Tema 2: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

1) legitima apărare și condițiile ei

2) starea de extremă necesitate și condițiile ei
3) reținerea infractorului și condițiile ei
4) constrângerea fizica sau psihică
5) riscul întemeiat
6) executarea ordinului sau dispoziției superiorului

1) Legitima apărare

Legitima apărare privit art.36 CP nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită în stare de legitima apărare.
Ÿ Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a respinge un atac direct,
imediat, material și real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public și care pune
în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Este legitimă apărare și
persoana că săvârșește aceeasi faptă pentru a împiedica pătrunderea, însoțită de violența periculoasă
pentru viața sau sănătatea persoanei ori de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe într-un
spațiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Ÿ Dreptul la legitimă apărare este un drept subiectiv al oricărei persoane. Pentru anumite categorii de
persoane, cum sunt de exemplu polițiștii, acțiunea în stare de legitimă apărare este o obligație.
Ÿ Temei pentru a acționa în legitimă apărare este atacul social periculos. În general, pentru că acțiunea
legitimă apărare să nu atragă după sine răspunderea penală, trebuie să fie respectate mai multe
condiții. Toate condițiile legitimei apărări se încadrează în două grupuri:
a) referitoare la atac:
- atacul trebuie să fie social periculos, sancționat de legea penală, adică să constituie în esență o
infracțiune
- atacul întreprins trebuie să fie intenționat
- atacul trebuie să fie îndreptat împotriva intereselor persoanei, terței persoane sau interesului public
- forma atacului trebuie să fie acțiunea (întrebare discutabilă!)
- persoanele care atacă trebuie să fie responsabile din punct de vedere penal
- atacul trebuie să fie direct, adică să pună nemijlocit în pericol valorile sociale ocrotite de legea
penală; atacul nu va fi considerat direct dacă între agresor și cel ce se apără există un obstacol ce nu
poate fi înlăturat
 - atacul trebuie să fie imediat, adică atacul deja s-a declanșat sau imediat urmează să se declanșeze
- atacul trebuie să fie material, adică să fie alcătuit din anumite acte fizice materializate în lumea
obiectivă, îndreptate contra valorilor sociale ocrotite de legea penală; nu se permite legitimă apărare
contra unor semne scrise (concludente)
- atacul trebuie să fie real, adică trebuie să existe în realitate sau să existe o amenințare reală de atac;
nu se permite legitima apărare contra unui atac presupus, deoarece apărarea contra unui atac
presupus sau imaginar se consideră apărare fictivă și atrage după sine răspunderea penală

b) referitoare la apărare
- apărarea trebuie să se exprime prin acțiune, ea poate consta în pricinuirea unui pagube sau
patrimoniale; paguba sau dauna fizică poate fi provocarea vătămării corporale de diferit grad sau
chiar provocarea decesului agresorului
- în caz de legitimă apărare, nu se cere ca paguba cauzată și cea evitată să fie echivalente
- apărarea trebuie să fie îndreptată doar contra atacantului și nu contra terților persoane
- apărarea trebuie realizată în limitele ei de timp, adică în acel interval de timp pe care l-a ocupat
însăși atacul (din momentul când s-a început atacul până la momentul terminării de fapt a atacului)
- este permisă apărarea doar contra unei infracțiuni
- ne putem apară pe noi persoană, terțele persoane sau interesul public
- apărarea trebuie să fie realizată în limitele ei fără ale depăși; depășirea limitelor legitimei apărări nu
este definită în art.36, însă art.76 prevede printre circumstanțele atenuante săvârșirea infracțiunii cu
depășirea limitelor legale ale legitimei apărări.
Ÿ Reieșind din practica judiciară, sunt cunoscute convențional mai multe situații de depășiri a limitelor
legale a legitimei apărări:
a) atunci când apărarea are loc cu mijloace care nu corespund vădit mijloacelor de atac
- această formă de depășire este cel mai des întâlnită în practica judiciară
- pentru a stabili dacă este sau nu corespundere între mijloacele de atac și cele de apărare, trebuie să
luăm în considerare mai mulți factori cum sunt:
* împrejurările în care a avut loc atacul și apărarea
* gradul de pericol social al atacului
* caracterul mijloacelor folosite de cel ce atacă și cel ce se apără
* personalitatea atacantului
* obiectul atentării
* locul, timpul atacului
b) apărarea cu mijloace care pun în pericol viața și sănătatea mai multor persoane
 - nu este permisă apărarea cu mijloace cum sunt: curentul electric, substanțele explozive, toxice,
otrăvitoare
c) apărarea cu o intensitate ce depășește intensitatea atacului
- intensitatea apărării este stabilită în cazul dat în dependență de metodele și mijloacele de atac, de
forța și viteza cu care decurge atacul
d) apărarea după terminarea atacului dacă celui ce se apără este clar momentul terminării atacului
- acest tip de depășire se mai numete depășite în timp a legitimei apărări, atunci când persoana
prelungește să se apere provocându-i atacantului daune și după ce atacul s-a terminat.

2) Extema necesitate

Potrivit prevederilor art. 38 nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în
stare de extremă necesitate. Este în stare de extremă necesitate persoană care săvârșește fapta pentru
a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un
pericol eminent, care nu poatw fi înlăturat altfel. Nu este în stare de extremă necesitate persoana care
în momentul săvârșirii faptei își dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Ÿ În plan teoretic, prin extremă necesitate înțelegem situația în care înlăturarea pericolului ce amenință
persoana, interesele ei sau interesul public, este posibilă numai pe calea cauzării prejudiciului altor
valori sociale ocrotite de lege.
Ÿ Dreptul de a acționa în stare de extremă necesitate este un drept subiectiv al oricărei persoane. Pentru
anumite categorii cum sunt polițiștii, pompierii, colaboratorii diferitor slujbe de salvate, exercitarea
acțiunilor de înlăturare a pericolului existent constituie o obligație, neîndeplinirea căreia atrage după
sine răspunderea inclusiv penală.
Ÿ Temei pentru a acționa în stare de extremă necesitate este pericolul ce amenință persoana, drepturile
persoanei sau interesul public.
Ÿ Izvor de pericol ce poate da naștere extremei necesități poate fi:
- diferite calamități naturale sau sociale
- acțiuni agresive ale animalelor domestice sau sălbatice
- procesele fiziologice (foamea, setea) și cele biologice (boala sau stare în care se află persoana -
femeia însărcinată)
- acțiunile ilegale ale oamenilor
- acțiunile diferitor mecanisme
Ÿ Extrema necesitate exclude caracterul penal al faptei atunci când sunt prezente următoarele condiții:
 * trebuie să existe un pericol iminent (vădit)
* pericolul trebuie să amenințe viața, integritatea corporală, sănătatea, proprietatea persoanei, a terței
persoane sau interesul public
* acțiunile de înlăturare a pericolului existent trebuie să fie comise în intervalul de timp de la
momentul apariției pericolului până la momentul dispariției acestuia
* să nu existe posibilitatea ca pericolul să fie înlăturat prin alte mijloace, ci doar prin cauzarea
prejudiciului; dacă înlăturarea pericolului este posibilă prin alte mijloace, atunci extrema necesitate
se exclude
* prejudiciul cauzat trebuie să fie mai mic decât cel evitat
* acțiunea comisă în stare de extremă necesitate nu trebuie să depășească limitele ei. Se consideră că
are loc depășirea limitelor stării de extremă necesitate în următoarele situații:
- prejudiciului cauzat este mai mare decât cel evitat
- prejudiciul cauzat este egal cu cel evitat (practica judiciară cunoaște și excepții)
- când pricinuirea prejudiciului nu era unicul mijloc de înlăturare a pericolului
Ÿ Deseori în practica judiciară extrema necesitate este confundată cu legitima apărare, dat fiind faptul
că acestea posedă un șir de trăsături comune:
- ambele sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei
- ambele sunt cauze care exclud răspunderea penală a persoanei ce le-a comis
- ambele au drept scop înlăturarea unui pericol care amenință persoana, interesele persoanei sau
interesul public
- acțiunile de înlăturare a pericolului existent în ambele cazuri pot fi săvârșite atât de peroanele
amenințate de acest pericol, cât și de terțele persoane
- acțiunile săvârșite atât în legitima apărare cât și în stare de extremă necesitate sunt calificate de
legea penală ca infracțiuni
Ÿ Cu toate acestea între legitimă apărare și stare de extremă necesitate există un șir de deosebiri care ne
permit să le diferențiem:
- izvor de pericol sunt acțiunile social pericolase ale oamenilor / acțiunile social pericolase ale
oamenilor, animalelor, păsărilor, fenomenele naturale, procesele fiziologice, biologice
- prejudiciul este cauzat doar persoanei ce atacă / de cele mai multe ori prejudiciul este cauzat
terțelor persoane, însă poate fi cauzat celui ce a fost izvor de pericol sau interesului public
- acțiunea de respingere a atacului nu este unicul mijloc de apărare / modul de a acționa în stare de
extremă necesitate trebuie să fie unicul mod posibil de a înlătura pericolul existent
- dauna cauzată poate fi mai mică, mai mare sau egală cu cea evitată / dauna cauzată trebuie să fie
mai mică decât cea evitată
 - dauna nu se restituie / în majoritatea cazurilor dauna se restituie de către cel ce a fost izvor de
pericol social

3) Reținerea infractorului

Ÿ Instituția reținerii infractorului nu era prevăzută în legea penală anterioară. Actualmente, în art.37
CP este prevăzut că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în scopul
reținerii persoanei care a comis o infracțiune și al predării ei organelor de drept.
Ÿ În plan teoretic, prin reținerea infractorului se înțeleg acțiunile cetățenilor legate de pricinuirea
daunei persoanei ce a comis infracțiunea și refuză să se prezinte la organele de drept respective.
Ÿ În afara codului penal, art.168 din codul procedură penală stabilește că oricine este în drept să
prindă și sa aducă forțat la poliție sau la o altă autoritate publică persoana prinsă asupra faptului
săvârșirii unei infracțiuni sau care încerca să se ascundă ori să fugă imediat după săvârșirea
infracțiunii. Persoana prinsă în aceste condiții poate fi legată în cazul în care opune rezistență
reținerii. Dacă sunt temeiuri rezonabile de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori
alte obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a
prins-o poate să-i controleze hainele și să-i i-a obiectele respective pentru a le transmite organului
de urmărire penală. Persoana prinsă în aceste condiții este adusă la organul de urmărire penală și
este reținută conform prevederilor art.166 și art.167 din codul de procedură penală.
Ÿ Codul de procedură penală în art.165-174 prevede reto stea procesuală a infractorilor.
Ÿ Reținerea infractorului nu este o obligație dar în drept subiectiv al fiecărei persoane.
Ÿ Temei pentru a reține o persoană servește faptul:
- această persoană a săvârșit infracțiunea
- persoana dată încearcă să de ascundă sau să evadeze de la cei ce au intenția să-l rețină

Ÿ Condițiile reținerii infractorului sunt următoarele:

- reținerea anume a acelei persoane care a comis infracțiunea (dacă persoana nu a comis o
infracțiune, ea nu poate fi reținută în mod forțat, cu atât mai mult dacă această persoană în general nu
a comis nici un fel de încălcare, atunci violența aplicată față de ea, pentru a fi adusă la organele de
drept poate servi ca temei pentru persoana reținută să întreprindă un act de legitimă apărare. Eroarea
în personalitatea celui reținut exclude dreptul la reținerea lui, iar aplicarea violentei față de el nu
formează reținerea penal juridică. În așa caz are loc reținerea fictivă care este social periculoasă și în
prezența vinovăției atrage după sine răspunderea penală)
 - pricinuirea unei daune fizice sau patrimoniale persoanei (dauna fizică poate include în sine
pricinuirea unui prejudiciu sănătății celui reținut; dauna patrimonială poate include în sine
deteriorarea lucrurilor, hainelor, mijloacelor de transport)
- pricinuirea daunei unei persoane în momentul reținerii trebuie să fie unicul mod de a împiedica
evadarea sa
- dauna cauzată infractorului trebuie să corespundă pericolului social al infracțiunii, personalității
infractorului și situației reținerii
- scopul reținerii infractorului este de al aduce și al preda organului de drept competent
- dreptul la reținerea infractorului este posibil să fie realizat la orice etapă a activității infracționale

4) constrângerea fizica sau psihică

CP al RM din 18.04.2002 pentru prima dată include printre cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei constrângerea fizică sau psihică. Codul penal din 1961 în art.37 prevedea printre
circumstanțele atenuante săvârșirea infracțiunii sub influența unei amenințări sau constrângeri.
Actualmente art.39 prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală care a cauzat
daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei
constrângeri persoana nu putea să-si dirijeze acțiunile. Răspunderea penală pentru cauzare de daune
intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana
menține posibilitatea de a-și dirija acțiunile, se stabilește în condițiile art.38, adică a stării de extremă
necesitate.
Ÿ În teoria dreptului penal prin constrângere fizică se înțelege o astfel de influență asupra integrității
corporale sau libertății persoanei, când ea este lipsită de posibilitatea de a-și dirija acțiunile după
libera sa voință. Scopul constrângerii aplicate este de a obține un anumit mod de comportare din
partea victimei.
Ÿ Uneori constrângerea fizică este identificată cu violența fizică. Aceste două noțiuni au foarte multe
asemănări, dar nu coincid pe deplin.
Ÿ Constrângerea fizică include în sine nu doar influența fizică asupra integrității persoanei, dar și
alte acțiuni ce o lipsesc sau o limitează în posibilitatea de a acționa după libera sa voință.
Ÿ Constrângerea psihică reprezintă o influență asupra psihicului persoanei drept urmare a căreia
persoana își pierde capacitatea de a-și dirija liber acțiunile.
Ÿ Condițiile constrângerii fizice sau psihice sunt următoarele:
- existența în realitate a unei constrângeri fizice sau psihice
- constrângerea trebuie să fie îndreptată spre reprimarea voinței persoanei
 - constrângerea trebuie să fie de natură gravă, aducă să pună în pericol viața, sănătatea, integritatea
corporală sau bunurile persoanei
- să nu existe posibilitatea de a înlătura pericolul creat în alt mod de cât prin a săvârși o infracțiune
Ÿ În cazul în care persoana nu poate deloc să-si dirijeze acțiunile, în urma aplicării constrângerii ea
nu va fi trasă la răspundere penală.
Ÿ În situația când persoana sub influența constrângerii menține parțial posibilitatea de a-și dirija
acțiunile, răspunderea penală se va stabili în condițiile stării de extremă necesitate.
Ÿ În unele cazuri, aplicarea constrângerii este examinată de legiuitor ca și componență de infracțiune
de sine stătătoare. De exemplu, art.309 (constrângerea de a face declarații), art.314, art.272.

5) riscul întemeiat

Dezvoltarea și progresul tehnico-științific este imposibil fără introducerea noilor tehnologii și fără
efectuarea diferitor experimente în diverse domenii ale activității umane. Având la bază această
premisă a și fost inclusă în codul penal al RM o nouă cauza care înlătură caracterul penal al faptei
care se numește riscul întemeiat.

Ÿ În conformitate cu art.40 CP nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală care a cauzat
daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente
utile.
Ÿ Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu putea fi realizat fără un anumit
risc și dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune
intereselor ocrotite de lege.
Ÿ Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună știință îmbinat cu pericolul pentru viața
persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic sau social.
Ÿ Noțiunea de risc presupune o faptă cu posibile consecințe dăunătoare.
Ÿ Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum și impactul pe
care îl poate avea asupra relațiilor sociale.
Ÿ În literatura de specialitate sunt evidențiate mai multe modalități ale riscului întemeiat de exemplu:
risc de producere, risc gospodăresc, comercial, tehnico-științific etc. Această clasificare poate fi
prelungită, întrucât sfera riscului întemeiat cuprinde oricare activitate profesională inclusiv cea de
drept.
Ÿ Condițiile riscului întemeiat sunt următoarele:
- fapta trebuie să fie îndreptată spre atingerea scopului socialmente util
 - scopul socialmente util nu putea fi realizat fără acțiunile sau inacțiunile legate de risc
- persoana a luat toate măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de
lege
- riscul nu trebuie să fie îmbinat cu pericol pentru viața persoanei sau cu pericolul provocării unui
dezastru ecologic sau social

Ÿ În acest context, prin scop socialmente util înțelegem un rezultat de morală și drept. Riscul nu va fi
considerat întemeiat în următoarele situații:
- era cu bună știință îmbinat cu pericol pentru viața persoanei
- conținea pericolul provocării unui dezastru ecologic
- conținea pericol provocării unui dezastru social
- dacă scopul socialmente util putea fi atins prin alte mijloace ce nu implicau nici un fel de risc
- persoana care a riscat nu a luat toate măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune valorilor
ocrotite de legea penală
- persoana a riscat pentru a-și atinge scopurile personale.

6) executarea ordinului sau dispoziției superiorului

Potrivit art.40' din CP, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de o
persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziției a superiorului care sunt obligatorii pentru
acesta dacă ordinul s-au dispoziția nu sunt vădit ilegale și dacă persoana care le-a executat nu a știut
că ordinul sau dispoziția sunt ilegale. Răspunderii penale în acest caz pentru fapta săvârșită este
supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziția ilegală.
Ÿ Persoana care a comis intenționat infracțiunea în vederea executării ordinului sau dispoziției vădit
ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale.
Ÿ Neexecutarea ordinului sau dispoziției vădit ilegale exclude răspunderea penală.
Ÿ Prin ordin se înțelege o indicație obligatorie scrisă sau verbală, emisă de o autoritate sau o persoană
oficială pentru a fi executat în tocmai.
Ÿ Deseori ordinele sunt executate prin intermediul dispozițiilor care explică modul de îndeplinire a
acestuia.
Ÿ Ordinul sau dispoziția se consideră legale dacă au fost emise de persoanele care sunt împuternicite cu
acest drept în limitele competențelor, iar după conținut nu contravin legislației în vigoare și nici nu
încălca drepturile și libertățile persoanei.
Ÿ Persoana care a emis ordinul sau dispoziția poartă răspundere de conținutul acestora, de consecințele
aplicării lor, de corespunderea ordinului sau dispoziției cu legislația în vigoare, precum și de abuzul
sau excesul de putere în cazul în care acesta este emis în contrar legislației în vigoare.
Ÿ Condițiile în care executarea ordinului sau dispoziției superiorului nu vor atrage după sine
răspunderea penală se împart în două grupuri:
- condiții referitoare la ordin sau dispoziție:
* ordinul sau dispoziția trebuie să fie obligatorie pentru cel ce urmează să le execute
* ordinul sau dispoziția nu sunt vădit ilegale

- condiții referitoare la executarea ordinului sau dispoziției:

* persoana nu execută ordinul sau dispoziția vădit ilegală
* persoana conștientizează ilegalitatea ordinului sau dispoziției superiorului

Ÿ Ordinul sau dispoziția se consideră ilegale în următoarele situații:

- ordinul sau dispoziția nu a fost emis de persoana împuternicită de drept
- ordinul sau dispoziția este în afara competenței persoanei care l-a emis
- ordinul sau dispoziția nu corespunde cerințelor de conținut și formă
- ordinul sau dispoziția presupune comiterea unei fapte ilegale

Ÿ În acest context, în conformitate cu prevederile art.40' alin.3, ordinul sau dispoziția superiorului de a
comite un genocid sau o infracțiune împotriva umanității sunt vădit ilegale.