Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2.2 Primele documente referitoare la drepturile şi libertăţile omului din SUA şi Franţa
Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou pe continentul nord-
american. Modelul englez a exercitat o influenţă certă, şi în Franţa. Aici instituţiile Constituţiei engleze au fost
bine cunoscute în pragul Revoluţiei din 1789, mai ales prin intermediul celebrelor scrieri ale lui Montesquieu.
Sistemul constituţional prezintă o serie de particularităţi proprii, care îl individualizează în cadrul sistemelor
de tip parlamentar. Când Montesquieu a vizitat Anglia în 1729, el a fost impresionat de înaltul grad de libertate
politică – incomparabil mai mare decât cel din Franţa, guvernată în acea perioadă de un regim absolutist.
Deşi sistemul constituţional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de Montesquieu, nu putem
spune că în Marea Britanie nu există o separaţie a puterilor. Dimpotrivă, chiar din timpurile cele mai vechi s-a
recunoscut că puterile regelui nu trebuie să fie exercitate arbitrar şi că trebuie să se consulte, împărţind
responsabilitatea, cu cei mai înţelepţi oameni ai regatului.
Concepţiile politice americane cu privire la democraţie, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi-au găsit o
concretizare încă din primele documente în care naţiunea americană se manifesta ca o entitate distinctă şi îşi
solicită drepturile de a fi recunoscută în comunitatea naţiunilor lumii. Desigur, elementele cruciale ale
concepţiei americane se regăsesc în Declaraţia de independenţă, adoptată la 4 iulie 1776 şi în Constituţia
Statelor Unite, din 17 septembrie 1787. Cu toate acestea, chiar cu mult înainte de momentul proclamării
independenţei, o serie de idei notabile fuseseră enunţate de colonia Massachusetts, care adoptase Corpul
libertăţilor (Body of Liberties) pe care l-au acceptat şi alte colonii.
O importanţă cu totul aparte o prezintă Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea din statul Virginia, la 12
iunie 1776, redactată de George Mason. Aşa cum se arată într-o lucrare de istorie a Statelor Unite, Declaraţia de
independenţă nu numai că anunţă naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofie a libertăţii umane ce avea
să fie de acum înainte o forţă dinamică în întreaga lume occidentală: „Credem că aceste adevăruri se înţeleg de
la sine, că toţi oamenii se nasc egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că între
acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii".
Un document mai puţin cunoscut este Ordonanţa din Nord-Vest, din 13 iulie 1787, care reafirmă ideile
fundamentale cuprinse în Ordonanţă redactată de Thomas Jefferson la 23 aprilie 1784. Acest document se
aplica teritoriilor situate la Nord-Vest de râul Ohio, a reafirmat dreptul locuitorilor acestui teritoriu la
beneficiile lui Habeas Corpus.
In ceea ce priveşte primele 10 Amendamente ale Constituţiei americane, acestea au constituit, de fapt, o
declaraţie de drepturi elaborată din iniţiativa lui James Madison. Deşi iniţial erau în număr de 12, toate adoptate
de către Congresul SUA, numai 10 au fost ratificate de către state şi la 15 decembrie 1791, au devenit parte a
Constituţiei americane.
Printre documentele pe care poporul american le consideră ca reprezentând dezvoltări ale doctrinei sale
constituţionale şi a drepturilor omului pot fi menţionate şi o serie de declaraţii politice ale preşedinţilor
3
americani. Este suficient a numi mesajul adresat de George Washington poporului american la 17 septembrie
1796, cu prilejul terminării celui de al doilea mandat; prima cuvântare inaugurată a lui Thomas Jefferson,
rostită la 4 martie 1801; mesajul preşedintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823, bine cunoscut
prin enunţarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preşedintelui Abraham Lincoln, din 4 martie 1861; primul
mesaj inaugural al preşedintelui Wilson, din 4 martie 1913; cuvântarea aceluiaşi preşedinte, din 8 ianuarie
1918, în care au fost enunţate "cele 14 puncte"; mesajul preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, din 6 ianuarie
1941, cu privire la "libertăţile umane fundamentale"; enunţarea doctrinei Truman, la 12 martie 1947; mesajul
adresat de preşedintele Lindon Johnson, la 2 iulie 1964, cu privire la drepturile civile.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure imparţialitatea şi
aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie decurge din convingerea că ea poate
corecta abuzurile puterii. Printr-o cunoscută decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite din 1803, în speţa Marbury
contra Madison, Curtea Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un
act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington,
înscrie o idee susţinută de toţi americanii, şi anume: "Justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai dacă
ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor".
În Franţa, filosofii sec. 18-lea ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau nu şi-au însuşit pur şi simplu ideile
dreptului natural, ci le-au dus mai departe, oferindu-le pe deplin acţiunilor revoluţionare ce aveau să urmeze.
Această tendinţă de absolutizare a unor teze filosofice şi-a găsit reflectare în special în modul în care
Constituţiile franceze din 1791 şi 1795 au pus în aplicare separaţia puterii în stat.
Trebuie să se observe totodată că, spre deosebire de SUA, unde Constituţia din 1787 a supravieţuit până
astăzi, asigurând o evoluţie fără zguduiri profunde, în Franţa dezvoltarea constituţională a urmat o cale foarte
fructuoasă, pe parcursul căreia, revoluţiile şi loviturile de stat s-au succedat, făcând cu putinţă ca doctrinele
politice contradictorii să se afirme.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, în care se proclama libertatea, egalitatea în drepturi,
proprietatea individuală, rezistenta are o importanţă deosebită în dezvoltarea drepturilor omului în lume.
Afirmarea principiului egalitatii care implica in mod logic sufragiul universal.
Pentru Constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui Montesquieu se numără
cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă se manifesta în special în consacrarea de către
ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei puterii în stat. Dimpotrivă, Constituţia din 1793 poartă mai curând
pecetea ideilor lui Rousseau în măsura în care introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei
principiul supremaţiei legislativului asupra executivului.
TEMA II Aspectele teoretice a instituţiei drepturilor omului
2.1 Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului
Drepturi constitutionale – acele dr subiective ale cetatenilor, esentiale pt viata, libertatea și demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, datorita importantei lor fiind stabilite in Constitutie și
garantate prin Constitutie și legi.
Drepturi fundamentale – drepturi consacrate de Constit. adica sunt dr constitutionale in RM.
Drept obiectiv – ansamblu de norme juridice care sunt in vigoare la un anumit moment intr-un stat.
Drept subiectiv – prerogativa recunoscuta subiectilor de drept si protejata prin dreptul obiectiv intern si internaț.
Drepturi individuale – drepturi atașate ființei umane ca și individ.
Drepturile omului – acele drepturi care aparțin ființei umane de la naștere, care sunt inalienabile și inerente pentru
fiecare om în virtutea apartenenței lui la specia umană fiind recunoscute universal.
Drepturile omului sunt numai ceea ce are loc intre putere si individ. Deci, dr omului nu sunt problemele relatiilor
dintre indivizi, ci pe de o parte este puterea, iar de alta subordonat este omul.
4
Evolutia sferei dr omului
În literatura de specialitat se cunosc 3 etape ale evolutiei drepturilor omului:
1. dr civile și politice – reflectate prima data in Declarația Franceza a Dr. Omului și Cetațeanului din 1789.
2. dr economice, sociale și culturale – intre Primul si cel de Al Doilea Razboi Mondial. Se impun după adoptarea
DUDO 1948, Pactului internaț cu privire la dr economice, sociale si culturale din 1966.
3. dr colective – dr la pace, la dezvoltare, la mediu sanatos, anii `70 ai sec 20.
4*. dr garantate de tehnologiile informationale – la nivel de doctrină.
2.2 Clasificarea drepturilor fundamentale ale omului
a) O clasificare reusita este cea dată de Pollegrino Rossi in 3 categorii de drepturi:
private; - publice; - politice.
b) O altă clasificare este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe:
egalitatea civilă;
libertatea individuală.
c) Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii, şi anume:
libertăţile primordiale, sau primare;
libertăţile secundare, sau complementare.
d) Dezvoltarea institutiei drepturilor determina noi aspecte de clasificare:
drepturi individuale; - drepturi colective
e) După continutul drepturilor:
1. inviolabilitati – care asigura viata, siguranta fizica, domiciliul;
2. dr social-economice și culturale – care asigura dezvolt materiala si culturala;
3. dr exclusiv politice – drepturile electorale;
4. dr social-politice – atit pt asigurarea materiala cit si participarea laconducerea statului (libert
constiintei, libertatea presei, libertatea intrunirilor, dr la informare, secretul corespondentei);
5. drepturi-garanții – dr de petitionare si dr celui vatamat printr-un act ilegal al autorit publice.
f) În conformit cu actele internationale si in dependenta de continutul lor:
1. dr civile; 2. dr. politice; 3. dr economice; 4. dr sociale; 5. dr culturale.
5
2.3 PRINCIPIILE APLICABILE DREPTURILOR OMULUI
Definirea principiilor dreptului
Termenul principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început. În filosofie este definit ca
izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, teză fundamentală cu caracter logic.
Mircea Djuvara definește principiile fundamentale ale dreptului ca fiind idei călăuzitoare ale conţinutului
tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării dreptului şi
realizării normelor juridice. Principiile fundamentale ale dreptului reprezintă acele orientări generale cărora le
sunt subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
1. Universalitatea drepturilor omului
Universalitatea presupune că fiecare persoana se bucura de drepturile omului indiferent de spatiul unde se
afla, deoarece aceste drepturi apartin fiintei umane de la nastere si ii sunt inalienabile si inerente.
In Constituţie, art.15 e stipulat: "Cetăţenii beneficiază de drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea". Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că
toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele
şi garanţiile necesare ca cetăţeanul să-şi poată valorifica drepturile şi obligaţiile.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare la drepturile
omului în aceste pacte, pornind de la constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor
familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în
lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de
a promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor.
2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 22, un principiu de drept de incontestabilă tradiţie şi actualitate şi anume -
neretroactivitatea legii. Este general recunoscut că o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte
juridice numai pentru viitor. Or, este absurd să se pretindă unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită
ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu
putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară
în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Principiul este expres formulat în art.6 Codul civil în sensul căruia legea civilă dispune numai pentru
viitor; ea nu are puterea retroactivă, precum şi în Codul penal, art.10 în sensul căruia legea penală care
înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect
retroactiv. Alin.1, art.10 CP: Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa
ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra
persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra
persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
3. Egalitatea în drepturi
Este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egali măsură la viaţa politică, economică, socială şi
culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât şi de
către ceilalţi cetăţeni. Acea principiu este consemnat prin art. 16 din Constituţie. Dacă examinăm conţinutul
acestui principiu, putem indica trei aspecte, şi anume:
• egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
• egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere, sau
origine socială; * egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică.
6
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii, fără deosebire de faptul
dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte acte normative. Totodată, egalitatea în drepturi se
manifestă în toate domeniile de activitate. Legea garantează ocrotirea egală şi sancţionează discriminările.
Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp
şi aparent paradoxal, principiul egalităţii implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci, în măsura în
care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus,
situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi
decât diferit.
5. Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate
Cetățenia – legatura politica si juridica dintre cetateni si stat, prin efectele sale determinind statutul juridic
al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atit in interiorul, cit si in afara frontierelor.
Art.18 din Constituţie prevede faptul ca Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atît
în ţară, cît şi în străinătate. Cetăţenii Republicii Moldova care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor sale, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
Faptul că cetăţeanul se găseşte temporar în afara frontierelor RM, nu-1 scuteşte de îndeplinirea acestor
obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul dacă acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară (obligaţia de a
participa la anumite lucrări impuse de necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc, nu poate
reveni unei persoane pe timpul absenţei sale din ţară). Important este faptul că simpla absenţă din ţară nu-l
exonerează pe cetăţeanul Republicii Moldova de obligaţia de a satisface serviciul militar sau de cea de plată a
impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi educaţie a
copilului său minor.
6. Protecția Cetăţenilor străini şi apatrizilor
La art.19 Constit. se arată: "(1)Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în Republica Moldova se bucură
de aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca şi cetăţenii Republicii Moldova cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2)
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale
la care Republica Moldova este parte".
Există în toate sistemele constituţionale regula potrivit cărei cetăţenii au drepturi politice (de a alege şi de a
fi ales), pentru că numai ei pot şi trebuie să participe ia guvernarea statului propriu. De asemenea, pentru
dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau legile cer, ca o condiţie indispensabilă, şi calitatea
de cetăţean al Republicii Moldova (pt a putea fi proprietar de terenuri în RM sau pt ocuparea unei funcţii de
magistrat).
Art.19 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil
cuprinde găzduirea şi protecţia din partea statului RM acordate acestor persoane, deoarece în statul lor de origine
sunt urmărite pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de
către Republica Moldova se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor ce aparţin în
exclusivitate cetăţenilor Republicii Moldova. Aceste persoane nu pot fi extrădate.
Orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară. Un asemenea drept nu poate fi
invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o
crimă de război, sau o crimă contra umanităţii.
Expulzarea este institutia juridica ce permite autoritatilor publice dintr-un stat sa oblige un cetatean strain
sau apatrid sa paraseasca tara, punind astfel capat, in mod silit, sederii acestei persoane pe teritoriul său.
Extrădarea este instituția juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat
unul din cetățenii săi, să îl predea.
7
7. Inadmisibilitatea expulzării sau extrădării Cetăţenilor RM
Constituţia, prin art.18 stabileşte că: (2) Cetăţenii RM nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din țară.
Extrădarea sau expulzarea sunt două măsuri care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la
libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie
care implică obligaţii de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. în literatura juridică
se menţionează un singur caz în care această regulă universală azi nu este aplicabilă, şi anume – Anglia şi SUA,
între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasisingular, este, desigur, explicabil prin
istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai
cetăţenii străini şi apatrizii.
10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
DUDO, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale
admit existenţa unor limitări şi restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane.
Legitimitatea unor astfel de reguli stă în chiar conceptul de libertate.
Din examinarea Pactelor rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege;
sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi
morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi etc.; sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat. De
asemenea, limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică,
că anumite restricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi ai poliţiei.
Constituţia Republicii Moldova receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un procedeu simplu
şi eficient, şi anume: exprimarea tuturor acestora într-un singur articol. Astfel art.54 permite restrângerea
exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi, desigur, numai condiţionat. Potrivit
textului menţionat, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai
dacă se impune după caz pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi fiind una dintre cele mai delicate, restrângerea
trebuie să fie - şi este - ea însăşi circumscrisă. în acest sens: a) împrejurările care justifică restrângerea unor
drepturi sau libertăţi sunt expres şi limitativ arătate, urmând deci regulile specifice excepţiilor; b) deşi aceste
împrejurări sunt "comune", ele pot justifica restrângerea numai "după caz", adică ţinând seama de natura
dreptului sau a libertăţii; c) restrângerea nu poate fi discriminatorie, pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă,
religie sau origine socială; d) împrejurările arătate nu sunt singurele care justifică restrângerea exercitării unor
drepturi, la acestea adăugându-se altele, speciale, proprii unor drepturi sau libertăţi, de asemenea consemnate
expres şi limitativ. (De exemplu: dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi nu poate leza "bunele moravuri";
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei; e) împrejurările
"comune" de restrângere au un caracter temporar, ele sunt esenţialmente fortuite, pe când împrejurările
"speciale" au un caracter permanent; f) toate aceste împrejurări "comune" sau "speciale", sunt consacrate legal,
ele neputînd fi produsul convenţionalismului; g) restrângerile - în concordanţă cu normele internaţionale în
materie - trebuie să vizeze totdeauna un drept determinat sau o componentă determinată a respectivului drept şi.
de asemenea, ele trebuie să fie compatibile cu posibilitatea exercitării celorlalte drepturi sau libertăţi; h) într-un
sens mai larg, restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o - şi adecvată acesteia - fără să afecteze însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii.
i) nici o împrejurare de restrângere nu poate justifica pierderea unor drepturi anterior dobândite sau
reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor; j) în nici o împrejurare nu poate fi refuzat dreptul
persoanei de a se adresa justiţiei, pentru ca aceasta să aprecieze legalitatea măsurilor de restrângere. Orice
persoană - precizează Constituţia - se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept.
9
Tema III MECANISME JURIDICE NAŢIONALE DE CONSACRARE ŞI PROTECŢIE A
DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI
3.1. Rolul organelor puterii legislative în protejarea drepturilor omului
O formă de garantare a drepturilor cetăţeneşti, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuţii, este controlul
parţial exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor omului. Aceste comisii nu
se limitează însă numai la controlul parlamentar privind constatarea unor violări ale drepturilor omului, dar ele
pot dezbate proiecte de legi sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind
astfel la perfecţionarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetăţeneşti.
Totdeauna, anterior şi indiferent de sistemul de control adoptat, verificarea conformităţii legilor cu
Constituţia o face Parlamentul, cu prilejul adoptării legii. Dar deoarece acest procedeu nu este suficient, el
având neajunsuri care, de regulă, există ori de câte ori un organ îşi controlează propria activitate, în majoritatea
ţărilor au fost constituite organe specializate pentru efectuarea controlului constituţional legislativ - organe
situate în afara celui legiuitor. În Republica Moldova acest control este încredinţat Curţii Constituţionale.
Puterea legislativă are un rol cheie în protecţia drepturilor omului. Dar, pentru ca Parlamentul să poată
asigura în deplină măsură funcţia sa legislativă, este necesar, întâi de toate. ca ea să rezulte din alegeri libere şi
democratice, organizate în cadrul unui sistem politic pluralist şi în condiţiile reglementate şi controlate prin
lege. Aceasta este o exigenţă prealabilă a oricărui stat de drept. Parlamentarii, în atitudinea şi practica lor
trebuie, de asemenea, să se sprijine pe o cultură a drepturilor omului.
În cazul respectării acestor exigenţe, am putea menţiona rolul dublu al Parlamentului în protecţia drepturilor
omului:
Primul, este că, în calitate de reprezentant al poporului, Parlamentul trebuie să exprime prin legi aspiraţiile
oamenilor la protecţia drepturilor lor fundamentale. O parte considerabilă din munca legislativă a tuturor
parlamentarilor ţine de libertăţile individuale şi drepturile omului. Constituţia Republicii Moldova consacră un
întreg titlu proclamării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, de la dreptul elementar la viaţa şi libertatea
individuală, la dreptul de asociere, informare, instruire şi educaţie, de a alege şi a fi ales în organele statului.
Spre deosebire de trecut, aceste drepturi şi libertăţi nu sînt enunţate astăzi doar formal, ci sînt prevăzute atât
de Legea Fundamentală a ţării, cât şi de legi organice ce sunt puse la dispoziţia oamenilor. Aceste legi joacă
rolul primordial în protecţia drepturilor omului în Republica Moldova, dat fiind că existenţa lor a dus la crearea
multor instituţii şi mecanisme de protejare a drepturilor omului.
Continuând ideea rolului dublu al Parlamentului în protecţia drepturilor omului, al doilea constă în datoria
Parlamentului de a asigura conformarea legislaţiei interne cu legislaţia internaţională şi constituţională
referitoare la drepturile omului. Toate acţiunile legislative trebuie să corespundă cerinţelor CEDO. Republica
Moldova a ratificat majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale.
3.2 ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN PROTEJAREA
DREPTURILOR OMULUI
Unul dintre mijloacele de asigurare a respectării drepturilor şi libertăţilor omului îl constituie controlul
constituţionalităţii legii. Dat fiind faptul că drepturile omului sunt consfinţite şi garantate prin Constituţie şi
apoi dezvoltate prin legi, concordanţa acestora cu Constituţia reprezintă o acţiune firească într-un stat de drept,
de natură a întări respectul pentru valorile umane.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional, primatul normelor şi al prevederilor constituţionale faţă
de orice alte reglementări legislative existente în stat, ca şi ascendenţa morală, politică şi juridică a principiilor
constituţionale, implică asigurarea controlului constituţional al legilor şi organizarea acestuia pe o bază
eficientă .
În Republica Moldova, cu prilejul discutării instituirii controlului constituţional în Parlament, a prevalat
ideea constituirii unei Curţi Constituţionale ca organ jurisdicţional special şi specializat. Un asemenea sistem
nu va aduce atingere principiului separării puterii în stat, ci, dimpotrivă, va reprezenta o modalitate de
"temperare" a iniţiativelor legislative parlamentare şi guvernamentale care ar contraveni Constituţiei.
10
Fiind una dintre cele mai tinere instituţii de jurisdicţie constituţională din Europa, Curtea Constituţională a
Republicii Moldova şi-a început activitatea la 23 februarie 1995 şi face primii paşi pe calea edificării statului
de drept.
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, putem menţiona că în baza pct. 2 art.
134 al Constituţiei Republicii Moldova şi pct. 2 art. 1 al Legii cu privire la Curtea Constituţională, acest organ
este independent faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.
Constituind o instituţie nouă. creată tocmai în scopul consolidării statului de drept, Curtea Constituţională se
înfăţişează ca având un sistem de proceduri şi un mecanism de funcţionare care pot să asigure respectiv
principiile constituţionale şi să apere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În decursul activităţii sale, prin deciziile şi hotărârile pronunţate într-o serie de speţe, Curtea Constituţională
a adus importante contribuţii privind sfera unor drepturi cetăţeneşti, compatibile sau incompatibile unor legi cu
prevederi constituţionale cu privire la drepturile omului şi ale cetăţeanului.
Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6
ani. Dintre ei doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al
Magistraturii.
Potrivit condiţiilor constituţionale, pentru numirea în calitate de judecător a! Curţii Constituţionale,
persoana trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel
puţin 15 ani în activitatea juridică, în învăţământul juridic sau în activitatea ştiinţifică.
Legea cu privire la Curtea Constituţională stabileşte limita de vârstă pentru numirea în funcţia de judecător
al Curţii Constituţionale - 70 de ani.
Competenţa Curţii Constituţionale
Prin art. 135 din Constituţie Curţii Constituţionale i se conferă anumite atribuţii, diferite prin obiectul,
natura şi condiţiile de exercitare. Aceste atribuţii pot fi împărţite în trei categorii: consultative, de control al
constituţionalităţii actelor emise de autorităţile publice şi de interpretare a Constituţiei.
a) Exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, al hotărârilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi
a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care Republica
Moldova este parte se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi dovedită în procesul
exercitării jurisdicţiei constituţionale. Controlului constituţionalităţii sunt supuse numai actele normative adoptate
după intrarea în vigoare a noii Constituţii - 27 august 1994.
Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul examinării
apar chestiuni ce ţin de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele.
b) Interpretează Constituţia. Majoritatea interpretărilor se referă la competenţele autorităţilor publice şi la
respectarea principiului separaţiei şi colaborării puterii în stat;
c) Se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Potrivit Constituţiei, subiecţii ce au dreptul de
a iniţia revizuirea Constituţiei pot prezenta proiectele legilor constituţionale numai cu avizul Curţii
Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători. Deşi avizul Curţii referitor la proiect nu este
obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de aceste avize;
d) Confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova.
f) Constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcţie a Preşedintelui
Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
g) Rezolvă cazurile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
h) Hotărăşte asupra chestiunilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
11
Sesizarea Curţii Constituţionale
În Republica Moldova dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale îl au subiecţii prevăzuţi a art. 25 al Legii
cu privire la Curtea Constituţională:
a)Preşedintele Republicii Moldova;
b)Guvernul;
c)Ministrul justiţiei;
d)Curtea Supremă de Justiţie;
e)Procurorul General;
f) deputatul în Parlament;
g) fracţiunea parlamentară;
h)avocatul parlamentar;
j) Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii controlului constituţionalităţii
legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor
şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţional la care Republica Moldova este parte, ce
îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Potrivit Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională nu poate să se autosesizeze, însă,
conform art. 6 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, controlând constituţionalitatea actului contestat,
Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte normative, a căror constituţionalitate
depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat.
3.3 ROLUL ORGANELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI
Autoritatea judecătorească: noţiune, caracteristică generală
În perioada de tranziţie de la sistemul totalitar şi economia centralizată la un stat democratic şi la economia
de piaţă este absolut necesară formarea noilor mecanisme juridice: o autoritate judecătorească independentă, o
presă liberă şi un mecanism de protejare a drepturilor omului. La 27 iulie 1990, Parlamentul a adoptat istoricul
act "Cu privire la puterea de stat", prin care a proclamat separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătoreasă. Astfel, s-a pus începutul consolidării acestor trei ramuri ale puterii de stat.
Prin actul "Cu privire la puterea de stat" Parlamentul a stabilit bazele formării puterii judecătoreşti ca
ramură a puterii de stat, menţionând că: "Puterea judiciară este subordonată numai legii. Cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a judecăţii. Amestecul în înfăptuirea justiţiei este inadmisibil".
După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova au fost adoptate un şir de acte normative întru
consolidarea autorităţii judecătoreşti ca putere reală în stat. Separaţia puterii în stat se consemnează şi în
Constituţia Republicii Moldova: "puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează
în exercitarea prerogativelor ce le revin".
Crearea autorităţii judecătoreşti a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza reformei judiciare şi de drept
din Republica Moldova. în concepţia respectivă se menţiona că anume autoritatea judecătorească este garantul
formării instanţelor judecătoreşti democratice şi independente.
În literatura de specialitate întâlnim variate definiri privind autorităţile judecătoreşti. Astfel, potrivit unei
opinii, "puterea judecătorească este puterea de a înfăptui justiţia. Ea este separată de celelalte puteri ale statului
şi are atribuţii proprii. Puterea judecătorească este realizată de judecători. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii
numai în instanţe judecătoreşti".
Conform altei păreri, "autoritatea judecătorească este o categorie independentă, de sine stătătoare a puterii
de stat, întemeiată conform Constituţiei ţării, funcţionând pe baza unor principii democratice, compunându-se
din organe, instituţii, organizaţii înzestrate cu împuterniciri largi ce alcătuiesc un sistem, în vederea realizării
funcţiilor sociale semnificative într-un stat de drept"
Definiţia pe care am formulat-o este mai simplificată, astfel: autoritatea judecătorească conform teoriei
separării puterilor în stat, reprezintă prin sine sistemul organelor judiciare ale statului, ce înfăptuiesc justiţia.
12
Baza materială a principiilor autorităţii judecătoreşti o constituie economia ţării, diferitele tipuri de
proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercită o influenţă decisivă asupra conştiinţei sociale, inclusiv
asupra celei juridice.
O atenţie aparte merită să fie acordată principiilor autorităţii judecătoreşti. Astfel, autoritatea judecătorească
se întemeiază şi funcţionează bazându-se pe principii unice şi generale, în baza cărora urmează a fi înfăptuită:
> Accesul liber al tuturor cetăţenilor la justiţie;
> Dreptul cetăţeanului de a ataca orice hotărâre a instanţei de fond în instanţa superioară;
> Competenţa şi profesionalismul judecătorilor;
> Eficienţa mecanismului de soluţionare a cauzelor penale şi civile;
> Independenţa autorităţii judecătoreşti.
Independenţa autorităţii judecătoreşti reprezintă un mijloc de protecţie a drepturilor legale, care insuflă
siguranţa şi liniştea membrilor societăţii, indiferent dacă este vorba despre drepturile fundamentele ale omului
sau despre securitatea juridică în raporturile economice. Condiţiile de existenţă a unei autorităţi judecătoreşti
independente presupun asigurarea şi gestionarea unitară şi raţională a resurselor umane în domeniul autorităţii
judecătoreşti, a magistraturii în general.
Autoritatea judecătorească îşi are organele sale proprii şi specifice, care, spre deosebire de instituţiile de
drept, nu reglează relaţii sociale, ci determină formele organizării, structurii şi activităţii autorităţii
judecătoreşti, formele realizării justiţiei ş. a.
Conform legislaţiei, autoritatea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă şi puterea
executivă şi are atribuţii proprii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.