1

TEMA I EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

1. Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituţiei dreptului omului
Primele idei filozofice asupra drepturilor omului apar în antichitate, ex: Codul lui Hammurabi (sec.18 i.Hr),
care prevedea ca oamenii nu pot fi torturati, inrobiti; Legea celor 12 Table (an 45 i.Hr) stabilea dr cetateanului
la proprietate, de a fi liber, dr la o judecata dreapta, dr de a-si alege conducatorii, dr la fericire.
Sofistii: Protagoras din Abdera ”Omul este masura tuturor lucrurilor”
Socrate: cetatenii buni trebuie sa respecte si legile rele pt a nu le oferi provocarea cetatenilor rai de a nu
respecta legile bune. ”Cunoaste-te pe tine însuți”.
Platon stratifica societatea in 4 clase in dependenta de censul de avere.
Aristotel in lucrarea „Politica”: „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, după natură însă oamenii nu
se deosebesc cu nimic".
Filozofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi egale de a cultiva înţelepciunea şi virtutea,
ca expresii ale unui drept natural şi universal.
Jurisconsultul roman Ulpian, sublinia că principiile dreptului trebuie să fie următoarele: „să duci o viaţă
onestă, să nu vatămi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ce este al său".
Scoala dr natural – fondatorul Hugo Grotius – oamenii sunt egali si liberi.
Contractul social – J. J. Rousseau, Thomas Hobbes, John Locke
Teoria individualista – E. Bastian, H. J. Laski – drepturile fundamentale – libertati necesare
Teoria teologica – egalitatea oamenilor in fata lui Dumnezeu
Pozitivismul juridic – Auguste Compte, Rene Descartes: individul exista pentru ca gindeste.

2. Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi libertăţile omului

2.1 din Marea Britanie
Printre primele acte scrise referitoare la drepturile şi libertăţile omului este Magna Carta Libertatum din
1215. Aceasta a fost dată de regele Ioan Fără de Ţară în urma răscoalei baronilor, la care s-au alăturat cele două
pături sociale, aliate până atunci cu regalitatea: cavalerii şi orăşenii. Prin Magna Carta Libertatum regele a
confirmat privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în folosul păturii bogate orăşeneşti, fără să
modifice însă situaţia maselor orăşeneşti şi săteşti. Ea nu acordă drepturi ţăranilor iobagi, care formau cea mai
mare parte a populaţiei. Cea mai importantă prevedere a Cartei este cuprinsă în art. 14, în baza căruia a fost
instituit Marele Consiliu al Regatului, organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopii, conţi şi baroni.
Norme scrise cu caracter constituţional a cuprins în Anglia şi Petiţia Drepturilor din 1628. Cele mai
importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea garanţiei împotriva perceperii impozitelor fără
aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
În anul 1648 începe revoluţia burgheză care a dus în 1649, la decapitarea regelui Carol I Stewart şi la
proclamarea Republicii, spre punctul culminant al Republicii, când Cromwell, impresionat de mişcarea
democratică, trebuia să-i urmeze pentru ca mai târziu să-i domine şi să elaboreze un proiect de Constituţie.
Acest contract social, "Agreement of the people", a fost prezentat armatei în consiliu obştesc pentru a fi
acceptat pentru ca mai apoi să fie pus la vot. Scopul acestui act constă în iniţierea unei legi superioare,
garantată şi elaborată de către Parlament, dar care totodată limitează puterea Parlamentului şi persoanele ce nu
vor respecta-o să fie traşi la răspundere indiferent de situaţia lor socială.
In proiectul iniţial aprobat de regiment şi transmis în 1647 generalului superior al armatei se înregistrează
minunatul apel: ..Puterea actualului şi a viitoarelor parlamente a acestei naţiuni sunt subordonate categoric
electoratului lor”. În continuare, în lista drepturilor citim: "Toate legile sunt obligatorii pentru toţi; nu se admite
nici o prioritate, de ranguri, intelect: toţi sunt egali în faţa legii indiferent de originea persoanei.”
Autorii contractului social constituiau majoritatea Partidului Puritan.
Această Constituţie mizată de Cromwell nu a fost acceptată de Parlament şi a rămas doar proiect. Oricum, o
parte din reformele preconizate în ea au fost transpuse în viaţa. Cromwell menţiona că pentru ca un organ de
 2
stat să se menţină stabil, este necesar ca acesta să dispună de o bază, făcând analogie cu o construcţie a cărei
durabilitate depinde de fundamentul ei.
Revenind la putere, stuarţii, prin Carol al II-lea, au început să-i persecute pe cei ce luase parte la revoluţie.
De aceea, burghezia, căutând să se apere de răzbunarea şi bunul plac al regelui a făcut să voteze în Parlament
actul numit Habeas Corpus (1679) prin care tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerii şi
arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la cererea arestantului sau a oricărei alte persoane,
tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî, ca urmare, fie retrimiterea lui în
închisoare, fie punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune. Deşi acest act a fost formulat în termeni generali, de
prevederile lui au beneficiat în mare parte cei avuţi. Pe de altă parte, garanţia indicată nu se extindea la crimele
îndreptate împotriva statului.
Un alt act cu caracter constituţional a fost în Anglia Bill-ul Drepturilor din 1689. Prin acest act a fost
declarată ilegală orice preluare de bani pentru folosul coroanei în alte condiţii decât cele stabilite de Parlament.

2.2 Primele documente referitoare la drepturile şi libertăţile omului din SUA şi Franţa
Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou pe continentul nord-
american. Modelul englez a exercitat o influenţă certă, şi în Franţa. Aici instituţiile Constituţiei engleze au fost
bine cunoscute în pragul Revoluţiei din 1789, mai ales prin intermediul celebrelor scrieri ale lui Montesquieu.
Sistemul constituţional prezintă o serie de particularităţi proprii, care îl individualizează în cadrul sistemelor
de tip parlamentar. Când Montesquieu a vizitat Anglia în 1729, el a fost impresionat de înaltul grad de libertate
politică – incomparabil mai mare decât cel din Franţa, guvernată în acea perioadă de un regim absolutist.
Deşi sistemul constituţional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de Montesquieu, nu putem
spune că în Marea Britanie nu există o separaţie a puterilor. Dimpotrivă, chiar din timpurile cele mai vechi s-a
recunoscut că puterile regelui nu trebuie să fie exercitate arbitrar şi că trebuie să se consulte, împărţind
responsabilitatea, cu cei mai înţelepţi oameni ai regatului.
Concepţiile politice americane cu privire la democraţie, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi-au găsit o
concretizare încă din primele documente în care naţiunea americană se manifesta ca o entitate distinctă şi îşi
solicită drepturile de a fi recunoscută în comunitatea naţiunilor lumii. Desigur, elementele cruciale ale
concepţiei americane se regăsesc în Declaraţia de independenţă, adoptată la 4 iulie 1776 şi în Constituţia
Statelor Unite, din 17 septembrie 1787. Cu toate acestea, chiar cu mult înainte de momentul proclamării
independenţei, o serie de idei notabile fuseseră enunţate de colonia Massachusetts, care adoptase Corpul
libertăţilor (Body of Liberties) pe care l-au acceptat şi alte colonii.
O importanţă cu totul aparte o prezintă Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea din statul Virginia, la 12
iunie 1776, redactată de George Mason. Aşa cum se arată într-o lucrare de istorie a Statelor Unite, Declaraţia de
independenţă nu numai că anunţă naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofie a libertăţii umane ce avea
să fie de acum înainte o forţă dinamică în întreaga lume occidentală: „Credem că aceste adevăruri se înţeleg de
la sine, că toţi oamenii se nasc egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că între
acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii".
Un document mai puţin cunoscut este Ordonanţa din Nord-Vest, din 13 iulie 1787, care reafirmă ideile
fundamentale cuprinse în Ordonanţă redactată de Thomas Jefferson la 23 aprilie 1784. Acest document se
aplica teritoriilor situate la Nord-Vest de râul Ohio, a reafirmat dreptul locuitorilor acestui teritoriu la
beneficiile lui Habeas Corpus.
In ceea ce priveşte primele 10 Amendamente ale Constituţiei americane, acestea au constituit, de fapt, o
declaraţie de drepturi elaborată din iniţiativa lui James Madison. Deşi iniţial erau în număr de 12, toate adoptate
de către Congresul SUA, numai 10 au fost ratificate de către state şi la 15 decembrie 1791, au devenit parte a
Constituţiei americane.
Printre documentele pe care poporul american le consideră ca reprezentând dezvoltări ale doctrinei sale
constituţionale şi a drepturilor omului pot fi menţionate şi o serie de declaraţii politice ale preşedinţilor
 3
americani. Este suficient a numi mesajul adresat de George Washington poporului american la 17 septembrie
1796, cu prilejul terminării celui de al doilea mandat; prima cuvântare inaugurată a lui Thomas Jefferson,
rostită la 4 martie 1801; mesajul preşedintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823, bine cunoscut
prin enunţarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preşedintelui Abraham Lincoln, din 4 martie 1861; primul
mesaj inaugural al preşedintelui Wilson, din 4 martie 1913; cuvântarea aceluiaşi preşedinte, din 8 ianuarie
1918, în care au fost enunţate "cele 14 puncte"; mesajul preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, din 6 ianuarie
1941, cu privire la "libertăţile umane fundamentale"; enunţarea doctrinei Truman, la 12 martie 1947; mesajul
adresat de preşedintele Lindon Johnson, la 2 iulie 1964, cu privire la drepturile civile.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure imparţialitatea şi
aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie decurge din convingerea că ea poate
corecta abuzurile puterii. Printr-o cunoscută decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite din 1803, în speţa Marbury
contra Madison, Curtea Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un
act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington,
înscrie o idee susţinută de toţi americanii, şi anume: "Justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai dacă
ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor".
În Franţa, filosofii sec. 18-lea ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau nu şi-au însuşit pur şi simplu ideile
dreptului natural, ci le-au dus mai departe, oferindu-le pe deplin acţiunilor revoluţionare ce aveau să urmeze.
Această tendinţă de absolutizare a unor teze filosofice şi-a găsit reflectare în special în modul în care
Constituţiile franceze din 1791 şi 1795 au pus în aplicare separaţia puterii în stat.
Trebuie să se observe totodată că, spre deosebire de SUA, unde Constituţia din 1787 a supravieţuit până
astăzi, asigurând o evoluţie fără zguduiri profunde, în Franţa dezvoltarea constituţională a urmat o cale foarte
fructuoasă, pe parcursul căreia, revoluţiile şi loviturile de stat s-au succedat, făcând cu putinţă ca doctrinele
politice contradictorii să se afirme.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, în care se proclama libertatea, egalitatea în drepturi,
proprietatea individuală, rezistenta are o importanţă deosebită în dezvoltarea drepturilor omului în lume.
Afirmarea principiului egalitatii care implica in mod logic sufragiul universal.
Pentru Constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui Montesquieu se numără
cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă se manifesta în special în consacrarea de către
ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei puterii în stat. Dimpotrivă, Constituţia din 1793 poartă mai curând
pecetea ideilor lui Rousseau în măsura în care introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei
principiul supremaţiei legislativului asupra executivului.
TEMA II Aspectele teoretice a instituţiei drepturilor omului
2.1 Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului
Drepturi constitutionale – acele dr subiective ale cetatenilor, esentiale pt viata, libertatea și demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, datorita importantei lor fiind stabilite in Constitutie și
garantate prin Constitutie și legi.
Drepturi fundamentale – drepturi consacrate de Constit. adica sunt dr constitutionale in RM.
Drept obiectiv – ansamblu de norme juridice care sunt in vigoare la un anumit moment intr-un stat.
Drept subiectiv – prerogativa recunoscuta subiectilor de drept si protejata prin dreptul obiectiv intern si internaț.
Drepturi individuale – drepturi atașate ființei umane ca și individ.
Drepturile omului – acele drepturi care aparțin ființei umane de la naștere, care sunt inalienabile și inerente pentru
fiecare om în virtutea apartenenței lui la specia umană fiind recunoscute universal.
Drepturile omului sunt numai ceea ce are loc intre putere si individ. Deci, dr omului nu sunt problemele relatiilor
dintre indivizi, ci pe de o parte este puterea, iar de alta subordonat este omul.
 4
Evolutia sferei dr omului
În literatura de specialitat se cunosc 3 etape ale evolutiei drepturilor omului:
1. dr civile și politice – reflectate prima data in Declarația Franceza a Dr. Omului și Cetațeanului din 1789.
2. dr economice, sociale și culturale – intre Primul si cel de Al Doilea Razboi Mondial. Se impun după adoptarea
DUDO 1948, Pactului internaț cu privire la dr economice, sociale si culturale din 1966.
3. dr colective – dr la pace, la dezvoltare, la mediu sanatos, anii `70 ai sec 20.
4*. dr garantate de tehnologiile informationale – la nivel de doctrină.
2.2 Clasificarea drepturilor fundamentale ale omului
a) O clasificare reusita este cea dată de Pollegrino Rossi in 3 categorii de drepturi:
 private; - publice; - politice.
b) O altă clasificare este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe:
 egalitatea civilă;
 libertatea individuală.
c) Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii, şi anume:
 libertăţile primordiale, sau primare;
 libertăţile secundare, sau complementare.
d) Dezvoltarea institutiei drepturilor determina noi aspecte de clasificare:
 drepturi individuale; - drepturi colective
e) După continutul drepturilor:
1. inviolabilitati – care asigura viata, siguranta fizica, domiciliul;
2. dr social-economice și culturale – care asigura dezvolt materiala si culturala;
3. dr exclusiv politice – drepturile electorale;
4. dr social-politice – atit pt asigurarea materiala cit si participarea laconducerea statului (libert
constiintei, libertatea presei, libertatea intrunirilor, dr la informare, secretul corespondentei);
5. drepturi-garanții – dr de petitionare si dr celui vatamat printr-un act ilegal al autorit publice.
f) În conformit cu actele internationale si in dependenta de continutul lor:
1. dr civile; 2. dr. politice; 3. dr economice; 4. dr sociale; 5. dr culturale.
 5
2.3 PRINCIPIILE APLICABILE DREPTURILOR OMULUI
Definirea principiilor dreptului
Termenul principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început. În filosofie este definit ca
izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, teză fundamentală cu caracter logic.
Mircea Djuvara definește principiile fundamentale ale dreptului ca fiind idei călăuzitoare ale conţinutului
tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării dreptului şi
realizării normelor juridice. Principiile fundamentale ale dreptului reprezintă acele orientări generale cărora le
sunt subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
1. Universalitatea drepturilor omului
Universalitatea presupune că fiecare persoana se bucura de drepturile omului indiferent de spatiul unde se
afla, deoarece aceste drepturi apartin fiintei umane de la nastere si ii sunt inalienabile si inerente.
In Constituţie, art.15 e stipulat: "Cetăţenii beneficiază de drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea". Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că
toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele
şi garanţiile necesare ca cetăţeanul să-şi poată valorifica drepturile şi obligaţiile.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare la drepturile
omului în aceste pacte, pornind de la constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor
familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în
lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de
a promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor.
2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 22, un principiu de drept de incontestabilă tradiţie şi actualitate şi anume -
neretroactivitatea legii. Este general recunoscut că o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte
juridice numai pentru viitor. Or, este absurd să se pretindă unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită
ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu
putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară
în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Principiul este expres formulat în art.6 Codul civil în sensul căruia legea civilă dispune numai pentru
viitor; ea nu are puterea retroactivă, precum şi în Codul penal, art.10 în sensul căruia legea penală care
înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect
retroactiv. Alin.1, art.10 CP: Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa
ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra
persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra
persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.

3. Egalitatea în drepturi
Este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egali măsură la viaţa politică, economică, socială şi
culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât şi de
către ceilalţi cetăţeni. Acea principiu este consemnat prin art. 16 din Constituţie. Dacă examinăm conţinutul
acestui principiu, putem indica trei aspecte, şi anume:
• egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
• egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere, sau
origine socială; * egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică.
 6
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii, fără deosebire de faptul
dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte acte normative. Totodată, egalitatea în drepturi se
manifestă în toate domeniile de activitate. Legea garantează ocrotirea egală şi sancţionează discriminările.
Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp
şi aparent paradoxal, principiul egalităţii implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci, în măsura în
care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus,
situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi
decât diferit.
5. Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate
Cetățenia – legatura politica si juridica dintre cetateni si stat, prin efectele sale determinind statutul juridic
al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atit in interiorul, cit si in afara frontierelor.
Art.18 din Constituţie prevede faptul ca Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atît
în ţară, cît şi în străinătate. Cetăţenii Republicii Moldova care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor sale, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
Faptul că cetăţeanul se găseşte temporar în afara frontierelor RM, nu-1 scuteşte de îndeplinirea acestor
obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul dacă acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară (obligaţia de a
participa la anumite lucrări impuse de necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc, nu poate
reveni unei persoane pe timpul absenţei sale din ţară). Important este faptul că simpla absenţă din ţară nu-l
exonerează pe cetăţeanul Republicii Moldova de obligaţia de a satisface serviciul militar sau de cea de plată a
impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi educaţie a
copilului său minor.
6. Protecția Cetăţenilor străini şi apatrizilor
La art.19 Constit. se arată: "(1)Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în Republica Moldova se bucură
de aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca şi cetăţenii Republicii Moldova cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2)
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale
la care Republica Moldova este parte".
Există în toate sistemele constituţionale regula potrivit cărei cetăţenii au drepturi politice (de a alege şi de a
fi ales), pentru că numai ei pot şi trebuie să participe ia guvernarea statului propriu. De asemenea, pentru
dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau legile cer, ca o condiţie indispensabilă, şi calitatea
de cetăţean al Republicii Moldova (pt a putea fi proprietar de terenuri în RM sau pt ocuparea unei funcţii de
magistrat).
Art.19 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil
cuprinde găzduirea şi protecţia din partea statului RM acordate acestor persoane, deoarece în statul lor de origine
sunt urmărite pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de
către Republica Moldova se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor ce aparţin în
exclusivitate cetăţenilor Republicii Moldova. Aceste persoane nu pot fi extrădate.
Orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară. Un asemenea drept nu poate fi
invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o
crimă de război, sau o crimă contra umanităţii.
Expulzarea este institutia juridica ce permite autoritatilor publice dintr-un stat sa oblige un cetatean strain
sau apatrid sa paraseasca tara, punind astfel capat, in mod silit, sederii acestei persoane pe teritoriul său.
Extrădarea este instituția juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat
unul din cetățenii săi, să îl predea.
 7
7. Inadmisibilitatea expulzării sau extrădării Cetăţenilor RM
Constituţia, prin art.18 stabileşte că: (2) Cetăţenii RM nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din țară.
Extrădarea sau expulzarea sunt două măsuri care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la
libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie
care implică obligaţii de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. în literatura juridică
se menţionează un singur caz în care această regulă universală azi nu este aplicabilă, şi anume – Anglia şi SUA,
între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasisingular, este, desigur, explicabil prin
istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai
cetăţenii străini şi apatrizii.

8. Prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului

Constit. RM prin art.4 stabileşte un principiu care exprimă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern, cu aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art.4 al Constituţiei este în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratatele
ratificate de RM, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte între ele şi reglementările
interne. Trebuie menţionat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor
omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.
Deschiderea Republicii Moldova spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel constituţional
garantată prin art.4 şi art.8. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei,
Spaniei (care permite atribuirea de competenţe constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale).
Dispoziţiile art.4, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte
chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută
şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. O a doua consecinţă
priveşte autorităţile publice competente a negocia, a încheia şi a ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui
să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul intern,
iar în situaţii mai dificil de depăşit să se folosească procedeul rezervelor sau ale declaraţiilor.
Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul naţional poate îmbrăca una dintre următoarele forme:
a) o relaţie de substituire, când competenţa reglementării drepturilor aparţine autorităţilor comunitare.
Această competenţă poate fi totală sau parţială; b) o relaţie de armonizare, când dreptul naţional continuând să
existe, el trebuie să se adapteze şi să evolueze în funcţie de exigenţele definite şi impuse de dreptul comunitar.
Cu alte cuvinte, nu îşi determină el însuşi, în totalitate, obiectivele;
c) o relaţie de coordonare, care pare sinonimă cu armonizarea. O astfel de relaţie se realizează atunci când
în spaţiul dreptului naţional dreptul comunitar intervine, în beneficiul subiectelor de drept, pentru a asigura
anumite efecte uniforme; d) o relaţie de coexistenţă, când cele două sisteme de drept, urmărind aceleaşi
obiective şi reglementând aceleaşi probleme, o fac pentru situaţii prin ipoteză diferite şi cu preocupări care nu
sunt identice, îndeplinind deci, fiecare, o funcţie proprie.
9. Accesul liber la justiţie
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.
Raportarea activităţii judecătoreşti numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii.
Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi a aplica legile în cazuri concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a
face dreptate10 . Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a activităţii de
judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de
motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac, etc. Potrivit acestui principiu, oricine are acces la
justiţie: cetăţeanul Republicii Moldova, cetăţeanul străin sau apatridul.
 8
El permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes legitim, fără
deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi.
S-ar putea pune întrebarea: de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea "interese legitime"? Nu ar fi aceasta o
restrângere a posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci nu ar fi fost suficient doar termenul "interese"? Explicaţia
este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se
întemeiază pe drept, pe cutumă, în general, pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite,
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza
fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală.

10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
DUDO, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale
admit existenţa unor limitări şi restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane.
Legitimitatea unor astfel de reguli stă în chiar conceptul de libertate.
Din examinarea Pactelor rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege;
sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi
morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi etc.; sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat. De
asemenea, limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică,
că anumite restricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi ai poliţiei.
Constituţia Republicii Moldova receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un procedeu simplu
şi eficient, şi anume: exprimarea tuturor acestora într-un singur articol. Astfel art.54 permite restrângerea
exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi, desigur, numai condiţionat. Potrivit
textului menţionat, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai
dacă se impune după caz pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi fiind una dintre cele mai delicate, restrângerea
trebuie să fie - şi este - ea însăşi circumscrisă. în acest sens: a) împrejurările care justifică restrângerea unor
drepturi sau libertăţi sunt expres şi limitativ arătate, urmând deci regulile specifice excepţiilor; b) deşi aceste
împrejurări sunt "comune", ele pot justifica restrângerea numai "după caz", adică ţinând seama de natura
dreptului sau a libertăţii; c) restrângerea nu poate fi discriminatorie, pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă,
religie sau origine socială; d) împrejurările arătate nu sunt singurele care justifică restrângerea exercitării unor
drepturi, la acestea adăugându-se altele, speciale, proprii unor drepturi sau libertăţi, de asemenea consemnate
expres şi limitativ. (De exemplu: dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi nu poate leza "bunele moravuri";
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei; e) împrejurările
"comune" de restrângere au un caracter temporar, ele sunt esenţialmente fortuite, pe când împrejurările
"speciale" au un caracter permanent; f) toate aceste împrejurări "comune" sau "speciale", sunt consacrate legal,
ele neputînd fi produsul convenţionalismului; g) restrângerile - în concordanţă cu normele internaţionale în
materie - trebuie să vizeze totdeauna un drept determinat sau o componentă determinată a respectivului drept şi.
de asemenea, ele trebuie să fie compatibile cu posibilitatea exercitării celorlalte drepturi sau libertăţi; h) într-un
sens mai larg, restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o - şi adecvată acesteia - fără să afecteze însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii.
i) nici o împrejurare de restrângere nu poate justifica pierderea unor drepturi anterior dobândite sau
reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor; j) în nici o împrejurare nu poate fi refuzat dreptul
persoanei de a se adresa justiţiei, pentru ca aceasta să aprecieze legalitatea măsurilor de restrângere. Orice
persoană - precizează Constituţia - se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept.
 9
Tema III MECANISME JURIDICE NAŢIONALE DE CONSACRARE ŞI PROTECŢIE A
DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI
3.1. Rolul organelor puterii legislative în protejarea drepturilor omului
O formă de garantare a drepturilor cetăţeneşti, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuţii, este controlul
parţial exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor omului. Aceste comisii nu
se limitează însă numai la controlul parlamentar privind constatarea unor violări ale drepturilor omului, dar ele
pot dezbate proiecte de legi sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind
astfel la perfecţionarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetăţeneşti.
Totdeauna, anterior şi indiferent de sistemul de control adoptat, verificarea conformităţii legilor cu
Constituţia o face Parlamentul, cu prilejul adoptării legii. Dar deoarece acest procedeu nu este suficient, el
având neajunsuri care, de regulă, există ori de câte ori un organ îşi controlează propria activitate, în majoritatea
ţărilor au fost constituite organe specializate pentru efectuarea controlului constituţional legislativ - organe
situate în afara celui legiuitor. În Republica Moldova acest control este încredinţat Curţii Constituţionale.
Puterea legislativă are un rol cheie în protecţia drepturilor omului. Dar, pentru ca Parlamentul să poată
asigura în deplină măsură funcţia sa legislativă, este necesar, întâi de toate. ca ea să rezulte din alegeri libere şi
democratice, organizate în cadrul unui sistem politic pluralist şi în condiţiile reglementate şi controlate prin
lege. Aceasta este o exigenţă prealabilă a oricărui stat de drept. Parlamentarii, în atitudinea şi practica lor
trebuie, de asemenea, să se sprijine pe o cultură a drepturilor omului.
În cazul respectării acestor exigenţe, am putea menţiona rolul dublu al Parlamentului în protecţia drepturilor
omului:
Primul, este că, în calitate de reprezentant al poporului, Parlamentul trebuie să exprime prin legi aspiraţiile
oamenilor la protecţia drepturilor lor fundamentale. O parte considerabilă din munca legislativă a tuturor
parlamentarilor ţine de libertăţile individuale şi drepturile omului. Constituţia Republicii Moldova consacră un
întreg titlu proclamării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, de la dreptul elementar la viaţa şi libertatea
individuală, la dreptul de asociere, informare, instruire şi educaţie, de a alege şi a fi ales în organele statului.
Spre deosebire de trecut, aceste drepturi şi libertăţi nu sînt enunţate astăzi doar formal, ci sînt prevăzute atât
de Legea Fundamentală a ţării, cât şi de legi organice ce sunt puse la dispoziţia oamenilor. Aceste legi joacă
rolul primordial în protecţia drepturilor omului în Republica Moldova, dat fiind că existenţa lor a dus la crearea
multor instituţii şi mecanisme de protejare a drepturilor omului.
Continuând ideea rolului dublu al Parlamentului în protecţia drepturilor omului, al doilea constă în datoria
Parlamentului de a asigura conformarea legislaţiei interne cu legislaţia internaţională şi constituţională
referitoare la drepturile omului. Toate acţiunile legislative trebuie să corespundă cerinţelor CEDO. Republica
Moldova a ratificat majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale.
3.2 ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN PROTEJAREA
DREPTURILOR OMULUI
Unul dintre mijloacele de asigurare a respectării drepturilor şi libertăţilor omului îl constituie controlul
constituţionalităţii legii. Dat fiind faptul că drepturile omului sunt consfinţite şi garantate prin Constituţie şi
apoi dezvoltate prin legi, concordanţa acestora cu Constituţia reprezintă o acţiune firească într-un stat de drept,
de natură a întări respectul pentru valorile umane.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional, primatul normelor şi al prevederilor constituţionale faţă
de orice alte reglementări legislative existente în stat, ca şi ascendenţa morală, politică şi juridică a principiilor
constituţionale, implică asigurarea controlului constituţional al legilor şi organizarea acestuia pe o bază
eficientă .
În Republica Moldova, cu prilejul discutării instituirii controlului constituţional în Parlament, a prevalat
ideea constituirii unei Curţi Constituţionale ca organ jurisdicţional special şi specializat. Un asemenea sistem
nu va aduce atingere principiului separării puterii în stat, ci, dimpotrivă, va reprezenta o modalitate de
"temperare" a iniţiativelor legislative parlamentare şi guvernamentale care ar contraveni Constituţiei.
 10
Fiind una dintre cele mai tinere instituţii de jurisdicţie constituţională din Europa, Curtea Constituţională a
Republicii Moldova şi-a început activitatea la 23 februarie 1995 şi face primii paşi pe calea edificării statului
de drept.
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, putem menţiona că în baza pct. 2 art.
134 al Constituţiei Republicii Moldova şi pct. 2 art. 1 al Legii cu privire la Curtea Constituţională, acest organ
este independent faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.
Constituind o instituţie nouă. creată tocmai în scopul consolidării statului de drept, Curtea Constituţională se
înfăţişează ca având un sistem de proceduri şi un mecanism de funcţionare care pot să asigure respectiv
principiile constituţionale şi să apere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În decursul activităţii sale, prin deciziile şi hotărârile pronunţate într-o serie de speţe, Curtea Constituţională
a adus importante contribuţii privind sfera unor drepturi cetăţeneşti, compatibile sau incompatibile unor legi cu
prevederi constituţionale cu privire la drepturile omului şi ale cetăţeanului.
Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6
ani. Dintre ei doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al
Magistraturii.
Potrivit condiţiilor constituţionale, pentru numirea în calitate de judecător a! Curţii Constituţionale,
persoana trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel
puţin 15 ani în activitatea juridică, în învăţământul juridic sau în activitatea ştiinţifică.
Legea cu privire la Curtea Constituţională stabileşte limita de vârstă pentru numirea în funcţia de judecător
al Curţii Constituţionale - 70 de ani.
Competenţa Curţii Constituţionale
Prin art. 135 din Constituţie Curţii Constituţionale i se conferă anumite atribuţii, diferite prin obiectul,
natura şi condiţiile de exercitare. Aceste atribuţii pot fi împărţite în trei categorii: consultative, de control al
constituţionalităţii actelor emise de autorităţile publice şi de interpretare a Constituţiei.
a) Exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, al hotărârilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi
a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care Republica
Moldova este parte se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi dovedită în procesul
exercitării jurisdicţiei constituţionale. Controlului constituţionalităţii sunt supuse numai actele normative adoptate
după intrarea în vigoare a noii Constituţii - 27 august 1994.
Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul examinării
apar chestiuni ce ţin de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele.
b) Interpretează Constituţia. Majoritatea interpretărilor se referă la competenţele autorităţilor publice şi la
respectarea principiului separaţiei şi colaborării puterii în stat;
c) Se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Potrivit Constituţiei, subiecţii ce au dreptul de
a iniţia revizuirea Constituţiei pot prezenta proiectele legilor constituţionale numai cu avizul Curţii
Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători. Deşi avizul Curţii referitor la proiect nu este
obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de aceste avize;
d) Confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova.
f) Constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcţie a Preşedintelui
Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
g) Rezolvă cazurile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
h) Hotărăşte asupra chestiunilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
 11
Sesizarea Curţii Constituţionale
În Republica Moldova dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale îl au subiecţii prevăzuţi a art. 25 al Legii
cu privire la Curtea Constituţională:
a)Preşedintele Republicii Moldova;
b)Guvernul;
c)Ministrul justiţiei;
d)Curtea Supremă de Justiţie;

e)Procurorul General;
f) deputatul în Parlament;
g) fracţiunea parlamentară;
h)avocatul parlamentar;
j) Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii controlului constituţionalităţii
legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor
şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţional la care Republica Moldova este parte, ce
îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Potrivit Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională nu poate să se autosesizeze, însă,
conform art. 6 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, controlând constituţionalitatea actului contestat,
Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte normative, a căror constituţionalitate
depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat.
3.3 ROLUL ORGANELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI
Autoritatea judecătorească: noţiune, caracteristică generală
În perioada de tranziţie de la sistemul totalitar şi economia centralizată la un stat democratic şi la economia
de piaţă este absolut necesară formarea noilor mecanisme juridice: o autoritate judecătorească independentă, o
presă liberă şi un mecanism de protejare a drepturilor omului. La 27 iulie 1990, Parlamentul a adoptat istoricul
act "Cu privire la puterea de stat", prin care a proclamat separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătoreasă. Astfel, s-a pus începutul consolidării acestor trei ramuri ale puterii de stat.
Prin actul "Cu privire la puterea de stat" Parlamentul a stabilit bazele formării puterii judecătoreşti ca
ramură a puterii de stat, menţionând că: "Puterea judiciară este subordonată numai legii. Cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a judecăţii. Amestecul în înfăptuirea justiţiei este inadmisibil".
După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova au fost adoptate un şir de acte normative întru
consolidarea autorităţii judecătoreşti ca putere reală în stat. Separaţia puterii în stat se consemnează şi în
Constituţia Republicii Moldova: "puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează
în exercitarea prerogativelor ce le revin".
Crearea autorităţii judecătoreşti a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza reformei judiciare şi de drept
din Republica Moldova. în concepţia respectivă se menţiona că anume autoritatea judecătorească este garantul
formării instanţelor judecătoreşti democratice şi independente.
În literatura de specialitate întâlnim variate definiri privind autorităţile judecătoreşti. Astfel, potrivit unei
opinii, "puterea judecătorească este puterea de a înfăptui justiţia. Ea este separată de celelalte puteri ale statului
şi are atribuţii proprii. Puterea judecătorească este realizată de judecători. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii
numai în instanţe judecătoreşti".
Conform altei păreri, "autoritatea judecătorească este o categorie independentă, de sine stătătoare a puterii
de stat, întemeiată conform Constituţiei ţării, funcţionând pe baza unor principii democratice, compunându-se
din organe, instituţii, organizaţii înzestrate cu împuterniciri largi ce alcătuiesc un sistem, în vederea realizării
funcţiilor sociale semnificative într-un stat de drept"
Definiţia pe care am formulat-o este mai simplificată, astfel: autoritatea judecătorească conform teoriei
separării puterilor în stat, reprezintă prin sine sistemul organelor judiciare ale statului, ce înfăptuiesc justiţia.
 12
Baza materială a principiilor autorităţii judecătoreşti o constituie economia ţării, diferitele tipuri de
proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercită o influenţă decisivă asupra conştiinţei sociale, inclusiv
asupra celei juridice.
O atenţie aparte merită să fie acordată principiilor autorităţii judecătoreşti. Astfel, autoritatea judecătorească
se întemeiază şi funcţionează bazându-se pe principii unice şi generale, în baza cărora urmează a fi înfăptuită:
> Accesul liber al tuturor cetăţenilor la justiţie;
> Dreptul cetăţeanului de a ataca orice hotărâre a instanţei de fond în instanţa superioară;
> Competenţa şi profesionalismul judecătorilor;
> Eficienţa mecanismului de soluţionare a cauzelor penale şi civile;
> Independenţa autorităţii judecătoreşti.
Independenţa autorităţii judecătoreşti reprezintă un mijloc de protecţie a drepturilor legale, care insuflă
siguranţa şi liniştea membrilor societăţii, indiferent dacă este vorba despre drepturile fundamentele ale omului
sau despre securitatea juridică în raporturile economice. Condiţiile de existenţă a unei autorităţi judecătoreşti
independente presupun asigurarea şi gestionarea unitară şi raţională a resurselor umane în domeniul autorităţii
judecătoreşti, a magistraturii în general.
Autoritatea judecătorească îşi are organele sale proprii şi specifice, care, spre deosebire de instituţiile de
drept, nu reglează relaţii sociale, ci determină formele organizării, structurii şi activităţii autorităţii
judecătoreşti, formele realizării justiţiei ş. a.
Conform legislaţiei, autoritatea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă şi puterea
executivă şi are atribuţii proprii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

3.4 ROLUL NEMIJLOCIT AL INSTITUŢIEI AVOCATULUI PARLAMENTAR

DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PROTEJAREA DREPRURILOR FUNDAMENTALE
Consideraţii generale privind apariţia instituţiei ombudsmanului
Noţiune de ombudsman. Etimologic, termenul "ombudsman" derivă din legislaţia embrionară a vechilor
triburi germanice. în cazul comiterii unei fapte care contravenea intereselor comunităţii, ei aplicau două
categorii de pedepse: sau comunitatea îl declara pe vinovat în afara legii, şi atunci oricine îl putea ucide, pentru
că îndeplinea astfel voinţa comunităţii, sau, cu timpul, familia celui vinovat era obligată să achite familiei
victimei o sumă de bani, drept despăgubire, sau amendă. Deoarece perceperea acestei amenzi de către unul din
membrii familiilor implicate ar fi dus neapărat la noi violenţe, în acest scop a fost numită o persoană neutră,
numită ombudsman. în vechiul limbaj germanic, om-buds-man înseamnă cel care încasează amenda ("om"-
despre, "bud"- mesager care percepe amenda).
Scurt istoric al instituţiei ombudsmanului. Deşi istoria nu cunoaşte instituţii identice cu instituţia
ombudsmanului contemporan, din cele mai vechi timpuri au existat funcţionari cu atribuţii asemănătoare. De
exemplu, în Egiptul antic existau autorităţi desemnate de faraoni în scopul investigării plângerilor de la curţile
lor.
Grecia antică cunoştea o procedură prin care orice cetăţean putea acuza funcţionarii pentru abuzurile lor.
Romanii numeau doi cenzori care înregistrau acţiunile administrative şi plângerile împotriva acestora. Foarte
des se face analogie între persoana ombudsmanului şi cea a lui plebis tribunus roman, creat de către împăratul
Valentinian în timpul domniei sale. Atribuţiile acestuia constau în apărarea cetăţenilor împotriva abuzurilor
funcţionarilor imperiali. Faptul că plebis tribunus se bucura de o mare autoritate este confirmat de procedura
desemnării sale: el se considera unul dintre honoraţi şi era confirmat în funcţie de către Prefectul pretorian sau
de către însuşi împăratul.341 Mandatul său era de doi ani şi îl îndreptăţea să înştiinţeze autorităţile superioare
despre abuzurile funcţionarilor împotriva humilioresilor (umiliţilor). El era un adevărat protector al celor lipsiţi
de apărare intervenind în favoarea acestora în procese, apărându-i împotriva pretenţiilor militare sau a torturii.
Nimeni nu putea fi încarcerat fără permisiunea lui plebis tribunus. Funcţia de plebis tribunus este
compromisă în anul 425, când în funcţie este numit un "potentat" (în formularea lui Virgiliu Pop), deoarece
 13
forma de control social exercitată de către plebis tribunus devenise prea incomodă pentru cei puternici.
Savantul francez Jacques Ellul descoperă trăsături specifice ombudsmanismului în Imperiul bizantin, de pe
timpul lui Justinian, în funcţia de vindex (conducătorul oraşului). Unele izvoare constată că însuşi Moise ar fi
ales un responsabil pentru a lua cunoştinţă de nemulţumirile evreilor, iar în China dinastia Han instituie
controlul Yuan cu atribuţii similare.
Natura juridică a instituţiei avocatului parlamentar (ombudsmanului)
Toţi ombudsmenii din lume recunosc originea şi legitimitatea lor în ombudsmanul suedez, în 1809, când
monarhul Gustav al III-lea al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituţia adoptată prevedea organizarea, statutul
ombudsmanului justiţiei, ales de Parlament pentru a supraveghea administraţia publică, cu obligaţia de a
prezenta un raport în faţa Parlamentului şi nu a Regelui. Aceste stipulări rămân valabile şi în zilele noastre, cu
mici modificări, determinând natura acestei instituţii în diferite ţări ale lumii.
Organizarea şi funcţionarea instituţiei ombudsmanului a deschis un nou capitol în relaţia stat şi cetăţean,
guvernanţi şi guvernaţi, aceasta în sistemul de drept al statelor civilizate considerându-se un mecanism de mare
valoare în domeniul protecţiei drepturilor omului şi consolidarea acţiunilor legale ale organelor puterii
executive.
Ombudsmanul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către parlament pentru a
supraveghea administraţia. Referindu-se ia instituţia avocatului poporului din România, el a declarat că rolul
fundamental al acestuia este de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în raport cu autorităţile publice, şi în
special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot puternic contra birocratismului care
este, în mare măsură, o boală foarte extinsă.
În aceeaşi ordine de idei profesorul român Ion Deleanu menţionează că ombudsmanul trebuie să apere
spiritul legilor şi să protejeze drepturile şi libertăţile individului. El nu este un organ care să se substituie altora,
dar este un organ alături de altele pentru salvgardarea drepturilor şi libertăţilor omului. El nu este un avocat al
celor nevoiaşi, ci un protector al tuturor. în majoritatea ţărilor lumii, arma principală a ombudsmanului este
autoritatea lui, puterea de a admonesta şi a critica, suport moral al opiniei publice, receptivitatea şi sprijinul
tuturor autorităţilor publice.
Ombudsmanul („cel ce pledează pentru altul"), adoptat de limbajul universal, este o instituţie recunoscută de
constituţie sau de o lege a organului legislativ competent, condusă de o persoană independentă, care răspunde
de actele sale în faţa Parlamentului; examinează plângerile cetăţenilor şi acţionează din proprie iniţiativă pentru
a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii şi face publice informări
anuale.
Această definiţie generică admite nenumărate forme cu diferite variante referitoare la numire, aria
competenţelor, forme de prezentare a plângerilor, durata mandatului etc.
După cum am mai spus, în unele ţări s-a păstrat numele de ombudsman, iar în altele denumirea s-a
schimbat.
În Portugalia, Franţa, Danemarca, Irlanda, România, Rusia, Ucraina, Georgia există un singur ombudsman,
în alte ţări sunt mai mulţi (Austria, Suedia, Australia).
În prezent ombudsmanul desemnează simbolul unui stat democratic, esenţa căruia exprimă dezvoltarea
bunăstării cetăţeanului, apărarea libertăţilor individuale şi supravegherea birocraţiei administrative pentru ca
aceasta să trateze echitabil toţi cetăţenii.
Din punctul de vedere al cetăţeanului, ombudsmanul reprezintă o persoană cu funcţie de răspundere la care
se poate adresa oricine, când nu este de acord sau este nemulţumit de...
 14
3.5 ROLUL PROCURATURII ŞI AL POLIŢIEI ÎN PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ŞI A
LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Procuratura - garant al protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Constituţia Republicii Moldova stabileşte că Procuratura reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă
învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile legii (art. 124).
Mecanismul de perfecţionare a atribuţiilor procuraturii a evoluat o dată cu modificarea de la 5 iulie 2000 a
art. 124 din Constituţie, când din atribuţiile procuraturii a fost eliminată supravegherea generală.
Dezvoltarea organelor Procuraturii Moldovei independente poate fi delimitată condiţional în 4 etape.
Prima etapă cuprinde perioada de la adoptarea Declaraţiei de independenţă până la adoptarea Legii cu
privire la Procuratură, când s-au statuat bazele legale de activitate a acestui organ în condiţiile noi.
A doua etapă include perioada dintre adoptarea legii menţionate până la adoptarea la 29 iulie 1994 a primei
Constituţii a statului independent Republica Moldova.
A treia etapă este cuprinsă între perioada de la adoptarea Constituţiei până la modificările introduse în
Constituţie la 5 iulie 2000.
Cât priveşte a patra etapă, aceasta se va finaliza atunci, când legislaţia Republicii Moldova referitor la
Procuratură va fi ajustată la standardele mondiale.
În majoritatea ţărilor europene, activitatea de bază a Procuraturii este recunoscută ca fiind lupta cu
criminalitatea prin conducerea şi efectuarea urmăririi penale, precum şi prin susţinerea acuzării pe cauzele
penale în instanţa de judecată. Dacă Procuratura va încerca să acopere activitatea de supraveghere, niciodată
nu-i va rămâne loc pentru activitatea acceptată drept standard - lupta cu criminalitatea.
Procuratura Republicii Moldova activează în baza Legii cu privire la Procuratură, adoptată imediat după
proclamarea independenţei. Dar Legea în vigoare nu poate fi racordată la standardele acceptate, deoarece ea din
start a fost întocmită pe principii totalitare. în Lege, Procuratura este reprezentată, în general, ca un organ de
supraveghere a respectării exacte şi unitare a legilor. Deşi din 1995 această stipulare a fost modificată, sensul
Legii a rămas acelaşi - supravegherea totală, care arată că acest organ ar fi un organ suprastructural tuturor
organelor în stat şi nu are nici o limită în activitatea sa.
Până în prezent, Procuratura nu a fost plasată corect în şirul organelor statale. Conform art. 4 din Lege,
Procuratura îşi exercită atribuţiile ca organ autonom în sistemul organelor judecătoreşti. Atunci ce este
Procuratura? Putere judecătorească sau executivă?
Având în vedere poziţia ambiguă a Procuraturii în ţara noastră, care prin aderarea la Consiliul Europei şi
semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu UE, şi-a exprimat voinţa de armonizare a legislaţiei şi a
modului de înfăptuire a justiţiei în conformitate cu standardele europene, specialiştii consideră necesară
punctarea unor aspecte ale acestei recomandări care au relevanţă pentru Republica Moldova.
Sarcinile, ce stau în faţa procurorilor care exercită supravegherea respectării legilor de
către organele de anchetă preliminară şi de cercetare penală sunt formulate la art. 23 al Legii
"Cu privire la Procuratură", în Codul de procedură penală, în ordinele Procurorului General.
Printre acestea:
- nici o infracţiune să nu rămână nedescoperită şi nici o persoană, care a comis o infracţiune, să nu scape de
răspunderea stabilită de lege;
- reţinerea cetăţenilor suspectaţi de comiterea a unor infracţiuni în modul şi în temeiurile stabilite de lege;
- nici o persoană să nu fie nefondat şi ilegal trasă la răspundere penală;
- arestarea cetăţenilor să fie efectuată numai în baza hotărârii instanţei judecătoreşti;
- respectarea ordinii stabilite de lege în ce priveşte intentarea şi anchetarea cauzelor penale, termenele
anchetei, respectarea drepturilor participanţilor la activitatea judiciară.
Obiectul activităţii de apărare a drepturilor de către procuror constituie:
- apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor vătămate de pe urma infracţiunilor;
 15
- asigurarea unei examinări atente a plângerilor şi cererilor lor;
- luarea tuturor măsurilor pentru restabilirea drepturilor lezate;
- luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului material;
- asigurarea securităţii personale a pătimaşului şi a membrilor familiei lui, precum şi a apropiaţilor acestuia.
Efectuând supravegherea în aceste domenii, procurorul trebuie să verifice respectarea legilor la primirea,
înregistrarea, evidenţa cererilor şi a comunicărilor despre infracţiuni. La fel, supravegherea procurorului asupra
respectării normelor de procedură penală în cadrul efectuării de către organele abilitate a anchetei şi a cercetării
penale este un garant al realizării şi apărării drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la procesul
penal (bănuiţilor, învinuiţilor, pătimaşilor, martorilor şi a altor cetăţeni). Supravegherea asupra legalităţii
anchetării se exprimă prin depistarea şi preîntâmpinarea la timp a încălcărilor de lege, drepturilor cetăţenilor pe
parcursul întregului proces al anchetei prin:
- verificarea temeiniciei aplicării măsurilor procesuale de constrângere, a percheziţiei;
- respectarea şi asigurarea reală a dreptului la apărare, a principiului inviolabilităţii domiciliului;
- preîntâmpinarea folosirii metodelor ilegale de anchetare şi evitarea caracterului învinuitor al procesului de
acumulare a probelor.
În cadrul supravegherii efectuate, procurorul este în drept să anuleze ordonanţele ilegale neîntemeiate emise
de anchetatori. Acestea se referă, în primul rând, la mersul cauzei:
- ordonanţa de intentare a procesului penal şi de refuz în pornirea procesului penal;
- declanşarea dosarului penal;
- de alegere a măsurii preventive.
Procurorul are dreptul personal să efectueze ancheta în volum deplin. Participarea procurorului la efectuarea
anchetei şi cercetării penale constituie una din soluţiile de preîntâmpinare, descoperire şi înlăturare a
încălcărilor depistate a drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la procesul penal şi ale altor
cetăţeni.
O modalitate efectivă de preîntâmpinare a încălcărilor drepturilor şi intereselor legitime ale omului în
procesul penal constituie sancţionarea de către procuror a unor acţiuni ale organelor de urmărire penală.
Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus
atingere intereselor sale legitime.
În conformitate cu art. 38 al Legii Republicii Moldova "Cu privire la Procuratură", procurorul
supraveghează executarea legilor în locurile de recluziune, de executare a pedepsei şi altor măsuri de
constrângere stabilite de instanţa judecătorească, precum şi în instituţiile de psihiatrie judiciară. Sarcinile
supravegherii sunt:
- respectarea legalităţii aflării persoanelor în locurile de recluziune;
- respectarea modului şi a condiţiilor de întreţinere a persoanelor în instituţiile specializate, stabilite de
legislaţia penală executivă, precum şi a drepturilor lor.
Noţiunea de legalitate a aflării persoanelor în locurile de recluziune cuprinde:
a) legalitatea trimiterii persoanelor în locurile de recluziune;
b) legalitatea termenilor de aflare şi deţinere;
c) legalitatea eliberării din locurile de deţinere.
Legea "Cu privire la Procuratură" stabileşte expres că procurorul supraveghează respectarea drepturilor
celor deţinuţi şi ale altor persoane lipsite de libertate, fapt prin care se accentuează că Procuratura mai are şi
funcţia de protecţie a drepturilor omului, care este supus unor măsuri de constrângere a libertăţilor din partea
statului. Aceasta îl obligă pe procuror să depisteze şi să curme la timp încălcările de lege comise faţă de
persoane lipsite temporar de libertate.
Pentru îndeplinirea sarcinilor de respectare a legalităţii la executarea pedepsei şi a altor măsuri de
constrângere stabilite de instanţa judecătorească, organele procuraturii sunt investite cu anumite atribuţii. în
esenţă, procurorul exercită supravegherea legalităţii şi este în drept să viziteze în orice timp instituţiile în care
 16
se execută pedeapsa şi izolatoarele de detenţie preventivă pentru efectuarea controlului.
Prin metoda vizitelor personale în instituţiile indicate, procurorul nemijlocit ia cunoştinţă de caracterul legal
al activităţii lor, verifică» legalitatea deţinerii, respectarea regimului, scoate la iveală încălcările de lege şi
întreprinde măsurile necesare pentru lichidarea lor.

Poliţia - institut de protejare naţională a drepturilor omului

În aproape toate ţările din lume, organele de poliţie aparţin, de regulă, de puterea executivă, având misiunea
de a apăra normele de conduită în societate, ordinea şi liniştea publică în fiecare stat. Una dintre sarcinile de
baza ale acestui organ este asigurarea protejării si respectării drepturilor omului in societate. în principiu,
acestea sunt împărţite în organe cu atribuţii plasate în sfera dreptului comun şi altele, care se ocupa de siguranţa
interna sau au alte atribuţii.
Desigur, problema poliţiei în general a fost de mai multe ori abordată în literatura de specialitate,
ajungându-se la concluzia unanimă că ea se conduce după legile statului respectiv şi după regulamentele interne
de funcţionare, care diferă de la stat la stat.
În ultimii ani, în organizaţiile internaţionale care au preocupări pe linia drepturilor omului a fost abordată
problema privind activitatea poliţiei. Congresele cincinale, organizate, sub auspiciile Naţiunilor Unite privind
prevenirea crimei şi delincventei internaţionale, au dezbătut şi ele aspectul de fond privind conduita preventivă
a poliţiei. Desigur, în privinţa rolului poliţiei au fost şi sunt expuse încă păreri destul de controversate, dar s-a
ajuns unanim la ideea ca acest organism este foarte necesar în societate, indiferent de sistemul politic şi forma
de guvernământ şi că plasarea lui pe o anumită conduita contribuie substanţial la o anumită stabilitate şi
echilibru în societate.
Sarcinile poliţiei
Poliţia este un organ armat de drept al autorităţilor publice aflat în componenţa Ministerului Afacerilor
Interne, chemat să apere viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului împotriva
atentatelor criminale şi de alte atacuri nelegitime. Sarcinile principale ale poliţiei sunt:
- apărarea vieţii, sănătăţii, onorii, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor şi averii cetăţenilor de
atentate criminale şi de alte atentate nelegitime;
- prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;
- constatarea şi descoperirea infracţiunilor, urmărirea persoanelor care le-au săvârşit;
- menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;
- acordarea de ajutor cetăţenilor, autorităţii administraţiei publice, întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor în vederea ocrotirii drepturilor lor şi exercitării atribuţiilor lor.
Poliţia nu poate să divulge informaţii ce constituie secret de stat şi de serviciu, secret comercial al
organizaţiilor şi persoanelor, informaţiile despre persoanele care au participat la depistarea, prevenirea,
curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor, la examinarea judiciară a dosarelor penale şi la organizarea
măsurilor de protecţie de stat a acestor persoane. Ea trebuie să-i apere pe cetăţeni indiferent de situaţia socială,
patrimonială, de apartenenţa naţională, de rasă, de sex şi vârstă, de studii şi limbă, de atitudinea faţă de religie,
de convingerile politice şi de altă natură. Poliţia asigură dreptul la apărare juridică şi alte drepturi ale
persoanelor reţinute şi puse sub stare de arest, comunică rudelor, la serviciu locul lor de aflare şi acordă
asistenţă medicală urgentă. Este interzis ca poliţia să destăinuie informaţiile ce ţin de viaţa personală a unui
cetăţean şi ponegresc onoarea şi demnitatea acestuia.
Activitatea poliţiei este reglementată de Constituţia Republicii Moldova, de alte acte legislative a Republicii
Moldova, de hotărârile Guvernului, de deciziile autorităţilor administraţiei publice locale şi de actele normative
ale Ministerului Afacerilor Interne. În activitatea sa poliţia se călăuzeşte de acordurile internaţionale,
interguvernamentale şi interdepartamentale la care Republica Moldova este parte.
 17
Structura internă a poliţiei
Ca organ de drept poliţia se divizează în poliţie de stat şi municipală. Poliţia de stat îşi exercită atribuţiile pe
întreg teritoriul Republicii Moldova, poliţia municipală - pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale
respective. Structura organizatorică se aprobă de Guvern la propunerea ministrului afacerilor interne, iar a
poliţiei municipale de autorităţile administraţiei publice locale şi de ministrul afacerilor interne la propunerea
comisarului poliţiei judeţene, a şefului Direcţiei afacerilor interne a unităţii teritoriale autonome cu statut
special şi a comisarului de poliţie al municipiului Chişinău. Poliţia de stat se subordonează şi se controlează de
Ministerul Afacerilor Interne. Poliţia municipală se controlează de Ministerul Afacerilor Interne şi autorităţile
administraţiei publice locale se subordonează. Poliţia de stat şi cea municipală îşi exercită atribuţiile în strânsă
conlucrare şi îşi acordă sprijin între ei.
Atribuţiile Ministerului Afacerilor Interne
Ministerului Afacerilor Interne are următoarele atribuţii:
- participă la elaborarea programelor de stat pentru combaterea criminalităţii şi menţinerea ordinii publice;
- participă la elaborarea şi realizarea măsurilor de protecţie de stat a părţii vătămate, martorilor şi altor
persoane care acordă ajutor la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor;
- dirijează forţele şi mijloacele poliţiei la înfăptuirea acţiunilor republicane;
- dirijează subunităţile specializate în combaterea criminalităţii organizate;
- conlucrează cu organele de drept din alte state şi cu organizaţiile internaţionale în
probleme de combatere a criminalităţii şi de ocrotire a ordinii publice;
- efectuează finanţarea poliţiei, asigurarea ei tehnico-materială şi socială;
- elaborează normele generale, condiţiile şi modul de satisfacere a serviciului în organele poliţiei;
- organizează pregătirea şi reciclarea cadrelor de toate rangurile, dirijează instituţiile de învăţământ superior,
mediu şi celelalte instituţii din sistemul MAI;
- organizează şi asigură securitatea circulaţiei rutiere.
în caz de calamităţi naturale, catastrofe, dezordini de masă şi alte cazuri excepţionale sau în timpul
desfăşurării unor acţiuni de ordin republican poliţia municipală, prin hotărârea MAI, poate fi folosită temporar
în afara teritoriului unităţii administrativ-teritoriale respective. Supravegherea asupra respectării întocmai şi
uniforme a legilor în activitatea poliţiei este executată de către Procurorul General şi de către procurorii din
subordonare.
Obligaţiile poliţiei
Obligaţiile poliţiei sunt:
- să ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onorii, demnităţii şi averii cetăţeanului în cazurile în care ei
sunt ameninţaţi de acţiuni nelegitime de alt pericol;
- să controleze respectarea ordinii publice, pe străzi, pieţe, artere rutiere, în grădini publice, la aeroporturi,
gări şi-n alte locuri publice pentru a asigura securitatea personală şi publică;
- să înregistreze informaţia sosită cu privire la infracţiuni, alte evenimente care periclitează securitatea
publică şi să cerceteze cauzele penale;
- să îndeplinească însărcinări şi dispoziţii în scris ale procurorului, hotărârile instanţei de judecată,
însărcinările date de anchetatori privind înfăptuirea acţiunilor de urmărire şi anchetă;
- să înfăptuiască, in limitele competenţei, expertize criminalistice, să asigure, în modul stabilit, participarea
specialiştilor, serviciului de criminalistică în activitatea de cercetare;
- să identifice cauzele şi condiţiile ce conduc la săvârşirea crimelor şi contravenţiilor administrative;
- să ia măsuri urgente pentru salvarea oamenilor în caz de accidente, catastrofe, incendii;
- să înfăptuiască control asupra comportamentului persoanelor condamnate convenţional la privaţiune de
libertate sau cu amânarea executării sentinţei, precum şi a persoanelor a căror pedeapsă nu este legată de
privaţiunea de libertate;
- să acorde sprijin persoanelor care au ispăşit pedeapsa la adaptarea lor socială ;
 18
- să efectueze paza obiectivelor stabilite de Guvern;
• să înfăptuiască reglarea circulaţiei rutiere şi supravegherea respectării circulaţiei, să controleze starea
drumurilor, străzilor şi mijloacelor de transport;
• să controleze respectarea de către cetăţeni şi persoanei oficiale în regimul de paşapoarte, având pentru
acest scop dreptul de intrare în locuinţele cetăţenilor;
• să efectueze controalele necesare privind cererile depuse pentru acordarea sau retragerea cetăţeniei;
• să verifice respectarea de către cetăţenii statelor străine sau de persoanele fără cetăţenie a regulilor de
intrare şi de ieşire din Republica Moldova;
• să comunice instituţiilor de ocrotire a sănătăţii despre persoanele ce fac abuz de băuturi alcoolice,
consumul substanţe narcotice sau toxice fără prescripţiile medicului, precum şi despre persoanele în privinţa
cărora există temeiuri suficiente pentru a presupune că sunt bolnave de boli psihice, venerice sau că sunt
contaminate de virusul imunodeficitar SIDA etc.

TEMA IV MECANISME JURIDICE INTERNAŢIONALE UNIVERSALE DE CONSACRARE ŞI

PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI
4.1. Dispoziţii generale referitoare la cadrul instituţional al ONU în materia drepturilor omului
Dreptul internaţional modem al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al doilea război
mondial. Dezvoltarea sa poate fi o consecinţă a monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului din timpul lui
Hitler şi convingerii că aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut fi evitate dacă în perioada funcţionării
Legii Naţiunilor ar fi existat un sistem internaţional eficient pentru protecţia drepturilor omului.
Încă din 1941, cauza drepturilor internaţionale ale omului a fost energic îmbrăţişată de preşedintele Franklin
D. Roosevelt. în celebrul său discurs "Cele patru libertăţi" el făcea un apel la crearea unei "lumi care să se
sprijine pe patru libertăţi fundamentale". Acestea erau "libertatea cuvântului şi de expresie", "libertatea fiecăruia
de a se închina lui Dumnezeu în felul său", "libertatea de a nu suferi lipsuri", şi "libertatea de a nu se teme".
Viziunea lui Roosevelt asupra "ordinii morale", aşa cum o caracterizează el, a devenit îndemnul adresat de
naţiunile care au luptat împotriva forţelor hitleriste în cel de al doilea război mondial şi care au fondat
Organizaţia Naţiunilor Unite.
Gradul de implicare al unei organizaţii în problemele drepturilor omului poate să difere în funcţie de specificul
său, de cadrul său geografic, de tradiţiile politice şi culturale ale statelor membre.
Organizaţia Naţiunilor Unite reprezintă o structură foarte largă şi foarte complexă pentru astfel de preocupări,
în sistemul său coexistând organisme cu structuri şi competenţe variate, ţinând seama şi de convenţiile adoptate
în domeniul drepturilor omului sub egida sa, care prevăd, la rândul lor, unele organisme de evaluare a modului
în care statele-părţi îşi îndeplinesc obligaţiile.
Prevederile referitoare la drepturile omului, care au fost în cele din urmă incluse în Carta Naţiunilor Unite,
erau departe de a corespunde aşteptărilor create de viziunea lui Roosevelt şi retorica din timpul războiului. Şi
nu era de mirare, căci fiecare dintre principalele puteri victorioase avea propriile sale probleme acute în
domeniul drepturilor omului. Uniunea Sovietică avea Gulag-ul, Statele Unite discriminarea rasială, Franţa şi
Marea Britanie imperiile coloniale. Având în vedere propria lor vulnerabilitate în ceea ce priveşte drepturile
omului, nu era în interesul politic al acestor ţări să elaboreze o Cartă care să înfiinţeze un sistem internaţional
eficient pentru protecţia drepturilor omului, aşa cum susţineau unele naţiuni democratice mai mici. Cu toate
acestea, Conferinţa de la San-Francisco a creat un sistem de protecţie propriu-zis, Carta Naţiunilor Unite
punând totuşi bazele juridice şi conceptuale ale dezvoltării dreptului internaţional contemporan al dreptului
omului.
ONU a fost creată la 24 octombrie 1945, în componenţa ei întrând 51 de state care au căzut de acord să-şi
unească eforturile pentru a menţine pacea printr-o cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi
membre ale ONU sunt peste 195 de state. O dată ce statele devin membre ale ONU, ele cad de acord să accepte
obligaţiile prevăzute în Carta ONU şi tratatele care stau la baza principiilor relaţiilor internaţionale.
 19
Statele membre ale ONU sunt state independente. ONU nu este guvern mondial şi ONU nu adoptă legi.
ONU promovează metode care ajută la soluţionarea conflictelor internaţionale şi formulează politici privind
problemele care ne afectează pe noi toţi.
Statele membre, indiferent de mărimea lor, de potenţialul economic, viziunile politice, sistemul social, au un
singur vot.
ONU are 6 organe principale. Cinci din ele - Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul se află la New-York. Al 6-lea, Curtea Internaţională de
Justiţie, îşi are sediul la Haga, Olanda.
Carta ONU oferă Consiliului de Securitate responsabilităţi primordiale pentru menţinerea păcii şi securităţii.
Consiliul poate fi convocat la orice oră, ziua sau noaptea.
Consiliul are în componenţa sa 15 membri, 5 dinte care (aşa-numitele Mari Puteri - China, Rusia, Franţa,
USA şi Regatul Marii Britanici) sunt membri permanenţi cu dreptul de veto.
Celelalte 10 state sunt alese de către Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani.
Deciziile Consiliului se aprobă cu număr de 9 voturi. Toate statele membre sunt obligate să îndeplinească
deciziile Consiliului. Consiliul poate lua măsuri pentru a impune executarea deciziilor prin anumite mijloace,
cum ar fi sancţiuni economice, embargo pentru livrarea armelor. Consiliul poate autoriza statul membru să
folosească toate mijloacele necesare, inclusiv acţiunile militare comune, pentru a supraveghea îndeplinirea
deciziilor.
În afară de aceasta, Consiliul face recomandări pentru Adunarea Generală privind desemnarea unui nou
Secretar Genera! şi admiterea unor noi state membre ale ONU.
Consiliul de Tutelă a fost suspendat la 1 octombrie 1994. Organul a fost preocupat de problemele politice
speciale şi de decolonizare şi asigura administrarea teritoriilor aflate sub tutelă.
Scopul principal al sistemului de tutelă constă în promovarea progresului şi a dezvoltării spre independenţă
şi suveranitate a locuitorilor teritoriilor aflate sub tutelă. în componenţa Consiliului de Tutelă intră membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Curtea Internaţională de Justiţie este cel mai important organ judiciar din sistemul organ judiciar al ONU.
Curtea este alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Curtea examinează
litigii între state. Participarea statelor în examinare este voluntară, dar o dată ce acceptă să participe, statul îşi
asumă obligaţia de a executa hotărârea emisă de curte. De asemenea, Curtea face recomandări pentru Adunarea
Generală şi Consiliul de Securitate la sesizările iniţiate de acestea.
Adunarea Generală a ONU
Fiind organismul principal al Organizaţiei, Adunarea Generală a ONU constă din toţi membrii acesteia,
fiecare dispunând de un singur vot. în cele mai dese cazuri problemele drepturilor omului sunt incluse în
ordinea de zi a Adunării Generale din capitolele raportului Consiliului Economic şi Social referitor la drepturile
omului, sau pe baza hotărârilor, adoptate de Adunarea Generală la sesiunile anterioare, despre examinarea şi
analiza unor întrebări separate. Alte organe de bază ale ONU, statele-membre şi Secretarul General la fel pot
include întrebări în ordinea de zi a Adunării Generale în ceea ce priveşte drepturile omului.
Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948, Adunarea Generală a
adoptat un şir de declaraţii şi convenţii referitor la problemele drepturilor omului. Ele se referă, în special, la
genocid, discriminarea rasială, apartheid, persoane fără cetăţenie, drepturile femeii, copilului, invalizilor şi ale
persoanelor cu handicap, tineretului, familiei, sclaviei, torturii, dezvoltări şi progresului social etc.
Adunarea Generală dispune de o serie de organe auxiliare, care sunt preocupate de întrebările privind
drepturile omului şi libertăţile fundamentale: Comitetul special pentru decolonizare, Consiliul ONU pentru
Namibia, Comitetul special contra apartheidului; Comitetul special pentru cercetarea acţiunilor Israelului care
aduc atingere drepturilor omului în ceea ce priveşte populaţia teritoriilor ocupate etc.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)
În baza art. 62 al Cartei ONU, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) are un rol deosebit în domeniul
 20
drepturilor omului, fiind împuternicit "să facă recomandări în scopul promovării drepturilor omului şi
libertăţile fundamentale şi respectarea acestora pentru toţi". De asemenea, conform art. 68, Consiliul poate
înfiinţa comisii în domeniile economic şi social pentru protecţia drepturilor omului.
Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune organizatorică şi două sesiuni
regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt, de obicei, transmise Comitetului al doilea al
Consiliului (comitetul social) în care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele chestiuni sunt
dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului social, care conţin proiecte de rezoluţii şi decizii, sunt supuse
Consiliului spre examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare.
Pentru acordarea ajutorului în examinarea întrebărilor ce se referă la drepturile omului, ECOSOC a creat
Comisia pentru Drepturile Omului şi Comisia pentru Statutul Femeii. La rândul său, Comisia pentru Drepturile
Omului a înfiinţat Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor.
Uneori, ECOSOC formează comitete speciale având în componenţă reprezentanţi ai statelor membre,
experţi, desemnaţi de guvernele lor sau personalităţi ilustre, reprezentanţi cu titlu personal.
Conform art. 64 al Cartei ONU, ECOSOC este împuternicit "să încheie înţelegeri cu membrii Organizaţiei
şi instituţiile specializate, cu scopul de a primi de la aceştia rapoarte despre măsurile întreprinse de ei în
vederea realizării recomandărilor date de către el şi a recomandărilor Adunării Generale asupra întrebărilor ce
ţin de competenţa lui.
Comisia pentru Drepturile Omului
Comisia pentru Drepturile Omului mult timp (pînă în anul 2007) a fost organismul central în cadrul
sistemului ONU care se ocupa de problemele privind drepturile omului. Este un organ subsidiar al ECOSOC,
înfiinţat în 1946. Având iniţialmente 18 membri, Comisia şi-a lărgit în ultimii ani componenţa, fiind
reprezentată de 53 state. Statele îşi numesc propriii reprezentanţi în Comisie, care acţionează conform
instrucţiunilor ca delegaţi guvernamentali, şi nu cu titlu personal. Cele 53 de state membre sunt desemnate de
ECOSOC după o formulă menită să asigure o repartizare geografică echitabilă între diferitele zone ale lumii.
În principiu, în baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii ale ECOSOC, Comisia este
competentă să se ocupe de orice chestiuni privind drepturile omului.
Activitatea Comisiei consta în încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial: elaborarea unor
proiecte privind documentele internaţionale în domeniul drepturilor omului, spre exemplu: proiectele celor
două Pacte referitoare la drepturile omului; examinarea situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte
a lumii, cu un accent special pe situaţiile de violări masive şi flagrante; încercarea de a preveni şi a elimina,
prin persuasiune şi dialog, violările drepturilor omului; elaborarea recomandărilor pentru asigurarea respectării
normelor general recunoscute şi acordarea de asistenţă prin programul serviciilor consultative ale Centrului
pentru Drepturile Omului.
În primele decenii ale existenţei sale, Comisia s-a concentrat, în principal, asupra activităţilor pur
promoţionale şi asupra pregătirii unor proiecte de instrumente internaţionale privind drepturile omului. în acea
vreme, Comisia nu era abilitată să întreprindă acţiuni privind situaţii specifice sau acuzaţii referitoare la
încălcări ale drepturilor omului de către un stat.
La începutul anilor '80, ECOSOC a abilitat Comisia să examineze în anumite limite comunicările reclamând
încălcări specifice privind drepturile femeii. Comisia a folosit aceste comunicări mai curând ca sursă de
informaţii pentru studiile sale decât ca instrument capabil să influenţeze guvernele să ia în consideraţie plângeri
determinate.
Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului
O instituţie nou-creată este cea a înaltului Comisar pentru Drepturile Omului. Această funcţie a fost
instituită în aplicarea Rezoluţiei 48/141 a Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994. Eforturile anterioare
în această direcţie, încă din anii '50 şi '60 au eşuat, în mare parte, din cauza unor raţiuni ţinând de războiul rece
şi opoziţia superputerilor. Subiectul a fost reluat la Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului, din 1993,
organizată la Viena. Atunci, un grup de ţări din Asia au blocat adoptarea prin consens a unei recomandări care
 21
să propună înfiinţarea funcţiei de înalt Comisar al ONU pentru Drepturile Omului. Totuşi, Conferinţa a făcut
recomandarea ca respectivul subiect să fie luat în discuţie de Adunarea Generală "ca problemă prioritară".
Adunarea Generală s-a conformat şi, după săptămâni de negocieri, a adoptat Rezoluţia prin care se înfiinţa
funcţia de înalt Comisar pentru Drepturile Omului. Reprezentantul Ecuadorului la ONU, Jose Ayala Lasso, care
prezidase aceste negocieri, a fost numit în postul respectiv de către Secretarul General ONU, cu aprobarea
Adunării Generale.
Aşa cum stipulează Adunarea Generală, înaltul Comisar pentru Drepturile Omului este "înaltul funcţionar al
Naţiunilor Unite care are responsabilitatea principală pentru activităţile ONU în domeniul drepturilor omului,
sub conducerea şi în răspunderea Secretarului General".
În îndeplinirea atribuţiilor sale, înaltul Comisar acţionează "în cadrul competenţei, autorităţii şi deciziilor
generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social al Comisiei pentru Drepturile Omului". Printre
diversele însărcinări delegate înaltului Comisar, cea mai însemnată este enunţată la paragraful 4 (f) al
Rezoluţiei, împuternicindu-1 "să joace un rol activ în depăşirea obstacolelor actuale şi în înlăturarea piedicilor
pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului şi prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor
omului în întreaga lume". Această exprimare este destul de cuprinzătoare pentru ca înaltul Comisar să poată
aborda orice problemă de actualitate în sfera drepturilor omului şi să se poată implica activ în eforturile vizând
prevenirea încălcării drepturilor omului, oriunde în lume.
Înaltul Comisar este însărcinat cu conducerea generală a Centrului pentru Drepturile Omului, secretariatul
pentru drepturile omului al ONU, precum şi cu coordonarea activităţilor ONU de promovare şi protecţie. în
cadrul ONU el este "suveranul" în privinţa drepturilor omului. Eficienţa sa depinde de mulţi factori, inclusiv de
abilitatea diplomatică, de angajarea şi spiritul de iniţiativă, de voinţa politică a statelor membre ale ONU, de
resursele puse la dispoziţie şi de sprijinul acordat de Secretarul General.
Este însă prea devreme să apreciem prestaţia acestei funcţii, dar, este evident, înfiinţarea înaltului Comisar
pentru Drepturile Omului marchează încă un important pas înainte în lupta pentru consolidarea capacităţii
Organizaţiei Naţiunilor Unite de a trata încălcările drepturilor omului.
Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi
Reprezentanţa înaltului Comisariat al ONU pentru refugiaţi în Republica Moldova a fost înfiinţată în 1997
cu scopul de a acorda asistenţă Guvernului în instruirea unei structuri legislative şi de procedură necesare
pentru asistenţa persoanelor care au nevoie de protecţie internaţională, în baza standardelor internaţionale.
Acordul de Cooperare, semnat cu Guvernul în 1998, stipulează principiile ÎCNUR aplicate în cadrul protecţiei
şi asistenţei umanitare a refugiaţilor, a solicitanţilor de azil şi a persoanelor deplasate intern în vederea
asigurării soluţiilor durabile.
Reprezentanţa ÎCNUR în Moldova şi-a extins programul pentru a ajuta persoanele, care, în urma
conflictului militar din Transnistria s-au mutat în zonele controlate de Guvern. Din 1997 şi până în prezent,
ÎCNUR Moldova şi-a îndreptat atenţia asupra reconstrucţiei spitalelor şi a instituţiilor de învăţământ din
Chişinău şi din zonele afectate de conflictul din 1992. în cooperare cu Ministerul Educaţiei, ÎCNUR Moldova a
identificat necesităţile de prioritate majoră pentru şcoli, inclusiv cele ce ţin de lipsa mobilierului şcolar.
Programe speciale au fost prevăzute pentru a oferi asistenţă socială mamelor singure şi familiilor cu mulţi
copii şi pur şi simplu celora care nu au surse de existenţă. întrucât spectrul problemelor cu care se confruntă
refugiaţii este multiplu, organizaţia îşi modifică în permanenţă programele întru acrea condiţii ca aceste
persoanele să nu rămână fără mijloace de existenţă şi fără asistenţă medicală de bază.
După conflictul armat din Transnistria (1992), în Republica Moldova au fost înregistrate oficial 53 mii
persoane intern deplasate. Pentru soluţionarea problemelor migraţiei, Centrul a elaborat un program de acţiuni.
Realizarea acestui program e organizată în colaborare şi cu susţinerea Biroului înaltului Comisariat al ONU
pentru Refugiaţi şi a misiunii OSCE în Republica Moldova.
De la crearea înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, la 14 decembrie 1950, când
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a abordat Statutul Biroului, ÎCNUR a avut sub protecţia sa peste 212
 22
milioane de persoane, obţinând pe parcurs două Premii Nobile pentru Pace. Cu părere de rău. acest număr de
persoane pare a fi din nou în creştere şi se estimează că una din 250 de persoane de pe această planetă primeşte
deja asistenţă de la ÎC al ONU.
ÎCNUR doreşte, întâi de toate, să-şi concentreze eforturile asupra protecţiei refugiaţilor şi a persoanelor care
sunt forţate să fugă, pentru a se salva , asupra necesităţilor şi potenţialului lor de a supravieţui. Biroul ÎCNUR,
care există deja de cinci decenii, se simte privilegiat că i-a fost oferită posibilitatea de a lucra pentru refugiaţi,
acordându-le protecţie şi asistenţă umanitară.

4.2 CADRUL NORMATIV INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI

Carta Naţiunilor Unite şi drepturile omului
O dată cu adoptarea Cartei Naţiunilor Unite problemele drepturilor omului s-au putut afirma, pentru prima
dată, în întreaga lor plenitudine, dat fiind faptul că însăşi Carta ONU proclamă, la art. 1 pct.3, ca unul dintre
scopurile organizaţiei, acela de a realiza "cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale
de natură economică, socială, culturală şi umanitară, promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Obligaţiile de bază ale Organizaţiei şi ale statelor în vederea atingerii acestor obiective sunt enunţate la art.
55 şi 56 ale Cartei:
"în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare necesare relaţiilor paşnice şi de prietenie între state,
bazate pe respectarea principiului drepturilor egale şi autodeterminării popoarelor, Naţiunile Unite vor
promova:
a) Standarde ridicate de viaţă, asigurarea unui loc de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică
şi socială;
b) Soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate şi altele legate de acestea;
cooperarea internaţională în domeniul culturii şi educaţiei;
c) Respectul universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (art.55).
Toţi membrii ONU se angajează să acţioneze în comun şi fiecare în parte cooperând cu Organizaţia în
vederea atingerii obiectivelor enunţate la articolul 55 (art. 56)."
Deşi mandatul, aşa cum este formulat la art. 55, acoperă o arie largă de aspecte, Organizaţiei nu-i sunt
conferite decât puteri limitate. Misiunea sa este de a "promova", responsabile pentru aceasta fiind Adunarea
Generală a ONU şi Consiliul Economic şi Social, organisme ale căror rezoluţii în acest domeniu nu au putere
de lege. "Angajamentul" statelor membre se limitează ia "promovarea" atingerii obiectivelor enunţate la art. 55,
respectiv "promovarea respectului universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea
acestora..." (art. 55 (c)). De altfel, Carta Naţiunilor Unite nu defineşte ce se înţelege prin "drepturile omului şi
libertăţile fundamentale". Totuşi, art. 55 (c) conţine o clauză de nediscriminare foarte explicită, care arată cu
claritate că statele membre şi Organizaţia au obligaţia de a promova drepturile omului şi libertăţile
fundamentale "fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Potrivit art. 56, statele membre urmează să "acţioneze în comun şi fiecare în parte, cooperând cu Organizaţia
pentru realizarea obiectivelor stipulate la art. 55. Pentru a facilita această cooperare, la art. 13 alin. (1) al Cartei
se prevede că Adunarea Generală "va iniţia studii şi va face recomandări în scopul: ...de a sprijini realizarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Analizând activitatea organelor instituite prin Carta Naţiunilor Unite, menite să asigure respectarea
drepturilor omului, urmează să conchidem că prevederile referitoare la drepturile omului din Carta Naţiunilor
Unite au anumite consecinţe însemnate. în primul rând, Carta Naţiunilor Unite a "internaţionalizat" drepturile
omului. Prin aderarea la Cartă, care este un tratat multilateral, Statele Părţi recunoşteau că "drepturile omului"
la care se făcea referire sunt subiecte de drept internaţional şi, în acest sens, nu mai ţin în exclusivitate de
jurisdicţia lor internă. în al doilea rând, obligaţia statelor membre ale ONU de a coopera cu Organizaţia pentru
 23
promovarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a oferit Naţiunilor Unite autoritatea legală necesară
pentru a depune eforturi substanţiale în vederea definirii şi codificării acestor drepturi. Aceste eforturi se
reflectă în adoptarea Cartei Internaţionale a Drepturilor Omului, precum şi în numeroase alte instrumente în
domeniul drepturilor omului astăzi existente. în al treilea rând, ONU a reuşit de-a lungul timpului să clarifice
în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a "promova" drepturile omului, lărgind sfera de cuprindere a
acestor obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe Carta Naţiunilor Unite menite să asigure respectarea de către
guverne a angajamentelor. ONU a căutat să determine îndeplinirea acestor obligaţii, adoptând rezoluţii care
cereau unui anume stat să pună capăt unor astfel de violări, precum şi împuternicind Comisia pentru Drepturile
Omului şi organismele subsidiare să stabilească proceduri pentru examinarea alegaţiilor privind violările.
La Conferinţa de la San-Francisco s-au făcut propuneri pentru a se anexa la Carta ONU o "Cartă a
drepturilor" sau o "Declaraţie a drepturilor esenţiale ale omului", însă aceste propuneri nu s-au materializat.
Curând, Comisia pentru Drepturile Omului a ONU a fost însărcinată să elaboreze o Cartă Internaţională a
Drepturilor Omului. Mai întâi, Comisia a decis să elaboreze o declaraţie, iar mai apoi să înceapă pregătirea
unuia sau a mai multe proiector de tratate. Această abordare a condus la elaborarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU în decembrie 1948. Au trecut încă 18
ani înainte ca tratatele - cele două Pacte şi Protocolul facultativ - să fie adoptate de Adunare şi să fie deschise
spre semnare.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului
adoptat de o organizaţie internaţională universală. Datorită statutului său moral, importanţei juridice şi politice
dobândite de-a lungul anilor. Declaraţia stă alături de Magna Carta, Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului
şi Declaraţia de Independenţă a Americii, ca reper fundamental în lupta omenirii pentru libertate şi demnitate
umană. Influenţa acestor mari documente istorice asupra Declaraţiei este de netăgăduit.
Declaraţia Universală proclamă două mari categorii de drepturi: drepturi civile şi politice, pe de o parte, şi
drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte. Ca drepturi civile şi politice sunt enumerate: dreptul la
viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei; interdicţia sclaviei, torturii şi a tratamentelor crude, inumane sau
degradante; dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului; dreptul la un proces corect
atât în cauze civile, cât şi în cele penale, prezumţia de nevinovăţie şi interdicţia de a se a aplica legi şi pedepse
ex post factum. Declaraţia recunoaşte dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate. Ea proclamă libertatea de
exprimare, religie, de întrunire şi dreptul la libera circulaţie. Sunt garantate, de asemenea, dreptul de a cere şi
de a primi azil în alte ţări împotriva persecuţiei şi dreptul la o cetăţenie; dreptul individului de a participa la
guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Enumerarea drepturilor economice, sociale şi culturale din Declaraţie începe cu afirmaţia: "Oricine, ca
membru al societăţii ... este îndreptăţit, prin efortul naţional şi cooperare internaţională şi în conformitate cu
organizarea şi resursele fiecărui Stat, la realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile
demnităţii sale şi liberei dezvoltări a personalităţii sale".
Declaraţia prevede în continuare dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva
şomajului; la plată egală pentru muncă egală; la retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure ei şi
familiei sale o existenţă demnă şi care să fie suplimentată, dacă este necesar, prin alte mijloace de protecţie
socială; dreptul la odihnă şi timp liber, inclusiv limitarea rezonabilă a orelor de muncă, la concediu periodic
plătit; dreptul la un nivel de viaţă corespunzător pentru păstrarea sănătăţii sale şi a familiei sale. Se recunoaşte,
de asemenea, dreptul persoanei la securitate socială în caz de şomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie,
vârstă înaintată sau lipsa mijloacelor de subzistenţă din cauze independente de voinţa sa; dreptul la educaţie
(educaţia va fi gratuită cel puţin la nivel elementar şi de bază).
În ceea ce priveşte drepturile culturale, Declaraţia afirmă că orice fiinţă umană are dreptul de a participa
liber la viaţă culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific
şi avantajele acestuia.
 24
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă statelor posibilitate să adopte
legi care să limiteze exercitarea acestor drepturi, cu condiţia ca unicul scop al acestor limitări să fie asigurarea
"recunoaşterii corespunzătoare şi respectării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi compatibilităţii cu cerinţele
îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică şi bunăstarea generală într-o societate democratică".
Autoritatea unui guvern de a impune astfel de restricţii este limitată prin stipularea: "Nimic din această
Declaraţie nu poate fi interpretat ca implicând pentru vreun Stat, grup sau persoană, vreun drept de a se angaja
într-o activitate sau de săvârşi un act în scopul de a desfiinţa oricare din drepturile şi libertăţile proclamate în
Declaraţie".
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie,
neavând putere de lege. Scopul său este de a furniza "un mod de înţelegere comun" al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale la care face referire Carta Naţiunilor Unite şi de a servi "tuturor popoarelor şi naţiunilor drept
standard comun de înfăptuire".
In deceniile care au trecut de la adoptarea sa în 1948, Declaraţia a suferit modificări impresionante. Astăzi,
puţini jurişti de drept internaţional ar putea nega faptul că Declaraţia este un document normativ care creează
anumite obligaţii juridice pentru statele membre ale ONU.
Procesul care a dus la transformarea Declaraţiei Universale dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu
într-un document având caracter de normă a fost declanşat parţial de faptul că elaborarea şi adoptarea Pactelor
în cadrul ONU se împotmolise, iar necesitatea unor standarde de autoritate în definirea obligaţiilor statelor
membre ale ONU privind drepturile omului devenise din ce în ce mai stringentă. între timp, Declaraţia ajunsese
să fie utilizată din ce în ce mai frecvent în acest scop. Ori de câte ori dorea să invoce norme referitoare la
drepturile omului sau să condamne o încălcare a acestora, guvernele, ONU sau alte organizaţii internaţionale
făceau referire şi se bazau pe Declaraţie ca fiind standardul ce trebuia respectat. Astfel, Declaraţia a ajuns să
simbolizeze ceea ce comunitatea internaţională înţelege prin "drepturile omului", întărindu-se convingerea că
toate guvernele au obligaţia de a asigura drepturilor proclamate de Declaraţie.
Declaraţia este în prezent considerată o interpretare de autoritate a Cartei ONU, explicând destul de detaliat
înţelesul sintagmei "drepturile omului şi libertăţile fundamentale", pe care Statele Membre s-au angajat prin
Cartă a le promova şi respecta. Declaraţia Universală s-a alăturat Cartei, ca parte a structurii constituţionale a
comunităţii internaţionale. Declaraţia a devenit o componentă de bază a dreptului cutumiar internaţional,
angajând toate statele, nu însă numai membrii ONU.
Astăzi este evident că în comunitatea internaţională Declaraţiei Universale i se atribuie un statut moral şi
normativ special, pe care nici un document de felul acesta nu 1-a dobândit.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul privind drepturile civile şi politice au fost
adoptate de Adunarea Generală a ONU şi au fost deschise spre semnare în decembrie 1966. A mai trecut un
deceniu înainte ca 35 de state - numărul necesar pentru ca Pactele să intre în vigoare - să fi ratificat ambele
documente.
Având statutul de tratat, aceste Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Chestiunile legate de
respectarea şi recunoaşterea drepturilor garantate de Pacte sunt probleme de interes internaţional şi nu mai ţin
de jurisdicţia internă.
Fiecare Pact stabileşte un sistem internaţional de aplicare distinct, menită să asigure îndeplinirea de către
statele părţi a obligaţiilor asumate.
Catalogul drepturilor civile şi politice enumerate în Pactul privind drepturile civile şi politice este elaborat
cu o specificitate juridică mai mare şi conţine mai multe drepturi decât Declaraţia Universală. O importantă
completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice,
dreptul "de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de cultură proprie, de a profesa şi practica
propria religie, sau de a folosi limba proprie"; proclamarea libertăţii de a nu fi închis pentru datorii; dreptul
tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă
 25
fiinţei umane, precum şi dreptul copilului "de a dobândi cetăţenie" şi de a i se oferi "acele măsuri de protecţie
decurgând din statutul său de minor".
Pactul privind drepturile civile şi politice conţine o clauză de derogare, care permite statelor părţi ca "în
timp de pericol public ameninţând existenţa naţiunii" să suspende toate drepturile, cu excepţia a şapte dintre
cele mai fundamentale. Pactul permite, de asemenea, statelor să limiteze şi să restrângă exercitarea drepturilor
pe care le prevede, însă într-o măsură nu mai mare decât se prevede în prezentul Pact.
Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor persoanelor aflate pe
teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi
de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau alt statut.
Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice
Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile şi politice, adoptat ca document separat,
suplimentează măsurile de implementare prevăzute de Pact. El oferă persoanelor particulare care se pretind
victime ale unei încălcări a Pactului posibilitatea de a înainta Comitetului pentru Drepturile Omului comunicări
sau plângeri "individuale". Plângerile pot fi îndreptate numai împotriva acelor state părţi la Pact care au
ratificat Protocolul. Având plângerile. Comitetul a reuşit să dezvolte o remarcabilă jurisprudenţă privind
interpretarea şi aplicarea Pactului şi a Protocolului.
Plângerile sunt examinate de Comitet în două etape: în primul rând, trebuie să se pronunţe asupra
admisibilităţii comunicării respective şi numai apoi este examinată temeinicia plângerii. Dacă plângerea este
admisă, Comitetul o supune atenţiei statului vizat, care în termen de şase luni trebuie să formuleze răspunsul
privind învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului parte şi plângerea individuală sunt apoi
examinate de Comitet, iar concluziile sunt aduse la cunoştinţa părţilor.
Comitetul a reuşit să întărească treptat eficienţa mecanismului privind drepturile omului stabilit prin
Protocol. Astfel, are autoritatea de a propune măsuri provizorii pentru a evita prejudicierea ireparabilă a
victimei unei presupuse încălcări a Pactului.
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice a fost deschis spre
semnare la 15.12.89 şi a intrat în vigoare la 11.07.91. Potrivit statutului său, el este considerat a fi o prevedere
adiţională a Pactului privind drepturile civile şi politice. Obiectivul Protocolului este abolirea pedepsei cu
moartea. în acest scop, se prevede, că din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană care intră
sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi flecare stat parte are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru
abolirea pedepsei cu moartea sub incidenţa jurisdicţiei sale. Singura rezervă care ar putea fi formulată la
Protocol ar permite "aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război pentru o condamnare pentru crimă
deosebit de gravă de natură militară săvârşită în timp de război".

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale conţine o listă mult mai cuprinzătoare de drepturi
economice, sociale şi culturale decât Declaraţia Universală. El recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la
muncă, dreptul de a se bucura de condiţii de munca juste şi prielnice, dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din
sindicate, dreptul la securitate socială, dreptul la protecţia familiei, dreptul la un standard de viaţă satisfăcător,
dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică, dreptul fiecăruia la
educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală467.
Pactul nu face doar o simplă enumerare a acestor drepturi, ci le descrie şi le defineşte în mod detaliat,
indicând şi masurile ce ar trebui luate pentru a obţine exerciţiul lor.
Prin ratificarea acestui Pact un stat parte nu îşi asumă obligaţia de a-l pune imediat în practică, aşa cum se
întâmplă în cazul Pactului privind drepturile civile şi politice. Fiecare stat, ratificând acest Pact, se angajează să
 26
ia măsuri individual şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special în domeniul tehnic şi economic,
utilizând la maximum resursele sale disponibile, în scopul de a ajunge treptat la deplina înfăptuire a drepturilor
recunoscute în prezentul Pact, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative în
mod special. Ar fi de nerealizat să se ceară respectarea imediată a tuturor drepturilor, având în vedere natura
acestora şi problemele specifice pe care fiecare stat trebuie să le rezolve pentru a asigura exerciţiul deplin al
acestor drepturi.
Standardele după care se apreciază îndeplinirea obligaţiilor în temeiul Pactului privind drepturile
economice, sociale şi culturale sunt diferite de cele care se aplică tratatelor referitoare la drepturile civile şi
politice. întrucât fiecare stat în pane se confruntă cu probleme diferite şi este imposibil ca două state să aibă
aceleaşi "resurse disponibile", va fi necesară aplicarea unor criterii diferenţiate pentru state diferite - în a
determina dacă ele respectă sau nu obligaţiile asumate prin tratat.
Presupunerea că Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu creează nici un fel de obligaţii
imediate pentru statele părţi a fost formulată de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale -
organism înfiinţat pentru supravegherea implementării acestui tratat.
Comitetul relevă că "în timp ce Pactul stipulează realizarea în mod progresiv şi admite existenţa
constrângerilor datorate limitării resurselor disponibile, el impune, de asemenea, diferite obligaţii cu efect
imediat, şi anume: angajamentul statelor părţi de â garanta că drepturile menţionate în Pact vor fi exercitate fără
discriminare şi angajamentul de a lua măsuri".
Alte acte internaţionale ce garantează drepturile omului
Pe lângă Carta Internaţională a Drepturilor Omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor un mare număr de
tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului, incluzând genocidul, discriminarea
rasială, apartheidul, discriminarea faţă de femei, tortura etc.
Măsuri internaţionale împotriva genocidului
Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 9 decembrie 1948 şi a întrat în vigoare la 12 ianuarie 1951.
Convenţia declară că genocidul, indiferent dacă este comis pe timp de pace sau de război, este o crimă de
drept internaţional. "Genocidul" este definit ca comiterea unor acte "cu intenţia de a distruge, în întregime sau
parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios".

Măsuri internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială
La baza Cartei Naţiunilor Unite stau principiile demnităţii şi egalităţii fiinţelor umane. Toate statele membre
s-au angajat să acţioneze atât împreună, cât şi separat în cooperare cu Organizaţia, pentru înfăptuirea unuia din
scopurile Naţiunilor Unite, anume: de a dezvolta şi încuraja respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Declaraţia Universală a drepturilor omului proclamă că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
demnitate şi în drepturi şi că fiecare poate să se prevaleze de toate drepturile şi de toate libertăţile care sunt
enunţate în Declaraţie fără nici o deosebire, mai ales de rasă, de culoare sau de origine naţională.
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptat de
Adunarea Generală a ONU în 1965 şi a intrat în vigoare în 1969. Convenţia interzice discriminarea rasială, pe
care o defineşte ca fiind "orice diferenţiere, excludere, restricţie pe motiv de origine naţională sau etnică" având
drept scop "anularea sau diminuarea recunoaşterii, posedării sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentele în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alt domeniu al
vieţii publice".
Statele părţi la Convenţie au obligaţia juridică de a elimina discriminarea rasială pe teritoriul lor şi de a
adopta legile necesare pentru asigurarea nediscriminării în exercitarea şi posesia diferitelor drepturi ale omului.
Măsuri internaţionale privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid
 27
Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid a fost adoptată de Adunarea
Generală a ONU ia 30 noiembrie 1973 şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1976. Scopul acestui tratat este de a
suprima şi a pedepsi apartheidul. Convenţia proclamă apartheidul ca fiind "o crimă împotriva umanităţii" şi
declară "crime încălcând principiile de drept internaţional" toate actele inumane rezultând din politicile şi
practicile de apartheid. Deşi Convenţia defineşte crima de apartheid prin referire la politicile de agresare rasială,
discriminare practicate "în sudul Africii", formularea acestei prevederi este destul de cuprinzătoare pentru a
include politici similare, dacă acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii.
Măsurile de implementare prevăzute de Convenţie constau în cerinţa unei raportări periodice de către statele
părţi şi în înfiinţarea unui Grup de Trei pentru examinarea rapoartelor. Acest organism este desemnat de
preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU dintre acele state părţi la Convenţie care au membri în
Comisie.
Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 şi
a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.
Prin ratificarea Convenţiei, statele părţi îşi asumă obligaţia de a oferi copiilor în jurisdicţia lor un număr
mare de drepturi civile, politice, economice, sociale şi culturale indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinii politice sau de altă natură, origine naţională, etnică sau socială, avere, incapacitate, naştere sau alt statut
al copilului sau al părinţilor sau al susţinătorilor săi legali.
Măsuri internaţionale privind drepturile copilului
Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului defineşte copilul ca fiind "orice fiinţă umană sub
vârsta de 18 ani, în afara cazului în care, conform legislaţiei aplicabile copilului, majoratul este atins mai
devreme".
Principiul director al Convenţiei este că: în toate acţiunile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de
instituţii de ocrotire publice sau particulare, instanţe de judecată, autorităţi administrative sau organisme
legislative, se va avea în vedere în primul rând interesul copilului.
Deşi multe din drepturile prezentate în Convenţie sunt enumerate, sub o formă sau alta, în tratatele
internaţionale privind drepturile omului, pentru prima dată copilul este menţionat ca fiind subiectul exclusiv al
drepturilor şi al protecţiei internaţionale.
Convenţia privind drepturile copilului apără statutul copilului împotriva oricăror practici ce atentează la
viaţa şi sănătatea lui, cum ar fi: exploatarea, supunerea la munci necorespunzătoare, abuzul sexual, traficul de
copii etc.
Pe baza Convenţiei s-a înfiinţat un Comitet privind drepturile copiilor, a cărui sarcină este de a examina
progresul înregistrat de statele părţi la Convenţie privind aplicarea prevederilor ei.
Convenţia prevede obligaţii ce revin statelor părţi la ea să respecte interesele speciale ale copilului, să
garanteze copiilor protecţia şi îngrijirea necesară bunăstării lui.
În Convenţie se stipulează că ambii părinţi au răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului.
Se precizează, de asemenea, dreptul copiilor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice la propria
lor viaţă culturală, de a profesa şi de a folosi propria limbă. Copiii trebuie educaţi în spiritul respectului faţă de
drepturile omului, faţă de principiile Cartei Naţiunilor Unite, faţă de valorile naţionale şi faţă de mediul natural
ambiant.
Unul din principiile generale existente în comunitatea internaţională în conformitate cu care se face
reglementarea juridică a statutului persoanelor ce solicită protecţia statului este principiul protecţiei copilului.
Există multiple instrumente internaţionale care se referă la protecţia copiilor.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Naţiunile Unite au proclamat că copiii au dreptul la ajutor şi
la o asistenţă specială. O asistenţă specială li se acordă copiilor refugiaţi, care reprezintă cel mai înalt grad de
vulnerabilitate în ansamblul populaţiei refugiate, alături de femei, bătrâni şi persoane handicapate. Numărul
copiilor neînsoţiţi variază în funcţie de cauzele şi condiţiile exodului. Conform estimărilor specialiştilor,
numărul lor oscilează de la 2 până la 5 la sută dintr-o populaţie refugiată. Documentul care prevede cele mai
 28
diverse măsuri referitoare la protecţia copiilor refugiaţi este "Convenţia privind Drepturile Copilului", la care
Moldova a aderat. Articolul 22 al acesteia prevede că statele părţi vor lua măsuri corespunzătoare pentru a
asigura copilul care solicită obţinerea statutului de refugiat sau care, în virtutea regulilor şi procedurilor
aplicabile de drept internaţional sau naţional, este considerat drept refugiat, fie că este singur, fie că este însoţit
de mamă şi tată sau de orice altă persoană, să beneficieze de protecţia şi asistenţă umanitară corespunzătoare
pentru a-i permite să se bucure de drepturi recunoscute de prezenta Convenţie şi celelalte instrumente
internaţionale referitoare la drepturile omului, sau cu caracter umanitar, la care statele respective sunt părţi.
Organizaţia Naţiunilor Unite se preocupă intens de statutul juridic al copilului, de garantarea dreptului
acestuia pe plan internaţional. Pornind de la considerentul că omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi
mai bun, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat, la 20 noiembrie 1959, "Declaraţia Drepturilor Copilului".
Declaraţia proclamă următoarele principii: fiecare copil trebuie să beneficieze de o protecţie socială, acordată
prin lege de natură să-i asigure o dezvoltare sănătoasă, pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual şi social în
condiţii de libertate şi demnitate.
Drepturile enunţate în Declaraţie trebuie garantate tuturor copiilor, fără nici o discriminare, iar statele
membre părţi la ea au obligaţia să adopte măsuri pentru aplicarea lor, asigurând prioritate intereselor copilului.
La 14 decembrie 1974, Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia asupra protecţiei femeilor şi
copiilor în perioade excepţionale şi de conflict armat". Ţinând seama de necesităţile acordării unei protecţii
speciale femeilor şi copiilor aparţinând populaţiei civile, Declaraţia cere tuturor statelor membre să vegheze
pentru respectarea strictă a prevederilor ei.
Măsuri internaţionale privind drepturile femeii
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată la 18.12.1979 şi
deschisă spre semnare la 1.03.1980. A intrat în vigoare la 1 septembrie 1981. Republica Moldova a aderat la
Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.87 XII din 28.04.1994. în vigoare pentru Republica Moldova din
31.07.1994.
Prin Convenţie se caută eliminarea discriminării faţă de femei, definită ca fiind "orice deosebire, excludere,
sau restricţie întemeiată pe sex" care restrânge pentru femei posibilitatea de a se bucura de "drepturile omului şi
libertăţile fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu". Pe lângă
obligaţia de a condamna discriminarea faţă de femei, statele pârti se angajează "să dea expresia principiului
egalităţii dintre bărbaţi şi femei în constituţiile lor naţionale şi legislaţia adecvată" şi să adopte acele legi sau
alte măsuri, "inclusiv sancţiuni, dacă este oportun, interzicând orice discriminare faţă de femei".
În preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se prevede că recunoaşterea demnităţii inerente
tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii
şi păcii în lume.
În Carta Naţiunilor Unite se reafirmă încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului înscrie principiul nediscriminării şi proclamă că toate fiinţele
umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi şi că fiecare om poate să se prevaleze de toate drepturile şi
libertăţile enumerate în acest document, fără nici o deosebire, îndeosebi de sex.
Statele părţi la pactele internaţionale ale drepturilor omului au obligaţia să asigure egalitatea în drepturi a
bărbatului cu femeia în exercitarea tuturor drepturilor economice, sociale, culturale, civile şi politice, luând în
consideraţie convenţiile internaţionale încheiate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a instituţiilor
specializate în vederea promovării egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul.
Întărirea păcii şi securităţii internaţionale, diminuarea încordării internaţionale, cooperarea dintre toate
statele, indiferent de sistemele lor sociale şi economice, dezarmarea generală şi completă, în deosebi
dezarmarea nucleară sub control internaţional strict şi eficace, afirmarea principiilor justiţiei, egalităţii şi
avantajului reciproc în relaţiile dintre ţări, realizarea dreptului la autodeterminare şi la independenţă al
popoarelor aflate sub dominaţie străină şi colonială şi sub ocupaţie străină, precum şi respectul suveranităţii
 29
naţionale şi al integrităţii teritoriale vor favoriza progresul social şi vor contribui la realizarea deplinei egalităţi
între bărbat şi femeie.
În art. 2 al aceleiaşi Convenţii e stipulat că statele părţi condamnă discriminarea faţă de femeie sub toate
formele sale, convin să ducă prin toate mijloacele adecvate şi fără întârziere o politică vizând să elimine
discriminarea faţă de femei.
Am dori să menţionăm, întâi de toate, că nu poate fi subestimată importanţa iniţiativei Republicii Moldova
de a-şi supune sistemul de drept unui control juridic sub aspectul egalităţii între sexe. Acesta este un pas
important spre realizarea egalităţii între femei şi bărbaţi.
Legislaţia Republicii Moldova privind drepturile femeii trebuie să asigure recunoaşterea absolută a
drepturilor femeii enunţate în convenţiile şi tratatele privind drepturile omului.
Măsuri internaţionale împotriva torturii
În conformitate principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea unor drepturi egale şi
inalienabile pentru toţi membrii familiei umane constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.
Din Cartă, îndeosebi din articolul 55 al acesteia, decurge obligaţia statului de a încuraja respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
La art. 5 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi la art. 7 al Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice se prevede că nimeni nu va fi supus la tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante.
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante a fost
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi a intrat în vigoare la 28 iunie 1987.
Convenţia are menirea de a preveni şi a pedepsi tortura practicată de către sau la îndemnul, ori cu
asentimentul sau cu încuviinţarea unui funcţionar public ori a altei persoane acţionând în calitate de oficială.
Termenul "tortură" desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe
puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o
persoană terţă informaţie sau mărturisiri, de a o pedepsi de un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis
sau este bănuită că 1-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice
alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea.
Tratamentul sau pedeapsa inumană: tratamente de natură să provoace în mod voluntar grave suferinţe
mintale sau fizice.
Tratamentul sau pedeapsa degradantă: tratament care umileşte în mod grav individul în faţa altora sau care
îl determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.
Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante
merge mult mai departe decât cea semnată în cadrul ONU. Ea îşi propune să prevadă tortura şi celelalte practici
prin vizite în toate locurile de detenţie, pe care statul este obligat să le declare. Convenţia instituie un Comitet
European pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Acest Comitet
va vizita periodic şi de fiecare dată când consideră că este necesar locurile de detenţie, întâlnindu-se fără
martori cu deţinuţii şi putând să comunice liber cu orice persoană. Activitatea Comitetului este confidenţială ca
şi raportul pe care el îl prezintă anual Consiliului de Miniştri. Dacă statul vizat refuză să coopereze sau să
amelioreze situaţia persoanelor private de libertate, Comitetul are posibilitatea de a decide cu majoritatea de
2/3, după ce a dat prilej statului să se justifice, să facă o declaraţie justificată pe marginea acestui subiect.
Dispoziţiile Convenţiei pentru prevenirea torturii nu afectează drepturile persoanelor private de libertate
rezultate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici competenţa organelor stabilite de aceasta.
Cele mai importante documente internaţionale în materia drepturilor omului la care Republica Moldova
este parte
Cele mai importante documente internaţionale în materia drepturilor omului la care Republica Moldova este
parte:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală prin Rezoluţia
 30
217A(III) din 10 decembrie 1948.
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 16 decembrie 1966
la New York prin Rezoluţia 220QA(XXI) şi deschis spre semnare la 19.12.1966. A intrat în vigoare la
3.01.1976. Conform prevederilor art. 27, Republica Moldova a aderat la Pact prin Hotărârea Parlamentului
nr.217-XII din 28.07.1990, în vigoare pentru Republica Moldova de la 26.04.1993.
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16.12.1966 la New
York, prin Rezoluţia 2200A(XXI). A intrat în vigoare la 23.03.1976. Conform prevederilor art.
49 Republica Moldova a aderat la Pact prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990, în vigoare
pentru Republica Moldova de la 26.04.1993.
4. Protocolul Facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis
pentru semnare, ratificare şi aderare de către Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 2200A(XXI) din
16.12.1966. A intrat în vigoare la 23.03.1976.
5. Al 2-lea Protocol Facultativ, adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la cea de-a 44-a sesiune a
acesteia din 1989.
6. Convenţia privind drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989 la New York. Republica Moldova a aderat
prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990, în vigoare pentru Republica Moldova de la
25.02.1993.
7. Declaraţia Drepturilor Copilului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20.11.1959
(Rezoluţia 1386 (XIV)).

4.3 Rolul instituţiilor menite să supravegheze şi să implementeze actele

normative internaţionale în materia drepturilor omului
În mecanismul de protecţie a drepturilor omului în cadrul ONU se includ şi comitetele create de ONU
pentru controlul şi examinarea măsurilor întreprinse de state cu scopul îndeplinirii obligaţiunilor în
conformitate cu actele internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Primul Comitet de acest fel a fost Comitetul pentru lichidarea discriminării rasiale. Mai apoi au fost formate
alte cinci comitete cu mandate şi funcţii analogice:
- Comitetul pentru Drepturile Omului, creat în baza art. 28 al Pactului internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966;
- Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femeie, creat în baza Convenţiei privind eliminarea
discriminărilor împotriva femeilor din 1979;
- Comitetul împotriva torturii, creat în baza Convenţiei împotriva torturii, tratamentelor şi pedepselor
inumane şi degradante;
- Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale:
- Comitetul pentru drepturile copilului, creat în baza Convenţiei privind drepturile copilului din 1990.
Comitetele sunt formate din experţi cu titlu individual, persoane cu înaltă autoritate morală şi competenţă
recunoscută, aleşi dintre candidaţii propuşi de statele părţi. Ele au competenţa de a examina Rapoarte
prezentate periodic de către statele părţi asupra măsurilor adoptate pentru a face efective drepturile recunoscute
prin tratatele în cauză.
În cazul în care statele părţi acceptă o asemenea procedură printr-o declaraţie expresă, comitetele pot
examina comunicările din partea unui stat prin care acesta pretinde că un alt stat parte nu-şi respectă obligaţiile
asumate prin tratatul respectiv. Se prevede o procedură de notificări şi explicaţii din partea Comitetului.
O altă procedură pe care statele o pot accepta prin declaraţii exprese sau prin acceptarea unui Protocol
facultativ este examinarea de către comitetele respective a comunicărilor primite de la persoane sau grupuri de
persoane aflate sub jurisdicţia lor care se plâng că sunt victime ale unei încălcări de către statul respectiv a unuia
din drepturile omului prevăzute de aceste documente.
Comitetul pentru Drepturile Omului
 31
Pactul privind drepturile civile şi politice a înfiinţat un Comitet pentru Drepturile Omului, căruia îi sunt
conferite diverse atribuţii menite să asigure respectarea de către statele părţi a obligaţiilor asumate prin
ratificarea tratatului, şi anume: administrarea sistemului de rapoarte şi a mecanismului de plângeri inter-state
prevăzute de Pact. Comitetul este compus din 18 membri, propuşi şi aleşi de statele părţi, care îşi îndeplinesc
sarcinile cu titlu individual.
Funcţia principală a Comitetului este de a examina rapoartele pe care toate statele părţi sunt obligate să le
prezinte "referitor ia măsurile pe care le-au adoptat pentru ca drepturile recunoscute de Pact să fie efective şi
referitor la progresele înregistrate în folosinţa acestor drepturi".
În raportul său anual, care este transmis statelor părţi şi Adunării Generale a ONU, Comitetul include şi
concluziile sale despre rapoartele înaintate de fiecare stat în parte, împreună cu opiniile suplimentare ale
oricăruia dintre membrii Comitetului. De asemenea, Comitetul solicită statelor includerea în rapoarte a
acţiunilor întreprinse pentru îndeplinirea recomandărilor făcute de Comitet într-o cauză individuală, examinată
în virtutea Protocolului facultativ.
Bazându-se pe practica sa, Comitetul a adoptat un număr mare de Comentarii Generale care lămuresc sensul
diferitelor prevederi ale Pactului şi se aseamănă avizelor consultative de interpretare a Pactului.
Pactul mai prevede un mecanism de plângeri inter-state, care permite unui stat parte să acuze un altul de
încălcare a tratatului. Acest remediu este totuşi facultativ şi se poate recurge la el doar de către acele state părţi
şi împotriva acelora care au adoptat declaraţii separate recunoscând jurisdicţia Comitetului de a primi astfel de
plângeri.

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu conţine prevederi referitoare la un sistem de
plângeri inter-state şi individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor luate şi asupra
progresului realizat în respectarea drepturilor recunoscute prin prezentul Pact. Pactul ca atare nu înfiinţează un
Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului
Economic şi Social al ONU. ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea Comitetului
pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal. Mai înainte,
ECOSOC delegase sarcina examinării rapoartelor prezentate de state unui grup de lucru alcătuit din membrii
Comitetului. Acel organism transmitea concluziile sale ECOSOC, Comisiei ONU pentru Drepturile Omului şi
instituţiilor specializate ale ONU din domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale. Aceste eforturi de a
promova implementarea Pactului nu au fost eficiente în măsura cuvenită. Situaţia s-a schimbat o dată cu
înfiinţarea în anul 1985 a Comitetului permanent, care a elaborat treptat un mod de abordare solid şi creator
pentru a face ca statele să-şi onoreze obligaţiile asumate prin tratat.
Comitetul pentru drepturile copilului
Convenţia cu privire la drepturile copilului înfiinţează un Comitet pentru drepturile copilului a cărui sarcină
este de a "examina progresul înregistrat de Statele Părţi în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Convenţie".
Comitetul este compus din 10 membri care îşi îndeplinesc funcţiile cu titlu individual. Atribuţia principală este
de a examina rapoartele pe care statele părţi sunt obligate să le prezinte referitor la măsurile adoptate pentru
punerea în aplicare a Convenţiei, neavând competenţa de a primi plângeri individuale şi inter-state.
Comitetul împotriva torturii
Convenţia împotriva torturii, adoptată de ONU la 10 februarie 1984, stabileşte un mecanism de prevenire a
acesteia. Astfel, partea a doua a Convenţiei prevede un sistem de control internaţional care are în centru un
Comitet împotriva torturii. Statele părţi ia Convenţie înaintează acestui Comitet rapoarte asupra cărora el poate
face "comentarii de ordin general". Conform art. 20, Comitetul poate proceda la o anchetă confidenţială care
poate comporta şi o vizită pe teritoriul statului, însă numai cu acordul acestuia. Conform art. 28, statele pot face
rezerve în ce priveşte competenţele acordate de art. 20. Art. 21 şi art. 22 din Convenţie prevăd că dacă statele
au recunoscut competenţa acordată Comitetului, acesta poate fi sesizat prin comunicări interetatice sau
 32
emanând de la particulari care indică o violare a Convenţiei.
Comitetul împotriva torturii este compus din 10 experţi de înaltă moralitate, posedând o competenţă
recunoscută în domeniul drepturilor omului; aceştia vor funcţiona cu titlu personal. Experţii sunt aleşi de către
statele părţi ţinându-se seama de repartizarea geografică, echitabilă şi interesul pe care îl prezintă participarea la
lucrările Comitetului a unor persoane cu experienţă juridică.
Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi desemnaţi de către statele părţi.
Fiecare stat parte poate desemna un candidat ales dintre resortisanţii săi.
Statele părţi vor ţine seama de interesul de a desemna candidaţi care să fie în acelaşi timp membri ai
Comitetului pentru Drepturile Omului instituit în virtutea Pactului internaţional privind drepturile civile şi
politice şi care sunt dispuşi să facă parte din Comitetul împotriva torturii - se stipulează în partea a doua a
Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante (adoptată la New
York la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispoziţiilor art. 27 (1); în vigoare
pentru Republica Moldova din 28.12.1995).
Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este compus din 18 experţi cunoscuţi prin înalta lor
moralitate şi imparţialitate. Aceştia sunt aleşi de către statele părţi din rândul cetăţenilor lor, şi îşi exercită
funcţiile cu titlu individual, ţinându-se seama de repartiţia geografică echitabilă şi de reprezentarea diferitelor
forme de civilizaţie, precum şi de principalele sisteme judiciare.
Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi desemnaţi de statele părţi. Fiecare
stat parte poate să desemneze un candidat ales dintre cetăţenii săi.
Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi convocate de Secretarul general la
sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La această reuniune, al cărei cvorum este de două treimi din statele părţi,
sunt aleşi membrii Comitetului - candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a
voturilor reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.
Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului general al ONU, pentru examinare de către Comitet, un
raport asupra măsurilor de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau asupra altor măsuri pe care le-au adoptat
şi care pun în aplicare dispoziţiile prezentei Convenţii - se stipulează în partea a doua a art. 8 a Convenţiei
internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (adoptată la 21.12.1965 la New York,
intrată în vigoare la 04.01.1969 conform dispoziţiilor art. 19; în vigoare pentru Republica Moldova din
25.02.1993).
Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femeie
Prin Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femeie a fost instituit Comitetul
pentru lichidarea discriminării faţă de femeie, compus din 23 de experţi aleşi de statele părţi, dar care îşi
îndeplinesc atribuţiile cu titlu individual.

TEMA V DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. CADRUL INSTITUŢIONAL

ŞI NORMATIV
5.1.Consiliul Europei
"Va veni o vreme când voi francezii, voi ruşii, voi italienii, voi englezii şi voi germanii, voi toate popoarele
naţiunii continentului, fără sa va pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi forma o
uniune superioara şi veţi constitui fraternitatea europeană "
(Victor Hugo)
La sfârşitul celui de-al doilea război planetar s-a făcut puternic simţită pe întreg continentul voinţa
popoarelor europene de a forma o uniune. Aşadar, în 1949 se creează Consiliul Europei (în continuare -
Consiliu) care este prima tendinţă reuşită de a forma o Europă unită, fondată de europeni şi pentru europeni. E
ştiut că după cel de-al doilea război mondial SUA a fost ţara care, prin intermediul Planului Marshall şi OSCE,
apoi datorită NATO, organizează o Europa sub egida lor. Instituţiile nou-create au fost rezultatul unor manifestări
 33
spontane ale numeroaselor mişcări europene apărute după război, reunite intr-un congres ţinut la Haga în mai
1948.
Formula Consiliul Europei a fost salutată în repetate rânduri de premierul britanic Winston Churchill în
unele declaraţii ale sale din timpul războiului. La doar un an după război, în celebrul sau discurs la Zurich din
19 septembrie 1946, Churchill invită Franţa şi Germania, la crearea în comun a ceea ce el a numit Consiliul
Europei.
În această perioadă se creează diferite mişcări şi organizaţii europene cu o politică diferită, dar având acelaşi
scop - unitatea Europei. O organizaţie de menţionat este Uniunea Pan Europeană, creată de contele
Coudenhove-Kalegi, care exista încă din 1924. în Marea Britanie se crease Mişcarea Europei Unite, în Franţa -
Consiliul Francez pentru o Europa Unita sub conducerea lui Raoul Daunty.
Cele mai importante mişcări s-au reunit pentru crearea unui Comitet Internaţional de Coordonare a
Mişcărilor pentru Unitatea Europeana însărcinat cu pregătirea unui Congres al Europei. Acest Congres s-a
deschis la 7 mai la Haga, în sala Cavalerilor Statelor Generale, unde s-au reunit peste 700 de delegaţi din peste
16 tari şi observatori prezenţi din peste 10 state. Preşedintele de onoare la acest Congres a fost Churchill. în
ultima şedinţă plenară delegaţii Congresului au adoptat o proclamaţie cu conţinutul:
"Noi dorim o Europă unită, restituită în totalitate şi libera circulaţie a oamenilor, a ideilor şi a bunurilor;
Noi dorim o Cartă a Drepturilor Omului, care să garanteze libertatea de gândire, de reuniune şi de exprimare,
cât şi libertatea unei opoziţii politice; Noi dorim o Curte de Justiţie capabilă să aplice sancţiunile necesare
pentru nerespectarea Cartei; Noi dorim o Adunare Europeană unde să fie reprezentate forţele tuturor
naţiunilor noastre; Noi, în deplină libertate, ne luăm angajamentul de a depune toate eforturile în mijlocul
familiilor şi în public, în cadrul partidelor noastre, în bisericile noastre, în cercurile profesionale şi sindicale,
printre oameni şi guvernele implicate în această operă de salvare ce reprezintă o şansă supremă a păcii şi
dovadă a unui viitor măreţ pentru această generaţie şi pentru generaţiile ce vor urma ".
La 28 octombrie 1948, Comitetul Internaţional care organizase Congresul de la Haga, a creat Mişcarea
Europeană, organizaţie oficială, permanentă, destinată progresului unificării Europei. Preşedinţi de onoare erau
Leon Blum, Winston Churchill, Del Gasparri şi Speak, care garantau caracterul internaţional şi nepartizan.
În această perioadă, concretizându-se unele aspiraţii europene, se creează două organizaţii de amploare.
Prima - Uniunea Occidentală, care a luat forma unei alianţe militare, regrupând cele 5 state semnatare ale
Tratatului de la Bruxelles din 17 mai 1948 (Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanic, Olanda).
A doua - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică reuneşte un grup de 16 state semnatare ale
Convenţiei de ia Paris din 16 aprilie 1948. în iulie 1948, ministrul de externe a! Franţei, Bidault, prezintă prima
propunere oficiala la nivel guvernamental referitoare la crearea unui Parlament European. Propunerea a fost
primită cu o careva rezervă. Ulterior, la 26 octombrie 1948, Consiliul de la Bruxelles decide constituirea unui
Comitet pentru studiul şi dezvoltarea comunităţii europene alcătuit din 5 reprezentanţi ai Uniunii Occidentale.
Reunit la Paris, în octombrie 1948, Comitetul a fost sesizat de o propunere franco-belgiană care a solicitat
crearea unei Adunări Parlamentare Europene. Delegaţia britanică s-a opus, propunând un Consiliu European,
competent în probleme de interes comun. Ea a mai propus crearea pe Lângă Comitetul Miniştrilor şi a unei
Adunări Parlamentare din delegaţi ai guvernelor. Mai târziu, Marea Britanie, modificându-şi propunerea în
cadrul Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles din 27-28 ianuarie 1949, acceptă crearea unei
Adunări Parlamentare, având rol consultativ.
La 5 mai 1949. zece miniştri reuniţi ia Londra au semnat Statutul în care se preciza „crearea unui Comitet al
căror ansamblu constituie Consiliul". Statutul a intrat în vigoare la 3 august 1949.
După încetarea războiului rece, începând cu 1989, Consiliul a constituit prima structura de primire a tarilor
din Europa de Est şi Centrală, pe principiul democraţiei. Ca urmare a acestui proces, familia europeana s-a
lărgit la peste 43 de state. Evenimentele istorice care au avut loc în Europa Centrală şi de Est conferă Adunării
o misiune unică - aceea de a contribui la integrarea acestor ţări în familia democraţiilor europene şi de a
promova o veritabilă cooperare parlamentară între toate statele Europene. Consiliul Europei a fost creat în urmă
 34
cu 50 de ani ca un rezultat al strădaniilor părinţilor-fondatori susţinuţi de opinia publică.
La 5 mai 1945, în Tratatul de la Londra, zece state: Belgia, Franţa, Danemarca, Irlanda, Italia, Luxemburg.
Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia au semnat Statutul de înfiinţare a Consiliului, cu sediul la
Strasbourg.
La 8 august 1949. la Strasbourg, are loc prima sesiune a Comitetului, a cărei lucrări au fost deschise de
Shuman. ministrul de externe ai Franţei.
La 9 august 1949 are loc adeziunea Greciei la Consiliu, iar la 7 august 1950, adeziunea Islandei şi îşi
desfăşoară lucrările prima şedinţă a Adunării Consultative, devenită ulterior Adunare Parlamentară. în iulie
1950, după înfrângerea nazismului, are loc aderarea Germaniei la Consiliu, în două etape.
Cu ocazia celei de-a şasea sesiuni a Comitetului, la 4 noiembrie 1950, la Roma, se deschide spre examinare
Convenţia Europeana pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale - primul instrument juridic
internaţional care garantează protecţia drepturilor omului. Comitetul alege emblema Consiliului, care este un
cerc format din 12 stele aurii pe un fond albastru.
La 12-14 ianuarie 1957 se pun bazele Conferinţei permanente a puterilor locale şi regionale din Europa,
alături de Adunare şi Consiliu.
Un eveniment important a avut loc la 18 septembrie 1959, când a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor
Omului de pe lângă Consiliu, în baza Convenţiei sus-menţionate.
La 24 mai 1961, la Strasbourg, Cipru aderă la Consiliu.
În scopul de a completa drepturile civile şi politice, la 18 octombrie 1961, la Torino, se deschide spre
examinare Carta Socială.
La 6 mai 1963 aderă Elveţia, iar la 9 aprilie 1965 Malta.
Comitetul adoptă imnul Europei alcătuit din aranjamentul orchestral al lui Harbert van Korajan al
preludiului "Odei bucuriei" de Beethoven.
La 24 noiembrie Grecia în calitate de stat democratic adera din nou la Consiliu.
La Strasbourg, la 28 aprilie 1983, se semnează Protocolul nr. 6 la Convenţie.
La 26 noiembrie 1987, la Strasbourg, se semnează Convenţia Europeană împotriva torturii, a tratamentului
şi pedepselor inumane. Iar la 13 noiembrie 1989 se înfiinţează Comitetul împotriva torturii, însărcinat cu
vizitarea tuturor locurilor de detenţie din Europa. Mai târziu se creează un alt organ, Comisia Europeană pentru
democraţie şi drept, alcătuită din experţi internaţionali în drept.
La 17 martie 1994, la Strasbourg, Comitetul creează Congresul Puterilor Locale şi Regionale care
înlocuieşte Conferinţa Permanentă a Puterilor Locale în Europa.
La 11 mai 1995 se semnează Protocolul nr. 11 la Convenţie. Iar la 7 mai 1999, cu prilejul celei de a 50-a
aniversare a Consiliului, Comitetul creează Declaraţia de la Budapesta pentru constituirea unei Europe mai
mari, fără linii de separare.
Obiectivele principale ale Consiliului, acceptate de toate statele membre, sunt reflectate pe larg în
preambulul Statutului:
- convingerea ca edificarea păcii bazată pe justiţie şi cooperare internaţionala reprezintă un interes vital
pentru salvgardarea societăţii umane şi a civilizaţiei;
- reafirmarea ataşamentului părţilor pentru valorile spirituale şi morale care constituie patrimoniul comun al
popoarelor şi care prezintă sursa reală a libertăţii individuale, politice şi a statului de drept, principii care
formează baza oricărei democraţii autentice;
- convingerea ca protejarea şi triumful acestui ideal, precum şi favorizarea progresului economic şi social
impun o "unitate mai strânsă între ţările europene însufleţite de aceleaşi sentimente".
Pentru a răspunde acestor necesităţi şi aspiraţiilor profunde ale popoarelor, este important să se creeze "un
organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă ".
Articolul 1 din Statut defineşte clar scopul Consiliului:
"Scopul este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor
 35
şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic". Apărarea
naţională nu tine de competenţa Consiliului.
Prevederile primului paragraf, singurele care se refera în mod explicit la scopul Consiliului, trebuie corelate
cu prevederile din preambul şi cu instrumentele internaţionale elaborate de Consiliu.
După o privire generală a Statutului Consiliului, putem menţiona cu certitudine că punctele şi ariile de
activitate a Organizaţiei sunt foarte largi, cuprinzând preocupări în domenii ca: drepturile omului, democraţia
pluralistă, supremaţia legii, cooperarea juridică, autoritatea legală şi regională, aspectele sociale, educaţia,
sănătatea, cultura, sportul, tineretul etc. Consiliul nu are atribuţii de ordin militar.
Toate statele membre ale Organizaţiei au obligaţia de a face ca libertatea, demnitatea şi bunăstarea
indivizilor să devină principii ferme ale acţiunii guvernamentale.
Astăzi Consiliul reprezintă angajamentul comun al celor 800 de milioane de europeni în favoarea
drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept.
Geografic şi politic, Organizaţia are o mare rază de activitate, întrunind în structura sa diferite popoare,
civilizaţii, naţiuni. Cu toată această diversitate, Consiliul tinde spre o mai buna cooperare interguvernamentală,
dezvoltarea principiilor democraţiei pluraliste. Sunt doar nişte pârghii de bază la care este axat scopul egalizării
la toate nivelurile - politic, economic, social - al întregii familii europene.
Diversitatea preocupărilor pe care le găsim şi în ordinea de zi a Organizaţiei a impus crearea de instituţii şi
organizaţii concrete cu un program de activitate bine determinat într-un anumit domeniu.
TEMA VI Drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Scurt istoric. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei îşi are izvorul juridic în două tratate; Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi Carta Europeană Socială. Convenţia garantează drepturi civile şi
politice de bază, iar Carta statuează un catalog de drepturi economice şi sociale. Fiecare dintre aceste tratate
stabileşte propriul său cadru instituţional pentru supravegherea respectării obligaţiilor asumate prin respectivul
tratat.
La 4 noiembrie 1950 miniştri din 15 ţări se reunesc la Roma şi semnează Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Cu toate că doar statele membre ale CE pot deveni părţi la
Convenţia Europeană, actul constitutiv al CE nu cere membrilor să ratifice Convenţia. Totuşi, deoarece toţi
membrii Consiliului la momentul încheierii războiului rece ratificaseră deja Convenţia, iar unele ţări din
Europa Centrală începuseră să solicite calitatea de membru, Consiliul a hotărât să condiţioneze toate aderările
ulterioare de ratificare a Convenţiei.
Convenţia a fost extinsă şi amendată prin 14 Protocoale adiţionale.
CEDO nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cât şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi îndatoririlor Omului.
Instrument juridic internaţional, având o dimensiune fără precedent, Convenţia constituie un reper în cadrul
dezvoltării dreptului internaţional. Importanţa ei nu s-a făcut simţită doar în Europa, ci pe toate continentele şi
în toate ţările în care au fost depuse eforturi pentru a asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului. Aceasta
a servit, de exemplu, ca model pentru Convenţia Americană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în anul
1978.
Din punct de vedere tehnic, CEDO reprezintă un tratat internaţional, în virtutea căruia statele îşi asumă
obligaţii juridice.
Aceste obligaţii au, totodată, un caracter particular prin faptul că, în principal, se recunoaşte că oamenii dispun
de anumite drepturi. Dispoziţiile Convenţiei permit în acelaşi timp persoanelor care se consideră lezate în
drepturile lor să depună plângeri înaintea instanţelor europene ale drepturilor omului din Strasbourg, împotriva
guvernului pe care îl consideră răspunzător.
Guvernele au obligaţia să vegheze ca nu numai cetăţenii ţării în cauză, dar toate persoanele aflate sub
 36
jurisdicţia lor să se bucure de drepturile şi de libertăţile protejate prin Convenţie, fapt care a obligat unele state
să procedeze la reforme pentru a asigura ca propriul lor sistem de drept să nu se afle în conflict cu dispoziţiile
Convenţiei.
În anumite ţări, Convenţia a fost integrată în dreptul internaţional, în sensul că orice individ poate depune o
plângere sau formula un apel la o instanţă naţională sau la o altă autoritate întemeindu-se direct pe dispoziţiile
Convenţiei. Dar chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în dreptul său intern, acest fapt nu trebuie să fie în
conflict cu conţinutul Convenţiei.
Convenţia nu este definită să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci să
reprezinte o garanţie internaţională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat. Pe de altă parte, nu
poate fi declanşată procedura în faţa instanţelor de la Strasbourg, decât după epuizarea tuturor căilor de atac
aflate la dispoziţia celui interesat şi prevăzute de dreptul intern.
Convenţia recunoaşte cu înţelepciune că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate într-o
societate democratică şi că pot fi necesare restrângeri în numele siguranţei publice sau al securităţii naţionale, al
interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi al moralei, al prevenirii dezordinii şi delicventei. Ea permite,
de asemenea, statelor, în anumite condiţii, ca obligaţiile lor să se suspendeze în caz de război sau în alte situaţii
de urgenţă. Dar nici un stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, nici interzicerii torturii,
a pedepsei cu moartea, a sclaviei şi a retroactivităţii legilor penale.
Convenţia Europeană a fost semnată de către Republica Moldova la 13 iulie 1995 şi ratificată prin Hotărârea
Parlamentului nr.l298-XIII din 24.07.97 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54-55/502 din
21.08.1997), încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele nr.3 din 6 mai 1963, nr.5 din
20 ianuarie 1966 şi nr.8 din 19 martie 1985 şi completată cu: Protocolul nr.2 din 6 mai 1963, atribuind Curţii
Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative, care fac parte integrantă din aceasta;
primul Protocol adiţional la Convenţie (Paris, 20 martie 1952); Protocolul nr.4 recunoscând anumite drepturi şi
libertăţi, altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi în primul Protocol adiţional la Convenţie (Strasbourg, 16
septembrie 1963), Protocolul nr.6 privind abolirea pedepsei cu moartea (Strasbourg 28 aprilie 1983), Protocolul
nr.7 (Strasbourg, 22 noiembrie 1984) şi Protocolul nr. 11 privind restructurarea mecanismului de control stabilit
de convenţie (Strasbourg, 11 mai 1994), cu următoarele declaraţii şi rezerve:
1. Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte
omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele
până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă;
2. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 4, având
drept efect păstrarea posibilităţii aplicării pedepsei penale în formă de muncă corecţională fără privaţiune de
libertate, aşa cum este prevăzut de articolul 27 din Codul penal, şi respectiv, a pedepsei administrative în formă
de muncă corecţională, aşa cum este prevăzut de articolul 30 din Codul cu privire la contravenţiile
administrative. Rezerva va produce efecte pe parcursul unui an de la data intrării în vigoare a convenţiei pentru
Republica Moldova;
3. În temeiul articolului 64 din convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5,
paragraful 3, având drept efect continuarea eliberării mandatului de arest de către procuror, aşa cum este
prevăzut de articolul 25 din Constituţia Republicii Moldova, de articolul 78 din Codul de procedură penală şi
de articolul 25 din Legea nr.902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură. Rezerva va produce efecte
pe parcursul a 6 luni de la data intrării în vigoare a convenţiei pentru Republica Moldova;
4. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5 având
drept efect păstrarea posibilităţii aplicării de sancţiuni disciplinare militarilor sub formă de arest de către
comandanţii superiori, aşa cum este prevăzut de articolele 46, 51-55, 57-61 şi 63-66 din Regulamentul
disciplinar al Forţelor Armate, aprobat prin Legea nr.776-XIÎI din 13 martie 1996;
5. Republica Moldova interpretează dispoziţiile celei de-a doua propoziţii din articolul 2 al primului
Protocol adiţional la Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare statului referitoare la
 37
stabilimentele şcolare de orientare filozofică sau religioasă, altele decât cele prevăzute de legislaţia internă.
În temeiul articolelor 25 şi 46 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Republica Moldova recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa Comisiei Europene a
Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului de plin drept şi fără o
convenţie specială, cu condiţia reciprocităţii părţilor, pentru toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea
Convenţiei, precum şi a protocoalelor nr.4 şi nr.7 pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste
instrumente este săvârşită după intrarea lor în vigoare pentru Republica Moldova.
În conformitate cu Convenţia, la momentul actual, respectarea drepturilor omului este asigurată de un organ
jurisdicţional special constituit: Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri al CE, care, în
virtutea art.46 al Convenţiei, este organul ce supraveghează executarea hotărârilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi include miniştrii afacerilor externi ai statelor membre sau delegaţii acestora. Aceste două
organe sunt stabilite la Strasbourg.
La 18 mai 1954, la Strasbourg, Comitetul de Miniştri alege pentru prima dată membrii Comisiei Europene
pentru Drepturile Omului, în faţa căreia începe orice proces introdus conform Convenţiei.
La 21 ianuarie, Adunarea Parlamentară alege pentru prima dată judecătorii Curţii Europene a Drepturilor
Omului, chemată să examineze după Comisie unele dintre aceste cauze şi să le soluţioneze prin decizii
obligatorii şi definitive.
Cu privire la natura juridică, observăm că Curtea Europeana este, reieşind din denumire, un organ
internaţional sau supranaţional, independent sub aspect individual şi colegial.
Independenţa individuală a judecătorilor
Analizând art. 38 din Convenţie, putem constata că Curtea este compusa dintr-un număr de judecători egal
cu cel al membrilor Consiliului, ea nu poate să includă în componenţa sa mai mult de un cetăţean al unuia şi
aceluiaşi stat, cu anumite rezerve.
Independenţa judecătorilor rezultă şi din modul de numire a lor. Fiecare stat membru al Consiliului prezintă
o listă cu 3 persoane, dintre care cel puţin două au naţionalitatea statului. Alegerea judecătorilor se face de
Adunare şi se votează cu majoritatea sufragiilor exprimate. Este posibil ca Adunarea să nu aleagă candidatul
propus de guvernul respectiv. Drept condiţii pentru candidarea la funcţia de judecător la Curte sunt specialitatea
de jurist, o înaltă moralitate şi comportament notoriu.
In decembrie 1958, Comitetul a recunoscut unanim că "judecătorii trebuie să stea la sediu cu titlu pur
individual şi să se bucure de independenţa completă pentru care o postulează Convenţia".
Judecătorii la Curte se angajează prin jurământ în faţa Curţii sau preşedintelui ei să-şi exercite funcţiile "cu
onoare, independenţă şi imparţialitate" .
Pe lângă imparţialitate şi independenţă, judecătorii trebuie să aibă un comportament pentru a nu da nici o
bănuială. în acest context, Regulamentul Curţii "interzice să-şi îndeplinească funcţiile atât cât sunt membri ai
unui guvern sau cât ocupă un post sau exercită o funcţie incompatibilă cu independenţa şi imparţialitatea
judecătorului”.
Competenţe şi hotărâri
Curtea are ca funcţie de bază de a stabili existenţa violării sau inexistenţa acesteia. Curtea judecă nu numai
în drept, ci şi în fapt. Apoi judecă competenţa şi admisibilitatea pe fond. De competenţa Curţii sunt şi
problemele de aplicabilitate a Convenţiei, ele rezulta din fondul cauzei şi Curtea are competenta de a le judeca.
Plenitudinea de jurisdicţie a Curţii este eficace numai în limitele cauzei.
Elaborarea hotărârilor parcurge 4 etape: Camera sau Curtea în plen ţine, imediat după audieri, o prima
deliberare care ajunge, cu sau rară vot, ia concluzii provizorii şi la constituirea unui comitet de redactare; pe
această bază Grefa pregăteşte un anteproiect; Comitetul de redactare îl discută, după caz şi amenda; se
elaborează un proiect care face loc unei noi deliberări ce se termină prin voturi definitive şi prin adoptarea
textului citit în şedinţă publică.
Cele mai esenţiale probleme de fond sunt: pe de o parte, problema dacă există sau nu o violare; pe de altă
 38
parte, când Curtea relevă una sau mai multe violări, art. 50 din Convenţie o obligă să hotărască asupra
problemelor de fond - este sau nu cazul sase acorde o satisfacţie echitabilă victimei.
Hotărârile trebuie sa fie motivate. Majoritatea hotărârilor sunt însoţite de motivaţii individuale ale
completului de judecată. Hotărârile îmbracă un caracter definitiv. Această clauză are un scop unic - acela de a
sustrage de la orice recurs în faţa altei autorităţi, însă nu împiedică depunerea unei cereri de interpretare sau de
revizuire adresate Curţii însăşi.
Caracterul esenţial declaratoriu abilitează Curtea ca, la nevoie, să acorde victimei satisfacţie echitabilă şi în
acest sens sa dea o hotărâre de prestaţie. Hotărârile se bucură de putere obligatorie - statele contractante se
angajează sa se conformeze acestora în litigiile în care sunt părţi. Totuşi, hotărârile Curţii nu cuprind formula
executorie şi nici nu au putere de titlu executoriu. Pentru executare ele depind de statele contractante; în caz
contrar, Comitetul Miniştrilor va soluţiona cazul.
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului
Reforma sistemului de control. Caracteristici şi unele evaluări
Începând cu 1 noiembrie 1998, intră în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenţie - după 48 de ani de când
Convenţia a fost deschisă pentru aderare. Protocolul a centralizat mecanismele de aplicare a Convenţiei,
înlocuind Comisia şi Curtea, ce aveau program limitat, cu o Curte Unică permanentă. Totodată, a fost întărit
caracterul judiciar al sistemului, instituind jurisdicţia obligatorie a Curţii şi dreptul individual de petiţionare
exercitat direct la Curte.
Un motiv pentru care reforma Curţii era inevitabilă - necesitatea de a face faţă unui număr tot mai mare de
cereri, datorită admiterii de noi membri în Consiliu şi recunoaşterii jurisdicţiei Curţii cu toate consecinţele sale.
În mai puţin de 10 ani numărul statelor membre în Consiliu s-a dublat, ceea ce înseamnă că aproximativ 800
milioane de potenţiali justiţiabili au acces direct la Curte şi că, în final, oricare ar fi temeiul sau obiectul
plângerii lor, ei au dreptul, conform Convenţiei, să primească o hotărâre judecătorească.
Sistemul la Curte este subsidiar, fiindcă responsabilitatea pentru protecţia drepturilor omului revine, mai
întâi, autorităţilor naţionale, iar petiţionarii sunt obligaţi sa epuizeze toate caile ordinare de atac la nivel
naţional.
Prima fază a reformei a fost înlăturarea Comisiei; astfel s-a deschis drumul liber direct la Curte, fapt prin
care se explică numărul mare de cereri din ultima perioadă.
Cât priveşte jurisprudenţa Curţii, preşedintele ei, Luzius Wildhaber, menţiona: "prima lecţie învăţată în
acest prim pas de funcţiune este cea a continuităţii. Curtea se bazează foarte mult pe jurisprudenţa instituţiilor
ce au precedat-o, în special a vechii Curţi" .
Pentru a face faţă solicitărilor, Curtea trebuie sa se pregătească pentru înnoiri în limitele stabilite de
Convenţie, atât în ce priveşte simplificarea procedurii din faza de admisibilitate, cât şi în alte direcţii, pentru a
deveni cât mai eficace.
Acest scop va putea fi atins numai în cazul în care protecţia drepturilor omului prin procedurile naţionale va
fi mai eficientă, autorităţile naţionale obligându-se să înlăture violarea şi să creeze o practică ca astfel de
încălcări să nu mai aibă loc.
Acest deziderat se pare cea mai puternică forţă motrice care va putea să salveze sistemul de control, aflat în
devenire şi sa-i asigure Curţii în continuare credibilitatea şi chiar autoritatea jurisprudenţei.
Organizarea şi funcţionarea Curţii. Organele Curţii. Judecătorii
Este ştiut că Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante, membre ale
Consiliului. Pana la 31 decembrie 2000, numărul lor era de 41, naţionalitatea şi statul în numele cărora au fost
aleşi, reprezentarea pe secţii şi în cele două mari Camere fiind consemnate în documentul prezentat de Grefa.
Convenţia şi Regulamentul nu conţin nici o restricţie privind numărul de judecători având aceeaşi
naţionalitate. De fiecare dată ei sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani, dar mandatul a jumătate din judecători
expira o data la 3 ani; astfel, reînnoirea mandatelor judecătorilor la Curte e posibilă la fiecare 3 ani. în
comparaţie cu instrumentele vechi ale Curţii (Convenţia, Regulamentul), cele noi au câteva elemente noi:
 39
- judecătorii au obligaţia de a funcţiona permanent şi de a nu ocupa alte funcţii
incompatibile, conform Regulamentului şi Protocolului nr. 11;
- mandatul judecătorului încetează la împlinirea vârstei de 70 ani;
- mandatul este de şase ani şi nu de nouă, cum era pana la 31 decembrie 1998.
Plenul Curţii
Acest organ se reuneşte trimestrial în exercitarea prerogativelor sale: elaborarea de avize, soluţionarea
problemelor administrative. Este autoritatea care alege preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi, preşedinţii de
secţii pentru o perioada de 3 ani. în perioada tranzitorie de 3 ani, cei doi vicepreşedinţi sunt şi preşedinţi de
secţie, iar ceilalţi doi vicepreşedinţi de secţie sunt aleşi pe o perioada de 18 luni.
Secţiile Curţii
În structura veche a Curţii, nu era cunoscută "Camera permanentă" care s-a impus datorită numărului de
judecători. Conform Regulamentului art. 25-1, Curtea se împarte în 4 secţii, a căror compunere, stabilită pe 3
ani, trebuie să fie echilibrată geografic, pe sexe şi în raport cu diversitatea sistemelor de jurisdicţie naţională.
Problema numărului de secţii se rezolvă mai uşor ţinându-se seama de doua limite: efectivul judecătorilor -
41 şi cel al membrilor unei Camere de judecată - 7 (art. 27 din Convenţie).
Compunerea secţiilor se bazează pe 3 principii: echilibrul, diversitatea şi stabilitatea.
Principiul echilibrului priveşte reprezentarea geografica şi pe sexe, nefiind expres reglementate şi alte
principii: vârsta, limba maternă, cariera profesională, coraportul dintre judecătorii realeşi şi cei noi, repartizarea
echitabilă a numărului de cazuri pe secţii.
Principiul diversităţii priveşte diferite sisteme judiciare existente între ţările membre ale Consiliului.
Principiul stabilităţii priveşte durata mandatului a jumătate din judecători. La conducerea fiecărei secţii se
afla cate un preşedinte urmat de vicepreşedinte, care e ales dintre membrii secţiei pe un termen de 3 ani.
Preşedintele are următoarele funcţii:
- desemnează judecătorul raportor pentru admisibilitatea cererii;
- dispune ca acţiunea sa fie dată direct unei camere;
- alege membrii camerei şi prezidează şedinţele sale;
- în calitatea de preşedinte al Camerei, poate indica părţilor masuri provizorii şi autorizează grefierul secţiei
să comunice de urgenţă o cerere către un stat contractant; face parte din Marea Cameră, din componenţa
Colegiului acesteia care poate reexamina cererile de rejudecare şi este membru în Biroul Curţii, care
coordonează activitatea secţiilor şi decide asupra politicii Curţii.
Grefierul secţiei "furnizează prestaţiile administrative şi juridice, iar grefierul de secţie asistă secţia în
îndeplinirea funcţiilor sale, putând fi ajutat de un grefier adjunct de secţie" . Grefierul secţiei lucrează şi în
şedinţele camerelor, intermediază comunicările şi notificările, şi exercita un control de calitate asupra
proiectelor pregătite de juriştii Grefei la cererea judecătorilor raportori. Secţia este primul ghişeu al cererilor
atribuite în competenţă de preşedintele Curţii.
Completul de judecată din 3 judecători
În prezent, există 8 asemenea complete, compuse din membrii aceleiaşi secţii. În fiecare secţie sunt câte doi
judecători, fiind formate pe o perioadă de 12 luni. Completele de judecată decid asupra admisibilităţii cererii ce
le sunt date spre examinare de către preşedintele secţiei.
Camerele compuse din 7 judecători
Se constituie conform art. 27/1 din Convenţie, în fiecare secţie, fiind prezidate de preşedintele secţiei.
Ceilalţi membri sunt desemnaţi de preşedinte prin rotaţie, exceptând judecătorul naţional care e membru de
drept al Camerei. Acestea examinează cererile declarate admisibile şi pronunţă hotărâri.
Marea Cameră
Acest organ este format din 17 judecători şi se constituie pentru 3 ani. Sunt consideraţi membri de drept
preşedintele Curţii, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii, iar ceilalţi sunt membri desemnaţi prin rotaţie din
două grupuri de judecători care alternează la nouă luni şi a căror compunere este echilibrată geografic şi după
 40
diferite sisteme juridice. Există un Colegiu format din 5 judecători ai Marii Camere, care examinează cererile
de rejudecare a unei acţiuni pentru care s-a pronunţat o hotărâre de cameră, dar care are competenţa de a tranşa
asupra fondului.
6.3 Procedura la Curte. Condiţiile de admisibilitate a unei cereri prezentate
Curţii Europene a Drepturilor Omului
Articolul 35 CEDO este singurul care reglementează nemijlocit condiţiile de admisibilitate a unei cereri
prezentate Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dar, atât în temeiul interpretărilor altor articole ale
Convenţiei, cât şi al principiilor de drept general recunoscute, distingem şi alte condiţii, cum ar fi cele
referitoare la reclamant şi pârât, la state şi indivizi.
Interpretarea largă a articolului 35 ne permite să le încadrăm în acest sistem. Bunăoară, în şirul condiţiilor
referitoare la statele sau la indivizii care depun o plângere în aplicarea Convenţiei (interpretarea art. 33 şi 34) s-
ar putea include la cercetarea incompatibilităţii rationae personae, în sensul art. 35 pct. 3.
După cum indică statisticile, sunt lovite de inadmisibilitate circa 90% din cereri. Acest nivel pare
surprinzător, dar este explicabil. Explicaţia rezidă în însuşi recursul individual supranaţional care este în acelaşi
timp atractiv şi restrictiv. Este atractiv, deoarece e vorba de un recurs individual, deschis tuturor, chiar şi
cetăţenilor străini dintr-un stat, chiar şi nerezidenţilor unui stat incriminat. Atractiv, deoarece se plasează sub
semnul "drepturile omului", care promite o garanţie contra tuturor frustrărilor, interdicţiilor şi nenorocirilor
sociale.
Dar, dacă este atractiv prin căile de acces, recursul individual supranaţional se dovedeşte a fi restrictiv prin
condiţiile succesului său. Este vorba de un recurs jurisdicţional supus, în consecinţă, cerinţelor minuţioase ale
dreptului, ale unui drept complex: intervenţiilor frecvente ale dreptului naţional în cauză, tuturor subtilităţilor
originale ale Convenţiei Europene, care nu explică sensul şi întinderea sa decât prin intermediul jurisprudenţei
evolutive şi bogate a organelor de la Strasbourg, atât fostelor, precum şi celor actuale.
Anume prin aceasta se explică numărul mare de cereri declarate inadmisibile. Se recomandă, prin urmare, o
bună pregătire a recursului individual şi un studiu atent al condiţiilor de admisibilitate şi de inadmisibilitate a
cererii.
Articolul 35 prevede 7 condiţii de admisibilitate a cererii prezentate controlului european. Ele pot fi
clasificate în două categorii. Patru ţin de procedură, altele trei - de fond. Condiţiile de admisibilitate ce ţin de
procedură sunt:
1. epuizarea căilor de recurs interne (pct. 1 art. 35 CEDO);
2. respectarea termenului de 6 luni de la data deciziei interne definitive (ptc. 1 art. 35 CEDO);
3. cererea să nu fie anonimă (pct. 2 lit. (a) art.35 CEDO);
4. cererea să nu fie esenţialmente aceeaşi cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi (pct. 2 lit. (b) art.35
CEDO);
Condiţiile de admisibilitate ce ţin de fondul cauzei sunt următoarele (pct. 3 art. 35 CEDO):
1. cererea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;
2. cererea să nu fie în mod vădit nefondată;
3. cererea să nu fie abuzivă.
CEDO stipulează, la art. 35, pct. 1: "Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs
interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute".
Toate instanţele judecătoreşti care analizează drepturile omului la nivel internaţional şi care sunt competente
să examineze recursuri individuale îndreptate împotriva unui stat aplică regula următoare: înainte de a depune
un recurs formal la organul internaţional de control, individul trebuie să epuizeze toate recursurile interne
posibile. Este o regulă care se fundamentează pe trei principii de drept internaţional: principiul subsidiarităţii
mecanismului internaţional de protecţie, cel al suveranităţii statelor şi principiul priorităţii sancţiunii naţionale.
Aceste principii sunt întemeiate pe convingerea că un stat trebuie să poată îndrepta o eventuală încălcare a
 41
obligaţiilor sale internaţionale pe căi juridice proprii, înainte de a fi supus unui control şi (sau) unei
supravegheri la nivel internaţional. Curtea se va ocupa de caz numai atunci când autorităţile statale nu
restabilesc dreptul încălcat şi nu acordă o reparaţie echitabilă ca efect al acelei încălcări.
Deci, cererea trebuie să cuprindă: numele, prenumele victimei, al reprezentantului său (dacă îl are); o scurtă
relatare a faptelor de care victima se plânge; trebuie să fie indicate care dintre drepturile menţionate în
Convenţie au fost încălcate; ce remedii au fost folosite prin enumerarea deciziilor oficiale; tribunalul sau
autoritatea care le-a pronunţat şi scurte detalii cu privire la aceste decizii. La scrisoare se anexează originalul
sau o copie a acestor documente. Se recomandă a trimite copii, deoarece Curtea nu garantează reîntoarcerea
documentelor.
Aşadar, este necesar ca reclamantul să fie identificat. Dar el poate să ceară Curţii ca să nu fie divulgată
identitatea sa. Articolul 47 pct. 3 al Regulamentului Curţii prevede că reclamantul care nu doreşte să-şi divulge
identitatea trebuie să precizeze acest fapt într-o expunere a motivelor, justificând derogarea de la regula
generală de publicitate în faţa Curţii. Preşedintele Camerei poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi
justificate.
Alt moment este că cererea nu trebuie să fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de Curte
sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.
Această regulă are două obiective: de a evita faptul ca Curtea să fie impusă să examineze din nou o cerere,
care i-a fost deja depusă, şi de a evita cumulul procedurilor internaţionale, care sunt în mod esenţial aceleaşi; în
mod normal pct. 2 art. 25 nu vizează decât cererile individuale. Dar vom vedea că principiul non bis in idem se
impune în mod particular şi pentru cererile interstatale.
Sesizarea
Orice stat contractant sau particular care se consideră victimă a unei încălcări a Convenţiei poate adresa
direct Curţii de la Strasbourg o cerere invocând încălcarea de către un stat contractant a unui drept garantat de
Convenţie.
Procedura în faţa Curţii este contradictorie şi publică. Audierile sunt publice, cu condiţia că Marea Cameră
nu a decis altfel, datorită unor împrejurări excepţionale.
Memoriile şi alte documente depuse la Grefa Curţii de către părţi sunt accesibile.
Petiţionarii individuali pot adresa ei înşişi cererea, dar reprezentarea de un avocat este recomandată şi chiar
obligatorie pentru audieri, o data ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul a pus la punct un sistem de
asistenţa juridică pentru pretenţii cu surse insuficiente.
Limbile oficiale la Curte sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în una din limbile oficiale ale
statelor contractante, din momentul admisibilităţii cererii; dacă preşedintele Marii Camere nu prevede folosirea
limbii în care s-a întocmit cererea, se va folosi o limba oficiala la Curte.
Procedura privind admisibilitatea
Fiecare cerere individuală se atribuie unei secţii, al cărui preşedinte desemnează raportor. După o examinare
preliminară a cazului, raportorul decide daca acesta trebuie sa fie examinat de un complet de judecată din 3
membri sau de o Cameră. Un Comitet poate să declare în unanimitate cererea inadmisibilă sau să o introducă
pe rolul Curţii.
Camerele mai pot fi sesizate atât cu cereri individuale care nu au fost declarate inadmisibile de un complet
din 3 judecători, cât şi cu cereri statale. Ele se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului cauzei prin decizii
distincte şi, după caz, prin decizii unice.
Camerele pot fi sesizate în orice moment în favoarea Marii Camere atunci când un caz ridică o problemă
importantă de interpretare a Convenţiei sau soluţia unei chestiuni poate veni în contradicţie cu o hotărâre
pronunţată anterior de Curte, nu numai dacă o parte nu se opune în termen de o lună de la data când Camera a
notificat intenţia de a se sesiza.
Primul studiu al procedurii se face în scris, chiar când Camera decide sa aibă loc şedinţa publică, fondul
cauzei fiind evocat în orice situaţie. Hotărârea de admisibilitate se ia cu majoritatea de voturi, fiind motivate şi
 42
publicate.
Procedura privind fondul cauzei. Camera şi Marea Cameră
O data ce Camera a decis reţinerea plângerii, ea poate iniţia părţile să facă probe suplimentare şi concluzii
scrise; în ceea ce-1 priveşte pe petiţionar, cererea de satisfacţie echitabilă şi să asiste la audiere publică privind
fondul cauzei.
Un stat contractant, altul decât cel implicat în cauză, poate fi invitat de preşedintele camerei pentru a
prezenta concluzii scrise, iar în împrejurări excepţionale - să ia parte şi la audieri. Un stat al cărui cetăţean este
parte în cauză poate interveni de drept.
In timpul procedurii privind fondul cauzei, pot fi purtate, prin intermediul grefierului, negocieri ce duc la o
rezolvare amiabilă; ele sunt confidenţiale.
Hotărârile
Hotărârile date de Camere se iau cu majoritate. Orice judecător care a luat parte la examinarea cazului are
dreptul de a alătura hotărârii, fie expunerea opiniei sale separate - concordată sau diferită, fie o simplă o
declarare de dezacord.
În termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii de o Cameră, orice parte poate cere retrimiterea cauzei la
Marea Cameră, dacă ea ridică o problemă importantă referitor la interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi
Protocoalelor Curţii, cererea este examinată de un complet de judecată din 5 judecători ai Marii Camere.
O hotărâre a unei Camere devine definitivă la expirarea termenului de 3 luni sau mai devreme, dacă părţile
nu intenţionează să retrimită cererea la Marea Cameră sau daca colegiul din 5 judecători a respins cererea. Daca
colegiul primeşte cererea, Marea Cameră hotărăşte asupra cauzei cu majoritate, printr-o decizie ce e definitivă.
Toate hotărârile rămase definitive sunt obligatorii pentru statele parte interesate. Comitetul de Miniştri este
responsabil cu supravegherea executării hotărârilor. Tot el are sarcina să verifice dacă statul care a fost judecat
pentru violarea Convenţiei a luat măsurile necesare pentru a se achita de obligaţiile speciale sau generale ce
rezultă din hotărârile Curţii.
Avize consultative
La cererea Comitetului, Curtea poate să dea avize consultative pe probleme juridice privind interpretarea
Convenţiei şi a Protocoalele sale. Decizia Comitetului de a cere un aviz este votată cu majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de plenul Curţii şi sunt emise cu majoritate de voturi. Orice
judecător poate adăuga, fie expunerile opiniei sale proprii - concordată sau diferită, fie o simplă declaraţie de
dezacord.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului - ultima speranţă pentru o justiţie deplină. începând cu 4 noiembrie
1950, când la Roma reprezentanţii a 13 state semnează Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale şi continuând cu 3 septembrie 1953, când Convenţia a intrat în vigoare, fiind apoi
completată şi concretizată de textele protocoalelor adiţionale - problema drepturilor omului a fost o preocupare.
Aceste instrumente internaţionale de o importanţă desăvârşită sunt pilonii principali în studierea, acceptarea
şi în respectarea drepturilor omului. După conţinutul textului şi de valoarea juridică de care se bucură aceste
acte, ne dăm bine seama că problema drepturilor omului este o preocupare de vârf în programul magistraţilor
europeni şi internaţionali.