UNIVERSITATEA

Centrul teritorial ID:

Referat la disciplina: “Drept procesual penal I”

PREZUMŢIA DE
NEVINOVĂŢIE

Profesor coord.:
Studentă:
 Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă de drept în
secolul al XVIII-lea în legislaţia SUA şi apoi în Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din anul 19791, care în art. 9 a statuat că „orice om trebuie considerat
nevinovat până la probarea culpabilităţii sale”.
Insă primele elemente embrionare ale prezumţiei nevinovăţiei apar încă din sec.
XVII într-o serie de documente cum ar fi: petiţia drepturilor din 1628 si Habeas Corpus
Act din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra
reţinerilor şi arestării cetăţenilor. Petiţia drepturilor avea ca obiect garanţia împotriva
arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
Aceste acte au fost formulate în termeni generali, dar de prevederile lor au beneficiat în
mare parte cei bogaţi. Pe de altă parte garanţiile date nu se extindeau la crimele
împotriva statului.
Ulterior a fost înscrisă şi în reglementările internaţionale privind drepturile
2
omului , fiind adoptată apoi de majoritatea constituţiilor care au proclamat formal
drepturile omului. Astfel, în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 3 este consacrată prezumţia
de nevinovăţie, cu recomandarea să fie inserată în legislaţiile naţionale ale statelor.
Acest articol prevede că „orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este
prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces
public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”.
Convenţia europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, elaborată ca o expresie
a voinţei statelor europene de a asigura respectarea principiilor enumerate în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10
decembrie 1948, cuprinde o dispoziţie similară, prevăzând în art. 6 parag. 2 că „orice
persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi
legal stabilită”.
Prezumţie de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 6 parag. 2 din
Convenţie, produce, în principal, două categorii de consecinţe:
a) în privinţa organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să facă dovada
imparţialităţii în întreaga lor activitate şi să salvgardeze drepturile procesuale ale
acuzatului. De pildă, judecătorul trebuie să manifeste prudenţă în rezumarea actului de
acuzare şi să evidenţieze, în mod obiectiv, atât argumentele acuzării, cât şi cele ale
apărării la începutul şedinţei.
b) în privinţa acuzatului, prezumţia de nevinovăţie implică pentru acesta dreptul de a
propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Acestea
figurează în art. 14 parag. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, în care se arată că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie
contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia”.

1 Adoptată de Adunarea Naţională a Franţei din 26 august 1979

2 J. Velu, La protection transnationale des droit de l′homme, vol. I., Editura Kluwer şi Bruylant, Paris, 1986, pag. 323 şi urm.
3 A se vedea: I Doltu, Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia românească şi în unele legislaţii ale statelor Europei, în
Dreptul nr. 4/1998 pag. 77; C. Niculeanu, prezumţia de nevinovăţie, Studiu comparativ asupra unor prezumţii în materie
penală şi în domeniul răspunderii civile delictuale, in Dreptul, nr. 10/1998, pag. 68.
 În lumina jurisrudenţei Curţii, prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 6 parag. 2
este o prezumţie relativă, ceea ce înseamnă că ea va putea fi răsturnată oricând prin
proba contrară.
Din principiul european al prezumţiei de nevinovăţie şi al dreptului la tăcere
decurg, în mod direct următoarele reguli:
- sarcina probei incumbă părţii urmăritoare;
- îndoiala profită acuzatului;
- dreptul acuzatului de a adopta o atitudine pasivă;
- interdicţia recurgerii la detenţia preventivă pentru a exercita o represiune imediată.
Înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi ale statelor lumii
constituie o victorie împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi,
care au o predispoziţie patologică spre săvârşirea de infracţiuni şi pentru care nu ar putea
opera prezumţia de nevinovăţie.
Concepţiile şcolilor antropologică şi pozitivistă, au dominat o întinsă perioadă
curentele criminologice4, ele însă fiind învinse odată cu apariţia şcolilor criminologice
care explică geneza criminalităţii prin conjugarea mai multor factori de natura socio-
economică, biologică.
Dat fiind faptul că, prin funcţionalitatea şi semnificaţia ei, prezumţia de
nevinovăţie iradiază în întreaga desfăşurare a procesului penal, importanţa ei depăşind
domeniul probelor, se impunea reevaluarea ei şi consacrarea ca regulă de bază în
întregul proces penal.5
În Constituţia României (art. 23 alin. 11) s-a statuat că „până la rămânerea
definitivă hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este reglementată, mai întâi în
Titul I, capitolul I referitor la „regulile de bază ale procesului penal” în art. 5 2 introdus
prin Legea nr. 281/2003, după care „orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă ".
Totodată, ea este menţionată marginal şi în cadrul Titlului III, capitolul I,
arătându-se că învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, ca
atare, nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. 1 Cod pr. pen. aşa cum a
fost modificat). Din această cauză, iniţial, prezumţia de nevinovăţie nu a fost tratată ca
un principiu al procesului penal, ci, ca o simplă regulă privind sarcina probei şi
administrarea probelor în procesul penal. Or, valoarea şi importanţa sa ca principiu
depăşeşte materia probelor şi influenţează desfăşurarea întregului proces penal,
izvorând din însuşi scopul acestuia6.
Se observă o aparentă neconcordanţă între dispoziţiile constituţionale şi cele ale
art.6 paragraful 2 din CEDO7. Apreciem că aceasta este doar o formulare în termeni
4
C.Stefani, Jambu Merlin, Criminologie et science penitenciere, deuxieme edition, Paris, Dalloz, 1970, p. 25-26.
5
Iulian Poenaru, Pentru o noua conceptie in elaborarea principiilor si normelor dreptului procesual penal, in RRD,
nr.12, 1977, p.20.
6
A. Şt. Tulbure, Prezumţia de nevinovăţie în Constituţia României şi în perspectiva modernizării legislaţiei procesual
penale în Dreptul nr. 9/1993, pag. 47
7
Art.6 § 2 prevede : „Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumta nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal
stabilita.”
diferiţi a aceluiaşi moment, stabilirea legală a vinovăţiei vizând stabilirea acesteia
printr-o hotărâre judecătorească de condamnare ramasă definitivă.
În noua sa „postură”, prezumţia de nevinovăţie se înfăţişează ca o garanţie
juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni. 8
În virtutea acestei prezumţii, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces
penal este prezumat nevinovat până la dovedirea vinovăţiei într-un proces public, cu
asigurarea garanţiilor dreptului de apărare9.
În dreptul nostru, învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească
nevinovăţia, organelor judiciare revenindu-le sarcina administrării probelor în procesul
penal.
Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin
dovedirea vinovăţiei în cursul activităţii de probaţiune. Răsturnarea prezumţiei de
nevinovăţie poate fi facută numai prin probe certe de vinovăţie. Când, ca urmare a
administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoiala asupra
vinovăţiei şi aceasta nu este înlăturată după administrarea de noi probe, prezumţia de
nevinovăţie nu este răsturnată, orice îndoială fiind în favoarea învinuitului sau
inculpatului. În acest sens, în practica judiciară se arată, ca în caz de condamnare,
instanţa trebuie să dovedească, fără echivoc, vinovăţia inculpatului, deoarece dubiile
existente se interpretează în favoarea acestuia.
În mod logic, înscrierea prezumţiei de nevinovăţie ca regulă de bază a procesului
penal, implică perfecţionarea tuturor instituţiilor procesuale în care este evocată
necesitatea existenţei probelor de vinovăţie şi, dacă este nevoie, vor fi introduse noi
instituţii care să contribuie la amplificarea rezonanţelor acestui principiu fundamental in
desfăşurarea procesului penal.
Astfel, motivările hotărârii judecătoreşti pronunţate după intrarea în vigoare a
Constituţiei invoca deseori principiul fundamental al prezumţiei de nevinovăţie 10.
„Întrucât în speţă nu exista probe care să evidenţieze împrejurările comiterii furtului sau
vinovăţia inculpatului, acesta beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, luând în
considerare dispoziţiile art.66 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, învinuitul
sau inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia sa 11” . Când se ajunge la
îndoiala asupra vinovăţiei şi această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi
probe, prezumţia de nevinovăţie subzistă, căci de orice îndoială profită inculpatul sau
invinuitul12”.
Fragmentele din hotărârile de mai sus subliniază importanţa prezumţiei de
nevinovăţie în întreaga economie a procesului penal şi necesitatea perfecţionării
instituţiilor procesuale în care este evocată existenţa probelor de vinovăţie, astfel încât
reglementarea să se subscrie acestui principiu fundamental 13.

8
Doru Pavel, Consideratii asupra prezumtiei de nevinovatie, in RRD, nr.10, 1978, p.10.
9
G.Theodoru – op.cit., p.122.
10
Prin d.p. nr.199 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel Constanta a respins recursul declarat de procuror ca nefondat, cu
motivarea ca „singura proba in sensul vinovatiei inculpatului sunt declaratiile acestuia care, dupa ce a negat, in cele din
urma a recunoscut savarsirea faptei”.
11
Practica judiciara comentata in RDP, nr.1/1998, p.125-126.
12
Decizie publicata in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1997, cu Note de Vasile Papadopol, p.245.
 Dupa cum arătam şi mai sus, sediul materiei acestui principiu se află în Codul de
procedură penală, art.66, care spune că: „inculpatul sau invinuitul nu este obligat să
dovedească nevinovăţia sa”, iar in Constituţie, în art.23 alin.11 este prevăzut că :„până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată.”
Garanţiile pentru respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie sunt sarcina
probei care revine organelor judiciare şi nu învinuitului sau inculpatului şi orice dubiu în
interpretarea probelor este în favoarea invinuitului sau inculpatului. Prezumţia de
nevinovăţie este înlăturată când se stabileşte că probele au fost riguros administrate.

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE ÎN ALTE SISTEME DE DREPT

COMPARAT

Poate cea mai veche si cea mai celebra dintre garantiile procedurale in materie
penala, prezumtia de nevinovatie este definita in art. 6 § 2 in formularea sa clasica: orice
persoana acuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata pana cand vinovatia sa
a fost stabilita legal.
Domeniul de aplicabilitate a acestei garantii este inca neclar in jurisprudenta
Curtii si a fostei Comisii. Daca este cert ca ea se aplica tuturor acuzatiilor in materie
penala, indiferent de calificarea interna a faptei 14, ramane de solutionat problema de a sti
daca beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si persoana aflata doar in faza de urmarire
penala. Exista astfel decizii ale Comisiei prin care se refuza aplicarea prezumtiei de
nevinovatie a unui suspect cu ocazia primei audieri de catre politie 15, decizii prin care se
admite posibilitatea garantarii acestui drept si in faza de urmarire 16 si chiar inainte de
formularea vreunei acuzatii17 ori decizii in care Comisia lasa problema deschisa, evitand
parca ostentativ sa pronunte o solutie in abstracto18. Pe de alta parte, insa, jurisprudenta
fostei Comisii este ferma in a constata aplicabilitatea art. 6 § 2 fazei de instructie
preparatorie judiciara, in statele in care exista o astfel de faza procedurala 19.
La randul ei Curtea, fara sa clarifice in abstracto problema a decis cu prilejul
solutionarii unei cauze in care se punea in discutie prezumtia de nevinovatie a unei
persoane acuzate de calomnie a decis ca aceasta beneficiaza de acest drept si in faza de
urmarire, intrucat, in dreptul elvetian, este necesara plangerea prealabila pentru punerea
in miscare a actiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusa, persoana in cauza era deja
„acuzata” in sensul Conventiei20. Probabil insa ca instanta europeana a ramas la aceasta
concluzie, chiar daca nu a afirmat-o niciodata explicit, existand chiar o situatie in care s-

13
In d.p. nr.235/A/1997 pronuntata de sectia II penala a Curtii de Apel Bucuresti, se arata „in dreptul nostru, invinuitul sau
inculpatul nu trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia; organele judecatoresti sunt cele carora le revine obligatia administrarii
probelor de vinovatie, iar inculpatul are dreptul sa dovedeasca lipsa de temeinicie a acestor probe.
14
CEDO, hot. Lutz din 25 august 1987, § 50-54.
15
Comis., dec. din 12 iulie 1971, plg. Nr. 4483/70, Rec 38, p. 78.
16
Comis., dec. din 5 octombrie 1974, plg. Nr. 5523/72, Ann. Conv. XVII, p. 314.
17
Comis. dec. 4 decembrie 1978, plg. 8239/78, DR 16, p. 184.
18
Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. Nr. 9077/80,DR 26, p. 211.
19
Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. Nr. 9404/81, digest II, p. 714.
20
CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983, § 28.
a constatat o violare a art. 6 § 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar inceperii actiunii
penale contra reclamantului21.
Din acest text Curtea si fosta Comisie au extras consecinte importante relativ la
procedurile penale ale statelor membre. In primul rand, una din consecintele prezumtiei
de nevinovatie este ca sarcina probei apartine acuzarii, iar dubiul profita acuzatului 22.
Totusi, s-a admis in anumite situatii faptul ca acuzarea nu este tinuta sa probeze
toate elementele infractiunii, spre exemplu, atunci cand legea austriaca nu impunea
ministerului public si partii vatamate obligatia de a proba lipsa de veridicitate a unor
afirmatii care intrau in continutul unei infractiuni de calomnie 23.
De asemenea, Comisia a admis faptul ca in unele state exista raspunderea penala
obiectiva, fara a considera ca aceasta aduce atingerea prezumtiei de nevinovatie. Spre
exemplu, intr-un caz aproape extrem de raspundere obiectiva, fosta Comisie a considerat
licita condamnarea unei persoane pentru o infractiune vamala comisa prin aceea ca in
masina reclamatului s-au descoperit droguri, fara insa a se cerceta daca persoana stia ca
acestea sunt in masina pe care o conducea sau stia ce este in pachetele respective 24.
Tot in acest context, Curtea a precizat ca prezumtia de nevinovatie nu se poate
opune prezumtiilor de fapt a caror valoare este recunoscuta de majoritatea statelor
membre, cu conditia ca aceste prezumtii simple sa nu depaseasca un caracter rezonabil
astfel incat judecatorul sa nu fie pus in situatia de a nu mai avea puterea de a stabili
faptele25.
Ca o consecinta a principiului in dubio, pro reo, prezumtia de nevinovatie
implica dreptul inculpatului la tacere, precum si facultatea, dar nu si obligatia, de a
furniza proba in apararea sa26. In opinia Curtii, dreptul la tacere al celui acuzat de
comiterea unei infractiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza sa vorbeasca fara
a putea fi sanctionat in vreun fel pentru aceasta.
Aceasta nu presupune ca tacerea acuzatului nu poate fi socotita o proba, alaturi
de altele, insa presupune ca tacerea nu poate fi interpretata ca recunoastere si nu poate fi
sanctionata penal, disciplinar sau contraventional.
Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru ca, dupa arestarea a
trei persoane, membri IRA, li s-a cerut acestora sa spuna care le este alibiul pentru
perioada de timp in care avusese loc un atentat cu bomba. Cum acestia au refuzat sa
spuna ceva, cei trei au fost condamnati pentru refuzul de a oferi informatii politiei la cate
6 luni de inchisoare, ceea ce echivaleaza cu violarea dreptului lor la tacere 27.

21
CEDO, hot. Allenet de Ribemont din 10 februarie 1995, § 37. Intre timp, se pare ca si atitudinea Comisiei, chiar daca
dominata de o usoara ambiguitate, s-a schimbat in sensul admiterii unor eventuale violari ale prezumtiei de nevinovatie si
inainte de faza de judecata (Comis., dec. Bonvoisin din 13 aprilie 1994,RTDH 1995, p. 123).
22
CEDO, hot. Barbera, Messengue si Jabardo din 6 decembrie 1988, § 77; Comis., rap. Austria c. Italia din 30 martie 1963,
Ann. Conv. VI, p. 783.
23
Comis., dec. din 11 decembrie 1981, plg. Nr. 8803/79, DR 26, p. 189.
24
Comis., rap. Salabiaku din 16 iulie 1987, § 74. Solutia este cu atat mai bizara cu cat legislatia franceza din acel moment
nu permitea invocarea ca si cauza justificativa a erorii sau a fortei majore.
25
CEDO, dec. Condron din 7 septembrie 1992, § 33; CEDO, hot. Salabiaku din 7 octombrie 1988, § 28.
26
CEDO, dec. Condron din 7 septembrie 1999; Comis., rap. Austria c. Italia din 30 martie 1963, Ann. Conv. VI, p. 783.
27
CEDO, dec. Quinn, Heaney si McGuinness din 21 septembrie 1999.
 De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanica, al oricarei persoane,
de a nu putea fi obligat sa depuna marturie contra ei-insasi 28. Ratiunea principala a
acestei reguli este aceea de a evita abuzurile autoritatilor cu scopul de a obtine
recunoasterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul ca o
persoana nu poate contribui la propria incriminare nu presupune insa ca aceasta nu poate
fi subiect al coercitiei cu scopul de a obtine probe care exista independent de vointa
acuzatului, in conditiile in care astfel de mijloace coercitive – perchezitie, prelevare de
ADN, testul de alcoolemie etc – sunt utilizate in cadrul unor proceduri care sa garanteze
lipsa arbitrariului29. Totusi atunci cand se cere faptul personal al inculpatului, Curtea
interzice statelor sa foloseasca coercitia pentru a obtine probe, precizand ca neputinta
sau incapacitatea statului de a proba o infractiune nu poate sa conduca la obligarea
suspectului de a furniza probe impotriva sa30.
In fapt, o persoana acuzata de o infractiune vamala a fost obligata de catre justitia
franceza sa furnizeze mai multe documente din care putea sa rezulte contrabanda
presupusa ar fi fost comisa de catre reclamat.
In acelasi sens, s-a decis ca obligarea unei persoane de a furniza organelor de
ancheta a unei eventuale infractiuni fiscale a tuturor documentelor financiare aflate in
posesia sa, poate sa aduca atingere dreptului de a nu contribui la propria incriminare 31.
Problema prezumtiei de nevinovatie sa ridica chiar si atunci cand procesul penal
nu se sfarseste cu o hotarare de condamnare32. Chestiunea are la baza situatia
cheltuielilor de judecata si a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia
procedurii – lipsa de srviciu, deplasari etc. Intr-o prima faza, Curtea a urmat logica
prezumtiei de nevinovatie decizand ca, daca o persoana nu a fost condamnata, dar a fost
obligata sa plateasca cheltuielile de judecata pe motiv ca, daca nu intervenea prescriptia
probabil ar fi fost condamnata, exista o violare a art. 6 § 233 .
Ulterior, insa, Curtea a revenit si a precizat in trei cauze identice din acest punct
de vedere ca nu exista o violare a prezumtiei de nevinovatie in situatia in care o persoana
este obligata sa plateasca cheltuielile de judecata, cu ocazia unei proceduri care s-a
intrerupt deoarece pedeapsa care s-ar fi putut pronunta era insignifianta34.
Motivarea Curtii ni se pare bizara, ea afirmand ca, spre deosebire de situatia din
cauza Minelli, in cele trei cazuri obligarea la acoperirea cheltuielilor de judecata nu s-a
instituit cu titlu de sanctiune, ci, in conditiile in care probele creau o stare de suspiciune,

28
CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996, § 45.
29
CEDO, hot. Saunders din 17 decembrie 1996, § 69; dec. Titado Ortiz si Lozano Martin din 22 iunie 1999. Pentru un
interesant si amplu studio asupra problemei utilizarii unor tehnici moderne in criminalistica si raportul posibil al acestora cu
drepturile procesuale, a se vedea P. Patenaude, Le droit a une defense pleine et entiere et l’apparition en jurisprudence
canadienne des resultats de l’utilistion de techniques modernes d’ enquete et surveillance, RTDH 1998, p. 737-763.
30
CEDO, Funke din 25 februarie 1993, § 44.
31
CEDO, dec. J. B. c. Elvetia din 6 aprilie 2000, § 12.
32
S-a precizat, in acest context, in jurisprudenta ca art. 6 § 2 nu impune obligatia statelor de a putea permite celor acuzati in
proceduri care se termina fara o decizie cu privire la vinovatia penala a inculpatului – ca urmare a prescriptiei, a unei
amnistii etc – sa ceara continuarea procedurii pentru a-si proba nevinovatia (Comis., dec. din 6 octombrie 1982, plg. Nr.
9531/81, DR 31,p. 215).
33
CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983, § 41.
34
CEDO, hot. Englert din25 august 1987, § 39; hot. Nolkenbockhoff din 25 august 1987, § 39; hot. Lutz din 25 august
1987, § 54.
nu departe de constatarea vinovatiei, pur si simplu s-a refuzat impunerea unei cheltuieli
colectivitatii.
Bizareria apare, dincolo de alte argumente 35, din faptul ca un astfel de argument
duce chiar Curtea in situatia de a viola prezumtia de nevinovatie atunci cand vorbeste de
o stare de suspiciune, incriminata in dese alte randuri.
Confruntata cu criticile doctrinei, instanta a revenit ulterior din nou la
jurisprudenta Minelli, condamnand statul austriac pentru ca a impus anumite cheltuieli
unei persoane achitate, motivand cu faptul ca erau suficiente indicii de vinovatie pentru
a fi condamnata36.
O alta hotarare care ni se pare deosebit de importanta in aceasta materie este cea
din afacerea Asan Rushiti. In speta, reclamatul a fost arestat si apoi trimis in judecata
pentru omor, insa a fost achitat de catre un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv ca nu
existau suficiente probe indreptate impotriva sa. Dupa decizia de achitare, reclamantul a
solicitat despagubirea sa pentru detentia suportata, insa o instanta austriaca a respins
cererea sa pe motiv ca la data arestarii sale existau indicii clare de vinovatie.
Curtea a hotarat ca o astfel de decizie, chiar daca nu afirma vinovatia
reclamantului, constituie o atingere serioasa a prezumtiei de nevinovatie si a condamnat
statul austriac37.
Solutia a fost identica si atunci cand, intr-o situatie asemanatoare, instanta
nationala a respins cererea de despagubire pentru detentia provizorie a unui inculpat
achitat pe motiv ca erau mai multe indicii de vinovatie – insuficiente insa pentru o
condamnare – decat de nevinovatie38.
S-a constatat, in acelasi sens, o violare a prezumtiei de nevinovatie intr-o cauza
implicand un cuplu al caror fiu a fost internat intr-un institut pentru copii, in baza unor
indicii dupa care ar fi fost abuzat sexual. Banuiala s-a adeverit, iar principalii suspecti au
fost parintii sai, insa din cauza lipsei de probe, parchetul a decis scoaterea de sub
urmarire. Cu toate acestea, autoritatile au refuzat, timp de cativa ani, sa permita copilului
sa se intoarca acasa, pe motiv ca nu vor sa permita parintilor sa reia abuzurile sexuale.
In aceste conditii, Curtea a constatat indicii serioase ale unei incalcari a art. 6 §
39
2 . Aceste doua decizii mai recente ale Curtii, ar sugera o revenire la principiile din
hotararea Minelli, insa exista si decizii ale Curtii care nu pot sustine afirmatia. Spre
exemplu, aceasta a hotarat ca nu este violata prezumtia de nevinovatie atunci cand, ca
urmare a urmaririi penale a unei societati comerciale timp de peste 6 ani, aceasta a dat
faliment desi nu a fost condamnata penal, iar instantele nationale au respins cererea de
despagubire40. Mai mult, in cuprinsul deciziei, Curtea face o afirmatie socanta pentru cel
ce a citit si deciziile citate mai sus, afirmand ca „art. 6 nu da in nici un caz dreptul
35
A se vedea J. Velu, R. Ergec, op. cit., p.476.
36
CEDO, hot. Sekanina din 25 august 1993, § 30. Schimbarea jurisprudentei poate insa fi privita cu rezerve urmand a se
vedea daca va fi confirmata in viitor, date fiind circumstantele usor speciale ale spetei de fata. A se vedea, pentru detalii, B.
Wagner, L’indemnisation d’une detention provisoire suivie d’un acquittement, RTDH 1994, p. 563-564.
37
CEDO,hot. Asan Rushiti din 21 martie 2000, § 37. Pentru o decizie in sens contrar pronuntata intr-o cauza identica, a se
vedea CEDO, dec. Hibbert din 26 ianuarie 1999.
38
CEDO, dec. Siguroadottir din 24 august 1999.
39
CEDO, dec. C. L. si altii Suedia din 7 august 1999.
40
CEDO, dec. Aannemersbedrijf Gebroeders Van Leeuwen B. V. din 25 ianuarie 2000.
persoanei de a fi despagubita pentru prejudiciile ce le-ar fi putut suferi ca urmare a unei
proceduri penale”.
In fine, o alta problema ce apare frecvent in plangerile adresate Curtii este cea a
atitudinii organelor de stat cu privire la acuzatul penal, Curtea admitand de mai multe ori
faptul ca prezumtia de nevinovatie apasa si asupra altor persoane sau organe decat cele
judecatoresti41. Spre exemplu, numeroase plangeri au vizat practica judecatorilor de a
tine cont de antecedentele judiciare42 ale acuzatului in solutionarea cauzei, fapt care a
fost judecat ca fiind compatibil cu exigentele Coventiei 43.
Ceea ce este insa important de remarcat este faptul ca prezumtia de nevinovatie nu
se adreseaza numai judecatorului, ci tuturor organelor de stat, cu anumite limitari in ceea
ce priveste activitatea de acuzator a ministerului public 44.
Aceste autoritati, in special cele care se ocupa cu anchetele penale, trebuie sa se
dovedeasca foarte prudente cu privire la declaratiile publice relative la cauze aflate in
cercetare, cu scopul de a feri persoanele implicate de a fi socotite culpabile inainte de
judecata lor45.
Aceasta obligatie nu implica insa faptul ca autoritatile sa se abtina de a informa
publicul cu privire la anchetele penale in curs, insa acestea trebuie sa foloseasca
formulari din care sa nu rezulte vinovatia persoanelor anchetate, utilizand termeni
precum „suspect”, „exista banuiala ca” etc 46. Spre exemplu, s-a decis o lipsa a violarii
art. 6 § 2 in situatia in care un ministru elvetian a declarat pe un post de televiziune ca
reclamantul este vinovat de anumite infractiuni, insa a precizat imediat ca justitia trebuie
sa confirme acest lucru47.
Prin aceste decizii, la care se adauga altele formand o jurisprudenta constanta,
fosta Comisie a creat o distinctie care trebuie operata intre notiunea de „suspiciune” si
cea de „afirmatii de vinovatie”48.
Insa atunci cand in cursul unei conferinte de presa inalti oficiali ai ministerului
de interne francez – intre care si Ministrul de Interne – au desemnat o persoana, fara a
nuanta sau a-si exprima rezerve, ca fiind participant la un asasinat al unui fost deputat si
ministru, Curtea a considerat ca aceste declaratii au incitat publicul sa creada in

41
CEDO, hot., Artico din 13 mai 1980, § 64; hot., Cruz Varas si altii din 20 martie 1991, § 79; hot. Soering din 7 iulie 1989,
§ 92. Desi a avut o jurisprudenta constanta in acelasi sens (spre exemplu, dec. Austria c. Italia din 20 martie 1963, Ann.
Conv. VI, p. 783), Comisia a afirmat intr-o decizie mai recenta ca prezumtia de nevinovatie priveste numai atitudinea
judecatorului si nu are nimic de a face cu prezentarea, administrarea sau aprecierea probelor (Comis., dec. Bonvoisin din 13
aprilie 1994, RTDH 1995, p. 123).Pentru o critica pertinenta a deciziei, a se vedea D. Szafran, Le lpaignant et les garanties
de l’article 6 de la Convention europeene des droits de l’homme, RTDH 1995, p. 131-134.
42
Antecedentele judiciare sunt acele proceduri penale care nu au condus la o decizie de condamnare.
43
Comis., dec. din 1 aprilie 1966, plg. Nr. 274/66, Ann. Conv. IX, p. 551. Si cu privire la aceasta solutie ne manifestam
rezerve, intrucat credem ca a lua in calcul in defavoarea inculpatului faptul ca a mai fost judecat pentru alte infractiuni, fara
a mai fi condamnat, inseamna a arunca o suspiciune nelegitima asupra sa.
44
Cu privire la aceasta din urma, s-a decis ca statul nu raspunde in fata Curtii pentru afirmatiile sale din cadrul procedurilor
in care joaca rolul de acuzator. Totusi , atunci cand acestea sunt injurioase, iar judecatorul nu reactioneaza in nici un fel, se
poate angaja responsabilitatea statului, dar pentru atitudinea judecatorului care ar putea creea a stare de suspiciune prin
neimplicarea sa (Comis., rap. Din 30 martie 1963, plg. Nr. 788/60, Ann Conv. VI, p. 785).
45
Comis., dec. din 17 decembrie 1981, plg. Nr. 8371/78, DR 27, p. 49.
46
Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. Nr. 9077/80, DR 26, p. 213.
47
Comis., dec. din 3 octombrie 1978, plg. Nr. 7986/77,DR 13, p. 73.
48
D. Spielmann, Proces equitable et presumption d’innocence, RTDH 1995, p. 667-668.
vinovatia acesteia, au afectat prejudecatile instantei, constituind astfel o incalcare a
prezumtiei de nevinovatie49.
Mai mult, chiar si o campanie de presa, tolerata de catre autoritati prin
neinterventie, poate ridica probleme serioase sub aspectul respectarii dreptului de a nu fi
considerat vinovat pana la o decizie penala de condamnare 50. Statul poate fi tras la
raspundere in fata Curtii, in astfel de ipostaze, in special atunci cand campania de presa
a fost provocata de catre unul dintre agentii sai51.

Studiu de caz asupra prezumtiei de nevinovatie in practica judiciara

Inalta Curte de Casatie si Justitie - Secţia Penală

Decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007

Prin sentinta penala nr. 345 din 25 iulie 2006 pronuntata de Tribunalul Bacau, in
temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat
inculpatul S.A. pentru infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte
prevazuta in art. 183 C. pen., intrucat fapta nu a fost savarsita de catre acesta.
Prima instanta a reţinut ca, prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe
langa Tribunalul Bacau din 21 decembrie 2005, inculpatul S.A. a fost trimis in judecata
pentru savarsirea infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta in
art. 183 C. pen., constand in aceea ca, in seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe soţia sa -
victima S.M. -, aceasta dezechilibrandu-se si cazand pe plita incinsa a sobei din locuinta,
de unde nu s-a mai ridicat, fiind in stare de inconstienta. Urmare a multiplelor arsuri
suferite, victima a decedat.
Coroborand probele administrate in cursul urmaririi penale, cu cele administrate
nemijlocit in cursul judecatii, prima instanta a retinut o alta situatie de fapt decat cea
avuta in vedere de procuror la momentul trimiterii in judecata a inculpatului. Astfel,
prima instanta a retinut ca, la 31 martie 2005, inculpatul s-a întors la domiciliu, unde a
gasit-o pe sotia sa, in stare de ebrietate. Intrucat aceasta a refuzat sa-i coase o gaica la o
pereche de pantaloni, inculpatul, enervat de atitudinea sotiei sale si de faptul ca, mai tot
timpul, cand se intorcea acasa o gasea in stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste fata,
dupa care a aprins focul in bucatarie si a incalzit mancarea. In timpul mesei, inculpatul a
observat-o pe sotia sa ca intentioneaza sa-i coasa gaica de la pantaloni, dar constatand ca
aceasta facea eforturi pentru a introduce aaa in act, l-a rugat pe fiul sau S.C. sa o ajute in
efectuarea acestei operatiuni, dupa care a plecat intr-o alta camera.

49
CEDO, hot. Allenet de Ribemont din 10 februarie 1995, § 41. Decizia Curtii a fost influentata probabil si de alte aspecte
ale afacerii. Reclamantul a fost arestat abia dupa conferinta de presa incriminata si a fost tinut in detentie timp de aproape 3
ani, dupa care s-a decis scoaterea de sub urmarire. Pentru detalii asupra hotararii Curtii, a se vedea D. Spielmann, op.cit.,
RTDH 1995, p. 662.
50
Comis., dec. din 7 decembrie 1981, plg. Nr. 9212/80, Digest II, p. 734. A se vedea, mutatis mutandis, chiar daca Curtea
nu a fost chemata sa se pronunte si asupra art. 6, cu privire la implicatiile unei campanii de presa asupra impartialitatii
justitiei CEDO, hot. Worm din 29 august 1997, § 50. A se vedea si A. Berthe, Le compte-rendu d’audience et l’autorite et
l’impartialite du pouvoir judiciare, RTDH 1998, p. 623 si urm.
51
Comis., dec. din 8 iulie 1978, plg. Nr. 7572/76 si 7587/76, DR 14, p. 64; Comis., dec. din 15 iulie 1986, plg. Nr.
10857/84, DR 48, p. 121.
 Prima instanta a retinut ca, pe tot acest interval de timp, de fata la incidentul
derulat intre cei doi soti s-au aflat fiul acestora S.C. si prietenul sau D.A.
In jurul orelor 1900, cei doi tineri au plecat la un magazin din apropiere, iar cand
a revenit la domiciliu, in jurul orelor 20 00, martorul S.C. a gasit-o pe mama sa cazuta pe
plita incinsa, prezentand multiple arsuri, astfel ca l-a anunţat despre cele intamplate pe
tatal sau, care dormea in camera alaturata. La initiativa celor doi - tata si fiu - victima
fost transportata la spital. La 10 aprilie 2005 starea de sanatate a victimei s-a agravat,
survenind decesul.
Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta retinuta in actul de sesizare,
sustinand ca din momentul in care a plecat in camera alaturata sa se uite la televizor si
pana cand a fost trezit de fiul sau, care i-a relatat ca a gasit-o pe S.M. cazuta pe plita
incinsa, nu stie ce s-a intamplat cu aceasta.
In declaratiile date pe parcursul cercetarilor, martorul S.C. a confirmat versiunea
tatalui sau, in sensul ca, dupa ce acesta a plecat in camera alaturata, victima a continuat
sa consume bauturi alcoolice. Martorul a mai precizat ca dupa ce a plecat din locuinta
are convingerea ca mama sa s-a dus langa soba sa se incalzeasca si, pe fondul
consumului excesiv de băuturi alcoolice, coroborat cu caldura din incapere, probabil a
atipit si a cazut pe plita, varianta care, in opinia sa, este sustinuta de pozitia in care a fost
gasita victima si de imprejurarea ca la locul faptei a fost descoperita o sticla de bautura
ce fusese ascunsa de aceasta.
Prima instanta a constatat ca in cauza nu exista probe directe sau indirecte, in sensul
celor retinute in actul de sesizare a instantei in sarcina inculpatului.
Impotriva acestei hotarari, in termen legal, procurorul a declarat apel, criticand-o
sub aspectul gresitei achitari a inculpatului pentru infractiunea de loviri sau vatamari
cauzatoare de moarte.
Prin decizia penala nr. 57 din 6 martie 2007 pronuntata de Curtea de Apel Bacau
a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.
Impotriva acestei decizii, in termen legal, procurorul a declarat recurs, invocand
cazul de casare prevazut in art. 385^9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. si sustinand ca s-a
comis o grava eroare de fapt, avand drept consecinta pronuntarea unei hotarari gresite de
achitare.
Inalta Curte de Casatie si Justitie, examinand atat motivele de recurs invocate,
cat si din oficiu ambele hotarari, conform prevederilor art. 385 ^9 alin. (3) combinate cu
art. 385^6 alin. (1) si art. 385^7 C. proc. pen., constata urmatoarele:
Desi procurorul a sustinut ca ambele instante - prima instantă si cea de apel - au
ajuns la concluzia achitarii inculpatului, respectiv a retinerii nevinovatiei acestuia in
comiterea faptei, prin ignorarea mai multor probe, Inalta Curte de Casatie si Justitie
constata ca, dimpotriva, atat prima instanţa, cat si cea de apel au facut o analiza
amanuntita a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetarilor.
Mai mult, instanta de apel, pentru a-si forma propria convingere cu privire la
vinovatia ori, dimpotriva, nevinovatia inculpatului, a readministrat intregul probatoriu, a
reaudiat inculpatul si a dispus admiterea de probe noi.
 In Codul de procedura penala roman, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
281/2003, prezumtia de nevinovatie este inscrisa intre regulile de baza ale procesului
penal, in art. 5^2 statuandu-se ca „orice persoana este considerata nevinovata pana la
stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.”
Prin adoptarea prezumtiei de nevinovaţie ca principiu de baza, distinct de
celelalte drepturi care garanteaza si ele libertatea persoanei - dreptul la aparare,
respectarea demnitatii umane - s-au produs o serie de restructurari ale procesului penal si
a conceptiei organelor judiciare, care trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinţe:
- vinovatia se stabileste in cadrul unui proces, cu respectarea garantiilor
procesuale, deoarece simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea
probelor se face in fiecare etapa a procesului penal, concluziile unui organ judiciar
nefiind obligatorii si definitive pentru urmatoarea faza a procesului;
- la adoptarea unei hotarari de condamnare, pana la ramanerea definitiva,
inculpatul are statutul de persoana nevinovata; la adoptarea unei hotarari de condamnare
definitive prezumtia de nevinovatie este rasturnata cu efecte „erga omnes”;
- hotararea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovatie, iar in
caz de indoiala, ce nu poate fi inlaturata prin probe, trebuie sa se pronunte o solutie de
achitare.
Toate aceste cerinte sunt argumente pentru transformarea conceptiei asupra
prezumtiei de nevinovatie, dintr-o simpla regula, garantie a unor drepturi fundamentale,
intr-un drept distinct al fiecarei persoane, de a fi tratata ca nevinovata pana la stabilirea
vinovatiei printr-o hotarare penala definitiva.
Faptul ca inculpatul S.A. a fost inconsecvent in declaratiile date in fata organelor
judiciare este irelevant, intrucat, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul
beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca
nevinovatia.” Potrivit art. 69 C. proc. pen. „declaratiile inculpatului făcute in cursul
procesului penal pot servi la aflarea adevarului, numai in masura in care sunt coroborate
cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.” Inculpatul
nu a recunoscut niciodata ca ar fi impins-o pe plită pe sotia sa sau ca in urma loviturii pe
care i-a aplicat-o cu dosul palmei aceasta ar fi cazut pe plita sobei, astfel cum a retinut
procurorul.
Ca evenimentele s-au derulat in modul prezentat de inculpat rezulta din
declaratiile martorilor S.C. si D.A., care au relatat ca au asistat la discutia ce a avut loc
intre cei doi soti, generata de atitudinea victimei, care a refuzat sa-i coasa inculpatului o
pereche de pantaloni si de faptul ca se afla sub influenta bauturilor alcoolice; ca desi
inculpatul a lovit-o cu palma peste fata, victima nu s-a dezechilibrat in vreun mod,
intrucat statea pe scaun; ca dupa acest incident, inculpatul a plecat in camera alaturata si
nu a revenit in camera in care se afla sotia sa, pana la plecarea celor doi martori din
locuinta.
Pe parcursul cercetarilor au fost audiate mai multe persoane din comunitatea din
care faceau parte cei doi soti, precum si martora A.C. (mama victimei), care au
confirmat starea perpetua de ebrietate a victimei, fapt care-l afecta pe inculpat si ca, in
mai multe randuri, aceasta a fost salvata de la moarte - determinata de consumul de
alcool - de catre sotul sau.
Or, un asemenea comportament al inculpatului sustine varianta acestuia, in
sensul ca nu a impins victima pe plita sobei incinse si ca numai starea de ebrietate in
care aceasta s-a aflat a determinat dezechilibrarea ei, cu consecinta producerii
multiplelor arsuri ce au condus la deces.
Sustinerile inculpatului, in sensul ca numai starea avansata de ebrietate in care
victima s-a aflat a fost cauza dezechilibrarii acesteia si a caderii peste plita sobei, se
coroboreaza cu concluziile actului medico-legal intocmit in cauza.
In ceea ce priveste expertiza privind detectia psihologica, efectuata la 27 mai
2005, care a concluzionat ca inculpatul a prezentat modificari ale stresului emotional
caracteristice comportamentului simulat, aceasta nu poate constitui o proba certa care sa
formeze instantei convingerea ca inculpatul a savarsit fapta, in conditiile in care nu se
coroboreaza cu nicio alta proba administrata in cauza.
Avand in vedere ca, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si
intemeieze convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat
in cauza probele in acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete,
lasand loc unei nesigurante in privinta vinovatiei inculpatului, se impune a se da
eficientă regulii potrivit careia „orice indoiala este in favoarea inculpatului” (in dubio
pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumtiei de nevinovatie,
un principiu institutional care reflectă modul in care principiul aflării adevarului,
consacrat in art. 3 C. proc. pen., se regaseste in materia probatiunii. Ea se explică prin
aceea ca, in masura in care dovezile administrate pentru sustinerea vinovatiei celui
acuzat contin o informatie indoielnică tocmai cu privire la vinovatia faptuitorului in
legatura cu fapta imputata, autoritatile judecatoresti penale nu-si pot forma o convingere
care să se constituie intr-o certitudine si, de aceea, ele trebuie să concluzioneze in sensul
nevinovatiei acuzatului si sa-l achite.
Inainte de a fi o problema de drept, regula in dubio pro reo este o problema de
fapt. Infaptuirea justitiei penale cere ca judecatorii sa nu se intemeieze, in hotararile pe
care le pronunta, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobandita pe baza de probe decisive,
complete, sigure, in masura sa reflecte realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii).
Numai asa se formeaza convingerea, izvorata din dovezile administrate in cauza,
ca realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii) este, fara echivoc, cea pe care o
infatiseaza realitatea reconstituita ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar daca in fapt s-au administrat probe in sprijinul invinuirii, iar alte probe nu
se intrevad ori pur si simplu nu exista, si totusi indoiala persista in ce priveste vinovatia,
atunci indoiala este „echivalenta cu o proba pozitiva de nevinovatie” si deci inculpatul
trebuie achitat.
Fata de considerentele ce preced, recursul procurorului a fost respins ca
nefondat.

BIBLIOGRAFIE
Antoniu George, Vlăsceanu Adina, Barbu Alina, Codul de procedură penală – texte.
Jurisprudenţă. Hotărâri C.E.D.O, ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

Ion Poiană, Ioana Păcurariu, Drept Procesual Penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011

www.e-juridic.ro
www.scj.ro
www.coe.int.