Scutirea consumatorului de la plata

cauţiunii în materia suspendării executării

silite
03.04.2015 | Roxana Cristina MÂNDRUȚIU

Desfăşurarea normală a executării silite poate fi suspendată de instanţă atunci

când există contestaţii cu privire la legalitatea titlului executoriu sau a actelor
de executare.

Potrivit dispoziţiilor art. 718 din Codul de procedură civilă „(1) Până la
soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea
silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice,
instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita
odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în
prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei, după cum
urmează:
a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei;
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.
(3) Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de
1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel…”

Din interpretarea textului legal precitat rezultă că suspendarea executării silite

se poate dispune numai cu constituirea prealabilă a unei cauţiuni.

Prin urmare, potrivit legislaţiei naţionale, dacă nu se face dovada depunerii

prealabile a cauţiunii, instanţa nu poate dispune suspendarea executării silite.

Pentru a se putea analiza cererea de suspendare formulată subsecvent

contestaţiei la executare prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al
clauzelor din convenţia de credit, este obligatorie consemnarea prealabilă a
unei cauţiuni calculată ca procent din valoarea sumei ce se execută silit.

Or, prin aplicarea acestui text de lege, s-ar încălca dreptul de acces la o
instanţă, stabilind în sarcina consumatorului o cauţiune excesivă şi
disproporţionată.
Judecătorul trebuie să aibă la îndemână mijloace provizorii adecvate pentru
asigurarea respectării principiului efectivităţii consacrat de art. 47 primul
paragraf din cartă[1].

Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive a generat o serie de hotărâri

surprinzătoare ale CJUE care au insistat pe principiul protecţiei efective
justificat pe tripla inferioritate (economică, juridică şi tehnică) a
consumatorului faţă de profesionist (a se vedea în acest sens hotărârile în
cauzele Invitel şi Aziz).

Aceasta conduce la cerinţa instanţelor naţionale să aplice ex

officio anumite dispoziţii de protecţie, în special art. 6 din directivă.

Art. 6 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive prevede că “(1) Statele
membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un
consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația
internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să
angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe
fără clauzele abuzive.
(2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul
nu își pierde protecția acordată prin această directivă datorită alegerii
legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în
care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre.”

Precum se ştie, principiul efectivităţii a fost elaborat pentru început în

cauzele Comet/Rewe din 1976 şi semnifică, în esenţă, că remediile şi
regulile de procedură naţionale trebuie să nu facă exercitarea
drepturilor Uniunii practic imposibilă[2] sau excesiv de dificilă.

În cauza Aziz, Curtea a fost confruntată cu aspectul protecţiei debitorilor în

incapacitate de plată privind un credit ipotecar în curs, care, în temeiul legii
spaniole în vigoare, nu se pot opune procedurii creditorului împotriva
executării, chiar dacă clauzele din contract privind exigibilitatea anticipată,
stabilirea unor dobânzi de întârziere şi stabilirea unilaterală de către
împrumutător a cuantumului datoriei neplătite pot fi determinate ca abuzive
în temeiul art. 3 din Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive.

Chiar dacă jurisprudenţa CJUE impunea suspendarea din oficiu a

procedurii executorii, dreptul spaniol nu avea reglementat un
asemenea remediu.
În concluziile sale din 8 noiembrie 2012, avocatul general Kokott a făcut
referire la principiul protecţiei jurisdicţionale efective a debitorului care
trebuie să ofere judecătorului posibilitatea suspendării procedurii de
executare silită pentru a stabili caracterul abuziv sau nu al clauzei în litigiu
(pct. 57).

În hotărârea sa din 14 aprilie 2013, Curtea a procedat la fel, declarând că

principiul efectivităţii trebuie analizat „ţinând cont de locul pe care respectiva
prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se
derulează şi de particularităţile acesteia în faţa diverselor instanţe
naţionale.”(pct. 53)[3]

Curtea s-a referit şi la riscul ca, în cadrul procedurii executorii,

consumatorul să piardă locuinţa fără posibilitatea recuperării ei,
deşi clauza a fost abuzivă; simpla posibilitate de obţinere a unei
reparaţii ar încălca principiul efectivităţii[4]:
„Situaţia este aceeaşi a fortiori atunci când, precum în cauza principală, bunul
care face obiectul garanţiei ipotecare este locuinţa consumatorului prejudiciat
şi a familiei sale, întrucât acest mecanism de protecţie a consumatorului
limitat la plata unor despăgubiri nu permite împiedicarea pierderii definitive
şi ireversibile a locuinţei respective.”

Principiului efectivităţii, pe lângă funcţia eliminatorie, are şi o funcţie de

remediere, ce impune instanţelor statelor membre să creeze sau să
amelioreze din oficiu remediile, care sunt necesare pentru protecţia
efectivă a drepturilor Uniunii.

Cu alte cuvinte, instanţa de judecată trebuie să recurgă la o abordare hibridă,

ce impune un test în 3 paşi:
1. Primul pas priveşte identificarea remediilor naţionale adecvate în cazul
încălcărilor drepturilor acordate de UE (prin dreptul primar ori derivat);
observăm că în Codul de procedură civilă român, la art. 718, este reglementat
un astfel de remediu: suspendarea executării silite până la soluţionarea
contestaţiei la executare.

2. În al doilea rând, acest remediu national trebuie măsurat în raport cu

jalonul principiilor UE ale efectivităţii şi echivalenţei, „negative, eliminatorii”,
iar dacă rezultatul este nesatisfăcător dintr-un punct de vedere al dreptului
UE, prin aceea că oferă „remedii insuficiente”, el trebuie „actualizat” în
vederea atingerii standardelor UE.
Procedura suspendării executării silite, astfel cum este reglementată în dreptul
naţional, întrucât impune consemnarea unei cauţiuni excesive, fără de care nu
poate fi analizată cererea de suspendare, nu constituie un remediu suficient în
sensul urmărit de Directiva 93/13.

Scutirea de la plata cauţiunii reprezintă o soluţie în concordanţă cu principiile

efectivităţii, echivalenţei şi proporţionalităţii.

3. Acest remediu astfel identificat este un „hibrid” în măsura în care el preia

elemente ale dreptului naţional în limitele principiului autonomiei
procedurale, precum şi ale efectivităţii în diferitele sale funcţii[5].

Subliniez că jurisprudenţa constantă a CJUE (a se vedea

cauzele Aziz, Kusionova, Morcillo) impune suspendarea din oficiu a
procedurii de executare silită, în situaţia în care instanţa este sesizată cu
o cauză în care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor din
convenţia de credit.

Art. 718 alin. (2) din Codul de procedură civilă permite analizarea cererii de
suspendare a executării silite, doar cu depunerea prealabilă a unei cauţiuni.

Practic, prin aplicarea prevederii din dreptul naţional care impune, ca o

condiţie prealabilă analizării cererii de suspendare, consemnarea unei
cauţiuni calculate ca procent din suma executată silit, consumatorului îi este
blocat accesul la o asemenea măsură provizorie.

Este lesne de observat că prevederea din dreptul naţional nu

constituie un remediu suficient pentru protecţia drepturilor UE,
impunându-se actualizarea acestuia, pentru a da eficienţă
principiului efectivităţii consacrat de art. 47 din cartă.

Recent, prin hotărârea din data de 10 septembrie 2014 în cauza C-

34/13, Monika Kušionová împotriva SMART Capital[6], CJUE a reţinut
că ”… pierderea locuinței familiale este nu numai de natură să aducă atingere
în mod grav dreptului consumatorilor (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164,
punctul 61), ci totodată pune familia consumatorului vizat într-o situație
deosebit de fragilă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții
Sánchez Morcillo și Abril García, EU:C:2014:1388, punctul 11).

În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, pe

de o parte, că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri
aduse dreptului la respectarea domiciliului și, pe de altă parte, că orice
persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în
principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei
măsuri (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Hotărârea McCann împotriva Regatului Unit, nr. 19009/04, § 50,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2008, și Hotărârea Rousk împotriva
Suediei, nr. 27183/04, § 137).

În dreptul Uniunii, dreptul la locuință este un drept fundamental garantat de

articolul 7 din cartă care trebuie luat în considerare de instanța de trimitere în
cadrul aplicării Directivei 93/13.

În ceea ce privește, mai concret, consecințele provocate de evacuarea

consumatorului și a familiei acestuia din locuința care constituie reşedinţa lor
principală, Curtea a subliniat deja că este important ca instanţa
naţională competentă să aibă la dispoziţie măsuri provizorii care să
permită să suspende sau să împiedice o procedură nelegală de
executare ipotecară atunci când dispunerea unor astfel de măsuri
se dovedeşte necesară pentru a garanta protecţia efectivă urmărită
de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164,
punctul 59)”

Chiar dacă prin hotărârile CJUE nu se tranşează litigii concrete, acestea

produc anumite efecte juridice directe şi indirecte, cu alte cuvinte au o
anumită putere de lucru judecat. Misiunea CJUE nu este aceea să decidă în
locul instanţei naţionale, ci de a sprijini prin hotărârea adoptată activitatea
jurisdicţională a acesteia.

Efectele hotărârilor preliminare pot fi grupate în:

– Efecte juridice concrete privind cauza iniţială, de fond;
– Efecte de jurisprudenţă generală sau efecte de precedent judiciar[7].

Instanţa naţională este obligată să aplice în soluţionarea litigiului actele

normative, normele juridice unionale; aceasta nu poate ignora hotărârile
CJUE, nu poate modifica conţinutul acestora sau să decidă contrar acestor
hotărâri.

În condiţiile în care jurisprudenţa CJUE impune suspendarea din oficiu a

executării silite (întemeiată pe testul unui interes general) până la stabilirea de
către instanţa naţională a caracterului abuziv sau nu al clauzelor din convenţia
de credit, reglementarea de art. 718 alin. (2) Cod de procedură civilă (ce
impune consemnarea prealabilă a unei cauţiuni) nu îşi găseşte aplicarea în
materia protecţiei consumatorului.
Concluzionând, apreciez că pentru asigurarea „efectivităţii depline”, ori de
câte ori căile de drept/măsurile provizorii reglementate de dreptul naţional
sunt insuficiente, trebuie aplicate normele unionale, hotărârile CJUE.
Mergând pe această linie de gândire, scutirea de la plata cauţiunii apare ca
fiind o măsură firească, în concordanţă cu standardele U.E. în materie.

[1] Art. 47 primul paragraf din cartă prevede că “orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi
garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei
instante judecătoreşti,în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.”
[2] Cauza 33/76, Rewe-Zentralfinanz, ECR [1976], p. 1989; cauza 45/76 Comet, ECR [1976],
p.2043, pct. 13-16.
[3] Norbert Reich, Principiile generale ale dreptului civil al Uniunii Europene, Editura
Universitară, Bucureşti, 2014, p. 149-152.
[4] Ibidem, p. 171.
[5] Ibidem, op. cit., p. 159-160.
[6] Cauza C-34/13, Monika Kušionová.
[7] Gyula Fabian, Drept Instituţional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 426.