1.

O primă legătură strânsă pe care o are Delincvenţa juvenilă este cu Dreptul penal, deoarece
ambele se ocupă de fenomenul criminalităţii. Dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al
criminalităţii, Delincvenţa juvenilă are în acest domeniu un spectru mai îngust, studiind doar
infracţiunile comise de minori, cauzele, condiţiile lor, apariţia şi evoluţia acestora. Atât Dreptul
penal, cât şi Delincvenţa juvenilă tratează, sub diverse aspecte, problema privind lupta cu
criminalitatea. Dreptul penal, însă, stabileşte totalitatea sancţiunilor aplicate minorilor, pe când
Delincvenţa juvenilă, pe lângă faptul că studiază principalele sancţiuni aplicate minorilor,
elaborează măsuri adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen.

Dreptul procesual penal studiază regulile de bază ale activităţii de descoperire a infracţiunilor
comise de minori şi de tragere a lor la răspundere penală, pe când Delincvenţa juvenilă este
interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de organele judiciare, de
culegerea celor mai variate date despre fenomenul criminalităţii minorilor din activitatea de
urmărire penală şi de judecată.

Delincvenţa juvenilă este în strânsă legătură cu Criminologia. Însă, Criminologia studiază

fenomenul criminalităţii în general, iar Delincvenţa juvenilă se ocupă de studierea doar a
criminalităţii în rândurile minorilor; Criminologia studiază personalitatea infractorului, stabilind
multitudinea de factori şi condiţii care-l determină să comită fapte interzise de legea penală, pe
când Delincvenţa juvenilă studiază personalitatea infractorului minor, componenţele de
infracţiune comise cel mai des de minori, sancţiunile aplicate lor, precum şi locurile de ispăşire a
pedepsei de către minori.

Delincvenţa juvenilă şi Psihologia au la fel legătură strânsă, deoarece Psihologia oferă

posibilitatea cunoaşterii temperamentului, caracterului minorului, factorii externi şi interni care
îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor.

Delincvenţa juvenilă şi Statistica de asemenea intră în conexiune, deoarece Statistica constituie

una dintre cele mei importante surse de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de
masă, Delincvenţa juvenilă fiind interesată în acest domeniu de date statistice referitoare la
criminalitatea minorilor, numărul minorilor abandonaţi, numărul minorilor care au comis fapte
interzise de legea penală etc.

2.
ONU s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli susceptibile de
aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului penal” în
privinţa minorilor delincvenţi.
ONU organizează, la fiecare 5 ani, Congresul internaţional pentru combaterea, prevenirea şi
tratamentul delincvenţilor. ONU a adoptat un sir de conventii,declaratii privind combatea
delicventei minorilor , unele dintre acestea declaratii sunt : Declaraţia de la Geneva din 1924
privind Drepturile Copilului ; Declaraţia Drepturilor Copilului ; Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice, adoptat în 1966 ; Convenţia cu privire la Drepturile Copilului ;
Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori ; Principiile directorii ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile etc. Sunt
un numar mare de conventii , acest fapt arata ca pentru ONU delicventa juvenila are un rol
important , in care implimenteaza multe reguli pentru a lupta impotriva combaterii infractiunelor
minorilor.

3.
Probaţiunea juvenilă este o parte integrantă a probaţiunii în sensul legal general, însă cu
particularităţi inevitabile legate de specificul de vârstă şi implicit de dezvoltare (fizică şi psihică)
a acest persoanelor minore.
Probatiunea in privinta copiilor se desfasoara tinandu-se cont de obligativitatea respectarii
interesului superior al copilului si de scopul protectiei temporare a copilului afl at in difi cultate,
al resocializarii si al reintegrarii lui in familia biologica sau adoptiva, in casa de copii de tip
familial, precum si in comunitate. Actiunile de probatiune in privinta copiilor se axeaza pe:

a) asigurarea procesului de reabilitare psihopedagogica a personalitatii;

b) abordarea individuala si cu atentie sporita a fi ecarui caz, tinanduse cont de particularitatile
personale si de varsta;
c) stabilirea si mentinerea relatiilor cu serviciile de protectie a drepturiior copilului;
d) monitorizarea situatiei pre- si postintegrare a minorului in familie;
e) dezvoltarea capacitatii familiei si a comunitatii de a asigura asistenta minorului si de a preveni
riscul intrarii lui in difi cultate;
f) relatiile cu mass-media in aplicarea masurilor de probatiune fata de minor, in scopul abordarii
tuturor problemelor doar prin prisma respectarii interesului superior al copilului.

In desfasurarea activitatilor de probatiune, personalul organului de probatiune poate participa la:

• elaborarea si aprobarea programelor sectoriale locale in domeniul protectiei copilului si a
familiei, la crearea de servicii comunitare de protectie sociala;
• elaborarea si punerea in aplicare a sistemului de monitorizare si de evaluare a serviciilor de
protectie a copilului si a familiei;
• crearea, la nivel national si la nivel local, a unui sistem informational care sa includa date
despre copil si despre familia afl ata in dificultate sau in situatii de risc, precum si despre
institutiile de protectie a copilului si a familiei;
• dezvoltarea si la promovarea modelelor viabile de servicii comunitare de protectie a copilului si
a familiei, de servicii de prevenire a intrarii copiilor in dificultate si in sistemul rezidential de
ingrijire si educatie, de servicii de asistenta sociala pentru copiii si familiile aflate in dificultate
sau in situatii de risc;
• elaborarea unui mecanism de implicare a sectorului privat in solutionarea problemelor copilului
si ale familiei.

4.
Categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul dintre victimă şi delincvent, cum ar
fi:
1. Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a pruncuciderii).
2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.
3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul:
a) suicidul conştientizat; b) victima eutanasiei;
c) suicidul cuplurilor.
4. Victima mai vinovată decât infractorul:
a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la comiterea infracţiunii;
 b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.
5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată:
a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări;
b) falsa victimă care induce cu bunăştiinţă justiţia în eroare;
c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii.

(1. În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită în final şi sancţiunea.
2. După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor,
3. dependenţă de raportul dintre victimă şi delincvent
4. După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei
5. În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe variante)

5.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. (Caracterul exprimă un ansamblu de
atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe
convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii.)

6.
Comportamentul deviant al minorilor reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau simbolice
săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori fiind considerate
răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă faţă la interacţiunea cu mediul şi care provoacă
daune valorilor sociale. (Comportamentul delincventului minor, luat ca rezultat în dinamica
intercaţiunii complexe dintre organism şi mediu, are la bază un ansamblu de asocieri psihologice,
care sunt elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi educaţia primită în
sânul familiei.)

7.
CtEDO a statuat incalcari asupra art.5 alin.(1) al Convenţiei, potrivit căruia „orice persoană are
dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor
cazuri şi potrivit căilor legale. Dupa cate stim , detentia copilului minor trebuie sa fie una legala
si sa intruneasca toate circumstantele necesare ,una dintre care este educatie .Toate privatiunele
de libertate inscrise pe Bouamar au fost inutile si fara nici un temei educativ , persoana nu
optinea toate circumstantele necesare , inclusiv si educatie .

8.
delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate
în conflict cu valorile ocrotite de normele juridice. Din punct de vedere juridic, acest fenomen
caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană,
limitarea libertăţii personale, adaptarea inadecvată la mediul social, disconcordanţa dintre
aptitudinile individuale şi cerinţele sociale.
criminalitatea minorilor constituie totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă determinată de timp de către minori.

9.
Dintre factorii externi un rol decisiv îl au familia, anturajul, şcoala şi mediul social în care se
dezvoltă copilul. Cauzele care-i determină pe minori să adopte un comportament delincvent sunt
greu de clasificat la modul absolut, deoarece evoluţia personală, cea care-i conduce la tipuri de
comportamente deviante şi, în final, delincvente, se explică în fiecare caz printr-un context
individual specific, care corespunde propriei experienţe de viaţă şi nucleelor de bază în jurul
cărora se dezvoltă fiecare copil şi adolescent, anume familia, şcoala, anturajul şi, pe un plan mai
general, mediul socioeconomic în care trăieşte joacă un rol determinant în formarea lui ca
personalitate.
Daca sa vorbim despre familie , ea este prima etapa a formarii unei structuri , a unei baze a
copilului , astfel familie :  formeaza socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai
societăţii şi stabilizarea personalităţii lor. Ereditatea precede influenţa mediului, omul primind
anumite dispoziţii prin naştere, apoi urmează influenţa exercitată de mediu, în special educaţia
din familie.

10. Dupa parerea mea , Delicventa juvenila poate fi combatuta eficient doar prin adoptarea unei
strategii intergrale la nivel national si european. Astfel , strategia va trebuii sa includa in sine trei
principii directoare : prevenirea , masurile judiciare si masurile extrajudiciare. Adoptarea unei
strategii , care implimenteaza acestea principii , are o importanta enorma din motiv ca ea va
contribuii la transmiterea valorilor sociale si civice si la socializarea timpurie a tinerilor. La fel
va fi posibila reducerea inegalitatii sociale si a saracii in randul copiilor .

11. Daca sa dam o difinitie a persoanei minore in prisma victemei de infractiune , o definiţie
completa ar fi: „persoana care, individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai exact – o
atingere a integrităţii fizice sau morale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere
gravă a drepturilor fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor penale în
vigoare într-un stat membru, … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia
drepturilor omului”

12. Pag 104

13.
Cercetarea victimologică a „vinovăției” victimei reprezintă cheia de soluționare a problemei
cauzalității criminalității și clarificării mecanismului comportamentului infracțional individual,
fiind importantă, de asemenea, la individualizarea răspunderii și pedepsei penale a făptuitorului,
precum și la elaborarea și realizarea măsurilor de prevenire victimologică [1]. “Vinovăția”
victimei în criminologie - victimologia – este abordată ca o categorie social- psihologică, care are
o însemnătate morală și servește ca bază pentru soluționarea problemei privind răspunderea
socială atât a individului cât și a grupului social, colectivului sau persoanei juridice. Vinovăția în
victimologie, ca o categorie socială, se exprimă prin comportarea necorespunzătoare a victimei
infracțiunii, determinate de atitudinea ei negativă față de interesele societății, instituției ei sau
cetățeni. Așadar, criminologia studiază vinovăția victimei, ca una din verigile sistemului cauzal al
infracțiunii, care se manifestă atât prin comportamentul ei provocator – circumstanța ce
influențează asupra vinovăției și răspunderii subiectului infracțiunii, cât și prin comportamentul
ușuratic, neatent, riscant sau neprevăzător al persoanelor vătămate [2]. Totodată, problema
„vinovăției” victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei și practicii luptei împotriva
criminalității. Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspective
investigațiilor victimologice și aplicării lor incorecte în practică [3].
14.
Fiind un stat democratic , R.M a implimentat un sir de legi referitoare la delicventa juvenila , ca
masuri de combatere acesteia . Acestea reglementari are o mare concordanta cu reglementarile
internationale , din motiv ca la reglementarile nationale a R.M stau la baza reglementarile
internationale , cum ar fi legea cu privire la drepturile copilului,care consacra in sine acelea
principii de baza , pe care le intruneste si declaratia cu privire la drepturile copilului , la fel si alte
drepturi acordate copiilor.
La fel R.M , dorind sa respecte convetiile internationale , face multe schimbari in toate sferile
politice , adica schimbari in toate codurile penal,civil,familie,munca etc. Acesta prezinta ca
reglementarile nationale sunt foarte apropiate de celea internationale in materia justitiei juvenila.

15.
evoluţia delincvenţei juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor;
influenţa prietenilor; influenţa mass-media; lipsa autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii;
influenţa anturajului şcolar şi lipsa educaţiei adecvate.

16.
delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate
în conflict cu valorile ocrotite de normele juridice. Din punct de vedere juridic, acest fenomen
caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană,
limitarea libertăţii personale, adaptarea inadecvată la mediul social, disconcordanţa dintre
aptitudinile individuale şi cerinţele sociale.
criminalitatea minorilor constituie totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă determinată de timp de către minori.

17.
Starea criminalităţii este numărul de infracţiuni săvârşite şi al persoanelor care le-au comis, pe
un anumit teritoriu şi într-o perioadă de timp stabilită.
Nivelul criminalităţii este valoarea determinată din numărut total de infracţiuni săvârşite pe un
teritoriu determinat şi într-o perioadă de timp stabilită, raportată la un număr stabilit de populaţie,
spre exemplu la 1000, 10.000 sau 100.000 de locuitori.

18.
Prin noţiunea de personalitate a delincventului minor înţelegemm totalitatea trăsăturilor
specifice individului, precum şi totalitatea factorilor atât interni, cât şi externi, precum şi
elementele bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii impersonale care duc la
determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale.
Persoana reprezinta individul uman , ca entitate concreta , intr-un cadru relational dat , asa cum
este perceput de cei din jur .

19.
Vorbind despre coordonatele sociale care influenţează asupra formării personalităţii delincvetului
minor, evidenţeim următoarele: Un psihic labil, un psihic bolnav nu este o cauză a delincvenţei
juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic
sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvenţă dacă mediul social în care trăieşte este
negativ. Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa juvenilă se desprind câteva care
sunt în general sesizate, acceptate şi analizate de majoritatea sociologilor şi a oamenilor de
ştiinţă. Acestea ar fi:
- disfuncţii ale mediului familial;
- eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară;
- inadaptarea şi neintegrarea socioprofesională;
- insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber;
- alte cauze de natură social.
alte cauze de natură social.
Disfuncţii ale mediului familial.Un rol decisiv în dezvoltarea personalităţii minorului îl are
climatul familial. Acesta este o formaţiune psihosocială complexă ce cuprinde ansamblul de stări
psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o
perioadă de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între
influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul
personalităţii copiilor. Cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal este format din
părinţi inţelegători, calmi, afectuoşi, maleabili dar fermi în acelaţi timp.
Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară. Este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în
prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al
disfuncţiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eşecul şcolar poate fi
determinat şi de faptul că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune
pentru educarea elevului. Intrarea în mediul şcolar. Trecerea de la comunitatea afectivă a
familiei la comunitatea de disciplinare a şcolii are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile
unei adevărate crize. Depinde de familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul depăşeşte
această criză.
Insuficienta şcolarizare a minorilor este o altă cauză a inadaptabilităţii lor. Aceasta este
condiţionată fie de atitudinea indiferentă faţă de şcoală (a copiilor sau a părinţilor), fie de situaţia
materială grea sau de faptul că sunt atraşi în grupuri de prieteni cu preocupări negative. Totodată,
necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale a elevilor slabi, indiferenţa faţă de
aceştia, comiterea unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor favorizează eşecul şcolar şi
inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socioprofesională. Cauza este educaţia primită la locul de muncă,
aceasta putând exercita asupra individului influenţe negative nu prin sine însăşi, ci prin
ansamblul de elemente materiale şi socioumane pe care le cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au:
nivelul şcolar şi profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, dispreţul acestora faţă de
legi, indisciplina la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă,
consumul de alcool la locul de muncă.

20. Regulile de la Beijing promovează adoptarea, în cadrul legislaţiilor naţionale, a unui set de
legi, norme şi reguli aplicate în mod specific infractorilor minori, precum şi crearea unor instituţii
şi structuri care se vor ocupa de funcţionarea şi administrarea justiţiei juvenile; încurajând
acordarea unei atenţii speciale „măsurilor pozitive care implică mobilizarea tuturor resurselor
posibile, incluzând familia, voluntarii şi alte grupuri comunitare, precum şi şcolile şi alte instituţii
la nivel de comunitate, pentru a promova bunăstarea minorilor, în scopul reducerii necesităţii
intervenţiilor prin lege şi prin tratarea eficientă, corectă şi umană a minorului aflat în conflict cu
legea”.

21. Descrieți teoria criminalului înăscut

 Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909),
care a intreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale
corpului omenesc, având ca subiecţi personalul militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia,
elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală „Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl
face celebru. Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un „fenomen natural”
care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate
fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele
mari şi departate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici,
frunte retrasă şi ingustă, bărbie lungă sau îngustă etc
Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin
lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a
bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici,
ingrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit,
barbă rară, fruntea teşită şi mişcătoare; ucigasul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului,
lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.
în afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice şi
psihologice, precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă a
ruşinii, neglijenţa, excitabilitatea, vanitatea etc.
În afara acestor stigmate, criminalul înnăscut are o serie de obiceiuri, cum ar fi: tatuajul,
utilizarea excesivă a gesturilor şi înclinaţia spre limbaj colorat.
Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:  criminalii sunt la naştere un tip
distinct;  ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate;  aceste stigmate sau caracteristici fizice
nu cauzează crima, dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale;  numai prin intervenţii
sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul infracţional al criminalilor înnăscuţi.

22. Identificați formele de victimizare a minorilor.

23.Relatați despre ,,cifra neagră a delicvenței juvenile’’ și condițiile existente ei.
Cifra neagră a criminalităţii reprezinta ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care
nu ajung la cunoştinţa organelor de justiţie penală. În linii generale, cifra neagră ar putea fi
reprezentată printr-o ecuaţie matematică, care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi
criminalitatea aparentă:
C.N. = C.R.- C.A
Factorii care generează cifra neagră sunt numeroşi şi au o origine diversă.
Ei pot fi însă grupaţi în trei categorii principale, care acoperă majoritatea ipotezelor practice.
Aceste categorii sunt;
a) abilitatea infractorilor;
b) ineficienţa organelor de urmărire penală;
c) „pasivitatea" victimelor.
a)Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale ideale, în condiţiile în
care urmele materiale şi rezultatul socialmente periculos sunt greu ori imposibil de sesizat de
către organele de urmărire penală.
b)Folosim această denumire generică pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la
organele de poliţie, cărora le revin atribuţiile cu caracter general în urmărirea penală, precum şi la
procuratură în virtutea atribuţiilor ce-i revin în supravegherea generală şi a exercitării urmăririi
penale. Aceleaşi consecinţe cu privire la cifra neagră decurg însă şi din ineficienţa altor organe cu
anumite atribuţii de control în diferite domenii şi care au obligaţia legală de a sesiza organele de
urmărire penală în cazul constatării unor infracţiuni. Astfel, personalul medical este dator să
sesizeze organele de poliţie despre toate cazurile de adresare a cetăţenilor cu leziuni corporale,
care pot avea provenienţă infractorică. La fel, serviciul pompieri – despre toate cazurile de
incendieri cu suspecţie infracţională.
c) „Pasivitatea" victimelor. Deşi în ordinea prezentării apare pe ultimul loc, această
categorie de factori are o contribuţie substanţială la sporirea cifrei negre. Includem în această
categorie situaţiile în care persoanele care au suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma
unor fapte penale nu sesizează organelor de justiţie respectivele fapte. Natura infracţiunilor
susceptibile de a intra în această categorie este diversă (furt, vatămare corporală, viol etc.) şi nu
are relevanţă în ce priveşte cifra neagră.

24. Definiți noțiunea de cauzalitate a delicvenței juvenile.

Una dintre metodele cele mai efective întrebuinţate de fiecare ştiinţă întru iluminarea problemelor
de care se ocupă este cauzalitatea. Anume studierea cauzelor şi, ulterior, a mecanismului
formării lor poate aduce un rezultat satisfăcător în diferite studii.
Diverse izvoare criminologice relatează că:
 - cauzalitatea şi principiile acesteia consistă în dependenţa dintre diferite fenomene şi
stabileşte caracterul acestei dependenţe, care 196 rezidă în aceea că un fenomen (cauză) în
anumite condiţii generează alt fenomen (efectul);
- cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de
determinare a acestei interacţiuni şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două
fenomene: cauză şi efect;
- cauzalitatea reprezintă legătura real existentă, o dependenţă între două sau mai multe
fenomene, unul dintre care (cauza) provoacă altele (efectele).
Astfel, cauzalitatea delincvenţei juvenile este determinată de legătura real existentă,
dependenţa dintre două sau mai multe fenomene, când un fenomen (cauza) în anumite
condiţii generează alt fenomen (efectul).

25. Analizați standardele internaționale referitoare la vârsta responsabilității penale.

Nu există standarde internaţionale exacte cu privire la vârsta la care un minor ar putea fi pasibil
de răspundere penală. Legislaţiile naţionale ale statelor stabilesc niveluri diferite de vârstă în
acest sens. Potrivit art.40.3 lit.a) din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului din 1989, „statul
va lua toate măsurile pentru ca să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca
neavând capacitatea de a încălca legea penală”. Totodată, acelaşi articol dispune că statele părţi
vor „stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca
legea penală”. Această dispoziţie impune statelor să introducă în legislaţia lor vârsta majorităţii
penale, adică vârsta de la care minorului i se poate imputa răspunderea penală ca unui adult.
Regulile de la Beijing adaugă că „începutul acestei vârste nu trebuie să fie fixat la o vârstă prea
mică, avându-se în vedere imaturitatea emoţională, psihică şi intelectuală” (regula 4.1.).
Deopotrivă, în comentariile acestora se menţionează că „vârsta minimă a răspunderii penale
diferă pe larg graţie condiţiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în
considerare faptul dacă copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale şi psihologice
ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii
sale individuale, poate fi tras la răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial.
Dacă vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă
de vârstă, noţiunea de răspundere ar deveni fără sens.” La determinarea pragului de vârstă sub
care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă ar fi vorba despre două
probleme: prima – vârsta la care minorii nu răspund în niciun caz, neavând atinsă vârsta
intermediară care este mai mică decât vârsta majoratului penal; a doua – vârsta intermediară
atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele
măsuri speciale adaptate vârstei. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de
discernământ după care minorii au conştiinţa celor săvârşite. În aceste condiţii este evident că
necesitatea fixării unei vârste intermediare este strâns legată de natura măsurilor ce pot fi aplicate
minorului.
Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor, independent de vârstă, de
aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vârste intermediare. În realitate, însă, nu fapta comisă
suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de către minor sau starea prin care el
trece. Din aceste considerente, fixarea unei astfel de vârste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar
justifica răspunderea imputată minorului. De asemenea, nu există o singură măsură aplicabilă
minorului, dar se impune un ansamblu al acestora, în dependenţă de personalitatea fiecărui
subiect; or, un copil nu trebuie să perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o
pedeapsă.
Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, nici Convenţia
cu privire la Drepturile Omului nu impun explicit statelor să stabilească un etalon al vârstei
intermediare. Articolul 40 alin.(1) al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului stipulează doar
că statele trebuie „să ţină seama de vârsta lui, precum şi de necesitatea de a promova reintegrarea
copilului” în societate. Aliniatul (4) al aceluiaşi articol dispune că orice măsuri aplicate trebuie
„să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atât condiţiilor lor, cât
şi infracţiunii comise”. Din considerentele nominalizate, se impune stabilirea unui etalon de
vârstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială. Nu există acte internaţionale sau
standarde care ar stabili un etalon de vârstă exact, fix şi unic. Această sarcină îi revine statului
potrivit legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două vârste: una de la care survine
răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele măsuri educative. În unele ţări nu este
specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în principiu, de
la naştere. În ţările în care vârsta minimă a fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor.
Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a criticat, în special, statele în care această vârstă
este stabilită la limita de până la10 ani. Vârsta la care este stabilită pasibilitatea de răspundere
penală este determinată de politica de prevenire şi de represiune a criminalităţii în plan naţional.
Limita vârstei răspunderii penale nu este una arbitrară; or, copilul căruia urmează să i se aplice
procedurile penale trebuie tratat „într-un mod corespunzător promovării sentimentului de
demnitate şi valoare a copilului…. şi care ţine cont de vârsta lui…” (art.40.1 din Regulile de la
Beijing)

26. Stabiliți modalitățile de formare a personalității delicventului minor.

Principalele modele de formare a personalităţii delincventului minor sunt: 079227459
-alienarea;
-frustrarea;
-inadaptarea;
-învăţarea.
Alienarea sau înstrăinarea este un fenomen tipic de manifestare negativă a acestor raporturi de
contradicţie, când individul se îndepărtează de modelul normativ recunoscut ca normal, din cauza
unor dificultăţi de integrare în sfera relaţiilor sociale.
Deci, alienarea sau înstrăinarea reprezintă manifestarea (stabilirea) unor astfel de relaţii de
conflict între subiect şi societate (lume) prin care rezultatele activităţii sale sunt conştientizate de
el personal, precum şi de alţi indivizi şi grupuri sociale, purtătoare ale anumitor norme, dispoziţii
şi valori, ca fiind contrare lui însuşi.
Frustrarea este concepută drept cauză majoră de ordin psihosocial a generării stării de
antisociabilitate, care se formează însă numai sub impactul unor cauze exogene de excepţie şi nu
se rezumă doar la condiţionarea infracţiunilor de corupţie, parazitism social, sustrageri de bunuri
sau chiar violenţă, exprimarea sa fiind destul de ridicată, resimţindu-se şi în situaţia unei vieţi
sociale normale. Frustrarea, ca reacţie generală de nemulţumire a unor largi categorii de
persoane, devine intensă în condiţiile unor schimbări politice, economice şi culturale, care au un
efect traumatizant şi pot conduce la modificarea personalităţii indivizilor. Printre cauzele cele mai
frecvente ale frustrării apar: eşecul, dezămăgirea, izolarea, anonimatul, lipsa de răspuns afectiv,
toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională sau chiar
familială.
Inadaptarea reprezintă o incapacitate a individului de a reacţiona armonios la stimulii mediului
social, precum şi de a-şi satisface propriile cerinţe, necesităţi, aspiraţii. La baza acestor
incapacităţi stau mai multe dificultăţi de ordin psihofizic personal: carenţe (deficienţe),
insuficienţe, infirmităţi, incapacităţi de ordin individual, inclusiv caracteriale. Inadaptarea este
generată, deci, de cauze preponderent interne. Formele inadaptării sunt:
- dezadaptarea fizică;
- dezadaptarea pshologică;
- dezadaptarea psihopatologică
Învăţarea conduitei deviante în cursul experienţei de viaţă a individului, cu ajutorul, mai mare
sau mai mic, al alienării, frustrării sau inadaptării, constituie poate cea mai importantă cale de
formare a personalităţii delincventului în general şi a delincventului minor în special.
Învăţarea comportamentului infracţional poate avea loc în mod progreşiv, sub influenţa negativă
a unor factori sociali şi educaţionali care acţionează fie în cadrul microgrupului sau
macrogrupului, fie prin abaterea treptată de la modelul social acceptat, datorită aceloraşi factori.
Cu alte cuvinte, are loc o determinare antisocială a personalităţii printr-un fenomen de integrare
negativă (adaptare negativă).
Cele mai de seamă forme de învăţare a comportamentului criminal sunt:
a) influenţa familiei;
b) influenţa şcolii;
c) influenţa mediului socioprofesional;
d) influenţa micromediului social imediat şi, mai ales, a grupului care formează anturajul;
e) influenţa mediului social la nivel global

27.Proiectați rolul și locul disciplinei delicvenței juvenile în sistemul stiițelor juridice. ( eu

aici am scris ca la 1 ....altceva hz)
Chiar dacă unii cercetători îi contestă caracterul de ştiinţă autonomă, Delincvenţa juvenilă este o
ştiinţa autonomă, cu obiect de studiu propriu şi metode de cercetare specifice, având o
multitudine de conexiuni cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice.
O primă legătură strânsă pe care o are Delincvenţa juvenilă este cu Dreptul penal, deoarece
ambele se ocupă de fenomenul criminalităţii. Dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al
criminalităţii, Delincvenţa juvenilă are în acest domeniu un spectru mai îngust, studiind doar
infracţiunile comise de minori, cauzele, condiţiile lor, apariţia şi evoluţia acestora. Atât Dreptul
penal, cât şi Delincvenţa juvenilă tratează, sub diverse aspecte, problema privind lupta cu
criminalitatea. Dreptul penal, însă, stabileşte totalitatea sancţiunilor aplicate minorilor, pe când
Delincvenţa juvenilă, pe lângă faptul că studiază principalele sancţiuni aplicate minorilor,
elaborează măsuri adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen.
Dreptul procesual penal studiază regulile de bază ale activităţii de descoperire a infracţiunilor
comise de minori şi de tragere a lor la răspundere penală, pe când Delincvenţa juvenilă este
interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de organele judiciare, de
culegerea celor mai variate date despre fenomenul criminalităţii minorilor din activitatea de
urmărire penală şi de judecată.
Delincvenţa juvenilă este în strânsă legătură cu Criminologia. Însă, Criminologia studiază
fenomenul criminalităţii în general, iar Delincvenţa juvenilă se ocupă de studierea doar a
criminalităţii în rândurile minorilor; Criminologia studiază personalitatea infractorului, stabilind
multitudinea de factori şi condiţii care-l determină să comită fapte interzise de legea penală, pe
când Delincvenţa juvenilă studiază personalitatea infractorului minor, componenţele de
infracţiune comise cel mai des de minori, sancţiunile aplicate lor, precum şi locurile de ispăşire a
pedepsei de către minori. Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a
criminalităţii, pe când Delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice (din cauza vârstei
fragede) de luptă cu criminalitatea în rândurile minorilor, se ocupă de elaborarea unor măsuri
eficiente de educare a tinerei generaţii.
Delincvenţa juvenilă şi Psihologia au la fel legătură strânsă, deoarece Psihologia oferă
posibilitatea cunoaşterii temperamentului, caracterului minorului, factorii externi şi interni care
îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor.
Delincvenţa juvenilă şi Psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece Psihiatria studiază
criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care este determinată nu doar de factori
exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la
limita sau chiar în domeniul patologiei mentale.
Delincvenţa juvenilă şi Statistica de asemenea intră în conexiune, deoarece Statistica constituie
una dintre cele mei importante surse de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de
masă, Delincvenţa juvenilă fiind interesată în acest domeniu de date statistice referitoare la
criminalitatea minorilor, numărul minorilor abandonaţi, numărul minorilor care au comis fapte
interzise de legea penală etc. Pe baza datelor statistice există posibilitatea de a cunoaşte starea,
structura, dinamica criminalităţii minorilor într-o perioadă determinată de timp, pe un teritoriu
determinat.
28.Evaluați oportuninatea teoriei inadaptării sociale a lui Olof Kinberg.
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată
prin „plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în funcţie de influenţele
fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă „plasticitatea” nu se
corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu.
Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o
inadaptare socială şi, implicit, la infracţiune. În opinia lui Kinberg, persoana reacţionează în
general în funcţie de propria structura bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este
necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză. Există doua elemente ce
trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituţional şi funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru
trăsături psihologice fundamentale:
a) capacitatea – respectiv, nivelul maxim pe care poate sa-l atingă inteligenţa unei persoane sub
influenţa unor condiţii optime de mediu;
b) validitatea – respectiv, cantitatea de energie de care dispune persoana;
c) stabilitatea – respectiv, facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin
obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind forţa;
d) soliditatea – trasatură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opozitie cu
disociabilitatea. La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie
excedentară, fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea urmatoarele perechi
diametral opuse:
- supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
- subcapabil – stupid, mărginit, inert; - supervalid
– atent, expansiv, întreprinzator, calm, sigur, tenace, responsabil;
- subvalid – precaut, anxios, teama de acţiune şi de răspundere;
- superstabil – rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
- substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
- supersolid
– lent, ferm, obiectiv, circumspect;
- subsolid
– schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor
morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte. Ca fenomen psihologic,
funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi cognitive (de cunoaştere). Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de subiecţi:
- subiecţi a caror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale general
acceptate, dar cărora elementul emoţional le lipseşte aproape complet (imbecilii, debilii mintal
etc.);
- subiecţi care nu doar că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili să
reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali);
- subiecţi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale
ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la
această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale;
- subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o percepţie deformată
a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia.
De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a
comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea
propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli
externi (de exemplu, în organizaţii criminale).

29.Clasificați situațiile victimogene după coportamentul victimei.( hz ))) )

30.Identificați reglementările Consiliului Europei în materia delicvenței juvenile.

ÎN materia delincvenţei juvenile Consiliul Europei a adoptat un set de recomandări orientate spre
protecţia copiilor, prevenirea delincvenţei juvenile, justiţia juvenilă. Printre obiectivele
Consiliului Europei se înscriu: promovarea democraţiei pluraliste, problema securităţii
cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranţei, protecţia minorităţilor naţionale,
coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea judiciară. Printre recomandările
europene merită a fi evidenţiată Recomandarea nr.(78)62 privind delincvenţa juvenilă şi
schimbarea socială, adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 1978 la cea de a 296-a
reuniune a Comitetului. Aceasta Recomandare este orientată spre protecţia copiilor, justiţia
penală aplicată minorilor infractori, integrarea acestora în societate, precum şi spre prevenirea
delincvenţei juvenile. Ea are la bază dezvoltarea opilului, a mediului social în care creşte şi se
dezvoltă acesta.
O altă recomandare a Consiliului Europei este Recomandarea nr.(87)20 a Comitetului de
Miniştri privind reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă, adoptată la 17 septembrie 1987 la cea
de-a 410-a reuniune a Comitetului, în termenii articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei.
Această Recomandare se referă cu precădere la prevenirea delincvenţei juvenile, în special făcând
o paralelă la condiţiile de dezvoltare a minorilor, precum şi la sancţiunile aplicate acestora. O
importanţă deosebită se acordă sistemului penal pentru minori, care ar trebui să fie caracterizat
prin obiectivul său de educaţie şi de integrare socială şi care ar trebui să elimine, pe cât posibil,
închisoarea pentru minori.
La fel putem menţiona şi Recomandarea nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de
Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi
măsurile comunitare, elaborate pe baza Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, adoptate de Consiliul Europei în 1950
La 17 noiembrie 2010 au fost adoptate Liniile directorii ale Comitetului de Miniştri al CE
privind justiţia adaptată copiilor. Aceste Linii tratează problemele şi rolul drepturilor şi
necesităţilor minorilor în cadrul procedurilor judiciare şi în cadrul alternativelor la aceste
proceduri. Liniile directorii ar trebui să se aplice oricărei situaţii în care este posibil să se afle
minorul; acestea prevăd posibilitatea minorului de a intra în contact cu serviciile competente în
materia justiţiei penale, civile sau administrativ.
Pe lângă Liniile directorii din 2010, la data de 02 martie 2016 Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei a adoptat o nouă Strategie privind drepturile copilului pentru perioada
2016-2021 (a treia la număr), care identifică cinci priorităţi:
1. Oportunităţi egale pentru toţi copiii.
2. Participarea tuturor copiilor..
3. O viaţă fără violenţă pentru toţi copiii.
4. Justiţie prietenoasă copiilor
5. Drepturile copiilor în mediul digital.

31. Relatați esența teoriei inadaptării sociale.

Conform teoriei lui Kinberg, omu nu este doar o ființă biologică care își modifică reacția în funcție de
factorii biologici și fizici, ci este o ființă psihologică și socială care recșionează în functie de factorii
psihologici și sociali. Deci din punct de vedere psihologic omul este caracterizat prin plasticitate, adica
capacitatea de a-si modifica reactia atat la factoriii fizici cât și la cei psihologici , dacă acesta plasticitate
nu corelează cu influentele mediului se creează o inadaptare socială. Prin urmare aceste forme de
inadaptare, conduc la săvârșirea de infracșiuni, de altfel persoana actionează in dependentă de propria
structură bio-psihică care întrunește următoarele elemente.
Structura bio-psihică include in structură u nucleu constituțional și o funcție morală. Deci Nucleul
Constituțional este suma tendințelor reacționale ale persoanei ce insumează 4 trăsături capacitatea,
validitatea, stabilitatea, soliditatea. Iar funcția morală este modalitatea și profunzimea asimilării valorilor
morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a atrăit și trăiește . Ținând cont de aceasta deducem
următoarele tipuri de subiecți: subiecți a căror funcție morală se reduce la unele cunoștinte medii acceptate
, iar elementul emoțional lipseste complet (imbecilii, debilii mental)
Un alt tip de subiecti sunt cei care au cunostinte despre regulile morale, dar și sunt capabili să reactioneze
emotional la stimuli adecvati
Al treile-a tip de subiecti sunt cei a căror functii morale au suferit modificări in urma unor leziuni
patologice ale țesuturilor cerbrale, fiindu-le afectate elementele emoționale . Și există deasemenea subiecți
care cunosc legile morale, răspund emotional la stimuli , însă au o perceptie deformată a sensului real al
actului.

32. Definiți noțiunea de personalitate a delicventului minor.

Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetată sub mai multe aspecte şi
invocată şi de alte ştiinţe. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică,
irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor
sale bio-psiho-socioculturale.
Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ; or, personalitatea
mereu presupune aspectul social intrinsec, fiind înţeleasă ca homo sapiens, homo faber, homo
valeur. Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de
creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman.
Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează:
 globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de caracteristici care
permit descrierea sa, identificarea printre alţii, făcând din om un exemplu unic;
  coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate
elementele ce compun personalitatea, asigurând astfel un sistem funcţional de elemente
interdependente (unui individ îi sunt caracteristice 2-3 trăsături principale, predominante,
celelalte, care pot fi mii, au natură secundară);
 stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea trebuie să-şi păstreze pe o
anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi, asigurându-şi
astfel identitatea de sine
33. Propuneți noi clasificări ale delicvenților minori.
Delicvenții minori pot fi clasificați în fucție de factorii care contribuie la dezvoltarea
comportamentelor delincvente la copii pot fi clasifi cați în trei categorii: individuali, sociali și
comunitari.
Factorii individuali- vârsta, sexul, nivelul de inteligență, impulsivitatea, agresivitatea și
consumul de substanțe. Vârsta la care copilul manifestă comportamente antisociale pare să fi e
cel mai bun predicator pentru dezvoltarea delincvenței.
Factorii sociali- includ structura și interacțiunile între membrii familiei și influenţele
egalilor. Familia trebuie să asigure nu numai îngrijirea fi zică a copiilor, dar și trebuie să îi
învețe și regulile sociale, însă aceasta nu este unica realitate. Studiile au arătat că familiile
monoparentale, cele cu părinți divorțați, cele cu părinți afl aţi în detenţie sau cu părinţi plecați
la muncă în străinătate reprezintă un factor de risc în dezvoltarea de către copii a
comportamentelor delincvente.
Factorii comunitari- fac referire la aspecte ce țin de școală și de cartiere/vecinătate.
Abandonul școlar, rezultatele școlare scăzute, dar și stilurile de predare ale profesorilor sunt
asociate cu dezvoltarea comportamentelor delincvente la copii . Calitatea mediului de
reședință infl uențează apariția manifestărilor antisociale la copii. Astfel, copiii crescuți în
cartiere cu risc criminogen ridicat și nivel socioeconomic scăzut au un risc mai mare de a
dezvolta comportamente delincvente

Eu aș propune drept criteriu de clasificare a delicventilor minori, în dependență de temperamentul

psihologic al cestora. Și v-om sitinge următoarele tipuri:
Delicvntul sancvinic deci este caracterizat prin neatenție Neatent. Sangvinii nu se concentrează. Ei sunt
seduși și încântaţi ușor de orice noutate – obiect, eveniment sau persoană –, care apare în faţa lor. Copiii
sangvini renunţă adesea la ceva ce tocmai au început, pentru altceva care le-a atras atenţia, fapt care ar
putea usor induce spre comiterea unor infractiuni din neatentie.
Delicentul coleric se caracterizează prin agresivitate . Temperamentul coleric este cel mai agresiv dintre
toate temperamentele. Colericii au tendinţa de a se impune altora. Deseori le place să discute în
contradictoriu, de aceea se ceartă mereu și găsesc întotdeauna o mulţime de argumente. Sun si Insensibili
Colericii sunt adesea insensibili la nevoile și simţămintele celorlalţi, fapt ce i-ar determina usor s recurgă
la actiuni ilegale.
Delicventul melancolic este sdesea Îngrijorat și emotiv. Melancolicii au o puternică energie emoţională. Ei
tind să fie tensionaţi, încordaţi, îngrijoraţi. Dacă nu învaţă să-și disciplineze emoţiile, ei nu vor reuși să
lucreze în condiţii de presiune psihică, astfel trăirile interioare nefiind cotrolate pot sa se sfârșească fatal

34. Autoevaluați importanța teoriilor de orientare bioantropologică în prevenirea

delicvenței juvenile.
În procesul de combatere a delicvenței juvenile sunt importante, teoriile bioantropologice
care pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o anormalitate biologică cauzată de mai
mulţi factori patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii acestor teorii susţin conceptul de
personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante de natură patologică, deja formate şi
care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu indiferent de împrejurările care au declanşat
sau au precipitat actul criminal. Cunoașterea acestor teorii pot combate delicvența juvenilă, și
anume prin faplul că ele permit aplicarea măsurilor profilactice potrivite fieecărui minor în
parte. Cunoasterea riscului că minorului poate deveni delicvent în baza teoriilor, permite
aplicarea: măsurilor medicale- detectarea problemelor neurologice sau psihice și diminuarea
semnificativă a riscului mai multor complicații, măsuri psihopedagogice- educația contra
consumului de alcool și droguri, motivarea minorului sa-și dezvolte capcitățile de învățătură,
precum și măuri psihice- educarea copiilor de a face față unor anumite situații dificile pe care
le pot întâmpina prin metode neviolente.
35. Evaluați rolul personalității și a comportamentului victimei minore în mecanismul
actului infracțional.
Personalitatea are un rol aparte în ceea ce privește victima minoră, acesta determină
totalitatea trăsăturile sale specifice precum și totalitatea factorilor interni și externi, precum și
elementele bio-psiho-sociale, dar și influențarea altor condiții impersonale care influențează
caracterul și manifestă prin comportament. Minorii victime sunt ruşinaţi, se
autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidare.
Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vârste foarte
Comportamentul victimal este unul din tipurile de comportamente sociale deviante, cu un
anumit specific, deoarece multe din particularităţile acestui comportament servesc drept factori
criminogeni, devin condiţii specifice ale crimei. Acesta devine o formă utilitară a reacţiei
individului la situaţia concretă de viaţă. Comportamentul victimei minore reprezintă baza
tuturor schimbărilor suferite în modul de gândire şi acţiune al victimei, în interacţiunea cu
factorii agresionali. În felul acesta, se stabilesc cauzele şi condiţiile fenomenului victimal,
dependenţele secundare ale atitudinilor victimei faţă de actul agresional.
36. Analizați coraportul dintre delicvență, devianță și criminalitate.
Analizând coraportul acestor termini vorbim despre delincvenţa, care exprimă nu doar
infracţiunile comise de minori, ci toate încălcările de lege, şi nu are importanţă vârsta la care
ele au fost comise; vorbim despre totalitatea încălcărilor de norme legale şi morale comise de
fiinţe umane până la împlinirea vârstei de 18 ani. Deci, termenul delincvenţă este mai larg,
referindu-se la un spectru mai larg de subiecţi, precum şi deîncălcări comise de minori. În
limbajul comun, precum şi în cel ştiinţific, câmpul semantic al conceptului de delincvenţa
deseori se suprapune cu cel al termenilor devianţă şi criminalitate. în ansamblul formelor de
devianţa se include şi delincvenţa care cuprinde atât totalitatea delictelor (acte nepermise de
lege şi sancţionate printr-o pedeapsă corecţională) şi a crimelor (violare a legii penale, dar şi
cele mai grave încălcări aduse legii), incluzând, astfel, în înţelesul ei atât criminalitatea
(totalitatea faptelor criminale considerate într-o societate), cât şi contravenţiile şi chiar unele
acte de încălcare a normelor morale.
37. Definiți noțiunile de „cauză”, „factor” și „condiție” a delicvenței juvenile.
Cauză a delincvenţei este fenomenul care întotdeauna precedă şi produce sau generează alt
fenomen –efectul.
Factor al delincvenţei noțiunea acestuia este indispersabilă de conceptul de cauze şi
condiţii ale delincvenţei şi reprezintă un sistem de fenomene sociale negative caracteristic unei
anumite societăţi, care determină fenomenul antisocial ca efect al lor.
Condiţie a delicvenței juvenile reprezință fenomenele care nu generează comportamentul
deviant, dar favorizează, înlesnesc, intensifică apariţia şi realizarea cauzei acesteuia. Astfel,
condiţiile pot fi acele situaţii de loc, de timp, de impuls emoţional etc. care intensifică
impulsul producerii efectului.
38. Stabiliți rolul influenței climatului familial asupra devenirii delicvente a minorului.
Familia are o influenţă formativă asupra copilului, fiind considerată pe drept cuvânt ca prima
şcoală a omenirii şi prima şcoală a copilului. Aceasta nu neapărat este cea care dezvoltă anume
o personalitate delincventă, dar ea poate, prin atitudinea sa, liberalism excesiv, rigiditate,
atitudine naivă, dezorganizare sau conflicte, să predispună spre delincvenţă prin crearea unor
conjuncturi favorizante. Printer factorii care pot influenţa negativ o familie ar fi: calitatea
vieţii, situaţia economic, structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia, disciplina
familialăetc. Un factor care deasemenea este consderat important este corelația dintre modelul
educativ şi clasa socială. Astfel, clasele superioare practică în general un model educativ lejer,
care permite dezvoltarea liberă a personalităţii copiilor şi manifestarea autonomiei lor, iar
constrângerile educative sunt slabe. Aflate la polul opus, clasele populare practică un model
educative caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare, însă
diferă de acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă, absenţa proiectelor
educative.
Rolul familiei trebuie studiat în toată complexitatea influenţilor pe care climatul familial îl
produce asupra minorilor, fără a se ignora faptul că influenţa familiei în formarea
comportamentului este precumpănitoare, intervenind într-o perioadă de extremă plasticitate a
personalităţii, având un caracter aproape permanent şi venind de la persoane cu maximă
autoritate morală şi afectivă.
39. Definiți noțiunile de victimizare, revictimizare și devictimizare.
Victimizre- reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete în victimă a unei
infracţiuni sau a unei crime, este rezultatul unor fapte penale împotriva victimei. Se înțelege
ca o tendință de a deveni o victimă.
Devictimizare- este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în situaţia anterioară.
În mod evident un astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se poate rezuma, aşa cum se
întâmplă în cele mai multe cazuri, doar la repararea materială a prejudiciului. Pentru ca
procesul de devictimizare să aibă şanse reale de reuşită, este necesară implicarea mai multor
intervenienţi, dintre care cei mai importanţi sunt: justiţia, poliţia, protecţia socială, asociaţiile
neguvernamentale ale victimelor infracţiunilor, medicii şi psihologii. Niciunul dintre aceşti
intervenienţi nu poate juca un rol decisiv, de aceea efortul trebuie să fie conjugat.
Devictimizarea trebuie realizată printr-un acompaniament judiciar, un acompaniament social
şi metode terapeutice.
Revictimizare- riscul unei persoane care a suferit o agresiune de a deveni în viitor din nou
victimă.

40.Apreciați exicențele internaționale referitoare la detenția minorilor.

În conformitate cu standardele internaționale, justiția pentru copii are ca sarcină asigurarea,
în orice situație, a intereselor copilului, chiar și în cazul privării de libertate ca măsură
excepțională. Mai mult, justiția pentru copii semnifică și prevenția, inclusiv înlăturarea
cauzelor care duc la delicte. În conformitate cu exigentele internaționale detenția minorilor se
aplică în cazurile excepțonale. Este foarte important să se asigure că nici un copil nu va fi
privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deținerea sau întemnițarea unui copil
trebuie să fie conformă cu legea și se va folosi numai ca măsură extremă și pentru o perioadă
cât mai scurtă, iar copilului suspectat, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o
încălcare a legii penale, i se va asigura dreptul la un tratament conform cu simțul demnității și
al valorii personale, care să țină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a promova
reintegrarea copilului în societate. Ori de câte ori este posibil, în cazul copiilor cu statut de
bănuit se vor aplica alternative la detenție, așa ca plasarea la rude și stimularea familiilor sau a
centrelor de plasament să ia copilul în îngrijire.
41.Definiți conceptul de „ comportament deviant al minorului”.
Comportament deviant al minorului reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau
simbolice săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori fiind
considerate răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă faţă la interacţiunea cu mediul şi
care provoacă daune valorilor sociale. Un comportament deviant provoacă daune reale
individului însuşi sau altor indivizi ai societăţii: comportamentul deviant poate fi caracterizat
ca fiind persistent, repetat sau prelungit, comportamentul deviant este însoţit de fenomene de
dezadaptaţie social, comportamentul deviant se manifestă cauzând evaluarea negativă de către
alţii, adică prin sancţionarea minorului.
42. Estimați rolul școlarizării în dezvoltarea personalității minorului.
Şcoala reprezintă un factor-cheie în dezvoltareapersonalității minorului, fără de care nu s-
ar realiza progresul societăţii. Ea stimulează curiozitatea intelectuală, capacitatea de adaptare,
creativitatea şi inovaţia. Şcoală continuă şi completează procesul educativ al copilului şi al
adolescentului. Personalitatea viitorului cetăţean adult depinde puternic de modul de
organizare a procesului educativ în şcoli, dar importanţa acestui factor educativ este şi mai
evidentă în cazul lipsei procesului de şcolarizare. În formarea unei personalităţi şcola a fost şi
este considerată ca cel mai important instrument social de integrare a tinerei generaţii, ca
factor primordial de educaţie, cultură şi civilizaţie. În lipsa unei asemenea culturi decade
valoarea vieţii şi apare o dependenţă directă între cealaltă valoare, care este crima.
43.Anticipați evoluția delicvenței juvenile în procesul industrializării și dezvoltării
virtiginoase a tehnologiilor informaționale.
Dezvoltarea vertiginoasa a tehnologiilor informaționale, are ca efec o influentă
considerabilă a supra dezvoltării personalității, caracterului și comportamentului minorului. În
urma acestui fap are loc și evoluția delicvenței juvenile deoarece aspect larg de informații și
posibilități au o influență pe cât de pozitivă, pe atât și negativă. În condiţiile actuale de
industrializare, de dezvoltare continuă a tehnologiilor, specializare, urbanizare, de
birocratizare a organizaţiilor şi instituţiilor are loc o maturizare psihică timpurie a minorului,
aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, ceea ce presupune întârzierea
studiilor, întârzierea lansării în viaţa socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul
considerându-se la vârsta de 14, 15, 16 ani mare, dorind să pară matur, încercând să imite
comportamentul unor adulţi pentru a fi consideraţi ei înşişi adulţi, ajung să comită acte
antisociale, infracţiuni, considerând că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea.
44. Demonstrați influența recomandărilor Consiliului Europei în materia delicvenței
juvenile în Republica Moldova.
În Republica Moldova în ceea ce privește materia delicvenței juvenile sau produsu
schimbări în urma recomandărilor Consiliului Europei. Cum ar fi „Recomandarea nr.(87)20
privind reacțiile sociale la delicvența juvenilă” și „Rrecomandarea nr.(92)16 din 19 octombrie
1992 cu privire la sancțiunil și măsurile comunitare” au dus la implimentarea unei serii de
masuri în sfera garantării egalităţii şi nediscriminării, a dreptului la muncă a minorului,
precum şi protecţiei acestuia în sfera relaţiilor de muncă (implicit, fiind raportate măsurile care
vizează politica salarizării; siguranţa şi sănătatea ocupaţională; posibilităţile egale de avansare
în carieră; odihna, timpul liber, limitarea raţională a muncii; dreptul de a constitui sindicate;
dreptul la grevă); protecţiei şi asistenţei în familie, protecţiei acordate mamelor înainte şi după
naşterea copilului; protecţiei şi asistenţei copiilor şi adolescenţilor; garantării dreptului la
îmbunătăţirea continuă a nivelului de viaţă; asigurării accesului la serviciile de apă şi
canalizare; protecţiei sănătăţii fizice şi psihice a persoanei; garantării dreptului la educaţie.
În prezent Republica Moldove se axează pe o prevenţie la nivel secundar. Astfel, au fost
adoptate diferse acte normative în vederea copiilor aflaţi în conflict cu legea. Ca exemplu
putem indica Strategia Naţională privind acţiunile comunitare pentru susţinerea copiilor aflaţi
în dificultate pe anii 2007-2014, adoptată prin hotărârea Guvenrnului nr.954 din 20.08.2007.
Scopul acestei Strategii este asigurarea oportunităţilor de integrare socială a copiilor aflaţi în
dificultate prin acţiuni comunitare relevante. Printre grupuri ţintă se află şi copii în conflict cu
legea, cu toate că Strategia nu oferă o definiţie a acestor copii; rezultă că este adresată atât
copiilor care au săvârşit infracţiuni, cât şi copiilor aflaţi în grupul de risc.

45. Stabiliți rolul temportmentului și a aptitudinilor în determinarea unei conduite
deviante a minorului.
Temperamentul și aptitudinea sunt doi factori care influențează considerabil conduit
deviant a minorului. Temperamentul are rol important deoarece arată capacitatea individului
de a răspunde la diverşi stimuli externi sau interni, respectiv capacitatea de concentrare
nervoasă, de încordare şi de autocontrol, care evoluează de la susceptibilitate şi impulsivitate
până la calm şi stăpânire de sine. Temperamentul este considerat ca reprezentând latura
dinamică a activităţii şi a comportamentului, adică baza psihofiziologică a aptitudinilor şi
caracterului, fiind propriu şi distinct pentru fiecare individ.
Rolul aptitudinei se rezumă la faptul că vine ca o completare a temperamentului,
reprezentând categoria însuşirilor psihice care determină capacitatea omului de a realiza
anumite performanţe în activitatea profesională. Dircția în care se dezvoltă această aptitudie
are o influentă considerabilă asupra conduitei dviante a minorului. Chiar de la naştere omul
posedă un anumit capital ereditar, care, însă, se află în germene şi nu determină complet
profilul personalităţii. Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de învăţarea şi
dobândirea deprinderilor de realizare a activităţilor psihice, lucru ce poate fi obţinut pe
parcursul maturizării organismului şi a sistemului psihic.
46.Eveluați rolul crizelor de vârstă în formarea delicventului minor.
Formarea delicventului minor este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vârstă
prin care trece omul în vârsta minoră şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin
accentuat. Aceste crize formează personalitatea minorului care ii va determina manifestarea
comportamentului delicvențial.
1. Criza: incredere sau neâncredere. În acest prim stadiu se formează sentimentul de
încredere versus neîncredere în ceilalţi, în funcţie de ingrijirea şi dragostea acordată copilului,
când acesta este nevoit să aibă încredere absolută în cei care-l îngrijesc. Nesatisfacerea acestor
nevoi existenţiale într-un mod favorabil va conduce în viitor la dezvoltarea sentimentului de
neîncredere, insecuritatate, suspiciune şi la teama de viitor în general.
2.Criza: autonomie sau îndoială, rușine. În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de
autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi să facă anumite lucruri, cu riscul
de a greşi. Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul
de siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le
poate întâmpina în viitor . Dacă, dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce face
copilul, mai ales prin ridiculizarea unei fapte, acesta din urmă va începe să se ruşineze de
propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile decizii.
3. Criza: iniţiativă versus culpabilitate. În această perioadă a vieţii copilul începe să
exploreze lucruri noi, să-şi descopere abilităţi motorii, să interacţioneze mai mult cu cei din
jur, începe să aibă iniţiativa multor activităţi imitând de obicei adulţii; frecvent va încălca
interdicţiile impuse de părinţi, fapt penalizat verbal sau mai mult. Intervenţia educativă
necorespunzătoare va dezvolta copilului o teamă de pedeapsa exagerată; acesta va considera
pe viitor că orice initiativă personală este greşită; dacă anumite acţiuni nu au fost finalizate
corespunzator, se va dezvolta sentimentul de vinovăţie.
4. Ccriza: competenţă/hărnicie versus inferioritate. În acest stadiu copilul achiziţionează
cunoştinţe şi deprinderi în special prin intermediul şcolii, specifice culturii din care face parte.
Odată cu începerea şcolii, apare prima comparaţie socială. Astfel, o abordare corespunzătoare
din partea părinţilor, dar şi a învăţătorilor va dezvolta un simţ al competenţei sau, dimpotrivă,
o atitudine necorespunzătore din partea lor va dezvolta sentimentul de inferioritate.
5.Criza: identitate de sine versus confuzie de rol. În această perioadă adolescentul caută să-
şi formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu un
rol profesional. În acest stadiu apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului:
„Cine sunt eu?”; adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin însuşi
conflictul interior prin care trece. Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile are ca
rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte sa fie. Scopul
educaţional în această etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei anumite
independenţe controlate.