nu se ajunge la un acord, soluţiile propuse rămân în cadrul
dialogului dintre mediator şi părţi fără a fi incluse intr-un raport.
Medierea poate fi oferită sau solicitată. În cazul în care este oferită de un terţ, ea trebuie acceptată de ambele părţi.
Procedura desfăşurării medierii nu este reglementată de dreptul internaţional, ea fiind stabilită de părti împreună cu mediatorul, în ceea ce
priveste locul, termenele, desfăşurarea şedinţelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor, tipul întâlnirilor (comune sau separate) etc.
Medierea ocupă un loc central între mijloacele de reglementare paşnică în care se face apel la un terţ. Unele dintre acordurile de pace
privind Orientul Mijlociu şi conflictele din fosta Iugoslavie au fost negociate şi încheiate în urma unor medieri.

3.1.4. Ancheta internaţională

Primele codificări ale anchetei internaţionale s-au realizat la Haga, la Conferinţele din 1889 şi 1907.
Ancheta internaţională este metoda care constă în stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere divergenţei dintre părţi. Ea presupune
desemnarea unei persoane sau a unei comisii pentru a elucida faptele într-o situatie dată şi a prezenta părtilor, constatările într-un raport pe
care acestea sunt libere să-l accepte sau să-l respingă.
Comisia Internaţională de Anchetă se poate constitui de părţile în diferend prin acord expres pentru anchetarea unei situaţii determinate
sau printr-un tratat anterior, situaţie în care comisia va avea caracter permanent.
Prin aceste acorduri părţile vor stabili componenţa comisiei (alcătuită de regulă, dintr-un număr impar de persoane, care acţionează
autonom-în nume propriu, fără a reprezenta guvernele statelor ai căror cetăţeni sunt), procedurile de lucru, facilităţile acordate comisiei şi
membrilor acesteia, faptele care urmează a fi cercetate cu imparţialitate etc.
Comisia lucrează în prezenţa reprezentanţilor părţilor şi poate să desfăşoare cercetări la faţa locului, să audieze martori, să ancheteze orice
aspect care poate duce la clarificarea faptelor legate de fond.
Raportul prin care se finalizează ancheta, trebuie să concluzioneze exclusiv asupra stării de fapt, nu asupra răspunderii părtilor, şi are un
caracter facultativ.
Ancheta internaţională a fost folosită cu eficienţa în multe situaţii şi a devenit o practică a organizaţiilor internaţionale începând cu
Societatea Naţiunilor (în baza art 12 şi 15 din Pactul Societăţii Naţiunilor, Consiliul Societăţii Naţiunilor, avea şi rolul de Comisie internaţională
de anchetă), în prezent fiind tot mai des utilizată de ONU(art 34 din Carta ONU împuterniceşte Consiliul de Securitate să efectueze anchete),
dar numai ca un mijloc premergător al utilizării altor mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor.

3.1.5. Concilierea internaţională

Concilierea internaţională reprezintă mijlocul de reglementare care constă în examinarea diferendului de către o comisie, sub toate
aspectele şi propunerea unei soluţii care este recomandată părţilor, de regulă sub forma unui raport.
Părţile la diferend sunt libere să accepte sau nu cocilierea internaţonală, cât şi soluţiile pe care le oferă comisia de conciliere.
Comisia internaţională de conciliere poate fi prestabilită printr-un tratat bilateral sau multilateral, sau se poate constitui ad-hoc, după apariţia
diferendului. Ea este alcătuită dintr-un număr impar de membri,(de regula, 3 sau 5 membri desemnaţi dintre cetăţeni ai statelor implicate în
diferend sau ai altor state, preşedintele fiind întotdeauna desemnat un cetăţean al altui stat) şi se constituie ca un organ independent şi
imparţial.6
Procedurile Comisiei internaţionale de conciliere sunt desfăşurate în două etape distincte. Prima constă în analizarea faptelor pentru
lămurirea situaţiei de fapt a diferendului. Cea de-a doua etapă constă în formularea soluţiilor de rezolvare a diferendului şi de împăcare a
părţilor, însă acestea au numai caracter de recomandare, părţile putând să le accepte sau nu.
Concilierea internaţională este menţionată în art 33 din Carta ONU, în tratatele regionale privind reglementarea paşnică a diferendelor,
precum şi în multe tratate de codificare a dreptului internaţional. Astfel, pot fi menţionate următoarele documente internaţionale: Convenţia
asupra dreptului tratatelor din 1969, Convenţia privind dreptul mării din 1982, Convenţia de la Viena din 1985 privind protecţia stratului de ozon,
Convenţia C.S.C.E. din 1992 privind concilierea şi arbitrajul.
Desi este un mijloc de reglementare flexibil, putând fi un factor de presiune asupra părţilor, concilierea este puţin folosită.
Adunarea Generală a ONU a adoptat în 1995 un Regulament tip de conciliere al Naţiunilor Unite. Regulamentul descrie proceduri de urmat
privind desemnarea conciliatorilor, stabilirea procedurii şi a competenţei comisiei de concilire, modul de funcţionare a acesteia,încheierea
procedurii şi adoptarea de recomandări, caracterul confidenţial al lucrărilor şi documentelor comisiei, protecţia poziţiei juridice a părţilor7.

6
Stelian Scăunaş, op.cit., 2007,pag.324
7
Ion Diaconu, op. cit.,pag 330.
3
3.2. Mijloace cu caracter jurisdicţional

Soluţionarea diferendelor internaţionale se poate realiza şi prin intermediul unor instanţe de judecată internaţionale, unele ad-hoc, precum
tribunalele arbitrare, altele permanente, precum Curtea Internaţională de Justiţie.
Sunt mijloace care atribuie unui terţ misiunea de a reglementa un diferend în mod obligatoriu şi definitiv pe baza dreptului internaţional.
Recurgerea la aceste mijloace presupune consimţământul părţilor în diferend, dat fie ad-hoc, pentru un diferend sau o serie de diferende
existente, fie în avans pentru diferendele care pot interveni.
Spre deosebire de mijloacele diplomatice care se caracterizează prin supleţe, rezultatul lor fiind facultativ, cele jurisdicţionale se desfăşoară
după anumite reguli, iar rezultatul lor este obligatoriu.

3.2.1. Arbitrajul internaţional

Arbitrajul constă în rezolvarea unui diferend între state de o persoană-arbitru sau un organ, stabilit de părţi-tribunal arbitral, printr-o hotărâre
care, potrivit înţelegerii arbitrale, are valoare obligatorie.
Cunoscută încă din antichitate instituţia arbitrajului se dezvoltă în perioada modernă.
Arbitrajul internaţional a fost reglementat pentru prima dată prin Convenţia de la Haga din 1899 şi 1907.
Astfel, Convenţia de la Haga din 1907 preciza că ”arbitrajul internaţional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători
aleşi de ele şi pe baza respectării dreptului. Recurgerea la arbitrajul internaţional implică obligaţia de a se supune hotărârii arbitrare cu bună
credintă” (art 37) şi ca părţile să recurgă la arbitraj în măsura în care împrejurările permit. Rezultă că arbitrajul internaţional are un caracter
facultativ, părţile putând să recurgă sau nu la acest mijloc de soluţionare a diferendului.
Ulterior, prevederi referitoare la arbitraj se regăsesc în numeroase tratate cum ar fi: Tratatul general de arbitraj internaţional de la Havana
din 1928, Pactul de la Bogota din 1946, Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor, adoptată în 1957, Carta
Organizaţiei Unitătii Africane, din 1963, Convenţia Conferintei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1992, privind concilierea şi arbitrajul,
Convenţia asupra dreptului mării, adoptată la Montego Bay, în 1982. De asemenea, Carta O.N.U. consacră arbitrajul internaţional ca mijloc de
soluţionare paşnică a diferendelor, în art. 33, par. 1.
Acordul prin care părţile convin să supună un diferend arbitrajului, se numeşte „compromis”, iar clauzele referitoare la arbitraj, din diferite
tratate se numesc „clauze compromisorii”.
Instanţele de arbitraj sunt constituite pe baza pricipiilor unanim acceptate ale justiţiei - independenţă, neutralitate, imparţialitate - fiind
alcătuite dintr-un număr impar de arbitri desemnaţi din rândul unor personalităţi recunoscute pentru înalta lor moralitate şi integritate
profesională.
Procedura arbitrajului contine două faze, una scrisă, în care sunt comunicate instanţei toate informaţiile necesare soluţionării litigiului şi faza
orală în care reprezentanţii părţilor îşi susţin punctele de vedere în faţa instanţei. De asemenea, instanţa poate efectua cercetări la faţa locului,
expertize, poate asculta martori şi îndeplini orice alte acte necesare unei justiţii imparţiale. 8
Decizia instanţei de arbitraj-sentinţa arbitrală este obligatorie pentru părţi dar numai pentru cauza judecată.
Sentinţa arbitrală nu este obligatorie în următoarele cazuri: dacă arbitrii şi-au depăşit competenţa; dacă una dintre părţi nu a fost ascultată
şi nu şi-a prezentat apărările şi probele; dacă sentinţa este rezultatul unei fraude a arbitrului; dacă sentinţa a fost pronunţată sub influenţa
constrângerii sau dacă una din părţi a determinat arbitrii, în mod intenţionat, să comită o eroare materială esenţială 9 .
În aceste cazuri trebuie să intervină o nouă hotărâre arbitrală sau judecătorească pentru constatarea nulităţii hotărârii precedente.
Statele părţi în diferend pot cere tribunalului arbitrar, într-un anumit termen, interpretarea sentinţei date, în cazul în care nu se inţeleg
asupra sensului acesteia.
Se poate cere, de asemenea revizuirea unei sentinţe arbitrale dacă se descoperă un fapt nou, de natură să exercite o influenţă decisivă şi
care nu era cunoscut de tribunal şi de partea care cere revizuirea.
Cu toate că instanţele arbitrale au un caracter ad-hoc practica statelor a consemnat şi instituţia arbitrajului permanent, în sensul creării unor
instanţe permanente de arbitraj, care să fie accesibile tuturor statelor.
Prima instanţă de aceste fel a fost creată prin Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, Curtea Permanentă de Arbitraj cu sediul
administrativ la Haga, care funcţionează şi în prezent.
În structura sa organizatorică şi funcţională se deosebesc trei categorii de organe: Consiliul permanent administrativ, Biroul internaţional şi
Curtea de arbitraj propiu-zisă.
Caracterul permanent al Curţii nu înseamnă că arbitrii care o alcătuiesc sunt aleşi permanent sau pe o perioada determinată. Concret,
există o listă cu personalităţi cu titlu de membri ai Curţii, propuse de statele părţi la Convenţie (fiecare stat având dreptul să prezinte o listă de
cel mult patru persoane, pe şase ani, care reprezintă aşa-numitul „grup naţional de arbitri”), din care, în cazul unui diferend sunt aleşi arbitrii
necesari constituirii Curţii. Astfel, fiecare stat parte la Convenţie va alege 101 arbitri din lista respectivă, aceştia desemnând supraarbitrul.
Dintre arbitrajele soluţionate mai recent, pot fi menţionate: Hotărârea arbitrală pronunţată la 26 iunie 1998, într-un diferend între Costa Rica
şi Italia, referitor la un acord financiar bilateral şi Hotărârea arbitrală pronunţată la 9 octombrie 1998 în afacerea dintre Yemen şi Eritreea
referitoare la un grup de insule din Marea Rosie.10

3.2.2. Justiţia internaţională

Reglementarea judiciară înseamnă supunerea diferendului unui tribunal internaţional preconstituit şi permanent.
Instanţele de judecată internaţionale permanente ca instrumente de soluţionare paşnică a diferendelor, au apărut după primul război
mondial.

8
StelianScăunaş,op.cit.pag.326
9
Ion Diaconu, op. cit.,pag 331
10
Aurel Preda Mătăsaru, op.cit.,pag 243
4
 Prima instanţă de judecată internaţională cu caracter permanent a fost Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, înfiinţată în 1920 în
baza Pactului Societăţii Naţiunilor, dar independent de aceasta. Ea a funcţionat în perioada 15 februarie 1922 - aprilie 1939 (luând peste 85 de
decizii în cauzele judecate), iar în anii celui de-al doilea război mondial, a încetat să mai funcţioneze. A fost desfiinţată în mod expres în anul
1946.
Odată cu crearea ONU, în temeiul Cartei, a fost instituită Curtea Internaţională de Justiţie ca organ principal jurisdicţional al ONU, dar
independent de aceasta. Statutul C.I.J. face parte integrantă din Carta ONU şi a intrat în vigoare odată cu aceasta, la 24 octombrie 1945.
Din anumite puncte de vedere C.I.J. este continuatoarea C.P.J.I. şi anume: tratatele care prevedeau competenţa obligatorie a acestuia se
consideră trecute la noua Curte; statutul noii curţi preia multe elemente din statutul celei precedente; noua Curte a făcut numeroase referiri la
hotărârile celei vechi.
Curtea Internaţională de Justitie este organ principal al ONU, alcătuită din 15 judecători, aleşi concomitent şi separat de Adunarea
Generală şi Consiliul de Securitate dintr-o listă de candidaţi propusă de state. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de 9 ani cu posibilitatea
de a fi realeşi. Ei se bucură de stabilitate, de privilegii şi imunităţi diplomatice în exercitarea funcţiilor. Sediul C.I.J. este la Haga.
Curtea are o competenţă jurisdicţională (contencioasă) pentru soluţionarea diferendelor dintre state şi o competentă consultativă
pentru acordarea de avize consultative. Părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justitie sunt „ipso facto”, toţi membrii ONU iar statele
nemembre pot deveni părţi.
Competenţa Curţii în soluţionarea diferendelor internaţionale are caracter facultativ, ea putând judeca numai dacă statele îi supun spre
soluţionare diferendele. Din momentul în care acordul părţilor a fost exprimat expres, pentru soluţionarea unui litigiu, competenţa Curţii devine
obligatorie. Numai statele pot fi părţi în cauzele supuse Curţii, competenţa putând fi acceptată şi anterior printr-o declaraţie de acceptare,
condiţionată sau nu de reciprocitatea altor state (pana la 1 iulie 1996 un număr de 57 de state au făcut declaraţii de acceptare printre acestea,
însă nu se află şi România). Declaraţiile de acceptare sunt adesea însoţite de rezerve, care reduc în mod considerabil, în unele cazuri ,
competenţa Curţii.
Declaraţiile de acceptare a jurisdicţiei Curţii vizează litigiile prezente şi viitoare, afară de cazul în care un stat parte exclude litigiile
existente, pe cele care decurg din fapte anterioare sau anumite categorii de litigii.
Unele declaraţii au durată de timp limitată, se prelungesc prin notificare ulterioară sau automat, dacă nu se notifică încetarea valabilităţii
lor.
Obligativitaea competenţei contencioase a Curtii poate rezulta şi din prevederile unor tratate multilaterale (Convenţia asupra dreptului
tratatelor din 1969, Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferender, din 1957) sau chiar bilaterale.
Curtea este competentă să judece cauzele pe care statele i le supun, precum şi toate chestiunile prevăzute în special în Carta ONU sau în
alte tratate.
Potrivit art 38 din Statut, în soluţionarea diferendelor deduse judecătii ei, Curtea va aplica convenţiile internaţionale, cutuma internaţională
aşa cum rezultă dintr-o practică generală acceptată ca fiind normă de drept şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate,
iar ca mijloace auxiliare de stabilire a normei de drept , hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public.De
asemenea, potrivit art 38, par2, litigiile pot fi soluţionate de Curte şi ”ex aequo et bono”, dacă părţile sunt de acord.
CIJ funcţionează permanent, şedinţele sale, ţinându-se de regulă, la sediul său.
Curtea îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare, cu un cvorum de 9 judecători, sau prin formarea mai multor camere alcătuite din 3 sau
mai multi judecători, pentru examinarea anumitor cauze, ori printr-o cameră formata din 5 judecători, la cererea părţilor, pentru rezovarea
promptă şi după o procedură sumară a litigiului dedus judecăţii. Părţile la diferend au dreptul de a avea în compunerea completului de judecată
câte un judecător cetăţean al lor .
Potrivit art 31 din Statut, când una din părţi nu are în componenţa Curtii un judecător având cetăţenia sa, statul în cauză poate desemna,
numai pentru acel litigiu, un judecător ad-hoc. La fel se procedează şi dacă ambele părţi în litigiu, nu au judecători între membrii Curtii, cu
precizarea că desemnarea judecătorilor ad-hoc este un drept al statului şi nu o obligaţie.
Sesizarea CIJ de către statele care doresc să-şi rezolve diferendul pe această cale, se realizează prin adresarea unei cereri care trebuie
să cuprindă ca elemente, obiectul diferendului, partea reclamantă şi partea reclamată.
Înainte de examinarea în fond a diferendului, Curtea, poate adopta prin ordonanţe, măsuri conservatorii pentru apărarea drepturilor părţilor
şi de asemenea examinează excepţiile preliminare, dîntre care cele mai frecvente privesc competenţa Curţii ori cele referitoare la neepuizare
tratativelor diplomatice etc.
În faţa Curţii prezentarea părţilor se realizează prin agenţi oficiali, însoţiţi de consilieri şi avocaţi.
Procedura de judecată presupune parcurgerea a doua faze: faza scrisă, în cadrul căreia se depun de către părţi memorii, contramemorii şi
alte documente referitoare la situaţia de fapt a diferendului şi faza orală, în care sunt audiaţi martorii, experţii şi reprezentanţii statelor la
diferend
Dezbaterile sunt publice şi conduse de preşedinte.
Deliberarea Curţii se face în secret, hotărârea adoptându-se cu majoritatea de voturi a judecătorilor prezenţi, votul preşedintelui fiind
determinant în caz de paritate.
Deciziile trebuie să fie motivate. Judecătorii pot formula opinii separate (individuale sau divergente).
Hotărârea Curţii este obligatorie pentru părţi şi definitivă. Este însă permisă interpretarea de către Curte, la cererea oricăreia dintre părţi, în
caz de divergenţe cu privire la sensul şi continuţul hotărârii.
De asemenea, este admisă revizuirea unei hotărâri, în condiţii foarte stricte: dacă a fost descoperit un fapt nou, care este de natură să
exercite o influenţă decisivă în ceea ce priveşte hotărârea, fapt care nu a fost cunoscut nici de Curte nici de partea care cere revizuirea, în
momentul pronunţării hotărârii, necunoaşterea faptului respectiv să nu fi fost din culpa părţii respective, iar cererea să fi fost facută în termen de
6 luni de la descoperirea faptului, dar nu mai târziu de 10 ani de la adoptarea hotărârii.
Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi revin ca urmare a hotărârii Curţii, cealaltă parte se poate adresa Consiliului de
Securitate ONU, care poate face recomandări sau decide măsurile necesare pentru executarea hotărârii.
Competenţa consultativă a Curţii Internaţionale de Justiţie constă în faptul că aceasta poate da avize consultative.
Astfel, în art. 96 din Carta Naţiunilor Unite se prevede că Adunarea Generală a ONU şi Consiliul de Securitate pot solicita oricând CIJ să
pronunţe avize consultative în orice problemă juridică. Se prevede de asemenea că orice alt organism ONU şi instituţii specializate pot, cu

5
încuviinţarea prealabilă a Adunării General, să ceară Curţii avize consultative cu privire la problemele juridice cu care ar fi confruntate în
activitatea lor.
Statutul Curţii ( art. 65 - 68) şi Regulamentul Curţii ( art. 82 - 85) înscriu de asemenea competenţa Curţii în materie consultativă, dezvoltă
unele principii şi prevăd anumite norme specifice cu caracter procedural ale acestei activităţi.
Avizul consultativ reprezintă un răspuns calificat al Curţii asupra unor chestiuni juridice aflate în dezbaterea organelor ONU sau a
instituţiilor specializate ale acesteia şi nu au caracter obligatoriu.
De la înfiinţarea sa şi până la data de 1 februarie 2008 Curtea Internaţională de Justiţie a judecat 137 de cauze contencioase şi a dat 24
de avize consultative (până în anul 2003)
De menţionat faptul că, la 16 septembrie 2004, România a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie în legătură cu diferendul avut cu
Ucraina, referitor la stabilirea frontierelor maritime între cele două state ( delimitarea platformei continentale şi a zonelor economice exclusive
ale României şi Ucrainei în Marea Neagă).
În ultima perioadă au sporit numărul şi importanţa cazurilor supuse Curţii, iar activitatea acesteia a crescut .
Hotărârile Curţii s-au dovedit importante pentru cristalizarea cutumei, pentru promovarea aplicării principiilor şi normelor dreptului
internaţional.
Eficienţa acestui mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale a făcut ca ulterior să fie create şi alte instanţe de judecată internaţionale
permanente atât la nivel universal cât şi la nivel regional.
Astfel au fost create instanţe precum Tribunalul Administrativ al ONU, Tribunalul Administrativ al O.I.M, Tribunalul Internaţional pentru
Dreptul Marii, sau Curtea Penală Internaţională şi în plan regional s-au creat asemenea instanţe, unele cu competenţa de a da decizii obligatorii
pentru state atunci când sunt chemate în judecată chiar de proprii cetăţeni, cum este cazul Curţii Europene a Drepturilor Omului (înfiinţată prin
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată în cadrul Consiliului Europei, în anul 1950, aşa cum a
fost modificată,în special, prin Protocolul nr. 11 din 1994). De asemenea, a fost creată Curta de Justiţie a Comunităţilor Europene, care este o
instanţă a Uniunii Europene, constituită pe elemente de supranaţional. Mai pot fi menţionate Curtea Interamericană a Drepturilor Omului ,
Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, Tribunalul Comunitătilor Africii Răsăritene, Tribunalul Agenţiei Europene pentru Energie
Atomică.11

3.3. Rezolvarea diferendelor în cadrul Organizaţiilor Internaţionale

Statele se pot folosi, pe lângă mijloacele diplomatice sau jurisdicţionale de rezolvare a diferendelor internaţionale, şi de organizaţiile
guvernamentale universale sau regionale.
Procedurile specifice de soluţionare prin intermediul acestora sunt utilizate, de regulă, pentru diferendele internaţionale care prezintă o
anumită gravitate şi pun în pericol pacea şi securitatea internaţională.
În general, aceste proceduri specifice au un caracter subsidiar, în sensul că statele pot recurge la ele, dacă diferendele nu se soluţionează
prin alte mijloace paşnice.
Pactul Ligii Naţiunilor din 1919 a prevăzut că părţile intr-un diferend care ar fi putut duce la o ruptură a păcii trebuiau să supună diferendul
unui arbitraj, unei reglementări judiciare sau examinării Consiliului Ligii. Se interzicea părţilor recurgerea la război în termen de 3 luni de la
pronunţarea hotărârii arbitrare ori judiciare sau de la întocmirea raportului Consiliului.
Consiliul Ligii putea să adreseze recomandări, iar dacă statele le acceptau, nu puteau recurge la război.
Carta Naţiunilor Unite, adoptată în 1945, a elaborat un sistem de rezolvare a diferendelor care s-a dorit mai eficient decât cel din Pactul
Ligii.
Acest sistem se referă în principal la diferendele cu caracter internaţional care pot să ducă la o incălcare a păcii sau a căror prelungire
poate primejdui pacea şi securitatea internaţională.

3.3.1. ONU şi soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

Pe langa CIJ, în cadrul ONU, au atribuţii prevăzute în Carta, în domeniul soluţionării paşnice a diferendelor : Consiliul de Securitate şi
Adunarea Generala.
● Consiliul de Securitate, potrivit Cartei, are competenţa de a cere, oricând consideră necesar, părţilor într-un diferend a cărui continuare ar
putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să-l soluţioneze prin mijloace paşnice ( art. 33).
Consiliul poate investiga orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend
în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii si securităţii internaţionale.12
Dacă părtile nu reuşesc să rezolve diferendul prin mijloacele paşnice enunţate in art. 33, par 1 din Carta ONU, ele trebuie să-l supună
Consiliului de Securitate. Acesta poate să recomande părţilor proceduri sau metode adecvate de soluţionare corespunzătoare. 13
Carta prevede că, atunci când face asemenea recomandări, Consiliul de Securitate ţine seama de mijloacele de soluţionare convenite deja
de părţi,14 iar în ceea ce priveşte diferendele juridice, de faptul că acestea trebuie să fie supuse, de regulă, Curţii Internaţionale de Justiţie.15
Consiliul de Securitate poate, dacă toate părtile la diferend vor, să facă recomandări acestora în scopul soluţionării paşnice a
diferendului.16
În exercitarea atribuţiilor sale de soluţionare paşnică a diferendelor, Consiliul de Securitate poate crea comisii de anchetă sau însărcina
anumite persoane, pe Secretarul General al ONU, sau poate trimite observatori la faţa locului.

11
Stelian Scăunaş ,op.cit, pag. 327-328
12
Art 34 din CARTA ONU
13
Ibidem, art. 36, par 1
14
Ibidem, par. 2
15
Ibidem, par. 3
16
Ibidem, art. 38
6
 Consiliul de Securitate poate fi sesizat de orice stat membru al ONU, de Adunarea Generală, de Secretarul General. El poate fi sesizat şi
de un stat nemembru, cu privire la un diferend la care acesta este parte, dacă în prealabil acceptă obligaţiile prevăzute de Cartă cu privire la
reglementarea paşnică a diferendelor.
●● Adunarea Generală nu este investită cu competenţe speciale în domeniul reglementării paşnice a diferendelor.
Totuşi, potrivit art. 10, ea poate discuta orice cauze sau chestiuni la care se referă Carta sau care se referă la competenţele si funcţiile
oricăruia dintre organele ONU, ceea ce implică si reglementarea diferendelor. De asemenea, un stat poate să supună Adunării Generale un
diferend sau o situaţie de natură să pună în pericol pacea si securitatea internaţională.
Pentru a evita un conflict de competenţă cu Consiliul de Securitate, Carta prevede două restricţii la acţiunea Adunării Generale: nu poate să
facă recomandări asupra diferendelor sau situaţiilor care sunt examinate de Consiliul de Securitate, atâta timp cât acesta işi îndeplineşte
funcţiile conferite de Cartă faţă de ele; daca o afacere examinată de ea reclamă adoptarea unei măsuri conform capitolului VII al Cartei,
Adunarea Generală trebuie să o transmită Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală poate face recomandări membrilor săi sau Consiliului de Securitate, în oricare din cauzele sau chestiunile discutate.
De asemenea, ea poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care pun in primejdie pacea si securitatea internaţională.17
Adunarea Generală poate recomanda măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de
natură a dăuna relaţiilor dintre state18, sub rezerva dispoziţiilor art. 12 ( cât timp Consiliul de Securitate îşi exercită funcţiile cu privire la acea
situaţie internaţională).
Adunarea Generală are dreptul să fie informată de Secretarul General cu toate problemele referitoare la menţinerea păcii si securităţii
internaţionale cu care se ocupă Consiliul de Securitate. 19 De altfel, Consiliul de Securitate însuşi, este obligat să prezinte Adunării Generale
rapoarte anuale şi speciale cu privire la măsurile luate pentru menţinerea păcii si securităţii internaţionale.
Statele membre ale Naţiunilor Unite pot atrage atenţia Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situaţie care poate da naştere unui
diferend a cărui continuare poate pune in pericol pacea si securitatea internaţională 20, sub rezerva art. 12.
Deşi Carta ONU nu atribuie competenţe specifice Secretarului General, care potrivit acesteia, poate doar să atragă atenţia Consiliului de
Securitate asupra chestiunilor care pun în pericol pacea si securitatea internaţională 21 şi să aducă la cunoştinţa Adunării Generale sau a statelor
membre toate măsurile referitoare la menţinerea păcii si securităţii internaţionale de care se ocupă Consiliul de Securitate 22, în ultimii ani se
constată o implicare tot mai mare a acestuia în acţiuni de mediere sau oferirea de bune oficii statelor aflate în diferend.

3.3.2. Mijloacele folosite în cadrul instituţiilor specializate ale ONU şi altor organizaţii cu vocaţie de universalitate

De asemenea, şi acestea dispun de mecanisme de reglementare a diferendelor, iar în anumite cazuri chiar şi de organe specializate în
această privinţă.
Astfel, F.M.I si B.I.R.D. au rezervat organelor lor competenţa exclusivă de autointerpretare a statutelor lor, iar în ceea ce priveşte
diferendele, acestea sunt supuse în primă instanţă directorilor executivi, iar în recurs Consiliului Guvernatorilor, care statuează definitiv.
Constituţia O.M.S. prevede că orice diferend care nu este soluţionat prin negocieri sau de către Adunarea O.M.S trebuie supus Curţii
Internaţionale de Justiţie, afară de cazul în care părtile convin asupra altui mod de reglementare.
Cât priveşte Organizaţia pentru Alimentaţie si Agricultură, Organizaţia Maritimă Internaţională, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
si U.N.E.S.C.O., Conferinţele sau Adunările lor Generale au competenţa de a reglementa diferende privind interpretarea si aplicarea statutelor
lor, iar daca nu reuşesc, de a recurge la Curtea Internaţională de Justiţie, la arbitraj sau la alt mod de reglementare.
Organizaţia Internaţională a Muncii prevede jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie asupra oricăror probleme referitoare la interpretarea
Constituţiei O.I.M. si a convenţiilor încheiate între statele membre.
Procedurile la care recurg unele dintre organismele economice pentru reglementarea diferendelor prezintă de asemenea interes
Astfel, în cadrul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului, potrivit Memorandului de acord din 1984 privind normele şi principiile referitoare la
reglementarea diferendelor în cazul în care consultările care trebuie să fie angajate la cererea unui stat membru nu au avut loc sau nu au dus la
un rezultat şi dacă statele nu au recurs la bune oficii, conciliere sau mediere şi nici la arbitraj, orice stat parte la un diferend poate să solicite
constituirea de către Organul pentru reglementarea diferendelor ( organ plenar al OMC) a unui grup special format din 3 membri aleşi de pe o
lista de experţi, ţinută de Secretariatul OMC. Acest grup special elaborează un raport în care expune faptele si normele aplicabile şi formulează
recomandări motivate. Raportul este supus apoi spre adoptare organului pentru reglementarea diferendelor.23
Convenţia din 1982 privind Dreptul Mării cuprinde un mecanism complex pentru reglementarea diferendelor. Astfel părtile pot alege între
noul Tribunal Internaţional al Dreptului Marii, Curtea Internaţionala de Justiţie sau o procedură generală de arbitraj sau în sectoarele mai
tehnice la o procedură de arbitraj tehnic, prin declaraţii similare făcute la adoptarea Convenţiei. În lipsa acestor declaraţii similare sau
concordante ale părţilor în diferend se va aplica procedura generală de arbitraj.

3.3.3. Recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale

A fost inclusă în art. 33 din Carta Naţiunilor Unite. Carta recunoaşte rolul organizaţiilor internaţionale în reglementarea diferendelor.
Astfel, art. 52, par 2 prevede expres că statele care încheie acorduri regionale trebuie să depună toate eforturile spre a rezolva diferendele
locale pe cale paşnică cu ajutorul organizaţiei locale, înainte ca aceste diferende să fie supuse Consiliului de Securitate.
Potrivit art. 52, par 3 Consiliul de Securitate trebuie să încurajeze rezolvarea paşnică a diferendelor locale cu ajutorul organizaţiilor sau
acordurilor regionale, fie din iniţiativa statelor interesate, fie din proprie iniţiativă.

17
Ibidem art.11, par. 3
18
Ibidem, art. 14
19
Ibidem, art. 12, par. 2
20
Ibidem, art. 35, par. 1
21
Ibidem, art. 19
22
Ibidem, art. 12, par. 2
23
Ion Diaconu, op cit, pag. 338
7
 Nu există obligaţia de a recurge exclusiv la aceste organizaţii sau acorduri regionale. Statele sunt libere să aleagă procedura care le
convine.
Asemenea organizaţii internaţionale cărora li s-a recunoscut acest caracter în cadrul ONU şi care au, deci, competenţe în domeniul
reglementării diferendelor, sunt Organizaţia Statelor Americane, creată prin Carta de la Bogota, din 1948, Organizaţia Unitatii Africane, creată
prin Carta de la Addis-Abeba, din 1963, Liga Statelor Arabe creată prin Pactul din 23 martie 1945, Organizaţia pentru Securitate si Coordonare
în Europa ( OSCE).
Astfel pe lângă dispoziţiile de principiu cuprinse în Carta de la Bogota din 1948, Pactul de la Bogota, adoptat în acelaşi an, a sistematizat şi
modernizat procedurile de reglementare paşnică a diferendelor.
Atât Carta, cât si Protocolul de la Bogota, au proclamat printre altele principiile fundamentale în domeniul reglementării paşnice a
diferendelor, angajamentul statelor membre de a recurge la procedurile prevăzute în aceste documente, înainte de a-şi supune diferendele
Consiliului de Securitate şi au consacrat, de asemenea, principiul liberei alegeri a mijloacelor.
În Pactul de la Bogota sunt cuprinse dispoziţii detaliate referitoare la procedura bunelor oficii şi mediaţiunii, la procedura anchetei şi
concilierii, la reglementarea judiciară şi la procedura arbitrală.
Potrivit Protocolului de la Cartagena din 1985, în cadrul O.S.A., fiecare stat poate sesiza Consiliul Permanent pentru o misiune de bune
oficii. Consiliul poate să recomande un mod de reglementare şi cu acordul statelor în diferend, să constituie comitete ad-hoc şi să procedeze la
anchete.
Cât priveşte Organizaţia Unităţii Africane, spre a pune în aplicare prevederile art. 19 din Carta OUA, s-a încheiat la Cairo, în 1964, un
Protocol, care a definit compunerea şi condiţiile de funcţionare ale Comisiei de mediaţiune, conciliere şi arbitaj.
Competenţa Comisiei se extinde numai la diferendele dintre statele membre, pe baza consimtământului părţilor, dar fie anticipat, fie după
apariţia diferendului.
Statele membre ale OUA pot alege pentru rezolvarea diferendelor dintre ele unul dintre cele trei mijloace – medierea, concilierea sau
arbitrajul.
Deoarece Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj, nu a funcţionat, unele dintre diferende fiind soluţionate prin intervenţia şefilor de stat
terţi sau în cadrul unor proceduri ad-hoc, în anul 1993, s-a creat un nou mecanism pentru prevenirea, gestionarea şi reglementarea
diferendelor, format din membrii ai Biroului Conferinţei şefilor de stat si de guvern.
În cadrul O.S.C.E, s-a încheiat, în anul 1992, Convenţia de la Stockholm, prin care s-a instituit o Curte de Conciliere şi Arbitraj. Prezintă
importanţă caracterul obligatoriu al recurgerii la metoda concilierii, în faţa unei comisii în care conciliatorii neutri sunt majoritari şi sunt numiţi de
un organ internaţional. Se asigură aşadar, mecanismul de reglementare, dar rezultatul procedurii rămâne facultativ pentru părti. Pentru
recurgerea la arbitraj este necesar acordul ambelor părţi în diferend.
De asemenea, în plan european, în cadrul Uniunii Europene, funcţionează Curtea Europeană de Justiţie, care este competentă să judece
orice diferende privind aplicarea dreptului comunitar: între statele membre, între Consiliul de Miniştri şi un stat membru, între Comisia
Europeană şi statele membre, între instituţiile Uniunii, ca şi cele dintre persoane fizice şi juridice şi instituţii. 24
Organizaţiile internaţionale reprezintă cadrul care poate să facă folosirea mijloacelor tradiţionale de reglementare paşnică a diferendelor,
mai sistematică, mai frecventă şi mai eficientă, ca rezultat al existenţei unor organe permanente, care oferă condiţii propice pentru negocieri şi
pentru contacte directe.

3.4. Mijloace bazate pe constrângere

Dacă în relaţiile sale internaţionale un stat comite acţiuni neamicale, încalcă normele dreptului internaţional ori drepturile altor state şi
diferendul astfel ivit, nu se rezolvă pe cale paşnică, s-a admis că statele lezate pot să recurgă la anumite măsuri limitate cu caracter de
constrângere, împotriva statului care a săvârşit asemenea acţiuni.
Măsurile de constrângere pot avea funcţii diferite, în raport cu conduita statului căruia i se aplică. Ele pot servi fie la restabilirea legalităţii
internaţionale încălcate, fie la înlăturarea actelor neamicale, sau la restabilirea drepturilor unui stat ce au fost încălcate şi la obţinerea reparării
prejudiciului astfel cauzat.
Din punct de vedere al scopului lor, măsurile de constrângere urmăresc să determine statul împotriva căruia sunt luate, să pună capăt
acţiunilor care au dus la aplicarea unor asemenea măsuri.
Aplicarea tuturor măsurilor de constrângere, cu sau fără folosirea forţei armate este încredinţată, în general, Cosiliului de Securitate al
ONU, potrivit art. 41 si 42 din Cartă.
Măsurile cu folosirea forţei armate pot fi aplicate exclusiv de Consiliul de Securitate, cu excepţia exercitării dreptului la autoapărare
individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, în conformitate cu art. 51 din Cartă şi în condiţiile specificate în acest articol.
Consiliul de Securitate poate aplica şi măsuri fără folosirea forţei armate.
Astfel, potrivit art. 41 din Cartă prevede că, Consiliul de Securitate “poate hotărî ce măsuri care nu implică folosirea forţei armate trebuie
luate spre a da urmare hotărârilor sale(…). Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor
feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.”
În mod normal mijloacele bazate pe constrângere fără folosirea forţei armate trebuie să fie utilizate în mod excepţional şi numai după
epuizarea căilor paşnice de soluţionare a diferendelor.
Aceste mijloace sunt : retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor diplomatice.
 Retorsiunea constă în măsuri de răspuns luate de un stat faţă de actele neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale,
săvârşite de un alt stat. Actul la care se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal care să încalce principiile dreptului internaţional sau
clauzele unui tratat.
Ca acte care pot da naştere unei retorsiuni pot fi menţionate măsurile legislative, administrative ori judecătoreşti cu caracter neamical faţă
de alt stat şi de resortisanţii acestuia (creşterea taxelor vamale înscrise în tariful general şi alte măsuri privind comerţul internaţional, interzicerea
accesului în porturile unui stat a cetăţenilor şi navelor unui alt stat, expulzarea colectivă).

24
Ibidem, pag. 340
8
  Represaliile, constau în măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altuia în scopul de a obţine repararea daunei
decurgând din acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional, săvârşite de acel stat, sau de a preveni repetarea unor
asemenea acte.
Ele se deosebesc de retorsiune, deoarece se adoptă ca răspuns la acte considerate ilicite de dreptul internaţional, şi nu faţă de acte
inamicale.
Represaliile pot fi pozitive, când constau în săvârşirea unei acţiuni ca reacţie la acţiunea ilegală a unui stat sau negative, când răspunsul
constă în refuzul de a executa o obligaţie contractuală faţă de acel stat sau în împiedicarea acestuia de a-şi exercita drepturi care-i aparţin.
Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- dacă există o acţiune contrară dreptului internaţional din partea statului împotriva căruia se aplică;
- dacă este el însuşi lezat de actul celuilalt stat şi numai dacă represaliile au fost precedate de o cerere de reparare a daunei care nu a
fost rezolvată;
- dacă se păstrează o proporţie între gravitatea actului comis de celalalt stat şi măsura de represalii;
- dacă represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit şi nu împotriva unui stat terţ;
- dacă nu se recurge sub nici o formă la forţa armată.
Sunt măsuri tipice de represalii licite sechestrarea unor bunuri aparţinând resortisanţilor altui stat, întreruperea relaţiilor comerciale, poştale
şi telegrafice, expulzarea resortisanţilor unui alt stat, refuzul de a executa tratate.
 Embargoul reprezintă o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiunea cu caracter preventiv prin care unui stat care
încalcă grav dreptul internaţional i se interzic importurile şi exporturile, intrarea sau ieşirea navelor comerciale din porturile, aeroporturile sau din
marea sa teritorială ori chiar reţinerea bunurilor acestuia, până la încetarea acţiunilor ilegale şi repararea prejudiciilor.
Embargoul poate fi aplicat si ca măsură colectivă, prin decizia Consiliului de Securitate, cum au fost, de exemplu, măsurile de acest tip
luate împotriva Irakului şi Iugoslaviei ca urmare a conflictelor din anii ’90.
În ultima perioadă de timp au fost formulate tot mai multe critici la adresa acestui mijloc de constrângere, pentru că efectele lui sunt
resimţite, mai ales de populaţia civila şi nu de cei vinovaţi de actele ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional. Din acest motiv, nu sunt
supuse embargoului bunurile necesare supravieţuirii populaţiei, ajutoarele umanitare, medicamentele etc.
 Boicotul, este tot o formă particulară a represaliilor şi constă în acţiuni de constrângere a unui stat care încalcă grav dreptul
internaţional, mai ales când pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
El se concretizează prin măsuri de întrerupere a relaţiilor comerciale, culturale, ştiinţifice, a comunicaţiilor terestre, maritime sau aeriene,
poştale, telegrafice sau radio.
Şi această măsură poate fi luată individual sau colectiv de către state, ori prin decizie a Consiliului de Securitate al ONU.
 Ruperea relaţiilor diplomatice
Reprezintă un act unilateral al statului, prin care decide rechemarea misiunii sale diplomatice şi cere celuilalt stat să-şi recheme misiunea
sa diplomatica, reprezentarea reciprocă a acestor state putând fi realizată în continuare prin intermediul unui terţ, stat sau organizaţie
internaţională.
Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un mijloc extrem, prin care, practic, se elimină unul dintre cele mai importante instrumente de
realizare a politicii externe a unui stat – misiunile diplomatice.
Ruperea relaţiilor diplomatice este prevăzută şi de art. 41 din Carta ONU, ca măsură de constrângere îndreptată împotriva unui stat care
ameninţă sau încalcă pacea, săvârşind un act de agresiune.
În ceea ce priveşte recurgerea la blocada militară, la demonstraţii de forţă şi alte mijloace de constrângere care implică ameninţarea cu
forţa sau folosirea forţei, acestea sunt interzise de Carta Naţiunilor Unite. La ele poate recurge numai Consiliul de Securitate, potrivit art. 42 din
Cartă, în cazurile de încălcare a păcii sau de agresiune.