REGULI DE TEHNOREDACTARE A UNUI TEXT ŞTIINŢIFIC

1. INTRODUCERE
Stilul reprezintă „expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile şi sentimentele
noastre, fiind mijlocul de comunicare între spirite. Nu este numai darul de a exprima
gândurile, ci arta de a le aduce în prezent, de a le face să se nască, de a vedea legăturile dintre
ele, de a le face vizibile1”.
Conform lui Roman Jakobson, funcţiile limbii sunt:
- funcţia referenţială, numită şi cognitivă sau denotativă, ce are în vedere realitatea
obiectivă, extralingvistică, faţă de care emiţătorul manifestă o atitudine rece, neutră
- funcţia expresivă sau emotivă, care se manifestă prin exprimarea din partea
emiţătorului a unei atitudini afective faţă de realitatea extralingvistică
- funcţia conativă se aseamănă cu funcţia expresivă, deosebindu-se de aceasta prin
faptul că emiţătorul doreşte să-l implice pe receptor în actul lingvistic
- funcţia metalingvistică ce acţionează prin introducerea unor elemente lingvistice
pentru definirea unor componente din codul limbii folosite în text
- functia faptică are în vedere accentuarea legăturii dintre emiţător şi receptor
- funcţia poetică se referă la organizarea intrinsecă a unui text care vizează cunoaşterea
poetică a lumii
În stilul ştiinţific, în procesul de comunicare lingvistică, nu există propriu-zis un
destinatar, ci un receptor.

2. TRĂSĂTURILE STILULUI ŞTIINŢIFIC

A) Nivelul fonematic
Fonemul reprexintă modalitatea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele
gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Trăsăturile acestui nivel sunt:
- existenţa unor termeni ce au prefixe de origine greacă: hema-, helio-, hidro-, hemo-:
hemopatie, hemoragie,hidrocefalie;
- consolidarea grupului „ps”: psihic, psalm;

B) Nivelul morfematic
1
Gilles Ferreol, Metode si tehnici de exprimare scrisa si orala, Editura Polirom, Iasi, 2007, pp. 58

1
 Se caracterizează prin:
- existenţa substantivelor şi pronumelor nepersonale;
- frecvenţa substantivelor proprii şi abstracte;
- lipsa interjecţiilor;
- predominarea persoanei a III-a;
În stilul ştiinţific predomină funcţia cognitiv – referenţială, astfel că se vor găsi puţine
adjective calificative sau apreciative.
C) Nivelul flexiunii verbale
Se caracterizeaza prin:
- preponderenţa indicativului, a infinitivului şi a condiţional-optativului, precum şi
absenţa imperativului;
- folosirea prezumtivului ( va fi avut, trebuie să fi fost);
- utilizarea prezentului atemporal.
D) Nivelul sintactic
Se remarcă prin:
- prezenţa raporturilor de complementaritate între planul prim al comunicarii şi cel
secund;
- frecvenţa ridicată a structurilor redundante;
- prezenţa structurilor enumerative;
- dezvoltarea – transformarea atributelor în atributive, ajungându-se la fraze lungi
E) Nivelul lexical
Are următoarele caracteristici:
- cuvintele trebuie folosite fără nicio funcţie expresivă, ci cu sensul propriu, denotativ,
fără să genereze ambiguităţi;
- capacitatea de înnoire a vocabularului, în funcţie de progresele ştiinţifice şi tehnice;
- frecvenţa redusă a cuvintelor populare, arhaice, argotice
Stilul ştiinţific reprezintă expresia utilizării limbii cu scopul cunoaşterii ştiinţifice a
lumii. Acesta urmareste informarea obiectivă şi exactă a cititorului, de unde rezultă şi alte
trăsături ale acestui stil, respectiv:
A) Logica
Presupune ordonarea corectă a ideilor şi a pasajelor. Textul trebuie să releve foarte clar
relaţia cauză – efect. Este necesar ca ideile să aibă un crescendo, să pornească de la simplu la
complex, de la concret la abstract.
B) Obiectivitatea

2
 Reprezintă prezentarea obiectivă, exactă a faptelor. Obiectivitatea îl obligă pe autor să
folosească un stil impersonal, care să excludă exclamaţiile, interjecţiile, opiniile prea
personale. Pluralul politeţii este specific în special stilului ştiinţific.
C) Precizia
Constă în utilizarea unei terminologii de specialitate.
D) Unitatea
Se obţine prin folosirea terminologiei de specialitate în domeniul respectiv.
E) Proprietatea termenilor
Reprezintă o altă trăsătură de bază a stilului ştiinţific.
F) Claritatea
Ştiinţa nu urmăreşte decât să arate adevărul şi cea mai bună însuşire a stilului este
expunerea adevarului în mod clar şi simplu.
G) Concizia
Înseamna capacitatea de a exprima cât mai multe lucruri în cat mai puţine cuvinte.
Filosoful Baltasar Gracian y Morales spunea: „Ceea ce este bun este de două ori mai bun dacă
e scurt!”.

3. FOLOSIREA CUVINTELOR ŞI A EXPRESIILOR STRĂINE

În textele ştiinţifice se folosesc cuvinte sau expresii consacrate, cum ar fi:
- a priori ( „din cele precedente”);
- ad calendas graecas ( „la calendele greceşti”);
- ad litteram ( „litera cu litera”);
- grosso modo ( „în mare”);
- magna cum laude ( „cu mare laudă”);
- post factum ( „după faptă”);
- pro forma ( „de formă”)

4. SPECIILE STILULUI ŞTIINŢIFIC

Speciile stilului stiintific sunt: nota, articolul, eseul, studiul, prolegomena, tratatul,
compendiul, recenzia, referatul, manualul, comunicarea ştiinţifică, prelegerea, teza de licenţă,
teza de doctorat, lucrarea de grad.
A) Nota - reprezintă o „însemnare, înregistrare în scris a unei observaţii referitoare
la o anumită chestiune; respectiv un text scris care conţine o scurtă însemnare, un
comentariu”.

3
 B) Recenzia - este prezentarea unei opere literare sau ştiinţifice cu comentarii şi
aprecieri critice. Recenzia la o carte ştiinţifică trebuie să fie cat mai obiectivă.
C) Referatul – este o expunere succintă asupra unui subiect ştiintific sau literar,
bazat pe informatie bibliografică.
D) Articolul – reprezintă o lucrare de dimensiuni mai mari, având un pronunţat
caracter de originalitate, care tratează o temă ştiinţifică.
E) Studiul – implică abordarea ştiintifică a unei probleme, acesta având note şi
bibliografie.
F) Prolegomena – reprezintă partea introductivă care precede expunerea propriu –
zisă într–o operă ştiinţifică. Termenul este livresc, fiind aproape iesit din uz.
G) Tratatul – este o lucrare sintetică de mari dimensiuni, în care sunt abordate
problemele fundamentale ale unei discipline. Tratatele sunt lucrări sintetice.
H) Compendiul – reprezintă o expunere sintetică a unei lucrări, discipline sau a
unei concepţii. Acesta este scris după redactarea unui tratat.
I) Manualul – este o lucrare ce include noţiunile de bază ale unui ştiinte, arte sau
îndeletniciri practice, scopul său fiind unul didactic. Manualul se adresează unui grup precis
de cititori, limbajul este unul de maximă accesibilitate.
J) Eseul – este un studiu de proporţii restrânse asupra unor teme filosofice,
literare sau ştiinţifice, compus cu mijloace originale, fără pretenţia de a epuiza problema.
Eseul se caracterizează prin originalitate.
K) Comunicarea ştiinţifică – este o variantă orală a unui articol sau studii
ştiinţific, ce se poate prezenta şi intr-o formă prescurtată.
L) Prelegerea – este un curs ţinut într-o şcoală de grad superior.
M) Teza de licenţă – reprezintă lucrarea pe care orice absolvent al unei instituţii de
învăţământ superior trebuie să o prezinte în faţa unei comisii.
N) Teza de doctorat – reprezintă lucrarea pe care cineva o prezintă unei comisii în
vederea obţinerii titlului de doctor.
O) Lucrarea de grad – este necesară cadrelor didactice din învăţământul
preuniversitar.

5. REGULI GENERALE DE REDACTARE A TEXTULUI ŞTIINŢIFIC

Conţinutul cercetării ştiinţifice efectuate este foarte important, însaă nu mai puţin
importantă este forma de prezentare a rezultatelor obţinute. Redactarea este etapa cercetării

4
ştiinţifice care poate majora sau diminua substanţial valoarea demersului ştiinţific efectuat,
pentru că ea este mai mult decât o simplă problemă de stil sau de limbaj, oricât de importante
ar fi acestea. Ea reprezintă un complex de reguli şi exigenţe care se cer urmate pentru a putea
valorifica eforturile şi rezultatele din etapele precedente redactării, pentru a se asigura, prin
demersul ştiinţific efectuat, un spor de valoare ştiinţifică.
În cadrul redactării, se disting mai multe etape care se cer parcurse în succesiunea lor
logică:
- definitivarea planului de cercetare;
- -scrierea introducerii;
- -expunerea continutului;
- -conceperea incheierii;
- -redactarea propriu zisa a lucrarii;

A) Definitivarea planului de cercetare

Redactarea planului lucrării asigură sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi
concluziilor rezultate în urma cercetării ştiinţifice.
Structura lucrării este definitivată în părţi, capitole, subcapitole, paragrafe. Distribuţia
pe părţi (în cazul lucrarilor de dimensiuni mari), capitole şi subcapitole se realizează în funcţie
de idei, argumentaţie, raţionamente logico – formale, într-o succesiune raţională şi în proporţii
rezonabile, care să asigure identificarea cu uşurinţă a ideilor de bază.
Se recomandă ca fiecare capitol să curpinda 3-5 subcapitole, iar în cazul unor teme cu
dezvoltări ramificate ale ideilor de bază, subcapitolele pot fi divizate în paragrafe, marcate
prin numere de ordine corespunzatoare. Se recomandă ca subdiviziunea primară unei lucrări
să fie de maximum 10 pagini şi de minimum 2 pagini.
Pentru o mai uşoară identificare a componentelor structurale ale lucrării, se recomandă
o codificare standard de urmatorul tip:
-cifre latine (I,II etc) pentru părţi şi capitole;
-cifre arabe, adăugate după punct la numărul capitolului pentru subcapitole (1.1,1.2)
-cifre arabe, adăugate la numărul de ordine al sucapitolului pentru paragrafe
(1.1.1,1.2.1)
-litere majuscule ale alfabetului latin (A,B,C) pentru marcarea dezvoltării ideilor
distincte în cadrul subcapitolelor
-cifre arabe (1,2,3) pentru enumerări seriale, în care intervin şi explicaţii de dimensiuni
reduse

5
 -liniuta simplă (cratima) la început de rând în cazul enumerărilor elementare, fără alte
explicaţii decât cea care precede enumerarea.
Titlurile de capitol şi subcapitole se scriu centrat în pagină, iar cele de paragraf se
situează spre marginea stângă.

B) Scrierea introducerii
În introducere, autorul reflectă, în mod obligatoriu, urmatoarele momente:
- actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia;
- scopul şi obiectivele cercetării;
- noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute;
- metodele de cercetare aplicate;
- semnificaţia teroretică şi valoarea aplicativă a cercetării;
- aprobarea rezultatelor cercetării.

C) Expunerea conţinutului
Conţinutul lucrării se expune aşa cum cercetătorul doreşte să demonstreze valoarea
rezultatelor investigaţiei sale. Lucrarea trebuie să cuprinda argumente bine legate între ele,
care să susţină subiectul ales, dar că faptele sunt cele care contează şi prin urmare, ar trebui să
fie date şi exemple.
Se consideră inacceptabilă modalitatea de a împrumuta exemple din lucrările altor
autori, însă este acceptată comentarea lor.
Fiecare capitol trebuie să se bazeze pe o teză unificatoare, ideile fiind aranjate din punct
de vedere ierarhic, respectând urmatoarele principii:
- evoluţia de la simplu la compus;
- abordările din perspectiva evoluţiei istorice;
- analiza tuturor aspectelor semnificative ale problemei
Materialul cercetat trebuie asimilat, adică trebuie înţeles în profunzime şi să aibă o
interpretare personalizată.
Textul este recomandat să prezinte elementele proprii demersului ştiinţific, precum şi
rezultatele originale obţinute prin recurgerea la persoana I plural. Recurgerea la „eu” poate fi
utilizată în cazul în care se doreşte a sublinia opinia pur subiectivă a autorului.
Foarte important este stilul redactarii. El trebuie să fie personal, adică folosirea unui
limbaj propriu, direcţionat pe ideea centrală a lucrarii, precum şi coerent, adică fără reveniri şi
repetări.

6
 D) Conceperea încheierii
Încheierea reprezintă impresia finală asupra cercetării efectuate. Este indicat să se evite
alcătuirea unui mic rezumat asupra celor expuse în continut, atenţie acordându-se concluziilor
de bază.
În incheiere sunt trase concluziile şi propuse recomandările referitoare la obiectul
cercetat.

E) Redactarea propriu-zisă a lucrării

Redactarea unui text ştiinţific presupune aplicarea anumitor reguli generale:
 Abrevieri si simboluri
Abrevierile sunt admise în lucrările ştiinţifice în cazurile în care s-a impus în literatura
de specialitate. Pentru cuvinte, concepte sau nume de organisme cu caracter internaţional se
preferă abrevierea.
În tehnica redactării textelor, cele mai des utilizate abrevieri sunt:
- apud („după” – latină), pentru citatele reproduse după alţi autori;
- cf. sau conf. („compară” sau „confruntă” – latină), se foloseşte pentru a face o
trimitere la o sursă sau o lucrare de referinţă în care pot fi găsite detalii;
- ibid („în acelaşi loc” – ibidem, latină) indică aceeaşi sursă (invocată anterior) pentru
un citat folosit în text;
- idem („acelaşi” – latină) invocă autorul citat într-o notă anterioră;
- op.cit. sau op.laud. („lucrare invocată sau citată”, latină) face trimitere la o lucrare
pentru care s-a facut o prezentare într-o notă anterioară, situată pe o altă pagină;
- n.b. („nota bene” – latină), pune acentul pentru o mai bună observare;
- pp. – paginile din lucrarea menţionată din care s-a facut preluarea;
- […] – textul în cauză a fost reprodus parţial;
- [sic] („aşa” – latină), arată că în citatul respectiv a fost reprodusă greşeala de original;
- sub.voce („la cuvantul” – latina), prin care se fac trimiteri la enciclopedii sau
dicţionare, fara a preciza alte coordonate;
- v. sau vide („vezi” – latină), precizează locul unde poate fi găsită informaţia, definiţia
sau expresia.
Simbolurile apar ca elemente speciale de codificare cu ajutorul cărora se operează mai
ales în demersurile formale (demonstraţii logice sau formale). De exemplu pentru termeni,

7
concepte ţi definiţii, pentru desemnarea unor mărimi absolute, mărimi specifice, în scrierea de
ecuaţii şi functii sau literele alfabetului grecesc.
 Citate si preluari de idei
În momentul redactării unui text, trebuie să se evite compilaţia şi plagiatul.
Compilaţia reprezintă o lucrare fără originalitate, compusă din extrase din diferiţi autori.
Plagiatul este acţiunea celui ce îşi însuşeşte rezultatele cercetării unui autor fără a face
vreo referinţă.
Citatele apar ca preluări integrale ale unor părţi de texte din lucrări aparţinând altor
autori. Citatele sunt redate între ghilimele sau scrise cu alte caractere, cu trimitere obligatorie
la sursă. Citatele pot fi indicate în subsolul paginii sau la sfârşitul capitolului.

În concluzie, apreciem că respectarea regulilor generale de redactare a unui text

ştiinţific, astfel cum au fost prezentate anterior, este deosebit de importantă, un astfel de
demers imprimând un plus de valoare lucrării şi demonstrând atenţia şi respectul autorului
faţă de receptori.