Manual INM 2014-2015 – formare inițială

Capitolul 3 - ABC-ul hotărârilor în materia clauzelor abuzive

Obiective de formare să cunoască și să înțeleagă noțiunea autonomă de drept european a clauzelor

abuzive; să înțeleagă rolul instanţelor naţionale în aplicarea Directivei 93/13/CEE
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; să citească
eficient și într-un timp limitat o hotărâre a CJUE; să colaboreze într-un grup mic în
vederea extragerii unei reguli de drept dintr-o hotărâre a CJUE
Teme abordate reguli esențiale de interpretare a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în
contractele cu consumatorii și raportul cu Legea nr. 193/2000 de transpunere
Sediul materiei Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
(texte relevante) consumatorii
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesioniști și consumatori
Hotărâri importante Hotărârea Caja de Ahorros, C-484/08, EU:C:2010:309, pct. 24-49
Hotărârea Banif Plus Bank, C-472/11, EU:C:2013:88, primele două întrebări
Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, primele două
întrebări preliminare
Hotărârea Banco Español de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, pct. 58-73
Hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164, pct. 65-76
Website -

1.1 DE CE?

De ce să citiți acest capitol? Bifați una sau mai multe căsuțe:

 Pentru că nici despre asta nu-mi mai aduc aminte mare lucru.
 Pentru că nu știu niciodată când trebuie să aplic drept UE și când nu.
 Pentru că am auzit de la auditorii din anul anterior că le-a fost greu fără.
 Pentru că mă interesează.
 Pentru că sunt evaluat/ă în cursul formării continue și la examenul final.

1.2 ABC-UL HOTĂRÂRILOR ÎN MATERIA CLAUZELOR ABUZIVE

Hotărârea Caja de Ahorros, C-484/08, EU:C:2010:309

(fără admisibilitate, pct. 24-49)

- premiza interpretării care urmează: protecția consumatorului > situație de inferioritate
consumator, din 2 puncte de vedere: putere de negociere; nivel de informare (pct. 27)
(stabilit anterior în jurisprudența CJUE prin interpretare teleologică a obiectivului urmărit de
Directiva 93/13)
- semnificație art. 4(2) din Directiva 93/13, față de textul dificil de citit în limba română
(inclusiv prin comparație cu art. 4(6) din Legea nr. 193/2000, care poate fi interpretat la
prima vedere și în sensul că la aprecierea caracterului abuziv al unei clauze nu se pot lua în
considerare clauzele principale, ceea ce contrazice alin. 1 din directivă): stabilirea
modalităților și a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale, ce nu au făcut obiectul
unei negocieri individuale, care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între
vânzător sau furnizor și un consumator (pct. 34);
- consecințe ale naturii directivei, ca directivă de minimă armonizare –
o în temeiul art. 8 din directivă, statele pot introduce norme mai favorabile
consumatorului în legătură cu toate normele din directivă, inclusiv art. 4(2); a nu

1
Beatrice Andreșan-Grigoriu
 transpune art. 4(2) aduce toate clauzele sub controlul judecătoresc și nu contravine
vreunei dispoziții a TFUE, deci se încadrează în marja de apreciere pe care
legiuitorul național o are la transpunere, acordată prin art. 8 din directivă;
o odată ce un legiuitor național decide să transpună art. 4(2) din directivă, trebuie să
procedeze conform naturii directivei (de minimă armonizare, cf. art. 8), adică să aibă
ca plafon minim textul normei; nu poate, deci, să transpună în sens restrictiv pentru
consumator (cum ar fi, de ex., să omită condiția „clar și inteligibil”, situație tranșată
în Comisia/Țările de Jos, C-144/99, distinsă ca precedent la pct. 36-39)

Hotărârea Banif Plus Bank, C-472/11, EU:C:2013:88

(prima și a doua întrebare, a treia e mai bine tratată în altă parte)

Premiza trimiterii preliminare: dreptul național potrivit căruia instanța care a constatat din oficiu o
cauză de nulitate trebuie să informeze părțile cu privire la acest aspect și să le ofere posibilitatea să
dea o declarație referitoare la eventuala constatare a lipsei de validitate a raportului juridic vizat, în
lipsa căreia nu se poate pronunța nulitatea (pct. 18).
- instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze
contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei și, prin aceasta, să
suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor, de îndată ce
dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens (pct. 22-23). Mai mult,
trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o
clauză care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un
consumator intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să
aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze. (pct. 24) (reguli
dezvoltate în jurisprudența anterioară a CJUE, în particular hotărârea Océano Grupo
Editorial și Salvat Editores, cauzele conexate C-240/98 – C-244/98, EU:C:2000:346, în care
Curtea a decis că obiectivul urmărit de directivă nu ar fi atins dacă însuși consumatorul ar fi
obligat să ridice problema caracterului abuziv al unei clauze; în litigii în care suma în litigiu
este mică, iar onorariile avocaților sunt mai mari decât aceasta, consumatorul ar putea fi
descurajat să conteste aplicarea clauzei abuzive. În plus, consumatorul, din cauza
necunoașterii legii, nu o să conteste clauza care i se opune pe motiv că ar fi abuzivă – pct.
26);
- în ceea ce privește procedura în cadrul căreia inst. își va îndeplini această obligație – în
lipsa unei reglementări comune UE, se aplică principiul de drept UE al autonomiei
procedurale naționale (fiecare SM cu procedura lui); dacă o regulă de drept procesual este
contestată într-un asemenea dosar (sau pare că împiedică atingerea obiectivului urmărit de
directivă), o trecem prin testul celor două condiții ale autonomiei procedurale naționale:
echivalența (regula în discuție să nu fie mai puțin favorabilă pentru justițiabil decât regula
aplicabilă unor situații similare în dreptul intern) și efectivitatea (regula să nu fie de
asemenea manieră încât să facă imposibil sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului
conferit de directivă) (pct. 26); dacă regula nu îndeplinește una dintre cele două condiții,
atunci nu mai putem justifica autonomia procedurală națională, pentru că e contrară scopului
urmărit de directivă;
- reguli anterioare stabilite de CJUE în interpretarea art. 6 din Directivă (hotărârea
Pannon, C-243/08, EU:C:2009:350, pct. 32-35), confirmate (pct. 27-28, oarecum lapidar):
instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze
contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens.
Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând
cazul în care consumatorul se opune.

o în ipoteza în care, după ce a stabilit pe baza elementelor de fapt și de drept de care

dispune sau care au fost comunicate în temeiul măsurilor de cercetare judecătorească
pe care le-a luat din oficiu că o clauză intră în domeniul de aplicare al directivei,
2
 instanța națională constată, în urma unei aprecieri la care a procedat din oficiu, că
acea clauză prezintă un caracter abuziv, ea este, în principiu, obligată să informeze
părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le invite să îl dezbată în mod
contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute de normele naționale de procedură în
această privință, conform principiului contradictorialității, care face parte din dreptul
la apărare (art. 47 Cartă) (pct. 31).
o dacă consumatorul declară expres că dorește menținerea clauzei („dă un
consimțământ liber și clar” – pct. 35), atunci instanța nu o înlătură.
o dacă consumatorul „nu prezintă o declarație prin care solicită anularea clauzei
respective” (sau nu se prezintă deloc, putem deduce, pentru aceleași motive, desigur
cu procedura îndeplinită), atunci instanța înlătură clauza (pct. 28).
- după această analiză principială, urmează analiza regulii de drept maghiar care a
făcut obiectul trimiterii din perspectiva testului autonomiei procedurale naționale –
conform dreptului maghiar, instanța care a constatat din oficiu o cauză de nulitate trebuie să
informeze părțile cu privire la acest aspect și să le ofere posibilitatea să dea o declarație
referitoare la eventuala constatare a lipsei de validitate a raportului juridic vizat, în lipsa
căreia nu se poate pronunța nulitatea.

Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282

(primele două întrebări)

Premiza trimiterii: Prezenta cauză se înscrie în contextul ofertei de contracte de credit de consum
încheiate în monede străine. Recurgerea la acest tip de contracte, care constituie o practică relativ
curentă în anumite state membre ale Uniunii Europene și care, prima facie, poate fi considerată
atractivă de împrumutați datorită ratei dobânzii, inferioară celei aplicate în general, s-a dovedit
problematică, în urma crizei financiare internaționale de la sfârșitul anilor 2000, pentru numeroși
particulari din cauza deprecierii puternice a anumitor monede în raport cu moneda străină vizată (în
special francul elvețian). Acești particulari au fost obligați să ramburseze sume lunare, exprimate în
moneda națională, considerabil mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le achite dacă ar fi fost
calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabilă la momentul deblocării împrumutului.
Inconvenientele observate au fost atât de mari încât, prin ricoșeu, sectorul bancar al anumitor state
membre a fost considerabil afectat de acestea (concluzii AG Wahl, pct. 1)
1. interpretare a art. 4(2) din Directivă: „obiectul principal al contractului” și caracterul
adecvat între prestații – (relevant pentru noi, deoarece legiuitorul român l-a transpus)
- sunt noțiuni autonome de drept UE (pct. 37-38)
- premiza interpretării care urmează: protecția consumatorului > situație de inferioritate
consumator, din 2 puncte de vedere: putere de negociere; nivel de informare (pct. 27)
(stabilit anterior în jurisprudența CJUE prin interpretare teleologică a obiectivului urmărit de
Directiva 93/13)
- interpretare art. 4(2): prevede o excepție și este deci de strictă interpretare.
o ce vizează: stabilirea modalităților și a sferei controlului de fond al clauzelor
contractuale ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu
prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor și un
consumator (pct. 46, confirmând hot. Caja de Ahorros, pct. 34)
o „obiectul principal al contractului” = clauzele care stabilesc prestațiile esențiale
ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează (pct. 49), prin contrast cu clauzele
care au caracter accesoriu (pct. 50). „În opinia noastră, pentru a determina ceea ce
constituie obiectul principal al unui contract, revine instanței sarcina de a decide, în
fiecare caz, prestația sau prestațiile esențiale care trebuie considerate în mod
obiectiv esențiale în economia generală a contractului. Această apreciere, care nu
poate fi concepută în mod abstract, nu se poate limita la o examinare a parametrilor
care definesc un anumit contract în raport cu dreptul național, ci trebuie să țină cont
de specificitățile care rezultă chiar din conținutul contractului. Obiectul principal al
3
 unui contract presupune în general mai multe aspecte indisociabile, un astfel de
contract nu poate fi definit suficient prin referire la o parte din serviciul sau din
bunul vizat.” (concluzii AG Wahl, pct. 49-50)
o aplicare la speță – CJUE declină să răspundă concret – revine inst.naț. să
aprecieze având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului
(în schimb, AG Wahl pct. 56-66 analizează, o cam scaldă, până la urmă apreciază că
„nu se poate exclude că, în ceea ce privește un contract de împrumut precum cel
vizat în cauza principală, clauza care determină cursul de schimb aplicabil, întrucât
constituie unul dintre pilonii unui contract exprimat în monedă străină, se înscrie în
obiectul principal al contractului.”)
o „caracterul adecvat …” = raportul calitate/preț al bunurilor/serviciilor furnizate, cf.
lămuririlor din preambul, consid. 19 (pct. 52)
o aplicare la speță – CJUE răspunde concret, prin trimitere la precedent:
excluderea controlului în privința raportului calitate/preț nu se aplică în cazul unei
clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie
furnizate consumatorului (Hotărârea Invitel, EU:C:2012:242, pct. 23). Clauza în
speță „se limitează să stabilească, în vederea calculării ratelor, cursul de schimb al
monedei străine în care este încheiat contractul de împrumut, fără însă ca vreun
serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător cu ocazia calculului menționat, și
care nu cuprind, în consecință, nicio „remunerație” (pct. 54-58, în opinia mea o
motivare slabă și confuză). Deci plata de către consumator a diferenței dintre
cursurile de schimb, fără vreo intervenție a băncii, nu este remunerație. Nu poate fi
analizată sub aspectul raport calitate/preț, deci intră în controlul judecătoresc,
potrivit directivei (AG Wahl, pct. 70-71: acesta este un contract de împrumut
încheiat în monedă străină, care prevede că, în momentul deblocării împrumutului, se
aplică cursul la cumpărare al valutei, în timp ce, la momentul rambursării
împrumutului menționat, se aplică cursul la vânzare, problematica se prezintă după
cum urmează. În cazul în care, astfel cum pare a fi situația în cauza principală, banca
nu pune la dispoziția clientului un serviciu special, iar referirea la moneda străină nu
constituie decât un etalon de valoare, atunci se va putea considera că această
diferență dintre prețul de cumpărare și prețul de vânzare ale monedei străine nu este
o contraprestație adecvată și că poate fi examinat caracterul abuziv al clauzei
contractuale corespunzătoare. În schimb, dacă se dovedește că există un raport direct
între, pe de o parte, diferența care există între cursul la cumpărare și la vânzare și, pe
de altă parte, calitatea prestației furnizate, ceea ce pare că trebuie exclus având în
vedere caracterul fluctuant al acestei diferențe, prevederile referitoare la această
diferență nu pot fi supuse aprecierii caracterului lor abuziv.)
2. interpretare a art. 4(2) din Directiva 93/13: „în mod clar și inteligibil” – (relevant pentru
noi, deoarece legiuitorul român l-a transpus)
- dacă se ia decizia transpunerii art. 4(2), trebuie să fie completă (reamintiți-vă Caja de
Ahorros și Comisia/Țările de Jos distinsă acolo)
- cerința de claritate și lizibilitate (transparența) din art. 4(2) are cel mai larg sens,
similar celui din art. 5 din Directivă
- cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu
poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical,
ci trebuie înțeleasă în mod extensiv (pct. 71). Explicație: pentru un consumator,
informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la
consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă
decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de
un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta
(CJUE trimite la propriul precedent în hot. RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, pct. 44).
- aplicare la speță: CJUE nu răspunde concret - revine instanței de trimitere sarcina de
a stabili dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se
4
 numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui
contract de împrumut, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de
avizat, putea nu numai să cunoască existența diferenței, în general prezentă pe piața valorilor
mobiliare, dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale unei
monede străine, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, pentru
acesta ale aplicării cursului de schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în
definitiv obligat și, prin urmare, costul total al împrumutului său (pct. 73-74). DAR a se
vedea analiza AG Wahl, pct. 85-86, făcută „fără a vrea să ne antepronunțăm în privința
examinării pe care instanța națională va avea sarcina să o efectueze” (!!!)
- aspect particular în speță: legea națională nu transpusese cerința transparenței în
conexiune cu art. 4(2) (lipsă din Codul civil maghiar) > aplicarea raționamentului CJUE
relativ la cerința transparenței va depinde în speță de posibilitatea de a da curs obligației de
interpretare conformă a dr. intern cu directiva, fiind vorba despre litigiu între persoane
private (pct. 63-66).

Hotărârea Banco Español de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349

(a doua întrebare, pct. 58-73)

1. principial: efectele constatării caracterului abuziv al clauzei (consecințele care trebuie să

decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale), adică interpretarea
articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 (clauza „nu creează obligații pentru
consumator”): instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze
contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește
consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia; contractul trebuie să
continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea
clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de
menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (pct. 65).
argumente: de text: art. 6 (1) din Directiva 93/13 + consid. (21) din preambul: contractul
continuă să angajeze părțile „prin aceste clauze”, în cazul în care poate continua să existe
„fără clauzele abuzive” (pct. 64); economia și obiectivele directivei (pct. 67-71): dacă
instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive,
profesioniștii ar fi tentați în continuare să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă
acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în
măsura în care este necesar, ceea ce ar aduce atingere scopului urmărit de directivă (pct. 67).
2. în speță: instanța spaniolă a căutat în dreptul intern un reper și a stabilit respectiva rată la
19 %, făcând referire la rata dobânzii legale și la rata dobânzii moratorii care figura în legile
bugetare naționale din perioada 1990-2008. Ar fi fost conform directivei dacă la această
referință făcea trimitere dreptul intern contractual comun.
Notă: soluția dispusă de unele instanțe de a invita părțile să renegocieze contractul nu este
conform directivei, pentru aceleași motive de la pct. 67 din hotărâre; nici soluția de a elimina
complet tipul de clauză (care stabilește dobândă, de ex.), pentru că dezechilibrează contractul în
sens contrar, or scopul urmărit de directivă, așa cum reiterează CJUE în hotărârile din materie, nu
este să afecteze echilibrul contractual, ci doar să suplinească, prin intervenția externă a instanței,
lipsa de informare a consumatorului și disproporția de putere de piață de la data încheierii acordului
de voință.

Hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164

(a doua întrebare, pct. 65-76)

5
 Hotărârea cuprinde interpretarea noțiunilor autonome de drept UE de „dezechilibru semnificativ”
și „bună-credință” în litigii care intră în domeniul de aplicare al directivei.

Notă: am redat numai soluția relativ la prima întrebare din Aziz, ancoră către seminarul de drept
comercial, unde veți discuta despre contextul intern și problema cauțiunii de la art. 718(2) NCPC.