Subrogarea asigurătorului în dreptul

asiguratului. Momentul de la care începe să

curgă termenul de prescripție extinctivă al
acțiunii în regres
14 decembrie 2015 | Florin Ionuț PASCU

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive
(precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a
legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale ce le-au instituit.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Decretul nr. 157/1958
privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge
prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv termenul
general de 3 ani stabilit de art. 3 alin. (1), aplicabil drepturilor de creanță. De asemenea,
odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la
acțiune privind drepturile accesorii.

Care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă al

acțiunii în regres? S-au putut identifica în practica judiciară două puncte de vedere
diferite care au atras și hotărâri neunitare.

Momentul plății indemnizației de asigurare

În motivarea acestui punct de vedere s-a statuat că, dacă asigurătorul a exercitat acțiunea
în regres, în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995, prin efectul subrogației, dobândește
drepturile creditorului (asiguratul), cu toate garanțiile și accesoriile creanței respective, în
limitele indemnizației plătite.

Problema ce a trebuit să fie lămurită în susținerea acestui punct de vedere, a fost dacă
asigurătorul are un drept propriu de creanță sau doar i s-a transmis prin mecanismul
subrogației dreptul de creanță al asiguratului păgubit. În funcție de cele două variante, se
poate stabili și începutul termenului de prescripție extinctivă al acțiunii în regres, pentru
că, dacă ne raportăm la dreptul de creanță al asiguratului, prescripția începe să curgă de
la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care
răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În schimb, dacă se
stabilește că asigurătorul are un drept propriu de creanță, atunci termenul de prescripție
se calculează potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data nașterii
dreptului la acțiunea în regres, care este momentul plății indemnizației.

În acest sens, se reține Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 (publicată în M. Of. nr. 123
din 15 februarie 2008) pronunțată de ICCJ – Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în
interesul legii, prin care s-a stabilit că natura juridică a acțiunii în regres exercitate de
asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială,
iar nu civilă. În considerentele deciziei s-a arătat că invocarea răspunderii civile delictuale
a terțului, în baza dispozițiilor art. 998 și art. 999 Cod civil, nu poate imprima caracter
civil acțiunii în regres exercitate de asigurător, atâta vreme cât această acțiune, îndreptată
împotriva terțului vinovat de producerea accidentului își are temeiul în contractul de
asigurare, iar caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce-l privește pe asigurător,
atrage incidența legii comerciale, potrivit art. 56 din Codul Comercial, față de toți
contractanții.

Prin urmare, s-a stabilit, cu caracter obligatoriu pentru instanțe (art. 329 alin. (3) Cod de
procedură civilă), că acțiunea în regres are caracter comercial.

În aceste condiții, interpretarea conform căreia asigurătorul a preluat prin subrogație

dreptul de creanță, de natură civilă, al persoanei păgubite împotriva terțului vinovat de
producerea accidentului, drept izvorât din săvârșirea unui fapt ilicit de natură delictuală,
este în vădită contradicție cu decizia instanței supreme.

Caracterul comercial al acțiunii în regres nu ar putea fi explicat decât prin aceea că

normele speciale din materia asigurărilor derogă de la efectele subrogației din dreptul
comun, iar asigurătorul are un drept propriu de creanță împotriva persoanelor culpabile
de producerea unui accident, în condițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995.

Momentul de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și

pe cel care răspunde de ea
Un alt punct de vedere însușit de către instanțele judecătorești este cel conform căruia
subrogarea prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 reprezintă o modalitate
de transmitere a drepturilor de creanță, care operează în temeiul legii, respectiv că
asigurătorul preia dreptul asiguratului, astfel cum există în patrimoniul acestuia, singura
modificare fiind cea a titularului dreptului, iar nu și a altor caracteristici ale dreptului
preluat.

Această subrogare este, așadar, una personală, consecința fiind că drepturile se exercită
de asigurător astfel cum ar fi putut fi exercitate de către asigurat în lipsa raporturilor de
asigurare, asigurătorul beneficiind, în limita indemnizației plătite, de toate drepturile
asiguratului împotriva terțului vinovat de producerea prejudiciului, după cum și terțul
asigurat poate opune asigurătorului toate apărările opozabile asiguratului, inclusiv
excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin urmare, dreptul preluat de asigurător se prescrie în același termen în care s-ar fi
prescris dacă nu ar fi operat subrogarea. În aceste condiții, termenul de prescripție pentru
realizarea creanței ar fi cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care
începe să curgă conform art. 8 alin. (1): „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Este adevărat că, înainte de plata despăgubirilor și subrogarea în dreptul asiguratului,

asigurătorul nu putea cere despăgubiri, însă acțiunea putea fi introdusă de asigurat, iar în
cazul în care ar fi plătit, asigurătorul ar fi preluat procesul început de acesta.

Din întreaga redactare a Decretului nr. 167/1958, reiese că prescripția este legată de
drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că, în cazul transmiterii drepturilor
de creanță nu există niciun caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripție
pentru același drept, precum și că nu există nici un text de lege care să prevadă o altă
modalitate de curgere de termenului de prescripție în cazul dreptului de regres al
asigurătorului.

Opinia autorului coincide primului punct de vedere conform căruia termenul de

prescripție începe să curgă de la data plății indemnizației.

Av. Florin Ionuț Pascu