Capitolul X.

METODICA CERCETĂRII
INFRACŢIUNILOR
CONTRA PATRIMONIULUI

§ 1. Noţiuni introductive
Patrimoniul totdeauna a fost considerat ca o valoare socială fundamentală, iar
deţinerea acestuia, în mod legal, reprezintă o condiţie indispensabilă de participare la
raporturile juridice dc ordin patrimonial. Apărarea prin lege a persoanei ca subiect de
drept presupune şi apărarea acestuia ca titulară a patrimoniului ei. Ocrotirea
patrimoniului se realizează printr-o paletă variată de mijloace juridice şi măsuri
organizatorice"1.
Infracţiunile contra patrimoniului au fost aspru pedepsite în toate timpurile şi
orânduielile, asigurându-se pe lângă funcţia represivă a pedepsei şi una preventivă.
Vechile legiuiri româneşti cuprindeau reglementări detaliate privitoare la in-
fracţiunile contra patrimoniului, fiind apreciate în mod pozitiv Pravilele lui Vasile Lupu
şi Matei Basarab. precum şi Condicile penale ale lui Alexandru Sturza şi Barbu Ştirbei"2.
Constituţia Republicii Moldova garantează fiecărui cetăţean dreptul la proprietate
privată, precum şi creanţele asupra statului (art.46).
in legislaţia penală a Republicii Moldova, actualmente sunt dimensionate riguros
infracţiunile îndreptate împotriva patrimoniului, în capitolul VI al Părţii Speciale a
Codului penal, sunt incluse 14 componente de infracţiuni, printre care furtul, jaful,
tâlhăria, şantajul, escrocheria şi altele, care au restrâns în limite fireşti, în raport cu
obiectul juridic generic, toate faptele ce aduc atingere patrimoniului.
In orice caz. obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl formează. în
mod obligatoriu, anumite bunuri mobile (lucruri, obiecte de valoare) sau imobile. în
aceste cazuri, victima nu are obligaţia să probeze că deţine careva poziţie juridică in
raport cu bunul ce i-a fost sustras, distrus, deteriorat etc. prin comiterea faptei
infracţionale"’.
Practica denotă că categoria dată de infracţiuni este cea mai răspândită (peste 50%) şi
gradul de descoperire a infracţiunilor contra patrimoniului, în mod direct, depinde de
cunoaşterea modelului criminalistic şi penal al acestora, precum şi de eficienţa activităţii
organului de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare, de 34 alegerea corectă a

34
Brînza S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Monografie. Univ. dc Stat din Moldova.
Facultatea dc Drept. Chişinău, 2005, p.202.
ll:
Pletea C. Metodologia cercetării unor infracţiuni. Bucureşti: Rom TPT. 2006. p.205.
" Brînza S.. Ulianovschi X.. Stati V. ş.a. Drept penal. Partea specială. Chişinău: Cartier juridic.
2005. vol.II. p.226.

213
direcţiilor optime de căutare a infractorilor, stabilirea canalelor de comercializare a
bunurilor însuşite, identificarea locurilor de tăinuire a obiectelor străine, oportunitatea,
operativitatea şi eficacitatea acţiunilor procesuale şi măsurilor speciale de investigaţie.
Particularităţile cercetării acestor infracţiuni sunt determinate de modelul cri-
minalistic al lor, care cuprinde fapta infracţională ca atare, modalităţile de pregătire. de
săvârşire şi de camuflare a ei. mecanismul formării urmelor în sensul general al
cuvântului şi particularităţile subiectului infracţiunii şi ale victimei, precum şi raporturile
dintre elementele enumerate.

§ 2. Cercetarea furtului
2,1. Modelul criminaiistic al furtului
Furtul, după cum se ştie. constituie cea mai răspândită infracţiune din cele contra
patrimoniului.
Ca manifestare ce prezintă pericol social, furtul presupune sustragerea pe ascuns a
unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, deci, este fapta oricărei persoane
care. fără drept, ia un lucru, obiect din detenţia sau posesia altei persoane, în scopul de a
şi-l însuşi pe nedrept.
Modelul criminaiistic al furturilor este reprezentat de următoarele date (elemente) de
bază: despre locul şi timpul comiterii furtului; despre obiectele infracţiunii; despre modul
de operare; despre persoanele care au săvârşit furtul; despre urmele infracţiunii; despre
victima furtului.
I. Date despre locul şi timpul săvârşirii furtului
Pentru organele de urmărire penală, stabilirea locului şi timpului săvârşirii faptei date
prezintă o semnificaţie deosebită în aflarea adevărului. întrucât aceasta oferă primele date
esenţiale pentru întreaga cercetare35.
Locul săvârşirii furtului este cel mai bogat în urme, în apropiere putând fi găsiţi şi
martori. Iar prelucrarea operativă a locului faptei şi teritoriilor adiacente se poate solda cu
identificarea şi reţinerea făptuitorului furtului.
Practica demonstrează că locurile unde se comit furturile, de obicei, sunt:
apartamentele, casele, oficiile instituţiilor, întreprinderilor de stat sau private, oficiile
asociaţiilor companiilor, automobilele, autovehiculele, casele de vacanţă, hotelurile,
trenurile, autobuzele, microbuzele etc.
Cât priveşte furturile din apartamente, hoţii se opresc la cele de la parter (et. 1) 30%,
apoi se preferă apartamentele de la etajele de mijloc (pentru ca în caz de pericol să poată
să se retragă, ascundă în sus sau în jos). în unele cazuri, pentru săvârşirea furturilor se
selectau şi ultimele etaje sau mansardele.
Pentru cercetarea efectivă a furtului este necesar de a stabili cu exactitate şi timpul

35
Alecu Gh. Criminalistică. Curs universitar. Constanţa: Ovidius University Press. 2004. p.723.

214
comiterii infracţiunii. Aceasta, de asemenea, ne va ajuta la identificarea martorilor
furtului respectiv. De obicei, furturile se săvârşesc în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi.
Majoritatea furturilor din apartamente au loc intre orele 8""-16"" - 61%, între orele
16""-24"° se produc cele mai frecvente furturi din autovehicule, iar intre orele 24""-6<"’
dimineaţa au loc 6% de furturi din autovehicule. în mijloacele de transport comun,
furturile se comit între orele 73"-9°" şi 17"' -19"' \ Vara, furturile din apartamente se
săvârşesc în ultimele zile ale săptămânii: \ ineri. sâmbătă şi duminică.
Clarificarea acestor date prezintă importanţă din mai multe considerente, şi anume:
locul faptei oferă cele mai multe posibilităţi pentru identificarea, relevarea,
fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, interpretarea şi
valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei;
- cunoaşterea timpului şi locului săvârşirii furtului constituie un indiciu valoros
pentru determinarea corectă a cercului de suspecţi, martori sau victime;
stabilirea concretă a timpului şi locului furtului oferă organelor de urmărire penală
posibilitatea de a verifica dacă bunurile sau valorile, despre care partea vătămată a
declarat că au fost furate, se aflau sau nu în patrimoniul persoanei respective
(fizice sau juridice) în momentul în care a fost sesizată comiterea infracţiunii;
pornind de la locul şi timpul săvârşirii furtului, există posibilitatea de a stabili
activităţile desfăşurate de bănuit (învinuit) in acea perioadă în scopul administrării
probelor necesare în vederea demascării „alibiului" invocat de făptuitor;
- importanţa cunoaşterii locului şi timpului săvârşirii infracţiunii date se explică şi
prin faptul că face posibilă darea în urmărire operativă a bunurilor şi valorilor
sustrase;
- lămurirea problemei locului şi timpului săvârşirii furtului oferă posibilitatea
stabilirii împrejurărilor şi cauzelor care au determinat sau favorizat săvârşirea
faptei concrete pentru luarea măsurilor de prevenire a acestor infracţiuni'6. 36
2. Date despre obiectele furtului
Determinarea precisă, concretă a bunurilor sau valorilor furate oferă posibilitatea de a
organiza imediat urmărirea lor operativă, in vederea identificării şi recuperării acestora,
precum şi stabilirea şi reţinerea făptuitorului.
Analiza practicii de cercetare judiciară demonstrează că, cea mai mare parte a
infractorilor, în momentul săvârşirii furtului unor bunuri personale, sustrag obiecte, bani,
lucruri de preţ. aparaturi radio şi tv, automobile, motociclete, produse alimentare, băuturi
alcoolice etc. Alegerea bunurilor pentru furat este determinată nu doar de preţul
obiectului respectiv, ei şi de raritatea, de dificultatea de a fi găsit acesta în reţeaua

36
LUypy.xHOB H.r. kpitMHHa.iiierMKa. Kypc jieKmin. c.422.
Aioniţoaie C„ Bercheşan V. ş.a. Tratat de metodică criminalistică, vol.l. p. 167-170; Stancu E.
Tratat de criminalistică, p.558.

215
comercială, de posibilitatea vânzării lui rapide. In timpul furturilor de la diverse
întreprinderi şi instituţii sunt sustrase materie primă, produse ale prelucrării, materiale de
construcţie etc. Bunurile furate sunt păstrate, de regulă, la domiciliul infractorului sau în
imediata apropiere de acesta, precum şi la cunoscuţi, rude. Uneori infractorii folosesc în
acest scop camerele de păstrare, diverse ascunzişuri.
Definitivarea bunurilor sustrase este necesară pentru:
darea acestora in urmărire operativă:
- identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;
- restabilirea situaţiei anterioare, prin restituirea lucrurilor părţii vătămate:
verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul
organizaţiei sau persoanei fizice în momentul comiterii furtului: aprecierea dacă
pretenţiile civ ile formulate sunt justificate ori cei păgubiţi încearcă să obţină o
despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept; corecta individualizare a faptei
şi reliefarea cauzelor, condiţiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârşirea
infracţiunii;
anexarea la dosar în calitate de corpuri delicte.
în practica de urmărire penală s-au întâlnit situaţii când asupra unor persoane reţinute
au fost descoperite bunuri şi v alori, pe care acestea nu le-au putut justifica.
în cazurile de furt, obiecte ale infracţiunii, de cele mai dese ori, sunt: banii - 65%;
obiecte de v alori (bijuterii din aur. argint, platină, lucruri de anticariat, de cult, radio,
aparatura video, telefoane, calculatoare) 16%; haine, documente - 3%.
Este necesar să se ţină cont de faptul că obiectele atentatului infracţional se modifică
şi depind de un şir de diverse circumstanţe (situaţia economică din ţară, cererea pentru
anumite obiecte etc.).
3. Date despre modul de operare
Modalităţile de săvârşire a furturilor este raţional să fie reunite în grupe de bază: cele
care au legătură şi cele care nu au legătură cu pătrunderea ilegală în locuinţă. încăpere sau
în alt loc de păstrare. De cele mai multe ori, pătrunderea are loc pe calea spargerii
barierelor, cu utilizarea mijloacelor tehnice. Conform datelor de care dispunem, în 36,2%
din cazuri, furturile se săvârşesc pe calea pătrunderii ilegale în incăpere (prin geamuri,
oberlihturi deschise, cu ajutorul cheilor false etc.).
în peste 50% din cazuri de furturi din încăperi (locuinţe, depozite), spargerea uşii se
efectuează tară aplicarea instrumentelor (pe calea spargerii uşii cu umărul, piciorul).
Modul de operare la comiterea furtului cuprinde. în primul rând, pregătirea pentru
săvârşirea infracţiunii concrete. în al doilea rând - nemijlocita operare a hoţului la locul
aflării bunurilor, valorilor, şi in al treilea rând - procedeele de tăinuire a furtului.
Cât priveşte pregătirea pentru săvârşirea furtului, se poate spune că infractorii in acest
scop întreprind anumite măsuri de a obţine informaţii referitor la:
alegerea complicilor (inclusiv persoanelor care dispun de informaţii privind

216
 activitatea anumitor întreprinderi, instituţii, organizaţii sau persoane bogate) care
deţin canale sigure de comercializare a celor furate: care au la dispoziţie transport
personal, încăperi unde pot fi păstrate cele furate; care posedă anumite abilităţi (de
exemplu, de reutilare/reechipare a transportului); care dispun de autoritate în
lumea interlopă şi care sunt capabili să soluţioneze întrebări referitoare la
împărţirea sferelor de activitate ale grupărilor criminale etc.;
selectarea obiectului atentatului infracţional (apartamentului, vilei/casei de
vacanţă, mijlocului de transport, pensiunii, organizaţiei etc.), colectarea in-
formaţiilor, stabilirea locurilor de păstrare a celor furate (obiecte de preţ, metale
colorate, producţie finită, obiecte de uz larg, produse alimentare); procurarea
mijloacelor tehnice (aparatură radio, seturi de instrumente, chei), a transportului,
confecţionarea echipamentului special. Hoţii contemporani sunt dotaţi cu
instrumentar de ultimă oră de la instrumente de tăiat cu disc până la staţii radio,
aparate de urmărire în condiţii de lipsă de vizibilitate; alegerea locului de păstrare
(tăinuire) a celor furate, a canalelor de vânzare, a blanchetelor de documente, cu
ajutorul cărora se creează premise .juridice" ale legalizării celor furate. De
exemplu. în cazul săvârşirii furtului mijloacelor de transport, infractorii din timp
pregătesc blanchete ale procurorilor. certificate-conturi, documente de
recepţionare-livrare, în care sunt înscrise datele informative ale cumpărătorului
sau ale persoanei care este membru al grupului infracţional;
colectarea şi verificarea informaţiei la zi despre locul unde va fi săvârşit furtul,
precum şi despre persoanele care locuiesc sau lucrează acolo, despre vecini şi
modul de pază a obiectului respectiv.
însuşi furtul poate fi comis printr-o multitudine de modalităţi şi procedee. Aici este
cazul să ne pronunţăm incă o dată asupra generalizării tuturor modalităţilor şi să numim
două grupuri ale acestora: furturile săvârşite prin pătrundere ilicită în încăperi. în alt loc
pentru depozitare sau în locuinţă, şi furturile săvârşite fără o astfel de pătrundere. Cel mai
des. pătrunderea se efectuează prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei
chei adevărate ori a unei chei false, potrivite, mincinoase.
Cât priveşte efracţia, escaladarea, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei
chei mincinoase. încălzitorilor - încuietorilor, fie violarea îngrădirilor, atât exterioare - de
la intrarea într-o locuinţă sau organizaţie, magazine etc.. cât şi interioare - de la dulapuri,
uşi. case de bani ş.a.. aceste circumstanţe duc la ridicarea pericolului furtului. Pentru a
putea reţine aceste împrejurări, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă
flirtul a fost săvârşit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că
făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracţie, escaladare sau chei veritabile ori false
nefiind suficientă pentru reţinerea acestei împrejurări calificate.
Prin escaladare, efracţie se comit mai mult de 50% de furturi din încăperi, locuinţe.
însă trebuie de menţionat că, în 36,2% din cazuri, furtul se săvârşeşte prin intrarea liberă

217
în încăperi, locuri pentru depozitare sau locuinţe.
în urma examinării modului de operare a hoţului, este posibil de diagnosticat sexul,
vârsta, profesia, specialitatea, aptitudinile acestuia, parametrii fizici etc.
Importanţa cunoaşterii modului în care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau
valorilor este evidenţiată şi prin aceea că oferă posibilitatea determinării activităţilor
specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor, astfel:
a) Cunoscând modul de operare, organele de urmărire penală vor proceda de îndată
la formarea cercului de bănuiţi.
în primul rând, trebuie de avut în vedere persoanele care anterior au mai comis astfel
de fapte, folosind acelaşi mod de operare. Faptul că prin activităţile specifice efectuate
pot fi descoperite asupra persoanelor bănuite sau la domiciliul acestora instrumentele
folosite sau care ar fi putut fi folosite la comiterea faptei constituie premisă domascării
infractorului. Raportarea modului de operare la cercul de bănuiţi duce la restrângerea
acestuia.
b) Lămurirea modului de operare prezintă importanţă deosebită şi sub aspectul
asigurării plenitudinii cercetării.
Escaladarea, efracţia încuietorilor, spargerea geamurilor, uşilor, pereţilor, folosirea
fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase etc. sunt acele circumstanţe
care trebuie fixate şi ridicate.
Practica juridică a statuat faptul că efracţia încuietorilor sau uşilor trebuie înţeleasă în
sensul că asupra lor s-a exercitat o violenţă ce duce, în mod firesc, la degradarea acestora.
O atare activitate, inclusiv rezultatul produs, este însă absorbită de infracţiunea de furt.
Astfel spus, prin efracţie se înţelege spargerea, ruperea. forţarea, degradarea, distrugerea,
smulgerea, găurirea, tocirea, pilirea etc., adică orice acţiune de punere a lor. tot prin
violenţă, în stare de a face posibilă intrarea infractorului în acel loc.
c) Identificarea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea
operativă a măsurilor de ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei" .
La flirtul săvârşit tară pătrundere în încăperi, în alt loc sau locuinţe se raportează:
furtul de autovehicule, tractoare, mecanisme, producţie agricolă, valize, genţi,
geamantane în gări. staţii, autocare sau produse alimentare din magazine, pav ilioane,
precum şi pungăşia.
Pătrunderea în încăperi pe calea spargerii barierelor şi utilizarea mijloacelor tehnice
se efectuează cu ajutorul:
spargerii instalaţiilor şi dispozitivelor de închidere (presarea zăvoarelor/
încuietorilor, tăierea cu ferestrăul a grindei orizontale, a zăbrelelor, inclusiv cu
utilizarea instrumentelor speciale de lovit şi tăiat etc.); spargerea construcţiilor
(scoaterea uşii. înlăturarea ramelor, a sticlelor, spargerea pereţilor, duşumelei,
planşeelor);
utilizarea cheilor furate (de exemplu, din hainele lăsate tară supraveghere) şi a

218
 şperaclelor special confecţionate.
In afară de chei şi şperacle, pentru pătrunderea în încăpere se utilizează mijloace mai
simple. Pentat deschiderea unei broaşte engleze infractorii utilizează şurubelniţa,
introduc în broasca cheii săpun, plastilină, alt material lipicios, sfredelesc mecanismul
cilindric etc.
La modalităţile de bază de pătrundere în mijloacele de transport se atribuie:
- deschiderea lacătului de la uşă cu ajutorul şperaclului, distrugerea mecanismului
cilindric al lacătului cu ajutorul diverselor dispozitive:
- spargerea sau coborârea sticlelor de la uşă;
deschiderea lacătului (cu ajutorul introducerii unei pelicule metalice între sticla
uşii şi spaţiul etanş al acesteia); acţionarea asupra tijei lacătului după găurirea
căptuşelii exterioare a uşii (într-un loc anume);
- citirea informaţiei cu ajutorul scanerului în timpul deschiderii-închiderii
automobilului şi reproducerea comenzii în lacătul electronic.
Modalităţile de pătrundere in garaje in timpul furtului mijloacelor de trans-
port, pe lângă cele tradiţionale, sunt; tăierea cheutoarelor (balamalelor) porţii, tăierea
dispozitivelor de încuiere cu ajutorul sudurii electrice (pe bază de gaz),
Aioniţoaie C.. Bercheşan V. ş.a. Tratat de metodică criminalistică, p. 171-172.
utilizarea scriptelui şi a mijloacelor de transport pentru distrugerea dispozitivelor de
încuiere. ridicarea planşeelor cu ajutorul cricului sau spargerea planşeeior.
Pătrunderea in încăpere cu ajutorul accesului liber se efectuează: prin ferestre şi uşi
deschise; pe acoperişul şi prin balcoanele („alpiniştii") blocurilor cu multe etaje; cu
permisiunea victimelor, prezentându-se ca angajaţi ai unei organizaţii, făcând abuz de
încredere (apelând la factori, cum ar fi petrecerea în comun a timpului liber, prieteni
comuni, închirierea apartamentului ele.); pe calea înşelării copiilor minori, a persoanelor
care suferă de afecţiuni psihice etc.
La modalităţile de săvârşire a furturilor, care nu sunt legate de pătrunderea în
locuinţă, se atribuie: furturile de automobile, valize şi alte obiecte de mână (în gări),
furturi de buzunar (furturile din genţi), furturile din magazine şi tarabe, furturile de la
persoanele aflate în locuri publice in stare de ebrietate.
Procedeele de tăinuire a furturilor sunt prevăzute de infractori din timp. în peste 50%
din cazuri, acţiunile infractorilor privind tăinuirea infracţiunilor se încadrează în
conţinutul săvârşirii lor şi încep din momentul apariţiei intenţiei infracţionale.
Când tăinuirea infracţiunii are caracter independent, procedeele tipice ale acesteia
sunt următoarele: plecarea infractorului din localitatea unde a fost comisă infracţiunea;
distrugerea armelor, obiectelor şi urmelor infracţiunii; vânzarea rapidă a celor furate sau
tăinuirea acestor obiecte; aruncarea bunurilor furate în cazul apariţiei pericolului de a fi
demascat: depunerea mărturiilor false, refuzul de a depune mărturii: influenţarea
martorilor, a victimelor, cu scopul de a depune mărturii false, de a refuza depunerea
mărturiilor etc.

219
 Este răspândită vânzarea de către infractori a celor furate imediat după săvârşirea
infracţiunilor în pieţe, angajaţilor de Ia magazine, chioşcuri, buticuri, întreprinderi de
deservire socială etc.
4. Date despre persoanele care au săvârşit furtul
După cum este stabilit, majoritatea furturilor se săvârşesc de către bărbaţi - 89%.
Dintre ei: 18% au vârsta cuprinsă între 14-17 ani; 41% - vârsta de 18-29 ani; 41% - 30 de
ani şi mai în vârstă. Circa 60% din furturi se comit do persoane care n-au loc permanent
de muncă: 29% din hoţi anterior au mai fost judecaţi pentru astfel de infracţiuni" 8.
Pentru persoanele care au comis furturi sunt caracteristice orientarea şi deprinderile
antisociale. Despre aceasta vorbeşte faptul că mai mult de jumătate din infractori au
antecedente penale, inclusiv pentru furturi. Multe dintre aceste persoane fac abuz de
alcool şi de substanţe narcotice. Majoritatea infractori lor-hoţi nu au familie, locuiesc
singuri sau cu persoane cunoscute întâmplător. Deseori ei nu au un loc permanent de trai
şi de muncă. Apariţia unor astfel de persoane a fost
1,8
Ibidem. p. 171-172.
determinată de „aruncarea” din sfera de producere a unei mari părţi a populaţiei apte de
muncă.
în funcţie de datele cu privire la personalitatea infractorului şi de modalitatea de
comitere a infracţiunii, persoanele care săvârşesc furturi ale avutului străin pot fi
clasificate, convenţional. în câteva categorii:
a) infractori primitivi, care comit furturi tară aplicarea unor mijloace tehnice, fără
escaladare sau efracţie, dată fiind apariţia unei anumite situaţii, tară a se pregăti
din timp. Astfel de furturi sunt săvârşite după o intenţie apărută spontan, când
condiţiile de comitere a infracţiunii nu necesită nici un fel de măsuri pregătitoare,
de exemplu, când lucrurile sunt lăsate fără supraveghere, când uşa apartamentului
nu este încuiată, când automobilul nu este încuiat sau nu este dotat cu semnalizare
de pază etc.;
b) infractori calificaţi - persoane care posedă o orientare antisocială stabilă, anumite
deprinderi, aptitudini şi care comit furturi prin metode foarte bine gândite, cu
folosirea unor procedee şi mijloace tehnice. Ei preferă să folosească unele şi
aceleaşi metode, de exemplu, să comită furturi prin alegerea unei chei, a unui
şperaclu. De regulă, aceste persoane au antecedente pena- le pentru furturi sau
pentru alte infracţiuni contra proprietăţii, nu lucrează, iar ca sursă de existenţă le
servesc veniturile câştigate în urma furturilor şi altor activităţi ilicite;
c) infractori profesionişti - persoane care s-au specializat intr-un anumit domeniu de
activitate criminală contra patrimoniului. Aceştia sunt: hoţi de buzunare,
spărgători de apartamente, spărgători de maşini etc. Totodată, ei se deosebesc
printr-o orientare antisocială pronunţată şi ca sursă de existenţă au numai
rezultatele infracţionale - valorile furate. Având o experienţă criminală bogată, ei

220
 planifică, pregătesc şi realizează infracţiuni de furt la cel mai înalt nivel, rămânând
mult timp nedemascaţi, iar viitoarele victime le selectează din rândurile oamenilor
înstăriţi.
Majoritatea furturilor se săvârşesc în grup (gaşcă) - 61%. Aceste grupuri se ocupă de
pregătirea scrupuloasă a infracţiunilor. începând cu selectarea obiectului furtului,
tâlhăriei, utilizarea mijloacelor tehnice modeme, mijloacelor de transport etc.
5. Datele referitoare la urmele infracţiunii
în cazurile furturilor cu pătrundere în încăperi, apartamente, case prin efracţie,
escaladare, de obicei, rămân acele urme ale efracţiei, escaladării, urme de mâini, urme de
picioare în zonele de intrare, pe obiecte, mânere mânuite de infractori. De asemenea, pot
fi găsite urme de mănuşi, instrumente, păr, fibre, rămăşiţe de materiale, substanţe etc.
în încăperi, deseori sunt depistate urme de mâini, picioare, obiecte uitate, pierdute sau
lăsate de hoţ, chiştoace, ambalaje, urme de salivă, mătreaţă, sudoare, excremente.
Pe calea sosirii şi dispariţiei infractorilor de la locul furtului pot fi găsite anumite
urme de picioare, încălţăminte, obiecte aruncate, inclusiv urme ale mijloacelor de
transport cu care au plecat infractorii.
6. Date despre victima furtului
O importanţă deosebită în modelul criminalistic al furturilor o au şi informaţiile
despre personalitatea victimei. Furtul bunurilor străine printr-o metodă concretă
presupune alegerea nu a oricărei victime, ci a unei anumite victime. După cum
demonstrează practica, la comiterea fiecărui al patrulea furt, infractorul face cunoştinţă
cu victima în ajunul săvârşirii infracţiunii (deseori, momentul cunoaşterii coincide cu
momentul consumului în comun a băuturilor alcoolice). De obicei, furtul este precedat de
relaţiile de vecinătate sau de prietenie. In uncie cazuri, infractorul şi victima sunt rude.
Iată de ce sarcina anchetatorului constă în stabilirea relaţiei elementelor din sistemul
„infractor - victimă", adică pornind de la cercetarea datelor despre victimă şi ajungând la
informaţia despre infractor şi, ulterior, la descoperirea furtului.
De menţionat că. uneori, înainte de a fi supusă furtului, partea vătămată a avut un
comportament de victimizare (era în stare de ebrietate, a lăsat bunurile tară supraveghere,
a invitat în casă persoane necunoscute etc.).

2.2. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală

Atunci când există suficiente date ce indică săvârşirea unui furt, ofiţerul de urmărire
penală trebuie imediat să pornească cauza penală şi să înceapă cercetarea infracţiunii.
In aceleaşi cazuri, când datele cu privire la infracţiune sunt insuficiente, apare
necesitatea unei verificări suplimentare, al cărei scop constă în pornirea întemeiată a
cauzei penale. Obiectul (conţinutul) acesteia rezidă în verificarea legalităţii motivului
dat. în constatarea existenţei unor temeiuri suficiente pentru pornirea cercetării, precum
şi în clarificarea prezenţei sau absenţei împrejurărilor care exclud pornirea cauzei.

221
 Tactica efectuării verificării suplimentare depinde de momentul obţinerii in-
formaţiilor despre furt care parvin îndată după săvârşirea infracţiunii sau la un anumit
timp de la aceasta.
în primul caz, după o conversaţie orală sau după o comunicare telefonică, clarificând
caracterul evenimentului, este necesar să se efectueze în mod neîntârziat examinarea la
faţa locului în scopul descoperirii şi înregistrării urmelor infracţiunii şi altor
circumstanţe. Paralel cu cercetarea locului faptei, lucrătorii operativi identifică martorii
printre persoanele care locuiesc în aceeaşi casă sau zonă sau fie lucrează la aceeaşi
întreprindere, instituţie. Dacă în procesul examinării sunt identificate date suficiente care
demonstrează semnele unui furt, se vor lua măsuri în vederea urmăririi şi reţinerii
infractorului „pe urme proaspete”.
In aceleaşi cazuri, când comunicarea despre infracţiune s-a atacut după un timp mai
îndelungat de la săvârşirea infracţiunii, a cărei cauză ar putea fi descoperirea întârziată a
furtului (de exemplu, la întoarcerea proprietarului din concediu) sau comunicarea cu
întârziere de către victimă despre să\ârşirea furtului, este raţional ca mai întâi să se
întocmească un proces-verbal de primire a declaraţiei orale. Dacă a parvenit o informaţie
scrisă, se va cere ca autorul acesteia să prezinte o explicaţie detaliată. în procesul-v erbal
al declaraţiei orale sau în explicaţia oferită de v ictimă trebuie să fie expuse amănunţit
împrejurările cunoscute ale ev enimentului. Se va clarifica în mod obligatoriu cauza
întârzierii comunicării despre furt. Apoi se va efectua cercetarea la faţa locului, pe
parcursul căreia vor putea fi descoperite: semnele specifice unui furt: urmele
caracteristice infracţiunii: circumstanţele care au favorizat producerea infracţiunii,
ambianţa comiterii infracţiunii: numele martorilor etc.
Ca versiuni generale. în cazurile nominalizate mai sus, pot fi examinate următoarele:
1) a avut loc un furt adevărat; 2) n-a fost săvârşit furtul, ci o altă infracţiune; 3) cazul este
o înscenare a infracţiunii de furt.
Pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor sunt caracteristice următoarele situaţii
tipice de urmărire penală:
există informaţie destul de completă referitoare la evenimentul infracţional şi date
concrete despre persoana care a săvârşit infracţiunea:
- există informaţie relativ completă referitoare la evenimentul infracţional şi
informaţii despre persoana care a săvârşit infracţiunea. însă ea se eschivează de la
urmărirea penală;
- există date incomplete referitoare la evenimentul infracţional, lipsesc datele
referitoare la persoanele care au săvârşit infracţiunea.
După pornirea cauzei penale, procesul de cercetare in continuare a furtului se va
derula în funcţie de v olumul de informaţie de care dispune ofiţerul de urmărire penală
privind personalitatea infractorului. în legătură cu aceasta, am putea identifica câteva
situaţii tipice care determină direcţiile principale ale activităţii organului de urmărire

222
penală şi lucrătorilor operativi intr-o cauză concretă.
Prima situaţie apare atunci când există informaţii despre furt şi despre persoana care
l-a săvârşit, care a fost reţinută la locul faptei sau imediat după comiterea infracţiunii (de
exemplu. în momentul părăsirii locului infracţiunii. în momentul realizării bunurilor
furate), precum şi în cazurile în care v ictimele sau martorii îl cunosc pe infractor.
In această situaţie, datele iniţiale despre furt, de regulă, nu trezesc îndoieli că a avut
loc infracţiunea şi permit ofiţerului de urmărire penală să ia o hotărâre întemeiată. De
aceea. în această situaţie, activ itatea lui va fi orientată, în fond, spre culegerea probelor
existente şi spre instrumentarea acestora (constatarea urmelor şi împrejurărilor concrete
ale faptei, cercetarea acestora, evaluarea şi folosirea lor în scopul obţinerii altor date).
Una dintre modalităţile obţinerii informaţiei autentice constă în elaborarea şi verificarea
versiunilor de urmărire penală, al căror cerc şi conţinut sunt determinate de situaţia
concretă a cazului. Deşi această situaţie parc a fi destul de simplă, versiunile pot fi
elaborate ţinân- du-se cont de volumul de informaţie cu privire la săvârşirea furtului dat.
în funcţie de situaţiile tipice care apar pe parcursul cercetărilor, se va efectua cel mai
raţional şi eficient complex de acţiuni de urmărire penală şi de măsuri speciale de
investigaţie. în cazul primei situaţii, aceasta înseamnă:
1) reţinerea persoanei bănuite de furtul săvârşit:
2) percheziţia corporală a acestei persoane şi percheziţia la domiciliul bănuitului;
3) audierea victimei furtului în scopul stabilirii obiectelor sustrase;
4) audierea bănuitului în scopul elucidării împrejurărilor furtului şi constatării
circumstanţelor flagrantului:
5) audierea martorilor care l-au depistai şi l-au reţinut în flagrant pe infractor: precum
şi a martorilor oculari ai infracţiunii;
6) cercetarea la faţa locului in scopul stabilirii circumstanţelor celor întâmplate.
descoperirii urmelor infracţiunii etc.;
7) examinarea obiectelor şi documentelor ridicate ca rezultat al reţinerii bănuitului,
percheziţiilor etc.;
8) prezentarea obiectelor descoperite în urma reţinerii, percheziţiei spre recunoaştere
de către victimă sau martori.
împreună cu toate acestea, organul de urmărire penală va aduna datele complete ce
caracterizează personalitatea bănuitului, modul de viaţă al acestuia, va verifica, de
asemenea, posibila lui participare la săvârşirea unor infracţiuni nedescoperite.
Cea de a doua situaţie are loc în cazul în care s-a produs un furt şi personalitatea
infractorului este identificată, dar el se eschivează de urmărirea penală, în această
situaţie, acţiunile ofiţerului de urmărire penală şi ale lucrătorilor operativi sunt orientate
spre colectarea informaţiei ce caracterizează mai deplin personalitatea celui căutat, spre
aflarea legăturilor acestuia, spre constatarea locului posibil al aflării infractorului, spre
luarea măsurilor pentru reţinerea şi aducerea lui la locul desfăşurării urmăririi penale.

223
 în cazul urnii infractor care se ascunde, pot fi elaborate următoarele versiuni:
a) persoana căutată a ieşit din limitele localităţii în care a comis furtul;
b) ea se ascunde la rudele, prietenii, cunoscuţii săi;
c) ea a devenit persoană cu statut ilegal şi face uz de acte false.
în situaţia dată. acţiunile iniţiale de urmărire penală pot fi:
1) cercetarea la faţa locului;
2) audierea victimei;
3) audierea martorilor şi a altor persoane care sunt în cunoştinţă de cauză (locatari ai
casei, vecini, angajaţi ai întreprinderii, instituţiei in care s-a produs furtul);
4) audierea în calitate de martori a persoanelor care pot oferi date despre infractor şi
despre modul lui de viaţă (colegi de serviciu, cunoscuţi etc.);
5) sechestrarea corespondenţei bănuitului;
6) interceptarea şi înregistrarea comunicărilor.
Situaţia a treia apare dacă lipsesc date cu privire la persoana care a săvârşit furtul. La
etapa iniţială a cercetărilor. în acest caz organul de urmărire penală dispune doar de
informaţie foarte redusă referitor la evenimentul infracţiunii, de care ar putea face uz
pentru a căuta infractorul. De aceea este necesar, mai întâi de toate, să se identilice cercul
de persoane în care trebuie căutat infractorul şi să se elaboreze anumite versiuni. Printre
acestea ar putea fi următoarele:
a) infractorul este o persoană cu antecedente penale pentru infracţiuni analogice;
b) anterior, infractorul a săvârşit infracţiuni în aceeaşi modalitate;
c) infractorul este un minor;
d) infractorul nu are un loc stabil de trai. nici un loc de muncă;
e) infractorul este un cunoscut al victimei sau al unei persoane care lucrează sau a
lucrat la întreprinderea, instituţia unde a fost săvârşit furtul.
în momentul elaborării acestor versiuni sau a altora, trebuie să se ţină cont şi de
modul în care a fost comis furtul, de locul, timpul, de obiectul atentatului criminal şi de
alte împrejurări. Pornind de la împrejurările concrete ale cauzei, se pot elabora
următoarele versiuni: furtul a fost săvârşit de către o persoană sau de către un grup de
persoane: furtul a fost săvârşit de către o persoană care deţine informaţii despre victimă şi
bunurile ei (de regulă, de către o persoană din anturajul victimei); furtul a fost săvârşit de
către o persoană care nu are o relaţie directă cu victima, dar cu participarea unor persoane
care au oferit informaţii despre victimă.
Pentru soluţionarea acestei situaţii pot fi recomandate următoarele acţiuni iniţiale de
urmărire penală:
1) cercetarea la faţa locului;
2) audierea victimei sau a persoanei care a tăcut declaraţia despre săvârşirea
infracţiunii;
3) identificarea unor eventuali martori şi audierea acestora;

224
 4) dispunerea, în cazul unui furt de bunuri publice, a unei inventarieri a valorilor
materiale şi efectuarea unei revizii pentru a constata bunurile care au fost furate;
5) dispunerea unor expertize criminalistice, pomindu-se de la examinarea la faţa
locului ete.
în mod operativ, organele speciale ar putea organiza reţinerea persoanei care a
săvârşit furtul în baza bunurilor furate şi scoase spre realizare.
In funcţie de caracterul şi de circumstanţele furtului, de rezultatul acţiunilor de
urmărire penală efectuate la etapa iniţială şi de acţiunile operative întreprinse, ar putea fi
elaborate şi versiuni particulare mai concrete şi destul de întemeiate despre persoanele
care au participat la săvârşirea anumitului furt.
Putem constata că, cea mai dificilă este a treia situaţie. în context, trebuie de
menţionat eă, în fiecare situaţie, cercetarea efectivă poate avea loc numai în cazul ieşirii
şi efectuării la timp a cercetării la faţa locului şi realizării complexului de activităţi de
urmărire penală şi operative de investigaţie caracteristice pentru etapa iniţială de
investigaţie.

2.3. Particularităţi tactice de efectuare a unor acţiuni iniţiale de

urmărire penală
Pentru a soluţiona la timp şi în mod efectiv orice caz de flirt, pentru a clarifica toate
problemele posibile şi necesare care apar în astfel de împrejurări, ofiţerul de urmărire
penală trebuie să efectueze în mod operativ şi calitativ anumite acţiuni procedurale, unele
dintre care nesuferind amânare.
a) Cercetarea la fata locului. Această acţiune procesuală trebuie efectuată imediat
când organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângere, denunţ sau din oficiu.
Sarcinile cercetării locului faptei sunt:
1) studierea şi reproducerea de către ofiţerul de urmărire penală a tabloului general al
furtului în scopul elaborării versiunilor reale ale infracţiunii;
2) descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infractorului şi infracţiunii, a mijloacelor
utilizate de infractor şi a altor obiecte, urme care pot avea importanţă în cauza
cercetată;
3) studierea împrejurărilor şi înregistrarea completă în procesul-verbal a rezultatelor
examinării la faţa locului;
4) identificarea cauzelor directe şi a condiţiilor care au condus la săvârşirea furtului;
5) identificarea martorilor infracţiunii săvârşite.
Pornind ştirea despre comiterea furtului, ofiţerul de urmărire penală, încă înainte de a
veni la locul infracţiunii, trebuie: să aibă grijă de integritatea tuturor obiectelor ce se află
la faţa locului (conservarea lor), să aibă grijă ca împreună cu el să vină la faţa locului
persoanele care vor participa la cercetare (ofiţerii operativi. specialistul, chinologul cu
câinele-poliţist ete.). Deci. este vorba de o echipă sub conducerea ofiţerului de urmărire

225
penală. Ajunşi la faţa locului, ofiţerul de urmărire penală:
- va chestiona persoanele care se află la faţa locului (victima, martorii) în scopul de
a obţine informaţii necesare pentru a-şi coordona acţiunile, precum şi pentru
efectuarea acţiunilor de urmărire operativă orientate spre identificarea martorilor
şi urmărirea infractorului, căutarea bunurilor furate; va decide asupra folosirii
cânelui-poliţist;
- va clarifica dacă la faţa locului au fost făcute unele modificări din momentul
descoperirii furtului până în momentul apariţiei sosirii echipei şi. dacă au fost
constatate asemenea modificări, trebuie să afle cine le-a făcut şi cu ce scop.
După acestea, echipa procedează la cercetarea proptiu-zisă a locului faptei, care
începe cu o privire generală, pe parcursul căreia ofiţerul de urmărire penală îşi face o
imagine despre starea de lucruri şi stabileşte limitele locului faptei. La acest stadiu, se va
face, de asemenea, şi fotografierea (de orientare) pentru a se obţine imagini de ansamblu
ale locului infracţiunii.
Apoi, va începe cercetarea în detaliu la faţa locului, care poate include câteva aspecte:
locuinţa, spaţiul sau depozitul din care au fost furate bunurile, ghereta comercială,
garajul, alte încăperi: locul prin care a pătruns infractorul în locuinţă, in încăpere sau în
depozit, precum şi locul prin care s-a retras; locurile adiacente şi alte spaţii unde pot să se
afle urmele şi obiectele care au importanţă pentru cercetarea cauzei.
De regulă, se începe cu examinarea locului pe unde s-a făcut pătrunderea în încăpere.
întrucât, de cele mai multe ori, se descoperă urmele lăsate de infractor, de exemplu, urme
ale spargerii dispozitivului de încuiere, urme ale degetelor de mâini, urme de
încălţăminte, bucăţi ale instrumentului, rumeguş metalic etc., după care sunt examinate
acele locuri unde s-au aflat lucrurile furate, obiectele de preţ, banii (uşile şi poliţele de la
dulapuri, de la mobila montată, sertarele de la mese etc.). Este necesar să fie examinată
nu numai încăperea unde s-a comis furtul, dar şi locurile din preajmă, sectoarele de teren
aflat în zona adiacentă.
Examinarea locului unde s-a produs furtul este orientată spre stabilirea unui complex
de circumstanţe care sunt relevante pentru cercetarea infracţiunii: starea de lucruri la
locul producerii furtului, la căile de acces spre locul respectiv şi dinspre el, posibilităţile
de a pătrunde neobservat la locul săvârşirii furtului, locurile posibile de unde se pot
observa acţiunile infractorului, numărul de persoane care au participat la săvârşirea
furtului, timpul aflării infractorilor la locul producerii furtului, urmele lăsate de infractor,
de mijloacele de transport, de armele şi instrumentele cu care s-a săvârşit spargerea.
Datele referitoare la profesia, genul de activitate, deprinderile infractorului deseori
pot fi obţinute pe calea studierii modalităţilor de pătrundere în încăpere, de învingere a
obstacolelor, de deschidere a dispozitivelor de încuiere. precum şi studierii mijloacelor
tehnice utilizate, aflării timpului când a fost înlăturat impedimentul de pătrundere la locul
săvârşirii furtului.

226
 Intr-un şir de cazuri, averea sustrasă, modalitatea de sustragere a acesteia pot
mărturisi despre anumite deprinderi profesionale ale infractorului, anumite pasiuni. De
exemplu, furturile aparaturii radio din mijlocul de transport săvârşite printr-o anumită
modalitate, furtul armei de vânătoare pot indica asupra deprinderilor profesionale şi
asupra pasiunilor infractorului.
In timpul examinării locului comiterii flirtului, este necesar să se atragă atenţie asupra
circumstanţelor care indică asupra informării infractorului în ceea ce priveşte locurile de
aflare a obiectelor de preţ sau a banilor, ceea ce permite înaintarea versiunilor şi
reducerea cercului de căutare a infractorilor.
Furturile pot fi săv ârşite de către persoanele care sunt cunoscute cu victimele, cu
proprietarii averii sustrase, cu rudele, vecinii, colegii de serv iciu etc. Cunoaşterea de
către infractor a anturajului (condiţiilor) din casă, a modului de viaţă al locatarilor, a
programului de lucru al întreprinderii, instituţiei, a locului de păstrare a producţiei finite,
a mărfurilor industriale şi neindustriale se răsfrânge asupra modalităţii de săvârşire a
infracţiunii.
In v irtutea acestui fapt. în timpul examinării locului comiterii furtului, se recomandă
să se atragă atenţie asupra modului de pătrundere a infractorului în locuinţă, încăpere sau
în alt spaţiu, cunoaşterea de către acesta a mecanismului dispozitivelor de încuiere. a
locului de păstrare a obiectelor de preţ. de situare a încăperilor şi a ieşirilor de rezervă.
Orientarea fără greş a infractorului la locul săvârşirii furtului se manifestă, de asemenea,
în repeziciunea şi exactitatea acţiunilor, alegerea depozitelor pe care le sparge şi a
obiectelor pe care le sustrage, timpul aflării la locul comiterii furtului.
In timpul examinării locului unde s-a comis furtul, este necesar să se atragă atenţie şi
asupra circumstanţelor negativ e, care indică asupra înscenării furtului. Astfel de
circumstanţe negative pot fi: distrugerile nejustificate, sub aspectul v olumului. ale
dispozitivelor de încuiat, div erselor bariere, lipsa urmelor infractorului în acele locuri
unde acestea neapărat trebuie să existe ca urmare a activ ităţilor întreprinse, eforturilor
depuse.
în cazuri aparte, caracterul distrugerii barierei/obstacolului poate să denote faptul că
spargerea s-a făcut nu din afară, ci dinăuntru: urmele tăierii cu ferestrăul a lacătului şi
lipsa în acest caz pe duşumea sau pe pământ a rumeguşului metalic constituie un temei
pentru a considera că spargerea lacătului s-a făcut când acesta nu era încuiat etc.
Examinarea locului comiterii furtului/spargerii de apartament este necesar să fie
efectuată şi atunci când persoana bănuită de săvârşirea furtului a pătruns în încăpere cu
permisiunea proprietarului de apartament (asistentul social, lăcătuşul, meşterul care
repară aparate radio şi TV etc.). In acest caz, sunt examinate minuţios acele obiecte pe
care infractorul le-a luat pentru a fi reparate şi. totodată, locurile aflării obiectelor furate,
în scopul descoperirii urmelor de mâini, de natură biologică (sânge, fire de păr) etc.
Simultan cu efectuarea examinării, în vederea descoperirii urmelor infractorului. a

227
obiectelor sau a mijloacelor cu care a fost comisă infracţiunea, aruncate şi pierdute de
către acesta, şi. de asemenea, în vederea descoperirii obiectelor ascunse de către infractor
şi a urmăririi lui „pe urme proaspete”, este raţional să fie folosit câinele-poliţist în acest
scop, să fie organizate, cu ajutorul lucrătorilor poliţiei, verificări la locurile posibilelor
retrageri ale infractorilor, căutări ale persoanelor care probabil puteau observa fapta sau
făptuitorul, sau au cumpărat obiectele furate de acesta.
Activitatea echipei respective la locul săvârşirii infracţiunii nu trebuie să se limiteze
doar la efectuarea examinării. Este necesar să fie întreprinse un şir de acţiuni operative de
cercetare şi alte acţiuni. în aceste scopuri, ofiţerul de urmărire penală, in calitate de
conducător al grupului operativ de cercetare, este dator să ia un şir de măsuri
organizatorice, in special să informeze lucrătorii organelor de interne care participă la
examinare asupra următoarelor aspecte: ordinea de lucru a membrilor grupului
operativ-de cercetare la locul săvârşirii infracţiunii: urmărirea infractorului, dacă e
posibil „pe urme proaspete”, căutarea obiectelor furate; întreprinderea măsurilor în
vederea identificării martorilor etc.
Este necesar să se ţină cont că, în cercetarea cazurilor de furt, complicaţiile sunt
legate, de obicei, de insuficienţa examinării. Acest lucru se explică prin faptul că ofiţerii
de urmărire penală şi alţi participanţi ai grupului operativ de cercetare nu examinează
scările, palierele, ascensoarele. mansardele, balcoanele, teritoriul din preajma casei unde
a avut loc furtul. Limitarea graniţelor locului unde s-a comis infracţiunea conduce la
micşorarea volumului informaţiei criminalistice, necesară pentru descoperirea şi
cercetarea infracţiunilor.
Examinarea incompletă, pierderea probelor importante pol fi determinate, de
asemenea, de nivelul redus de utilizare a mijloacelor tehnice şi a metodelor de
descoperire şi fixare a urmelor (de mâini, a încălţămintei, instrumentelor cu care s-a
efectuat spargerea, a mijloacelor de transport etc.), a microobiectelor (particule de
metale, vopsea, lemn, sol/pământ etc.).
Rezultat al activităţii ofiţerului de urmărire penală la locul comiterii furtului spargerii
este cercetarea preliminară a urmelor cu participarea specialistului, analiza rezultatelor
obţinute şi extragerea posibilei informaţii în scopul descoperirii faptei. în urma cercetării
preliminare a urmelor ridicate, se poate obţine informaţia referitoare la numărul
persoanelor care au participat la săvârşirea infracţiunii, la sexul, vârsta acestora, unele
particularităţi anatomice, deprinderi profesionale, îmbrăcăminte, încălţăminte,
mijloacele de transport utilizate; informaţii referitoare la posibile urme pe hainele şi
corpul infractorilor, care ar fi putut rămâne după aflarea la locul comiterii infracţiunii etc.
Rezultatele cercetării preliminare urmează să fie utilizate imediat în scopul: căutării
informaţiei referitoare la infractor în baza datelor de evidenţă existente; orientării
lucrătorilor serviciilor de patrulare, subdiviziunilor operative, poliţiştilor de sector în
vederea identificării şi reţinerii infractorilor; utilizării în procesul efectuării altor acţiuni

228
de urmărire penală, în special a audierii diverselor categorii de persoane (victimelor,
persoanelor cu răspundere materială, martorilor).
b) Audierea victimei. O altă acţiune procesuală de o importanţă deosebită este
audierea victimei care se constituie ca parte componentă a complexului de acţiuni
desfăşurate la etapa iniţială a cercetării furtului. în cazul în care a parvenit o sesizare
despre săvârşirea proaspătă a unui furt, este raţional ca, limitându-ne la o ascultare orală
sumară a victimei, să se înceapă cu cercetarea la faţa locului, iar audierea de iure a
acesteia să se facă după finisarea examinării locului faptei. Dacă însă, din momentul
comiterii furtului a trecut un timp mai îndelungat şi nu există temeiuri ca ambianţa
locului faptei să nu fie modificată, este raţional ca cercetarea furtului să se înceapă cu
audierea amănunţită a victimei, iar cercetarea la faţa locului să fie efectuată ulterior. în
timpul audierii acestei categorii de persoane, o atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii
semnalmentelor individuale ale obiectelor furate. Este de dorit să se facă schiţe ale
acestor obiecte sau ale unor semnalmente aparte.
Pe parcursul audierii victimei, este necesar să fie clarificate următoarele împrejurări:
când, de unde şi ce a fost furat (lucruri, inclusiv lucruri mărunte, de valoare
neînsemnată, bani etc.). semnele generale şi cele individuale ale acestora, valoarea
bunurilor furate;
- cum a pătruns infractorul la locul săvârşirii furtului, ce fel de spargeri a făcut (ale
geamurilor, ale altor obstacole), ce fel de modificări s-au produs în ambianţa de la
faţa locului;
- unde se afla victima în momentul furtului, cum era încuiată încăperea în care a fost
comis furtul;
cine. când şi în ce împrejurări a descoperit furtul, cui a comunicat victima mai întâi
despre cele întâmplate;
- a fost sau nu cineva dintre persoanele străine, al căror comportament era suspect,
la obiectul furtului, care sunt funcţiile, numele sau semnalmentele acestora;
- cine, în opinia victimei, putea săvârşi furtul şi pe ce se bazează această suspiciune
etc.
Audiind persoanele cu răspundere materială, atunci când furtul a fost săvârşit dintr-o
instituţie, organizaţie. în afară dc denumirile şi semnalmentele individuale ale obiectelor
furate, trebuie dc stabilit:
care este programul de activitate al întreprinderii, instituţiei respective;
- ce reprezintă sistemul de pază şi acces la această întreprindere, instituţie; cine avea
accesul la obiectele furate şi dreptul de dispoziţie asupra acestora.
Când victima declară despre furtul din apartamentul său al bunurilor ce i-au fost
încredinţate spre păstrare de către alte persoane, este necesar de verificat dacă această
declaraţie nu este falsă, făcută în scopul evitării răspunderii pentru pierderea sau
înstrăinarea obiectelor şi dacă în acest caz nu este vorba despre o înscenare a furtului. In

229
afara audierii proprietarului, este important să fie audiaţi, dc asemenea, membrii familiei
lui, cu scopul de a concretiza dacă acesta într-adevăr a dispus de bunurile şi obiectele de
valoare a căror pierdere o declară.
Dacă furtul a fost săvârşit prin abuz de încredere, ofiţerul de urmărire penală trebuie
să clarifice relaţiile victimei cu bănuitul. împrejurările în care aceştia au făcut cunoştinţă
şi circumstanţele amănunţite ale furtului. în afară de aceasta, pe parcursul audierii
victimei, se pot obţine informaţii despre infractorul propriu-zis, despre înfăţişarea
acestuia, despre particularităţile semnalmentelor exterioare, vestimentare ale lui. despre
manierele sale de comportament ete.
Pe parcursul audierii victimei trebuie. în mod deosebit, de analizat presupunerile şi
aluziile celui audiat referitor la persoana care a săvârşit infracţiunea, la momentul
săvârşirii furtului, obiectele de care a fost deposedat şi la alte împrejurări ale cazului.
Declaraţiile victimei pot fi influenţate de starea sa psihologică şi dorinţa de răzbunare
împotriva celui care a comis furtul. Din această cauză, în practică, de nenumărate ori s-a
constatat că victimele au tendinţa de a prezenta situaţia faptică exagerat, împotriva
învinuitului sau inculpatului, atât din dorinţa de răzbunare, cât şi pentru a obţine pe cale
judiciară despăgubiri civile mult mai mari decât cele care se impun.

230
 De asemenea, declaraţiile părţii vătămate, în fond sincere, pot să oglindească numai
parţial realitatea, fie din cauza perceperii numai a unor părţi din procesul comiterii
infracţiunii, fie datorită amplificării celor înregistrate, din cauza emoţiilor puternice trăite
la locul faptei11''.
ci Audierea martorilor. Pe parcursul cercetării furturilor, este foarte important să fie
stabiliţi martorii acţiunii infracţionale. în calitate de martori, în aceste cazuri, sunt audiate
multe persoane ce pol fi clasificate în următoarele categorii:
1) martori care cunosc circumstanţele infracţiunii săvârşite şi dispun de date
referitoare la infractor;
2) persoane care pot caracteriza v ictima;
3) persoane care depun mărturii despre bănuit şi despre modul de viaţă al acestuia.
La prima categorie de martori se atribuie martorii oculari ai furtului sau alte persoane,
care deţin anumite date despre semnalmentele infractorului. Anume acestea pot oferi
depoziţii importante privitoare la furt sau făptuitor.
în timpul audierii martorilor din prima categorie, este necesar să fie elucidate
următoarele întrebări:
- când. unde şi cum a avut loc furtul;
- unde sc afla acesta în timpul respectiv şi în legătură cu ce;
ce concret a observat martorul: care a fost caracterul acţiunilor suspectului şi
consecutivitatea acestora:
- dacă a fost susţinut (ajutat), asistat de cineva în acţiunile sale suspectul;
- dacă cunoaşte sau nu numele acestuia;
- care sunt semnalmentele exterioare ale făptuitorului;
- în ce era îmbrăcat infractorul şi cu ce era echipat;
- cum şi cu ce a părăsit locul faptei suspectul;
- care era starea zilei, iluminarea în timpul săvârşirii faptei:
- cine poate confirma circumstanţele expuse de martor etc.
Uneori în calitate de martori sunt audiaţi vânzătorii de la supermarketuri, magazine,
gherete comerciale, tarabe, care pot confirma faptul propunerii sau vânzării obiectelor
furate, pot descrie semnalmentele acestor obiecte şi ale persoanelor ce le-au vândut.
Martori pot fi şi persoanele care se aflau în magazin sau care vindeau în piaţă în timpul
respectiv. Audierea acestor martori se face. în fond. în scopul identificării personalităţii
infractorului, stabilirii semnelor obiectelor furate şi propuse spre realizare de anumite
persoane sau a altor împrejurări ale furtului.
Prezintă interes şi depoziţiile ee pot fi depuse în calitate de martor de persoanele care
au procurat lucrurile furate. Ele pot nu doar să predea cele procurate, ci şi să descrie
semnalmentele infractorului sau ale persoanelor care au vândut aceste obiecte
(intermediarii). De asemenea, ele pot descrie şi semnalmentele altor obiecte furate, pe
care nu le-au procurat.
Alţi martori în proces urmează să fie căutaţi în rândul locatarilor din blocul unde a
Alecu Gh. Criminalistica, p.728.

231
fost comis furtul, în casele situate în apropiere, ale angajaţilor serviciilor comunale,
angajaţilor întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor situate în apropiere.
De la martorii din cea de a doua categorie vor fi solicitate date despre personalitatea
victimei. înclinaţiile acesteia, despre relaţiile şi modul de viaţă al ei. Audierea acestor
persoane va permite să verificăm depoziţiile victimei şi să obţinem alte date care vor
contribui la identificarea infractorului.
în cea de a treia categorie de martori intră cunoscuţii bănuitului, care locuiesc în
vecinătate şi îşi petrec timpul împreună, rudele şi alte persoane care îl înconjoară în viaţa
de zi cu zi. Pe parcursul audierii acestor persoane, este important să obţinem date despre
personalitatea infractorului, despre modul de viaţă al acestuia, despre relaţiile personale
ale lui cu alte persoane, despre obiceiurile şi înclinaţiile lui, despre convingerile
antisociale ale sale (este deosebit de important ca aceşti martori să fie audiaţi în cazul
cercetării furturilor săvârşite de minori, precum şi de către grupări criminale organizate).
Datele obţinute în timpul audierii victimelor şi martorilor este necesar să fie utilizate
imediat, atât pentru completarea punctelor de reper, cât şi pentru căutarea activă a
infractorilor, utilizând datele de evidenţă de care dispun organele de interne.
d) Identificarea, urmărirea si reţinerea făptuitorilor. Datele adunate în urma
cercetării locului faptei, rezultatul ascultării părţii vătămate şi a martorilor, stabilirea
locului şi timpului săvârşirii infracţiunii, analiza urmelor şi mijloacelor materiale de
probă şi interpretarea acestora, elucidarea modului de operare folosii, cunoaşterea
caracteristicilor individuale ale bunurilor sustrase şi darea lor în urmărire - sunt de natură
să ajute la identificarea făptuitorilor, cu excepţia cazurilor când aceştia sunt prinşi în
flagrant.
Cunoscând semnalmentele făptuitorului, potrivit depoziţiilor martorilor persoanei
vătămate ori ale celor ce răspundeau de bunurile sustrase, precum şi caracteristicile
individuale ale îmbrăcămintei, organele de urmărire penală au posibilitatea realizării
portretului vorbit al infractorului - după metodele cunoscute - şi darea acestuia imediat în
urmărire.
Aceeaşi atenţie trebuie acordată şi descrierii bunurilor valorilor sustrase. Martorilor
şi persoanelor răspunzătoare dc integritatea bunurilor furate evident şi persoanelor
vătămate - trebuie să li se solicite cât mai multe detalii despre lucrurile furate. Astfel. în
cazul mărfurilor, trebuie să se indice marca de fabrică, eticheta, seriile de fabricaţie ori
inscripţiile pe care le poartă. In cazul furturilor de autovehicule, vor fi luate în calcul:
culoarea, anul de fabricaţie, marca, modelul, numărul de înmatriculare, seria motorului şi
a şasiului şi alte caracteristici de identificare accesorii. urme de tamponări etc. Valuta
furată necesită a fi descrisă după apartenenţa ţării emise, seria şi numărul bancnotelor,
starea acestora, unii indici individuali.
Dacă obiectul furtului a constat în bijuterii, ceasuri etc., se va insista pe obţinerea
unor date privind felul metalului din care au fost confecţionate, modelul, numărul

232
pietrelor montate, iniţialele sau alte semne gravate, valoarea ş.a.. respectiv culoarea
metalului alb sau galben - de damă sau bărbătesc, tipul de mână sau buzunar - inscripţii,
semne, numerele de pe capace etc.
Toate informaţiile adunate trebuie comunicate de urgenţă lucrătorilor operativi.
membrilor echipei de cercetare, precum şi unităţilor de poliţie situate pe itinerarul pe care
s-a deplasat făptuitorul.
Ţinând cont de caracteristicile bunurilor sustrase şi locurile unde, de obicei, se
valorifică - târguri, pieţe, gări, autogări. magazine, supermarketuri precum şi persoanele
care practică vânzarea cumpărarea acestora, prin darea în urmărire, se poate ajunge la
identificarea bunurilor şi. pe această bază, a infractorilor.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, atunci când există condiţii pentru prelucrarea
urmei de miros, folosirea câinelui de urmărire poate da rezultate bune':".
La identificarea şi reţinerea infractorilor cu succes pot fi utilizate şi rezultatele altor
activităţi, cum ar fi: concluziile constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor,
prezentării spre recunoaştere, percheziţiilor etc.
Atunci când făptuitorul a fost prins la faţa locului sau în urma identificării ulterioare
şi urmăririi, se impune percheziţia corporală a acestuia, cu examinarea vestimentaţiei şi
obiectelor în vederea depistării obiectelor sustrase în mod ilicit, precum şi urme luate de
la locul comiterii furtului, cum ar fi: tnicroparticule de sol, lemn, metal, vopsea ş.a.
e) Audierea bănuitului. Tactica audierii este determinată de situaţia concretă de
reţinere a hoţului şi poziţia ocupată de el în vederea recunoaşterii sau nerecu- noaşterii
faptei comiterii furtului.
In cazul în care bănuitul recunoaşte că a săvârşit furtul, pe parcursul audierii trebuie
clarificate toate detaliile infracţiunii: unde, când, în ce împrejurări şi de la cine a fost
săvârşit furtul, cum s-a pregătit pentru comiterea infracţiunii, în ce mod a săvârşit furtul,
ce bunuri au fost sustrase, unde se află bunurile furate, ce a condus la săvârşirea
infracţiunii, cine l-a ajutat şi cum. la realizarea intenţiei ilicite, precum şi la înstrăinarea
sau tăinuirea obiectelor, valorilor furate.
Dacă la comiterea infracţiunii date a participat un grup de infractori, atunci trebuie
stabilite datele tuturor participanţilor, adresele acestora şi rolurile fiecăruia la pregătirea,
săvârşirea nemijlocită şi tăinuirea furtului. Totodată, se

120
Aioniţoaie C.. Bereheşan V. ş.a. Tratat de metodică criminalistică, p. 195-196.

233
 întreprind măsuri de concretizat cui îi aparţine iniţiativa săvârşirii furtului concret şi
dacă au fost sau nu prevăzute alibiuri în vederea derutării organelor de urmărire penală
etc.
Când bănuitul nu-şi recunoaşte fapta, este raţional ca toate afirmaţiile sale să fie
înregistrate pentru a se afla în detaliu unde se afla el şi ce făcea în momentul care a
precedat evenimentul cercetat. în momentul propriu-zis al furtului şi după săvârşirea
faptei, cine poate confirma acest fapt. Acest lucru este important pentru verificările
ulterioare. în astfel de situaţii pot fi aplicate asemenea procedee tactice de audiere, cum ar
fi detalierea depoziţiilor bănuitului, utilizarea factorului imprevizibilului, al
contradicţiilor dintre depoziţiile celui audiat, metode psihologice. întebarea indirectă,
prezentarea unor probe etc.
Practica organelor de urmărire penală demonstrează faptul că. în astfel de situaţii, pot
fi atinse rezultate optime, utilizând următoarele procedee tactice criminalistice:
- ascultarea sistematică a tuturor participanţilor cu privire la fapta concretă săvârşită
şi referitor la rolul fiecăruia din ei;
- solicitarea de a justifica locul şi modul în care suspecţii şi-au petrecut timpul în
perioada comiterii furtului cercetat; justificarea bunurilor şi valorilor descoperite
la ei cu ocazia percheziţiilor ori în momentul reţinerii; ascultarea bănuitului despre
activitatea celorlalţi coparticipanţi; folosirea întrebărilor de detaliu şi ascultarea
repetată pe aceleaşi circumstanţe.
Stabilirea unui contact psihologic reuşii cu bănuitul. învinuitul şi audierea acestuia
în mod sistematic, consecutiv şi tacticos poate duce uneori la posibilele descoperiri şi ale
altor fapte de furt. rămase în evidenţă cu autori necunoscuţi, precum şi a altor persoane
sau grupări infracţionale care practică această activitate sau chiar şi alte infracţiuni.
Se ştie că, de regulă, infractorii se înţeleg. în eventualitatea că vor fi prinşi, ce anume
să declare, cum să declare şi care să fie cota de participare a fiecăruia. Nu puţine sunt
cazurile când unii infractori, asumându-şi întreaga răspundere pentru faptele săvârşite.
încearcă să-i scoată din cauză pe ceilalţi, îndeosebi pe organizatorii grupului. Alteori,
deşi unii din membrii grupului au avut o contribuţie majoră la pregătirea, organizarea şi
punerea în aplicare a planului infracţional, ceilalţi încearcă să le rezerve un rol minor,
insignifiant, de „victime inocente" care au ajuns cu totul întâmplător să participe la
comiterea faptelor. Or. întrebările de detaliu, ascultarea repetată au tocmai menirea de a
ev idenţia contrazicerile dintre declaraţiile participanţilor cu priv ire la amănuntele legate
de împrejurările comiterii fapteiI:i.
in scopul demascării bănuitului, învinuitului, când acesta nu dă depoziţii depline şi
veridice, se pot efectua şi confruntări cu unii martori sau victima, care au numit
făptuitorul sau l-au recunoscut în modul stabilit.
f) Efectuarea percheziţiei. Pentru demascarea bănuitului de săvârşirea furtului şi
pentru identificarea altor episoade ale activităţii sale criminale, o mare importanţă are
1:1
Aioniţoaie C.. Bercheşan V. ş.a. Tratat de metodică criminalistică, p.200.

234
efectuarea la timp a percheziţiei la locul aflării de faclo a acestuia sau la locul de trai al
lui. Obiectele tipice ale căutării şi ridicării in timpul percheziţiei în cauzele cu privire la
furturi sunt: obiectele furate, accesorii sau părţi ale acestora, instrumente ale infracţiunii
care au fost folosite de către infractor pentru înlăturarea unor obstacole; alte obiecte ce
conţin urme ale infracţiunii; îmbrăcămintea şi încălţămintea în care bănuitul a fost
îmbrăcat sau încălţat în momentul săvârşirii furtului, diverse acte sustrase de către
infractor. Căutarea obiectelor şi documentelor furate trebuie realizată ţinându-se cont de
particularităţile persoanei bănuite, de vârsta acesteia, de prezenţa sau de absenţa
experienţei criminale, de durata activităţii sale criminale, de încăperile pe care le deţine
etc.
Deseori, efectuarea percheziţiei este o activitate de o importanţă deosebită, un mijloc
eficace pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor. Evident că, scopul principal îl constituie
descoperirea bunurilor şi valorilor sustrase, a obiectelor şi instrumentelor utilizate la
comiterea furtului.
Dar. nu trebuie omis că la domiciliul sau locul de muncă al făptuitorului pot fi
descoperite şi alte bunuri sau valori ce au tăcut obiectul unor torturi comise anterior ori
care sunt deţinute contrar dispoziţiilor legale arme. muniţii, substanţe toxice sau
stupefiante, blanchete ale unor documente de strictă evidenţă etc. De asemenea, trebuie
căutate obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte purtate de făptuitor în momentul
comiterii infracţiunii şi care au lăsat urme la faţa locului.
Trebuie de av ut în vedere că. nu în toate cazurile, prima percheziţie se soldează cu
rezultat pozitiv. In raport cu specificul cauzei, apar situaţii când se impune repetarea -
după un anumit timp - a acestei activităţi. Practica judiciară a semnalat cazuri când. după
efectuarea percheziţiei, infractorii au readus bunurile şi valorile furate în locuinţă. Pentru
a preveni astfel de situaţii este necesar ca. încă din faza de pregătire, să fie identificate
toate persoanele la care ar putea fi ascunse bunurile furate, iar percheziţiile să fie
declanşate simultan la toţi infractorii şi persoanele cu care aceştia au anumite relaţii, pot
ascunde acolo obiectele, bunurile furate.
g) DispuniM'ca constatărilor tehnico-stiintifice si expertizelor judiciare.
Cercetarea furturilor demonstrează faptul că. în urma activităţilor ilicite, hoţii lasă la faţa
locului, în alte părţi, diverse urme materiale. Acestea fiind studiate prin metode
ştiinţifice, pot conţine anumite informaţii probante pentru cauza respectivă. care se
prezintă în formă de concluzii ale specialistului sau expertului.
Atunci când ofiţerul de urmărire penală a invitat specialistul respectiv pentru
participarea la cercetarea locului faptei percheziţiei sau altei acţiuni procesuale, urmele
materiale depistate de acesta sunt interpretate şi explicate la locul aflării lor. Rezultatele
constatărilor tehnico-ştiinţifice dispuse de ofiţerul de urmărire penală, procuror şi
efectuate de specialist se includ în procesul-verbal al acţiunii la care el a participat, iar în
cazul în care pentru examinarea obiectelor, urmelor şi formularea concluziilor este

235
necesar un anumit timp. rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează în
raportul respectiv, care apoi se anexează la materialele cauzei.
Genurile, clasele şi tipurile de expertize ce pol fi dispuse în cazul acestor infracţiuni
diferă de la cauză la cauză, în raport cu natura urmelor şi mijloacelor materiale de probă
descoperite. în special, cu ocazia cercetării la faţa locului ori a constatării infracţiunii
flagrante. Organele de urmărire penală intră însă în posesia urmelor şi mijloacelor
materiale de probă şi cu prilejul efectuării altor activităţi: percheziţia, ridicarea de obiecte
şi înscrisuri ş.a.'::.
In cazul furturilor comise prin efracţie, prin folosirea cheilor originale sau a celor
potrivite, unitele papilare, de încălţăminte, biologice, pilitură de fier. rumeguş, fragmente
de geam. urme ale instrumentelor folosite etc., descoperite pe uşi, tichete, case de bani,
seifuri, dulapuri, duşumea, căi de acces ş.a., vor face - după caz obiectul expertizelor:
dactiloscopice; traseologice; fizico-chimice; biocri- minalistice; merceologice etc.
Aceleaşi genuri de expertize se vor dispune şi în cazul furturilor comise prin
demontarea, tăierea, spargerea geamurilor de la ferestre, vitrine, uşi ori prin forţarea
uşilor şi a încuietorilor.
La dispoziţia experţilor vor fi puse urmele descoperite - de găurire, de rupere, de
tăiere, papilare, biologice, fragmente de sticlă, fire textile precum şi nticro- urmele
descoperite particule de metal sau dc lemn. de rocă sau diamant, folosit la tăiere, praf,
rugină, var etc.i:-\
Atunci când organele de urmărire penală cercetează furturi comise prin spargerea
acoperişului, gurilor de aerisire, plafoanelor, zidurilor ş.a., ori furturi săvârşite prin
spargerea caselor de bani, a dulapurilor metalice, prin îndepărtarea gratiilor etc.,
expertiza traseologică are rolul dc a identifica obiectul creator al urmelor descoperite la
faţa locului instrumente de spargere, încălţăminte, mijloace de transport etc. Acestea nu
exclud ca, în raport cu alte categorii de urme. concluziile specialiştilor să conducă, în
final, la descoperirea autorului faptei.
Aioniţoaie C.. Pletea C. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza Tratat de tactică
criminalistică. Craiova: Carpaţi, 1992, p.228.
Jî
lonescu V. Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor de furt in
paguba avutului public, particular sau persoatil: vezi şi Aioniţoaie C. Unele particularităţi ale cercetării
la faţa locului in cazul infracţiunilor de tâlhărie. Publicate in: Tratat practic de criminalistică. vol.J.
Ministerul de Interne. Bucureşti, 1976. p.440-448.

236
 Constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele biocriminalistice şi chimice pot, la
rândul lor, conduce la restrângerea cercului de bănuiţi şi, prin coroborarea rezultatelor cu
alte probe administrative în cauză, la identificarea făptuitorului124.
Cu ajutorul expertizei judiciare merceologice se va constata valoarea obiectelor
furate in cauză, ce fel de marfa a fost in ambalajul descoperit în procesul percheziţiei la
domiciliul sau locul de muncă al infractorului: denumirea, marca, modelul şi alte semne
ale mărfurilor furate; caracterul omogen al obiectelor ridicate de la persoana bănuită
împreună cu obiectele care se aflau în magazin, în depozit etc. în procesul cercetării
furturilor poate fi efectuată şi o expertiză pentru identificarea întregului pornindu-se de la
părţi ale acestuia (de exemplu, în cazul în care la faţa locului a fost descoperit un obiect
distrus, iar o parte din acesta a luat-o infractorul); expertiza microparticulelor şi
microurmelor de substanţe, de exemplu cercetarea comparativă a unor particule de
substanţe descoperite pe corpul sau pe haina bănuitului (învinuitului), cu particulele
ridicate de la faţa locului etc.
Unele din expertizele nominalizate pot fi dispuse şi la etapa ulterioară de cercetare. în
dependenţă de caz şi necesitate.

2.4. Tactica efectuării unor acţiuni de urmărire penală la etapa ulterioară

Etapa ulterioară a cercetării furturilor se caracterizează prin anumite acţiuni de
urmărire penală ce nu necesită urgentare şi activităţi operative de investigaţie. Toate
acestea au ca scop. în primul rând, verificarea probelor depistate la etapa iniţială, iar în al
doilea rând. probarea desfăşurată a activităţii infracţionale, prin culegerea şi
administrarea de noi probe ale furtului şi persoanelor implicate în infracţiune. La această
etapă, de obicei, se stabilesc deja anumite situaţii şi condiţii de cercetare a cauzei. Printre
acestea se pot nominaliza:
Prima situaţie se caracterizează printr-un volum relativ mare de date obţinute la
etapa precedentă şi prin împrejurări şi episoade de activitate criminală ce trebuie
demonstrate pentru demascarea persoanei care a săvârşit furtul şi ce îşi recunoaşte \
inovaţia. Ofiţerul de urmărire penală nu are nici un fel de dale care ar demonstra că
învinuitul ar fi comis şi alte infracţiuni. De aceea, sarcina lui principală se reduce la
verificarea şi la evaluarea probelor disponibile, inclusiv a informaţiei obţinute la audierea
învinuitului.
Situaţia a doua este caracterizată prin faptul că probele culese la etapa iniţială a
cercetărilor sunt suficiente pentru învinuirea persoanei care a comis furtul şi pentru
demascarea ei, însă această persoană nu-şi recunoaşte vinovăţia. în situaţia descrisă,
activitatea ofiţerului de urmărire penală este centrată pe verifi- earea argumentelor
prezentate de către învinuit în favoarea sa şi pe contestarea acestora pe baza probelor
disponibile şi suplimentare.
Situaţia a treia se caracterizează prin faptul că probele culese la prima etapă nu sunt
suficiente, dar învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia şi prezintă depoziţii veridice. Aceasta
I:J
Aioniţoaie C„ Bercheşan V. ş.a. Tratat de metodică criminalistică, p. 197.

237
se întâmplă, de regulă. în cazul autodenunţării, când victima rămâne necunoscută. în
atare situaţie, sarcina principală a ofiţerului de urmărire penală constă în documentarea
informaţiei obţinute de la învinuit şi in consolidarea acesteia prin probe, precum şi în
culegerea în continuare de probe şi în cercetarea probelor care demonstrează participarea
sa la săvârşirea furtului.
A patra situaţie se caracterizează prin faptul că probele culese la prima etapă sunt
insuficiente şi învinuitul nu-şi recunoaşte vina. Asemenea situaţii apar. de exemplu, în
cazul reţinerii persoanei in momentul realizării bunurilor furate, când infractorul face
trimitere la achiziţionarea legală a acestora. In acest caz. sarcina principală a ofiţerului de
urmărire penală constă în culegerea şi cercetarea probelor care ar demonstra participarea
învinuitului la comiterea furtului, \ criticarea, contestarea şi combaterea probelor
prezentate de învinuit.
A cincea situaţie apare în momentul în care există suficiente probe care se referă Ia
unul sau la câteva episoade ale furtului, dar există şi date care demonstrează săvârşirea de
către învinuit a altor infracţiuni '.
Pentru etapa ulterioară sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală:
audierea învinuitului (învinuiţilor), confruntarea, audierea suplimentară a martorilor, a v
ictimelor, verificarea declaraţiilor la faţa locului, experimentul în procedura de urmărire
penală, prezentarea spre recunoaştere, dispunerea diverselor expertize judiciare.
a) Audierea învinuitului. Această audiere are loc după înaintarea acuzării de către
procuror şi se începe cu clarificarea atitudinii celui audiat faţă de învinuirea care i se
aduce. La înaintarea acuzării în mod obligatoriu trebuie să fie prezent avocatul. Dacă
învinuitul îşi recunoaşte \ ina care i se incriminează şi prezintă mărturii veridice, apare o
situaţie simplă, neconflictuală. în acest caz, sarcina principală a ofiţerului de urmărire
penală (procurorului) constă în a verifica şi a evalua probele culese, în a verifica şi a
preciza datele obţinute din depoziţiile celui audiat. în asemenea cazuri, este raţional să se
detalieze împrejurările care au precedat săvârşirea infracţiunii, desfăşurarea
evenimentului furtului, precum şi toate întâmplările care s-au dendat după infracţiune.
în cazul în care învinuitul îşi recunoaşte parţial vinovăţia, ofiţerul de urmărire penală
va clarifica ce împrejurări şi episoade sunt recunoscute de către învinuit ca fiind veridice
şi care sunt negate. Cu probele acumulate în cauză, ulterior învinuitul poate fi demascat
în cele săvârşite.
Курс криминалистики в 3-х томах / Под ред. О.Н. Коршуновой и А.А. Степанова. СПб.:
Юридический ценьр Пресс. 2004, с.42-43.
Audierea învinuitului care nu-şi recunoaşte vinovăţia trebuie să fie aranjată
ţinându-se cont de probele concludente şi pertinente adunate în procesul cercetării
cauzei. Dacă refuză să depună mărturii, el trebuie convins că refuzul de a depune mărturii
nu-i va aduce nici un folos, ci dimpotrivă, îi va complica situaţia prin faptul că el nu-şi va
folosi dreptul său legitim de a se apăra de învinuirea adusă. Făcând uz de anumite
procedee tactice în scopul de a obţine de la învinuit mărturii veridice, ofiţerul de urmărire

238
penală trebuie să ţină cont şi de particularităţile psihologice ale personalităţii
infractorului.
Acţiunea dată de urmărire penală poate fi efectuată de nenumărate ori în cauza
penală, la discreţia ofiţerului de urmărire penală şi la necesitate.
b) Confruntarea. Pe parcursul cercetării furturilor, deseori se recurge la acţiunea
dată de urmărire penală care are să înlăture contradicţiile esenţiale din declaraţiile
obţinute anterior de la persoanele audiate. Variantele tipice care condiţionează
necesitatea efectuării unor atare confruntări le constituie chiar contradicţiile din
declaraţiile victimei, ale martorilor şi învinuitului (bănuitului) referitor la împrejurările
săvârşirii furtului, la mărimea, calitatea şi cantitatea bunurilor furate, la contradicţiile din
depoziţiile complicilor referitor la faptul săvârşirii în comun a infracţiunii. în fiecare caz
concret, ofiţerul de urmărire penală determină de sine stătător scopul şi tactica
confruntării.
Efectuarea confruntărilor nu trebuie să urmărească repetarea tuturor declaraţiilor
depuse anterior de participanţii la această acţiune de urmărire penală referitor la
pregătirea, comiterea şi tăinuirea furtului sau furturilor. în caz de mai multe episoade. La
confruntare se evidenţiază doar momentele în care există divergenţe între declaraţiile a
două persoane confruntate. Acestea pot fi: martorii. victima, bănuitul, învinuitul în div
erse variante între ei.
Confruntările, de obicei, se efectuează doar la etapa ulterioară, când organul de
urmărire penală deja cunoaşte care. ale cui declaraţii sunt veridice, pentru a le folosi la
demascarea celor ce nu spun adevărul.
c) Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii. în procesul cercetării in-
fracţiunilor de furt nu rareori apare necesitatea de a verifica declaraţiile unor persoane
care au relatat despre unele şi aceleaşi circumstanţe în mod insuficient sau diferit. în alte
cazuri, persoana la audiere declară că nu poate descrie concret ambianţa unde a avut loc
infracţiunea sau unde a ascuns obiectele furate, însă poate, la faţa locului, preciza, indica
circumstanţele şi obiectele furtului. Aceste declaraţii se notifică în procesul-verbal de
audiere a persoanei respective (martor, bănuit, învinuit, victimă), după care se decide
efectuarea verificării declaraţiilor la locul infracţiunii.
Numai recunoscând vina şi dorind să colaboreze cu organul de urmărire penală,
bănuitul, învinuitul face astfel de declaraţii şi arată blocurile de locuit, apartamentele,
casele din care a comis furtul, concretizează locul unde se aflau banii, valorile, lucrurile
de preţ. documentele, armele sustrase în anumite cazuri. precum şi locurile unde au fost
ascunse obiectele furate sau unde locuiesc unii complici ai infracţiunii.
La verificarea declaraţiilor martorilor şi victimei se purcede atunci când apar anumite
dubii referitor la cele relatate de ei in legătură cu furtul cercetat.
Sarcinile verificării declaraţiilor la locul săvârşirii furtului pot fi formulate în

239
următorul mod: stabilirea faptului dacă învinuitul sau martorul cunoaşte locul
infracţiunii, a căilor de acces şi a circumstanţelor ce constituie ambianţa acestuia. a altor
împrejurări importante în cauză: aprecierea justă a conştiinciozităţii persoanei audiate şi
a autenticităţii declaraţiilor acesteia: demascarea martorilor mincinoşi: demascarea
autoînvinuirii plăsmuite (autocalomniei); stabilirea împrejurărilor care au favorizat
comiterea furtului ete.
Cu participarea învinuitului, în scopul verificării şi precizării unor date. organul de
urmărire penală poate efectua şi reconstituirea integrală sau parţială a faptei la faţa
locului, acţiune separată, dar foarte asemănătoare cu verificarea declaraţiilor la locul
săvârşirii infracţiunii.
d) Experimentul în procedura de urmărire penală. Această acţiune de urmărire
penală se efectuează, de cele mai dese ori. în scop de verificare şi de precizare a unor date
ce au importanţă în cauza furtului concret şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării
unor experimente sau altor activităţi de investigaţii. în caz de necesitate, la efectuarea
experimentului poate fi antrenat învinuitul sau martorul, cu consimţământul personal al
fiecărui.
Ca rezultat al experimentului respectiv poate fi constatată prezenţa sau absenţa unor
posibilităţi ale martorului, învinuitului de a observa sau auzi anumite fapte, circumstanţe,
precum şi verificarea deprinderilor profesionale sau criminale pe care le-ar avea
învinuitul, deprinderi de săvârşire a furtului în anumit mod. utilizând anumite mijloace
tehnice etc.
La efectuarea acestei acţiuni de urmărire penală poate participa şi specialistul
respectiv, alte persoane invitate de către ofiţerul de urmărire penală pentru asigurarea
eficacităţii, veridicităţii şi plenitudinii experimentelor, rezultatele cărora constituie probe
materiale în cauza cercetată.
2.5. Probleme pe care trebuie să Ie lămurească cercetarea cauzei
La cercetarea cazurilor de furt. cercetarea trebuie să lămurească următoarele
probleme:
1. Dacă a av ut loc sau nu fapta prejudiciabilă;
2. Locul, timpul şi condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea;
3. Obiectele sustrase, caracteristicile şi valoarea acestora;
4. Proprietarul obiectelor furate şi prejudiciul cauzat lui în urma furtului;
5. Metoda şi procedeele săvârşirii furtului:
6. Mijloacele şi şiretlicurile utilizate la comiterea faptei infracţionale;
7. Subiectul (subiecţii) infracţiunii şi caracteristica lui;
8. Dacă nu cumva furtul a fost săvârşit de o grupă criminală organizată, dacă da.
atunci care a fost rolul fiecărui membra al grupului la comiterea infracţiunii;
9. Care a fost soarta obiectelor sustrase şi dacă paguba a fost restituită de infractori

240
 fie parţial sau total;
10. Cauzele şi condiţiile care au fav orizat săvârşirea furtului.

§ 3. Cercetarea jafului şi a tâlhăriei

3.1. Modelul criminalistic al jafului şi tâlhăriei
Jaful şi tâlhăria, ca şi furtul, sunt infracţiuni săvârşite împotriva patrimoniului, fiind
incriminate in toate legiuirile modeme, ca o consecinţă firească a importanţei pe care o
dobândesc relaţiile de proprietate pentru dezvoltarea societăţii37.
Aceste infracţiuni prezintă un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele
pricinuite patrimoniului, lezează grav şi relaţiile sociale care ocrotesc viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea victimelor.
Situaţia infracţională din Republica Moldova ultimului deceniu se caracterizează
printr-o creştere permanentă a infracţiunilor violente de acaparare a patrimoniului. Un
loc deosebit în acest sens îl ocupă jafurile şi tâlhăriile. în ultimii ani. creşte numărul
jafurilor şi tâlhăriilor săvârşite de grupuri de persoane organizate şi neorganizate în urma
înţelegerilor prealabile, cu pătrunderea ilegală în locuinţe. în încăperi de serviciu, locuri
publice etc. Majoritatea tâlhăriilor şi jafurilor sunt comise de persoane cu antecedente
penale care au tangenţă cu activitatea comercială şi economică a victimelor.
Modelul criminalistic al jafurilor şi tâlhăriilor include următoarele elemente: date cu
privire la pregătirea de săvârşire a tâlhăriei sau jafului; date cu privire la modalităţile de
săvârşire a jafului sau tâlhăriei; date cu privire la modalităţile de camuflare a infracţiunii;
date cu priv ire la urmele infracţiunii; date cu priv ire la locul şi timpul săvârşirii jafului
sau tâlhăriei; date cu privire la obiectul atentatului criminal; date cu privire la subiectul
infracţiunii; date cu privire la victima jafului sau tâlhăriei.
1. Date eu privire la pregătirea de săvârşire a tâlhăriei sau jafului. Jafurile şi
tâlhăriile pot fi săvârşite atât printr-o pregătire prealabilă, cât şi tară aceasta. Acţiunile
pregătitoare sunt specifice comiterii infracţiunii în urma unei înţelegeri prealabile de
către un grup de persoane sau de către un grup organizat. Pregătirea pentru săvârşirea
infracţiunilor arătate poate include:
alegerea unor complici şi repartizarea rolurilor între membrii grupului criminal:
- pregătirea armelor sau a obiectelor care le înlocuiesc pc acestea, achiziţionarea
unor mijloace speciale pc care infractorii intenţionează să le folosească pentru
înfrângerea rezistenţei victimei;
pregătirea mijlocului de transport necesar pentru transportarea spre obiectul
atacului, pentru părăsirea imediată a locului evenimentului, pentru transportarea
bunurilor furate;
stabilirea locului de păstrare şi de comercializare a bunurilor furate, dar şi a

37
Pielea C. Metodologia cercetării unor infracţiuni, p.205.

241
 persoanelor care se vor ocupa de comercializarea acestora;
- pregătirea mijloacelor de camuflare;
elaborarea unui alibi potrivit de către complicii la acţiunile ilegale; studierea
obiectului atacului şi a ambianţei în care vor trebui să acţioneze infractorii (aflarea
dacă anumite persoane deţin anumite bunuri, aflarea locului de păstrare a acestora,
a modului de viaţă al potenţialei victime, aflarea programului de lucru al familiei
acesteia, a regimului de lucru al întreprinderii. instituţiei, organizaţiei, aflarea
itinerarului de deplasare a unor angajaţi, a condiţiilor de pază);
alegerea momentului săvârşirii infracţiunii şi a căilor nepericuloase de retragere,
care permit retragerea rapidă şi neobservată de la locul infracţiunii etc.
Activ itatea de pregătire a jafului sau tâlhăriei este condiţionată de modul concret ales
pentru săvârşirea infracţiunii, de locul şi obiectele jafului sau tâlhăriei preconizate,
precum şi de capacităţile şi experienţa infractorilor.
2. Date cu privire la modalităţile de săvârşire a jafului sau tâlhăriei. La
baza modalităţilor săvârşirii infracţiunilor pe care le examinăm se află aplicarea v iolenţei
fizice sau psihice. Violenţa este aplicată de către infractori în scopul: înfrângerii
rezistenţei v ictimei sau a altor persoane care au încercat să apere bunurile: identificării
locului de aflare a bunurilor; prevenirii adresării victimelor sau a altor persoane la
organele dc drept sau amânării acestei adresări. In cazul jafurilor. v iolenţa fizică se
manifestă în: bătăi: aplicarea unor lovituri. în urma cărora apar vânătăi, echimoze,
hematoame. cauzarea unor dureri fizice prin fracturarea mâinilor, prin aplicarea unor
procedee de luptă, cum ar fi sambo, carate, legarea dureroasă a membrelor (cu şnururi,
sârmă, scotch). Victima poate fi doborâtă printr-o piedică, poate fi trântită la pământ,
reţinută prin inşfacare, prin limitarea libertăţii de acţiune (aplicarea unui căluş in gură.
încleierea cu scotch a gurii) şi de mişcare (legarea victimei de un copac, de un gard.
calorifer etc.).
Spre deosebire de jaf. tâlhăria se manifestă prin atacul cu aplicarea violenţei sau cu
ameninţarea aplicării acesteia. Practica de activ itate a organelor de interne din ultimii ani
se confruntă deseori cu cazuri sofisticate de tortură, care, în unele situaţii, cauzează o
mulţime de leziuni corporale, iar în altele - nu lasă pe corpul victimei urme exterioare, dar
au consecinţe periculoase pentru v iaţă. In cazurile unor tâlhării săvârşite în grup.
infractorii folosesc avantajul lor numeric şi. prin metode sofisticate. înv ing cu rapiditate
rezistenţa victimei.
Modalităţile comiterii acestor infracţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate
de metode, care. uneori, se deosebesc esenţialmente unele de altele. Particularităţile lor
sunt determinate de locul şi de momentul săvârşirii infracţiunii, de obiectul atentatului
criminal, de personalitatea v ictimei şi de alte împrejurări, in acelaşi timp. am putea
identifica următoarele modalităţi tipice de săvârşire a jafurilor şi tâlhăriilor.
Jaful, după cum arată practica, se săvârşeşte prin: „smuncitură" a unor valori,

242
protmonee, obiecte de preţ; cu aplicarea v iolenţei psihice sau fizice; înlăturarea,
neutralizarea persoanelor capabile să opună rezistenţă activ ă etc.
Tâlhăria, de obicei, se săv ârşeşte utilizând următoarele metode: aplicând arme de foc
sau arme albe: prin introducerea în organismul victimei a unor substanţe active,
periculoase pentru v iaţă şi sănătate; prin schingiuire, tortură; aplicarea violenţei psihice
şi fizice etc.
Modul de operare a jefuitorului sau tâlharului este „cartea de vizită" a făptuitorilor.
Cunoaşterea modului de operare direcţionează cercetarea, cel puţin. în ce priveşte
determinarea cercului de persoane suspecte de săvârşirea infracţiunii concrete şi.
implicit, folosirea băncilor de date existente la nivelul inspectoratelor poliţiei (local şi
central); determinarea scopului percheziţiei la anumite persoane; problemele ce vor fi
urmărite la audierea bănuitului. învinuitului, a părţii vătămate. precum şi a martorilor.
Practica judiciară demonstrează că tâlhăriile legale de pătrundere ilegală în încăperi.
în alt loc de depozitare sau în locuinţe sunt săvârşite prin următoarele metode: infractorii
se prezintă ca cunoscuţi ai v ictimelor sau persoanelor - angajaţi ai diverselor serv icii
50%; folosindu-se de accesul liber în încăpere 25%: spargerea uşilor, geamurilor 18%.
Caracterul violenţei în cazul tâlhăriei cu pătrunderea ilegală în locuinţă, in încăpere
sau intr-un alt spaţiu depinde în mare măsură de sexul, vârsta, numărul victimelor, forţa
fizică a victimelor prezente în momentul atacului, in cazul în care victimele refuză să fie
deposedate de bani, de valută, de valori, infractorii recurg la cauzarea de leziuni
corporale: aplicarea de răni cu cuţitul, de lovituri în locuri de importanţă vitală, din cauza
cărora victima îşi pierde cunoştinţa, aplică în aceste scopuri aparate de încălzit,
acţionează cu electroşoc ele., făcând toate acestea în mod demonstrativ, neabătut şi crud.
în aceste cazuri, dacă în încăpere se află alte persoane, lor li se spune cu o voce
înspăimântătoare că fiecare dintre ele va păţi acelaşi lucru dacă nu va preda bunurile.
Pentru înfrângerea rezistenţei, infractorii leagă victima, îi aplică substanţe otrăvitoare,
acizi etc. în practica de urmărire penală au existat cazuri în care infractorii i-au torturat pe
copii în faţa părinţilor.
în ultimii ani, au devenit răspândite jafurile cu folosirea substanţelor stupefiante (de
exemplu, a clofilinei). Asemenea fapte constituie o varietate specifică şi a tâlhăriei. în
calitate de subiect al acestor crime apar şi femeile, de regulă, prostituatele. Ele pot
acţiona atât singure, cât şi în componenţa unor grupuri criminale. Totodată, prostituatele
sunt folosite activ şi în scopuri de recunoaştere criminală, adică în calitate de persoane
care adună informaţii despre viitoarele victime.
Pentru toate modalităţile de săvârşire a jafurilor şi tâlhăriilor este specific caracterul
neaşteptat (inopinat) al comiterii infracţiunii şi rapiditatea faptei. în majoritatea absolută
a cazurilor, jafurile şi tâlhăriile sunt săvârşite pe neaşteptate, ca victima să nu poată opune
rezistenţă, să nu reuşească să cheme în ajutor pe cineva ori să fugă. în acest scop.
infractorii care şi-au ales viitoarea victimă o urmăresc mai întâi însoţind-o uneori până la

243
un loc potrivit (în viziunea lor) pentru a o putea ataca. în acest caz. ei se străduiesc să nu
atragă atenţia asupra lor. să nu se evidenţieze din mulţime până la momentul realizării
intenţiei criminale (de exemplu, infractorul merge împreună cu victima în transportul
public şi. la o anumită staţie, înainte de închiderea uşilor mijlocului de transport, smulge
de pe capul victimei căciula sau din mâinile acesteia geanta şi sare în stradă). Alteori se
întâmplă invers: infractorii intră în contact cu victima. îi câştigă încrederea, o fac să nu fie
atentă la cele din jur, iar apoi săvârşesc un furt deschis al bunurilor sau un atac tâlhăresc.
La comiterea tâlhăriilor se cunosc mai multe moduri de operare, dintre care se pot
enumera:
- atacarea şi jefuirea casierilor care transportă sumele de bani provenite din
vânzări, pe traseul magazin bancă. Infractorii comit fapta după o prealabilă
studiere a magazinului, a volumului de mărfuri vândute şi, respectiv, a încasărilor
realizate. Activitatea de studiu are în vedere persoane care, de obicei, efectuează
transportul, modul cum se prezintă, cu însoţitori sau Iară. traseul parcurs, orele de
plecare etc.; acestea sunt atacate în locuri favorabile (dosnice, neiluminate) şi
deposedate de valorile ce le au asupra lor;
atacarea ţi jefuirea vânzătorilor sau casierilor în magazine, staţii PECO
cu puţin timp înainte de ora închiderii sau pe timpul nopţii, folosind momentul
lipsei cumpărătorilor. Autorii apar în postura de clienţi, solicită marfa pe care nu
şi-o însuşesc. însă constrâng vânzătorul prin ameninţări şi violenţe să le dea banii
rezultaţi din încasări;
atacarea şi jefuirea taximetriştilor. Acest lucru se efectuează prin angajarea
cursei, de regulă, pe timp de noapte, solicitarea de a opri în cartiere mărginaşe,
locuri virane sau izolate. întunecoase etc., moment în care conducătorul auto este
agresat in regiunea capului ori somat să posede încasările sau cheile
autoturismului;
atacarea casierilor plătitori de incintă (încăperi - teren) sau a celor care
efectuează plăţi pe diverse şantiere sau locuri izolate. precum şi a
poştaşilor care efectuează plata pensiilor. De regulă, această activitate ilicită
se desfăşoară în baza unui plan bine întocmit de către infractori, momentul ata-
cului este organizat în baza studierii traseului, iar locul unde se va produce fapta
trebuie să ofere unele elemente de acoperire sau de scăpare în caz de ripostă sau
surprindere;
atacarea personalului băncilor. Autorii vin mascaţi, de obicei, la terminarea
programului, lovesc personalul cu obiecte contodente sau îl ameninţă cu arme
artizanale, jucării sau arme reale, întrerup legătura telefonică ori încuie salariaţii
băncii pentru a nu (î sesizată fapta;
atacarea şi jefuirea personalului caselor de schimb valutar în incinta aces-
tora folosind arma şi elemente de mascare;
atacarea victimelor după ce acestea au ieşit din restaurante, baruri. în ase-

244
 menea situaţii, autorii aleg victimele din categoria celor cu bani sau bunuri de
valoare ce le au asupra lor. pc care le observă în timpul consumaţiei sau la
achitarea mesei. De regulă, sunt \izate persoanele care ajung în stare de ebrietate,
cu care se împrietenesc, oferindu-le sprijinul de a le conduce acasă sau plăcerea
de a se ..distra" cu femei cu moravuri uşoare; atacarea persoanelor singure
care trec prin tocuri dosnice, întunecoase sau mai puţin circulare. Sunt
vizate persoanele a căror ţinută vestimentară lasă impresia unei bunăstări sigure
sau garanţia imediată că scopul activităţii ilicite va fi realizat. Acostarea se poate
face şi prin adresarea unei întrebări ce vizează o stradă, o informaţie sau
satisfacerea unei trebuinţe imediate - solicită o ţigară, moment in care se
declanşează violenţa; pătrunderea infractorilor in locuinţele victimelor prin
ruperea încuietorilor sau escaladarea ferestrelor şi apoi, prin folosirea v
iolenţei, procedează la imobilizare, deposedându-le de bunuri sau valori. Autorii
acţionează după o prealabilă documentare sau la pont vândut şi vizează locuinţe
izolate. acţionând mascaţi pentru a nu fi identificaţi uşor;
- pătrunderea infractorilor in locuinţele victimelor prin atribuirea unor ca-
lităţi oficiale (instalatori, electricieni, electromecanici de la telefoane etc.) şi sub
ameninţare procedează la însuşirea bunurilor ori valorilor aflate la vedere, iar la
plecare imobilizează pentru a întârzia sesizarea organelor de poliţie, in puţine
cazuri victimele sunt violate şi omorâte;
atragerea victimelor in locuri izolate, invocând calităţi oficiale: controlor pe
mijloacele de transport în comun, lucrător de poliţie etc.. pe care le atacă şi le
deposedează de bunuri şi valori;
- acostarea victimelor in zona gărilor, autogărilor sub pretextul ofertei de
găzduire de către autori, pe care le conduc în locuri dosnice unde. prin v iolenţă, le
deposedează de bunurile sau valorile pe care le au asupra lor. Acest mod de
operare este folosit uneori chiar în locuinţa oferită drept spaţiu de cazare, iar când
este ascultat, infractorul invocă perceperea anticipată a chiriei; urmărirea şi
atacarea persoanelor cunoscute că se ocupă cu traficul de aur. valută etc.
La acest mod de operare sunt folosiţi, tot mai frecvent, cetăţenii străini pe post de
victimă, aceasta datorită şi faptului că nu cunosc limba română. îneercându-se mai
întâi înşelăciunea (ţeapa sau şmenul), care dacă nu dă rezultate, este convertită în
tâlhărie12 .
Săvârşind un act de jaf. infractorii, de regulă, fug de la locul infracţiunii şi se
străduiesc să se strecoare în fluxul de oameni. în transportul public. în pădure sau printre
case. maşini, automobile, troleibuze etc.
3. Date cu privire la modalităţile de camuflare a infracţiunii. Modalităţile de
camuflare a jafurilor sau a tâlhăriilor depind de stadiul săvârşirii infracţiunii, care în mod
clasic includ;
- activităţi la pregătirea către infracţiune;

245
 - metode de săvârşire a jafului sau a tâlhăriei;
- măsuri de tăinuire a faptei.
Jafurile şi tâlhăriile, care se preconizează a fi săvârşite cu o pregătire prealabilă. deja
din acel moment, din momentul apariţiei intenţiei criminale, includ unele măsuri şi activ
ităţi conspirative (de selectare a complicilor de încredere pentru săvârşirea cauzei
concrete, de dobândire a armelor sau a obiectelor, documentelor necesare, de acumulare
a informaţiei despre viitoarea victimă sau locul unde se va efectua infracţiunea etc.), care
poartă un caracter evident ascuns pentru cei din jur.
Realizarea nemijlocită a intenţiei criminale, de obicei, are loc prin mişcarea
exteriorului făptuitorului. în acest scop, infractorii îşi îmbracă pe cap ciorapi, măşti,
cagule, căciuli tricotate în care se taie orificii pentru ochi. folosesc farduri de machiaj,
ochelari de soare, pentru a face dificilă sau chiar a exclude identifica-

Pielea C. Metodologia cercetării unor infracţiuni, p.219-220.

rea lor. Din cauzele penale studiate de noi. în 25% din cazurile de jafuri şi tâlhării,
infractorii au recurs la diverse metode de mascare a înfăţişării.
De asemenea, pe parcursul comiterii infracţiunii, ei folosesc unele nume false,
născocite, unele porecle, unele informaţii greşite care s-ar fi strecurat, ca şi cum din
greşeală, şi ar fi ajuns la urechea \ ictimei sau a unor martori. O atare informaţie poate fi
total născocită, dar poate corespunde parţial sau în întregime adevărului, însă ea se poate
referi nu la infractori, ci la cu totul alte persoane, care nu au nici o implicare în cele
întâmplate. La faţa locului pot fi create şi probe materiale false (de exemplu, un paşaport,
ca şi cum uitat întâmplător de infractor, dar care. de fapt. nu are nici o legătură cu
făptuitorul adevărat). Scopul principal pe care îl urmăresc infractorii în aceste cazuri
constă în direcţionarea greşită, pe o cale falsă, a organului de unnărire penală şi
eschivarea de răspundere penală.
După săvârşirea jafului sau tâlhăriei, infractorii. în unele cazuri personal sau prin alte
persoane, întreprind măsuri de ştergere a urmelor la faţa locului; de ascundere a
instrumentelor infracţiunii, a armei, a actelor, hainelor, măştilor, mijloacelor de transport
folosite pentru săvârşirea actului criminal ele.; de transportare a bunurilor furate în locuri
sigure; realizare neîntârziată a bunurilor furate; schimbarea înfăţişării etc.
în caz de reţinere, ei depun mărturii false sau refuză de a depune mărturii; inventează
alibi fals. Totodată, ei purced la instigarea martorilor, victimelor, în unele cazuri, de a
depune mărturii false sau de a refuza depunerea declaraţiilor. Aceste acţiuni pot fi
executate atât de către infractor, cât şi de alte persoane legate cu acesta.
4. Date cu privire la urmele infracţiunii. Caracterul urmelor lăsate la faţa locului
totdeauna depinde de modalităţile săvârşirii tâlhăriei sau jafului. Dc exemplu. dacă
pătrunderea în locuinţă. în încăpere sau într-un depozit se face prin spargere, la faţa
locului rămân urme de instrumente ale spargerii, diverse microo- biecte, urme de secreţii
biologice, de încălţăminte, de mâini, obiecte pierdute sau aruncate etc. Cele mai posibile

246
locuri in care pot fi descoperite asemenea obiecte de care s-au atins infractorii ar fi:
mânerele de la uşi. întrerupătoarele electrice, cărţi, elemente ale furniturii de mobilier,
sticle de la dulapuri, geamuri, mese, scaune, telefoane, diverse obiecte cu suprafaţa
netedă şi altele.
Aplicarea violenţei faţă de victimă este demonstrată prin vânătăi. hematoame,
zgârâieturi, leziuni pe corp, haine rupte etc.; cazurile de strangulare cu mâinile sau cu
diverse laţuri sunt demonstrate prin prezenţa amprentelor degetelor, unghiilor. prin urma
de strangulare rămasă pe gât etc. Lupta dintre victimă şi infractor poate fi probată prin
modificările din interiorul încăperii, prin deteriorarea mobilei, obiectelor de uz casnic şi
tehnic şi prin hainele rupte atât ale v ictimelor, cât şi ale atacatorilor.
în cazul în care jefuitorul se afla în aşteptarea victimei într-un anumit loc o perioadă
de timp mai îndelungată, acolo pot fi găsite, de exemplu, urme de încălţăminte ale
infractorului, urme de obiecte aruncate de acesta (mucuri de ţigări, ambalaje de ţigări,
chibrite), urme biologice etc.
5. Date cu privire la locul şi timpul săvârşirii jafurilor sau tâlhăriilor. Se
ştie că. de cele mai dese ori. alegerea de către infractori a locului infracţiunilor date
depinde de o serie de factori (personalitatea victimei, obiectul atentatului criminal, ora la
care este posibilă producerea atentatului, posibilitatea de a dispărea imediat de la locul
faptei, caracterul complicat al fazei postcriminale etc.).
De exemplu, alegerea în calitate de loc al săvârşirii unor tâlhării sau jafuri a scărilor
clădirilor, lifturilor, a spaţiilor neiluminate este determinată de faptul că. în asemenea
locuri, posibilitatea victimei de a opune rezistenţă este redusă. în afară de aceasta, aceste
locuri sunt ferite de persoane străine care ar fi capabile să acorde ajutor victimei, să
comunice organelor de drept despre cele întâmplate şi să devină in viitor martori la
cercetarea cauzei.
în ultimii ani. o actualitate deosebită a obţinut lupta împotriva atacurilor tâlhăreşti
asupra locuinţelor şi caselor unor cetăţeni. E de remarcat că jafurile şi tâlhăriile sunt
săvârşite de cinci ori mai frecvent în oraşe şi orăşele, decât în localităţi rurale.
Cele mai tipice locuri în care sunt comise jafuri şi tâlhării sunt: gările, trenurile de
cursă lungă şi cele electrice (26% şi, respectiv. 18%); birourile, locurile de muncă ale
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (25%); automobilele particulare,
automagistralele (14%); intrările în case particulare (20%); străzile şi curţile urbane
(10%); scuarurile. zonele de agrement (9% şi 12%); gările auto, staţiile de autobuze,
transportul urban (23%) etc.
O tendinţă care prezintă interes pentru cercetarea infracţiunilor este faptul că 45% din
jafuri şi tâlhării sunt săvârşite de către minori nu departe de locul de trai al acestora şi. în
25% din aceste cazuri, victimele sunt vecinii sau cetăţenii care locuiesc în apropiere (şi
care anterior s-au cunoscut). 42% din infracţiunile analizate sunt comise de persoane
mature, de asemenea, nu departe de locul de trai al acestora, iar 14°o din victime sunt

247
cunoscuţi.
Marea majoritate a jafurilor şi tâlhăriilor din stradă sunt săvârşite noaptea,
preponderent seara. Alegerea acestui segment de timp este condiţionată de numărul mic
de oameni care pot fi prezenţi în locuri publice şi. ca urmare, de lipsa martorilor şi a
persoanelor care ar fi capabile să curmeze astfel de fapte. Din aceleaşi cauze. în timpul
nopţii sunt săvârşite atacuri asupra depozitelor, asupra magazinelor care funcţionează 24
de ore din 24, asupra chioşcurilor, benzinăriilor etc. în cazul atacurilor asupra unor
locuinţe, infractorii preferă orele zilei, când majoritatea membrilor familiei nu sunt acasă
şi când făptuitorii pot pătrunde sub pretextul unor servicii. în timpul zilei sunt săvârşite şi
atacuri asupra băncilor, caselor de schimb valutar, asupra organizaţiilor financiare, ma-
gazinelor de bijuterii, faptele producându-se. de regulă, mai aproape de orele mesei sau
de închidere a instituţiei (în acest timp. în asemenea instituţii şi organizaţii sunt clienţi
puţini şi este prezent doar personalul necesar infractorilor pentru a le deschide seifurile).
Numărul de jafuri şi tâlhării creşte în zilele de odihnă şi de sărbători. Cel mai mare număr
al acestora se produce sâmbăta şi duminica - 28% şi, respectiv, 21%, în zilele sărbătorilor
religioase - 17%. în zilele sărbătorilor de importanţă statală 9%-14%.
Locul şi timpul comiterii jafurilor şi tâlhăriilor au o importanţă deosebită pentru
cercetare din următoarele considerente:
- la locul faptei sunt găsite întotdeauna urmele şi mijloacele materiale de probă pe
care. volens-nolens, infractorul le-a produs în desfăşurarea activ ităţii ilicite.
Contextul locului faptei permite o interpretare ştiinţifică a urmelor, activitate ce
conduce la obţinerea unor informaţii preţioase cu privire la obiectul creator,
deprinderile şi numărul făptuitorilor;
- la locul sau în apropierea acestuia, unde s-a desfăşurat activ itatea ilicită, se pot
găsi persoane care au perceput în mod nemijlocit fapta, asistând la „opera”
autorilor, acestea putând fi ascultate în calitate de martori oculari; tot aici pot fi
identificate persoane care au acordat sprijin victimei fie în faza exercitării
violenţei de către făptuitor, fie în faza când aceasta a încetat şi persoana vătămată a
necesitai îngrijiri de specialitate. Tot locul faptei conferă organului de urmărire
penală dare referitoare la prezenţa atât a victimei, cât şi a făptuitorului în acel loc.
aspectul corelându-se şi cu factorul timp; cunoaşterea locului faptei oferă
posibilitatea organelor de urmărire penală, ca prin activităţi specifice, să verifice
declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate. Această activitate prezintă o
deosebită importanţă pentru cauza ce se instrumentează, deoarece îl convinge pe
ofiţerul de urmărire penală asupra prezenţei martorului la locul faptei în momentul
săvârşirii acesteia, prin aprecierile pe care le poate face în funcţie de distanţă,
luminozitate, condiţii atmosferice, prezenţa anumitor obstacole etc.. reuşind să
stabilească buna sau rea-credinţa ori „influenţele” pe care depoziţia acestuia a
suportat-o etc.;

248
 locul faptei oferă indicii importante despre prezenţa bunurilor în incinta acestuia
(la data săvârşirii infracţiunii), avându-se în vedere natura şi volumul acestora,
interesul pe care-1 prezenta pentru anumite persoane, încărcătura spaţiului de
depozitare, posibilităţile de scoatere prin orificiile practicate etc. Acest aspect, pe
care-1 urmăreşte problema analizată, îşi găseşte temeiul tocmai în similarea unor
tâlhării de către unele persoane care, în realitate, au comercializat bunurile
respective, înscenând astfel de infracţiuni, dejucate în marea lor majoritate de
organele de urmărire penală; de la locul faptei sunt culese informaţii ce privesc
făptuitorul in situaţia când dalele de identificare sunt cunoscute, această relaţie
fiind dată de prezenţa sa in locul unde a fost consumată activitatea ilicită. în
calitate de „actor principal". Când nu se cunoaşte identitatea făptuitorului, semnal-
mentele acestuia sunt folosite pentru identificare;:s.
6. Date cu privire la obiectul atentatului criminal. Obiectul atentatului criminal se
schimbă şi depinde de domeniul în care se produce jaful sau tâlhăria. După cum arată
practica, infracţiunile cercetate aproape în jumătate din cazuri (46°o) sunt săvârşite in
domeniul prestărilor de servicii (inclusiv a celor de distracţii şi agrement), o parte
importantă în domeniul antreprenoriatului (comerţ particular, transport, păstrarea
mărfurilor, operaţii valutare etc.) - 38%, iar în celelalte domenii - 16°o.
Banii, valuta, telefoanele mobile sunt sustrase în 70% din cazurile de tâlhărie şi în
30% din cele de jaf. în 50% şi 65% - căciuli. în 48% şi 15% - bijuterii, in 35% şi 40%
haine. în 10% şi 15% acte, în 10% şi 10% - încălţăminte.
în cazul tâlhăriilor cu pătrunderea în locuinţe, în încăperi. în calitate de obiect al
atentatului criminal au fost: tehnica audio şi v ideo, calculatoare, telefoane mobile (68%);
bani. valută, bijuterii (54%); haine şi obiecte de anticariat (21%); obiecte de mobilier şi
de decor interior (20%).
în ultimii ani, s-a mărit simţitor numărul de tâlhării ce v izează sustragerea au-
tomobilelor persoanelor care se ocupă de transporturi. In afară de faptul că astfel de
infracţiuni sunt săvârşite deseori de către grupuri şi asociaţii criminale bine organizate,
uneori acestea se termină cu omorârea şoferilor acestor mijloace de transport şi a
însoţitorilor lor. Se comit atacuri şi asupra unor localuri şi puncte comerciale.
în ultimul timp au devenit mai frecvente tâlhăriile şi jafurile săvârşite în trenuri şi
autobuze. Astfel de infracţiuni sunt comise, de regulă, de către infractori ambulanţi.
Datele concrete referitor la bunurile însuşite de infractor prin jaf sau tâlhărie pot
conduce la identificarea acestora şi prezintă una dintre posibilităţile de a ajunge la
făptuitor.
în funcţie de cuantumul prejudiciului se pot aprecia urmările faptei, în plus, la tâlhărie
se are în vedere şi existenţa leziunilor corporale, natura acestora, mecanismul şi data
producerii lor. Stabilirea valorilor însuşite este de un real folos în desfăşurarea
percheziţiei la persoanele suspecte.

249
 Pielea C. Metodologia cercetării unor infracţiuni, p.213-214.
7. Date cu privire la subiectul infracţiunii. Aceste infracţiuni pot fi săvârşite atât
de unul singur, cât şi de un grup de persoane, atât de minori, cât şi de adulţi.
Caracterizând persoanele care săvârşesc tâlhării şi jafuri, trebuie să remarcăm faptul că.
în majoritatea cazurilor, subiecţi ai acestor tipuri de infracţiuni sunt bărbaţii (82-94%).
Femeile comit jafuri de 20 de ori mai rar decât bărbaţii, iar tâlhării - de 8 ori mai rar.
Infracţiunile de jaf şi tâlhărie sunt săvârşite, de cele mai dese ori, de către persoane cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 29 de ani. Principala categorie de persoane care săvârşeşte
tâlhării şi jafuri sunt oameni fără o sursă permanentă şi oficială de venit. Un mare număr
de jafuri şi tâlhării sunt, de asemenea, săvârşite de către muncitori şi elevi. Analizând
datele statistice, trebuie remarcat faptul că circa o treime din persoanele vinovate de
tâlhărie şi jaf au comis anterior infracţiuni. Mai mult de jumătate dintre acestea. în
momentul săvârşirii infracţiunii, se aflau în stare de ebrietate. Jafurile săvârşite în grup au
loc în fiecare al doilea caz. iar tâlhăriile - în fiecare patru cazuri din cinci. Mai mult. în
competenţa grupurilor criminale organizate, locurile de frunte au început să fie ocupate
de către foşti sportivi, militari, angajaţi in organele speciale şi de drept.
Importanţa stabilirii făptuitorilor jafului sau tâlhăriei este determinată de necesitatea
încadrării juridice corespunzătoare (calificarea corectă) a activ ităţii infracţionale
conform calităţii contribuţiei fiecăruia dintre ei la fapta ilicită.
Tâlhăriile şi jafurile (întocmai ca şi alte infracţiuni) sunt săvârşite de către trei tipuri
principale de personalităţi: infractori înrăiţi 38% (majoritatea acestora sunt recidivişti şi
persoane cu diverse abateri psihice); infractori situativi 39% (o mare parte dintre aceştia
sunt aşa-numiţii marginali (în sens social), adică persoane amorale, neinstaiite.
needucate, inculte, cu atitudine negativă faţă de învăţătură şi faţă de muncă, care ignoră
legea şi ordinea de drept, decăzute sub aspect social); infractori ocazionali - 13%. Din
totalurile de jafuri şi tâlhării. 80% sunt comise de adulţi, faţă de 20% săvârşite de minori.
De menţionat şi o altă situaţie importantă: 30% din persoanele care au săvârşit jafuri
şi tâlhării aveau diverse tulburări neuropsihice.
8. Date cu privire la victima jafului sau tâlhăriei. în principiu, orice persoană
poate deveni victimă a unui jaf sau a unei tâlhării. însă. am putea şi ar fi necesar să
identificăm câteva grupuri de persoane care riscă într-o măsură mai mare să fie victime
ale unor astfel de infracţiuni: persoanele care traversează locuri neiluminate în timp de
noapte; femeile care poartă bijuterii şi haine scumpe; persoanele care se află în stare de
ebrietate alcoolică sau narcotică în localuri publice; oamenii in etate; antreprenorii;
taximetriştii; şoferii de cursă lungă, persoanele care se ocupă cu tractarea maşinilor de
peste hotare şi le realizează pe piaţă;
persoanele care deservesc magazine de noapte, chioşcuri, benzinării; persoanele care
beneficiază de serviciile prostituatelor.
Minorii care sunt victime ale jafurilor constituie 26% (inclusiv cele de sex femenin -

250
8%). Cota victimelor tâlhăriilor din rândul minorilor constituie 14% (inclusiv 8% fiind
persoane de sex feminin). Aşadar, nu există un raport strict între v ictime, sexul şi v ârsta
acestora, pe de o parte, şi caracterul grupelor de tâlhari şi jefuitori, pe de altă parte
Toate victimele jafurilor şi tâlhăriilor pot fi divizate în două grupe: a) persoanele care
deţin anumite bunuri materiale au venit constant despre care ştiu şi alte persoane; b)
persoanele care nu dispun de valori şi venituri mari. Şi dacă prima categorie de persoane
pot fi jefuite, tâlhărite de anumite grupări criminale specializate in această direcţie şi
după obţinerea datelor respective despre eventuala jertfa, atunci a doua categorie de
persoane devin victime întâmplător. în ultima situaţie, infractorii sunt mulţumiţi şi de un
profit mai modest. Aceştia pot fi persoane din rândurile narcomanilor. minorilor,
bizarilor, ambulanţilor.
De obicei, infractorii selectează viitoarele victime după caracteristicile, sem-
nalmentele exterioare, apreciindu-le ca persoane care nu pot opune rezistenţă fizică
(persoane în etate sau cu dizabilităţi, femei, minori). De exemplu, mai mult de jumătate
din victime sunt femei. Infractorii din rândurile minorilor comit jafuri sau tâlhării, de
obicei. în grup.
în scopul săv ârşirii jafului sau tâlhăriei, infractorii utilizează diverse obiecte, inclusiv
din timp pregătite (boxe. cuţite, palmare, arme). Ei se străduie să mascheze exteriorul lor
folosind în acest scop măşti pe faţă. cavule, farduri de machiaj. ochelari de soare, perucă,
mustaţă, barbă încleiată etc.

3.2. Situaţiile tipice, versiunile generale şi acţiunile iniţiale de

urmărire penală
Despre comiterea unor acte de jaf sau tâlhărie organele de urmărire penală sunt
sesizate de v ictimele acestora, de persoanele în a căror răspundere sau pază se aflau
bunurile sustrase, de angajaţii organizaţiilor, instituţiilor sau întreprinderilor de la care au
fost furate bunurile, de martorii Ia evenimentele de jaf sau tâlhărie, de angajaţii
instituţiilor medicale care au acordat ajutor persoanelor ce au avut de suferit din cauza
jafului sau tâlhăriei.
La etapa iniţială a cercetării, în funcţie de volumul de informaţii despre persoanele
care au săv ârşit jaful sau tâlhăria, poate apărea una dintre următoarele situaţii de
urmărire penală:
- persoana bănuită de săvârşirea unui jaf sau a unei tâlhării este reţinută la locul faptei
în timpul comiterii infracţiunii sau imediat după aceasta;
'-'J Шурухнов Н.Г. Криминалистика. Курс лекций, c.494-495.
- infractorul este reţinut în momentul comercializării bunurilor furate; este reţinut
vânzătorul sau cumpărătorul bunurilor furate căruia îi este cunoscut infractorul;
infractorul este cunoscut, dar el se eschivează de răspundere şi locul în care se află
nu este cunoscut;
infractorul nu este cunoscut, dar despre el există anumite date incomplete (despre

251
 aspectul exterior, haine, poreclă, locul în care apare în mod regulat).
Primele două situaţii de urmărire penală nu prezintă unele dificultăţi în organizarea şi
efectuarea cercetării cauzelor de jaf sau tâlhărie. Cât priveşte celelalte situaţii. în afară de
activităţile procesuale, un rol deosebit ii revine activităţii speciale de investigaţii,
direcţionale la căutarea făptuitorilor din anumite categorii de persoane, depistarea
bunurilor furate, identificarea şi reţinerea infractorilor.
In calitate de versiuni generale pe aceste categorii de infracţiuni, pot fi înaintate
următoarele ipoteze;
1) a avut loc un caz de jaf sau tâlhărie după cum a declarat victima sau alte persoane;
2) nu a fost comis jaful sau tâlhăria, ci este vorba de o înscenare;
3) în cazul dat nu s-a produs nici jaful, nici tâlhăria, ci o altă infracţiune ase-
mănătoare.
Din versiunile particulare, cele mai importante versiuni se atribuie la cele referitor la
subiectul jafului sau tâlhăriei. Printre acestea pot fi:
a) infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană cunoscută victimei;
b) infracţiunea a fost comisă de către realizatorul obiectelor care intenţiona să le
realizeze;
c) jaful sau tâlhăria a fost comisă de o persoană care anterior a fost condamnată
pentru o astfel de infracţiune;
d) fapta a fost comisă de minori care stau Ia evidenţă în organele de interne pentru
infracţiuni contra patrimoniului şi săvârşirea faptelor cu violenţă;
e) infracţiunea a fost comisă de persoane care nu au loc stabil de muncă, nu lucrează
timp îndelungat, fac abuz de alcool sau narcotice;
f) infracţiunea este comisă de persoane care anterior au mai săvârşit astfel de fapte,
însă încă nu sunt cunoscute organelor competente;
g) jaful sau tâlhăria dată este rodul unor persoane ambulante ele.
La elaborarea acestor şi altor versiuni trebuie să se ţină cont de locul, timpul şi modul
cum a fost săvârşită fapta, precum şi de capacităţile victimei.
In funcţie de caracterul şi circumstanţele concrete ale jafului sau tâlhăriei comise, de
rezultatele acţiunilor iniţiale de urmărire penală şi de rezultatele activi- taţii speciale de
investigaţie, ar putea fi elaborate şi versiuni particulare mult mai concrete referitor şi la
alte circumstanţe ale infracţiunii concrete.
în calitate de acţiuni iniţiale de urmărire penală. în situaţiile indicate mai sus. pot fi
efectuate:
- cercetarea la faţa locului; audierea
victimei; audierea martorilor oculari;
- reţinerea bănuitului (bănuiţilor);
percheziţia corporală a bănuitului;
- percheziţia la domiciliul bănuitului şi la locul de muncă;

252
 audierea bănuitului;
- examinarea corporală a victimei în cazul tâlhăriei;
prezentarea spre recunoaştere a bănuitului;
- prezentarea spre recunoaştere victimei a obiectelor sustrase: dispunerea şi
efectuarea expertizei medico-legale a victimei, bănuitului.
Totodată, ca recomandări metodice principale de soluţionare a situaţiei date pot servi:
- folosirea datelor comunicate de către martori şi victime, precum şi urmele şi
obiectele - probele materiale descoperite pe parcursul examinării locului faptei.
Deseori, informaţia obţinută de către ofiţerul de urmărire penală din aceste surse îi
permite acestuia să determine, cu o anumită precizie, cercul de persoane în care
trebuie căutat infractorul;
audierea tuturor persoanelor la care fac referire \ ictimele şi martorii în depoziţiile
lor;
stabilirea dacă nu cumva în localitatea dată sau în zonele învecinate au fost
săvârşite şi alte atacuri care nu au fost încă descoperite, iar în cazul în care acestea
au existat, vor fi studiate materialele acestor cauze, pentru a se afla dacă acestea,
judecând după modul în care s-au produs atacurile, au avut sau nu aceiaşi autori.
Acest procedeu permite de a obţine date noi despre infractori şi de a restrânge
cercul în care aceştia trebuie căutaţi; luarea măsurilor în vederea identificării şi
verificării unor persoane din localitatea. zona dată. a comportamentului şi a
modului lor de viaţă, care demonstrează îmbogăţirea lor în scurt timp. fapt care
s-ar explica prin comiterea unor infracţiuni. în afară de aceasta, mai trebuie să se
afle dacă în localitatea dată şi în perioada dată nu au apărut cumva persoane străine
(de exemplu, anumiţi oaspeţi sau rude), al căror comportament ar părea suspect;
verificarea respectivă a instituţiilor medicale existente în localitatea, zona dată în
care infractorul ar fi putut solicita asistenţă medicală, precum şi verificarea unor
cabinete private de acordare a ajutorului medical;
identificarea martorilor posibili printre persoanele care locuiesc în apropiere de
locul atacului sau care apar sistematic în acest loc (de exemplu, cineva merge pe
acolo zilnic spre serviciu sau de la serviciu);
- efectuarea unor verificări sistematice în locurile unei posibile comercializări sau
păstrări a bunurilor sustrase în scopul aflării dacă acolo nu au apărut cumva
lucrurile furate de la victimă (la pieţe, la bâlciuri, la consignaţii, lombard. în
magazine de anticariat, la ceasornicari, la camere de păstrare etc.). Dacă
verificarea va da un rezultat pozitiv, va fi audiat angajatul care a cumpărat sau a
recepţionat obiectul dat pentru consignaţie sau pentru păstrare în scopul de a afla
semnele persoanei care l-a adus. precum şi de a ridica chitanţa de recepţionam a
acestui luciu cu semnătura persoanei care l-a adus. în afară de aceasta, angajaţilor
din instituţiile menţionate trebuie să li se comunice numărul sau semnele
lucrurilor furate pentru ca. în cazul apariţiei unor cetăţeni cu lucruri asemănătoare,

253
 să anunţe despre aceasta miliţia; concursul inspectoratului de patrulare pentru
luarea de măsuri de căutare a mijloacelor de transport, dacă din circumstanţele
cazului reiese că atacatorii au făcut uz de asemenea mijloace;
- folosirea pe larg a datelor de evidenţă criminalistică aflate în organele de interne,
inclusiv: v ictimelor li se vor prezenta fotografiile sau înregistrările video cu
persoanele care anterior au fost trase la răspundere penală pentru săvârşirea unor
infracţiuni grav e şi deosebit de grave;
verificarea persoanelor a căror activitate criminală anterioară sau ale căror legături
cu elemente infracţionale permit să se presupună implicarea posibilă a acestora in
atacul cercetat. Obiect al unei atenţii speciale vor fi persoanele care au fost
eliberate recent din locurile de detenţie şi. în primul rând. acele care au un mod
antisocial de viaţă;
- în cazul în care la locul atacului au fost descoperite amprente ale mâinilor, acestea
vor fi verificate prin colaţionare cu datele din fişierul dactiloscopie; în cazul în
care la locul atacului au fost descoperite gloanţe sau tuburi, acestea vor fi
verificate prin colaţionarea cu datele din registrul de evidenţă a tipurilor de gloanţe
şi cartuşe;
- trimiterea în locurile posibilei apariţii a infractorilor (baruri, cazinouri, re-
staurante, centre de agrement etc.) a grupurilor de căutare alcătuite din ofiţeri de
urmărire operativă, având în componenţa lor victima sau martorul care a
memorizat aspectul exterior al atacatorilor;
- adresarea comisiilor rogatorii organelor operativ e pentru efectuarea măsurilor
speciale de inv estigaţie în scopul stabilirii persoanelor care au săv ârşit atacul,
respectiv şi spre stabilirea locurilor păstrării bunurilor furate.
Acţiunile recomandate mai sus pot fi stabilite de ofiţerul de urmărire penală pornind
de la împrejurările concrete ale cauzei cercetate.
3.3. Particularităţi tactice de efectuare a unor acţiuni iniţiale de
urmărire penală
Fiind sesizat despre jaf sau tâlhărie, organul de urmărire penală trebuie să întreprindă
imediat anumite acţiuni de urmărire penală şi speciale de investigaţie pentru a lămuri
fapta. Aceasta înseamnă, după primirea declaraţiei referitor la infracţiunea concretă,
luarea deciziilor şi efectuarea activităţii de stabilire a existenţei sau inexistenţei faptei
reclamate.
Consecutivitatea şi conţinutul acţiunilor iniţiale de urmărire penală depind totdeauna
de circumstanţele şi împrejurările reale în care activează ofiţerul de urmărire penală, de
capacităţile şi posibilităţile acestuia.
in cazurile cercetării jafurilor şi tâlhăriilor, printre acţiunile iniţiale de urmărire
penală pot fi enumerate:
a) Cercetarea la fata locului. Pe această categorie de infracţiuni, cercetarea la fala
locului se efectuează până la pornirea cauzei penale, fiind de dorit îndată după primirea

254
declaraţiei victimei sau altor persoane. De fapt, o examinare calitativă la faţa locului dă
întotdeauna rezultate pozitive, de aceea nu se poate renunţa la efectuarea ei, ceea ce
deseori se întâmplă în practică, facându-se referire la caracterul specific al locului,
momentului, modului săvârşirii jafului sau tâlhăriei.
La etapa pregătitoare a cercetării, până la sosirea la faţa locului, ofiţerul de urmărire
penală va soluţiona problema cu privire la implicarea specialiştilor necesari la această
acţiune de urmărire penală. Specialistul criminalist, de exemplu. va participa în mod
obligatoriu la examinarea la faţa locului a jafului sau a tâlhăriei. în cazul în care sănătatea
victimei a fost prejudiciată sau, mai mult. victima a fost omorâtă, la cercetarea locului
faptei trebuie invitat specialistul medico-legist. în cazurile necesare, ofiţerul de urmărire
poate rezolva problema cu privire la participarea victimei la realizarea cercetării locului
faptei. înainte de a pleca la faţa locului, trebuie verificate şi pregătite toate mijloacele
tehnice şi va fi invitat poliţistul chinolog cu câinele de serviciu, dacă se va considera că
este nevoie de el. în cazul în care cercetarea la faţa locului se va face pe timp de noapte,
ofiţerul de urmărire penală va trebui să aibă grijă şi să asigure mijloace de iluminare.
înainte de începerea examinării, ofiţerul de urmărire penală se va deplasa la faţa
locului, fapt pentru care este raţional să se consulte cu victima, pentru a stabili suprafaţa
teritoriului care va trebui examinată, precum şi locul din care va trebui începută
examinarea. în aria examinării vor fi incluse şi eventualele căi de retragere a
infractorului, deoarece deseori, ascunzându-se de la locul infracţiunii, acesta aruncă
obiectele care ar putea să-l demaşte (armele, portmoneele etc.). în cazurile în care locul
infracţiunii este chiar automobilul victimei sau un segment de şosea din afara oraşului,
este raţional să fie examinat nu numai automobilul, dar şi locul în care acesta a staţionat,
teritoriul adiacent automobilului. Este de dorit să fie examinată, cel puţin sumar, calea pe
care a parcurs-o infractorul în automobilul victimei etc. Pe parcursul examinării scării de
la casa proprie a victimei. a segmentului respectiv de stradă, vor trebui cercetate căile de
acces şi de ieşire a infractorului de Ia locul evenimentului. Dat fiind faptul că în atare
cazuri atacul se face din ambuscadă, este necesar să fie examinate cu atenţie locurile în
care infractorul putea să se ascundă înainte de a ataca victima. Practica demonstrează că
infractorii, aflându-se în ambuscadă, se comportă cu mai puţină prudenţă şi lasă diverse
urme şi unele obiecte.
Sarcina principală a cercetării locului jafului sau tâlhăriei constă în descoperirea
urmelor infractorului şi a celor ale victimei, iar în cazurile în care infracţiunea a fost
însoţită de violenţă şi în manifestarea violenţei, in categoria urmelor infractorului şi ale
victimei la locul infracţiunii intră: amprentele mâinilor, ale încălţămintei, ale mijlocului
de transport, lucrurile lăsate sau pierdute care aparţin infractorului sau victimei, urme de
luptă, mucuri de ţigări, mieroobiecte formate în urma contactului dintre corpul sau haina
participanţilor la eveniment cu diverse obiecte.
Trebuie acordată o atenţie deosebită urmelor de luptă, de rezistenţă a victimei,

255
deoarece acestea pot arăta caracterul urmelor lăsate pe corpul şi pe haina infractorului,
fapt care joacă un rol important în organizarea căutării infractorului pe urme fierbinţi şi în
demascarea lui ulterioară. în calitate de urme ale rezistenţei victimei pot fi considerate
modificările produse în ambianţa de la faţa locului. Asemenea modificări pot fi: mobilier
deteriorat, răsturnat, geamuri sau oglinzi sparte, urme de împuşcături, de sânge etc. în
afară de aceasta, în procesul-verbal al examinării la faţa locului trebuie înregistrate
urmele pătrunderii infractorilor în încăpere (în locuinţă, în birou, in depozit etc.). dacă
această pătrundere a fost precedată de tâlhăria propriu-zisă.
Cercetarea la faţa locului. în cazul tâlhăriilor şi jafurilor legate de pătrunderea ilegală
în locuinţă. încăpere sau într-un depozit, este raţional să se înceapă cu cercetarea de
ansamblu a acestora. Este necesar să se examineze cu atenţie scările, palierele, uşile de la
intrare etc. Modul în care au fost înlăturate obstacolele (prin spargere) indică implicarea
în infracţiune a unui grup de persoane. Trebuie de avut în vedere că locul spargerii, de
regulă, constituie o mare concentrare de diverse urme şi mieroobiecte. Acestea din urmă
prezintă un interes deosebit, pentru că ele se referă la două categorii: obiecte aduse de
către infractori la locul spargerii (fibre de ţesătură rămase din hainele acestora, fire de
păr, sânge, salivă, secreţii ale corpului uman etc.) şi urme formate după acţiunea asupra
obstacolelor (particule de tencuială, de var. de vopsea, de celuloză, de metal, care cad in
mod obişnuit pe haine. în păr. se concentrează pe instrumentele spargerii de care s-a
folosit infractorul).
în încăperi, trebuie examinate cu atenţie toate barierele şi obstacolele (uşa de la
intrare, dispozitivele pentru încuiat, uşile dulapurilor, elementele mobilierului) de care
s-a atins infractorul sau pe care le-a mutat pentru a-şi face acces liber spre bunuri.
Urmează să fie cercetate şi locurile în care se aflau lucrurile furate, precum şi obiectele a
căror poziţie obişnuită a fost schimbată de către infractor. Trebuie de avut în vedere că
infractorii, aflându-se în încăpere, săvârşesc uneori diverse acţiuni (caută obiecte pe care
le folosesc în calitate de mijloace de săvârşire a infracţiunii, mănâncă, fumează, merg la
toaletă ele.), care. pe de o parte, lasă o serie de informaţii, iar, pe de altă parte, permit a se
obţine probe de implicare a lor in comiterea infracţiunii.
Pe parcursul cercetării la faţa locului a tâlhăriilor şi jafurilor săvârşite în gări şi în
trenuri. în afară de cercetarea atentă a locului infracţiunii (teritoriul gării, intrările în
vagoane, compartimentele, toaletele etc.). este necesar să fie examinate şi segmentele de
cale ferată din apropiere. în aceste locuri pot fi descoperite urme de încălţăminte, lucruri
ale victimelor şi ale infractorilor pierdute sau aruncate in mod special de către aceştia,
precum şi alte probe materiale.
în aceste cazuri de jaf sau tâlhărie este necesar de a acorda o atenţie deosebită
descoperirii pe parcursul examinării a unor împrejurări negative care au importanţă
pentru verificarea versiunii cu privire la înscenarea unui jaf sau a unei tâlhării. în
identificarea acestor împrejurări negative un rol esenţial îl joacă specialistul criminalist.
Majoritatea împrejurărilor negative care demonstrează simularea jafului sau a tâlhăriei

256
vor fi descoperite prin analiza ambianţei de la faţa locului, prin confruntarea detaliată a
rezultatelor examinării cu explicaţiile „victimei". în categoria unor asemenea împrejurări
pot intra: existenţa unor urme v ădite acolo unde ele nu puteau apărea: lipsa urmelor
infracţiunii în locul în care s-a produs evenimentul presupus; distrugeri nejustificate ale
uşilor, lacătelor, altor obstacole: lipsa unor urme de vehicul în cazul în care a fost furată o
cantitate mare de lucruri; prezenţa unui strat intact de praf în locurile în care, chipurile,
stăteau lucrurile furate; prezenţa unor semne ee demonstrează că înlăturarea obstacolului
s-a produs din interiorul încăperii şi nu din afara lui. cum ar trebui să fie. etc.
b) Audierea victimei. Această acţiune de urmărire penală se efectuează după
cercetarea la faţa locului. în cazul în care s-a constatai că nu este vorba de o înscenare
(simulare) a infracţiunii de jaf sau tâlhărie. în acest caz, trebuie de avut în vedere că ea
dispune de cele mai complete date despre jefuitor sau tâlhar. Audierea victimei poate fi
efectuată şi paralel sau concomitent eu cercetarea locului faptei, când acolo lucrează o
echipă de cercetare operativă în frunte cu ofiţerul de urmărire penală. Datele obţinute de
la victimă, referitor la semnalmentele obiectelor furate şi infractorului, trebuie imediat de
transmis membrilor echipei care au sarcina efectuării urmăririi şi reţinerii făptuitorului pe
urme proaspete. Audiind-o pe victimă, ofiţerul de urmărire penală trebuie să ia în calcul.
în primul rând. starea ei psihică (stresul, sentimentul de teamă) şi. în caz de necesitate,
să-i asigure asistenţa medicală şi psihologică, iar în al doilea rând, că victima poate fi
audiată de mai multe ori, la necesitate.
Pe parcursul primei audieri a victimei, este de dorit să se stabilească: locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii; cauza care a facut-o pe victimă să se afle în locul dat; numărul
infractorilor, apartenenţa sexuală a acestora, vârsta, semnalmentele exterioare, hainele,
mijloacele de transport utilizate de infractori, armele utilizate de ei, particularităţile de
vorbire ale acestora, numele sau poreclele lor care s-au făcut auzite: modul desfăşurării
evenimentului (cum s-au manifestat acţiunile infractorului, dacă a opus sau nu rezistenţă
victima (în ce mod), ce fel de urme au rămas pe corpul victimei, dar şi ce fel de urme
puteau rămâne pe corpul, hainele infractorului, în ce direcţie a fugit infractorul, care au
fost acţiunile \ ictimei după ce infractorul a dispărut de la locul faptei etc,); urmările
tâlhăriei sau ale jafului pentru victimă (ce fel de bunuri au fost furate, care au fost
semnele acestor bunuri, unde se aflau ele. dacă au fost sau nu cauzate daune sănătăţii):
cine poate confirma cele relatate întâmplate, cine ar fi putut orienta spre scop acţiunile in-
fractorului; dacă anterior victima l-a văzut vreodată pe infractor sau nu, dacă da, unde şi
în ce împrejurări, dacă l-ar vedea, l-ar putea recunoaşte sau nu.
De fiecare dată, la audierea victimei, ofiţerul de urmărire penală trebuie să manifeste
interes şi să încerce să obţină de la audiat depoziţii cât mai detaliate şi mai concrete, mai
ales pe parcursul descrierii infractorilor. în afară de aceasta. de la victimă trebuie de aflat
dacă nu s-au păstrat cumva acte însoţitoare ale bunurilor furate (paşapoarte, cecuri ale
obiectelor sustrase etc.) sau accesorii ale acestora. Prezenţa unor astfel de obiecte va

257
facilita căutarea lucrurilor furate de către infractori.
în timpul audierii \ ictimei. de asemenea, trebuie verificată versiunea cu privire la
simularea infracţiunii, va fi aflat locul de muncă al victimei, funcţia şi situaţia sa
financiară, prezenţa sau absenţa asigurării bunurilor furate şi alte împrejurări care ar
putea sen i în calitate de premisă a simulării infracţiunii.
Ca rezultat al audierii victimei, indiferent de numărul acestora, trebuie stabilite
următoarele circumstanţe:
- locul şi timpul în care a fost săvârşită fapta de jaf sau tâlhărie;
în legătură cu ce victima se afla în locul dat; caracterul acţiunilor agresorului
(agresorilor);
câte persoane au fost prezente şi au activat la locul faptei;
- care sunt semnalmentele exterioare ale acestora;
- dacă au utilizat ei forţă fizică sau psihică faţă de v ictimă:
- dacă aveau infractorii asupra lor anumite anne sau alte obiecte;
ce activităţi ilicite au întreprins infractorii şi în ce consecutivitate, care era rolul
fiecăruia dintre ei;
- dacă a opus ori nu victima rezistenţă infractorilor, dacă da, în ce a constat această
rezistenţă;
- la ce au atentat agresorii şi ce anume au sustras de la victimă sau de la alte
persoane;
care sunt caracteristicile cantitative şi calitative ale obiectelor furate:
- care este caracterul leziunilor corporale sau prejudiciului cauzal victimei în urma
infracţiunii:
- care este starea victimei şi dacă a primit anumite îngrijiri medicale;
cine a avut informaţie despre anumite obiecte de preţ. valută pe care le deţinea
victima;
- dacă a povestit cuiva victima despre actul de jaf sau tâlhărie;
- pe cine suspectează victima de săvârşirea faptei date.
c) Examinarea corporală a victimei si a hainelor acesteia. Această acţiune are loc
în cazurile în care pe corpul sau hainele victimei pot exista urme ale infracţiunii. Pe haina
victimei, de regulă, rămân microfibre de pe haina infractorului. care demonstrează
contactul dintre aceştia, urme de rupturi, de tăieturi, urme ale acţiunii unor obiecte. La
efectuarea acestei examinări pot fi atraşi specialistul medic legist sau alt medie şi utilizate
surse de iluminare puternică, alte mijloace tehnice pentru depistarea şi ridicarea
microurmelor. In proccsul- verbal de examinare trebuie descrise: tipul, forma, semnele
caracteristice, locul poziţionării şi mecanismul formării tuturor urmelor (zgârâieturi.
vânătăi. he- matoame, leziuni, depuneri de vopsea, de murdărie, de alte substanţe),
rămase pe corpul victimei.
E dc remarcat eă, în cazul simulării unui atac de tâlhărie, reclamanţii deseori îşi

258
cauzează singuri leziuni corporale care, de regulă, intră în categoria celor uşoare şi se află
în locurile în care acestea pot fi făcute cu mâinile proprii. Aceasta se aranjează pentru a
exercita influenţă asupra psihicului ofiţerului de urmărire penală şi a-1 face pe acesta să o
creadă pe „victimă". Rezultatul examinării corporale a victimei şi hainei permite nu doar
să se stabilească împrejurările şi mecanismul infracţiunii săvârşite, dar şi să fie
confruntate acestea cu declaraţiile v ictimei, să se demaşte simularea, să se asigure
eficienţa activităţii de urmărire, eficienţa altor acţiuni procesuale la etapa iniţială a
cercetărilor.
Examinării corporale poate fi supus şi bănuitul. în cazul în care el a fost reţinut ..pe
urme proaspete". Scopul acestei examinări rezidă în constatarea urmelor opunerii de
rezistenţă din partea victimei în momentul atacului asupra ei şi microurmelor
(microparticulelor) pe hainele sau corpul bănuitului ca rezultat al contactului dintre
aceştia.
d) Audierea martorilor. în calitate de martori în cauzele cu privire la jafuri şi
tâlhării pot fi audiaţi: 1) martorii oculari ai infracţiunii; 2) persoanele care au curmat
infracţiunea şi l-au reţinut pe infractor; 3) persoanele care au condus victima în instituţia
medicală; 4) lucrătorii medicali care au acordat ajutor victimei; 5) rudele, cunoscuţii
victimei.
In primul rând, vor fi audiaţi martorii oculari ai infracţiunii. Pe parcursul audierii
acestora, care se poate efectua şi la faţa locului, concomitent cu cercetarea locului faptei,
este necesar să fie clarificate în detaliu următoarele circumstanţe:
- în ce împrejurări a avut loc jaful sau tâlhăria;
- locul şi timpul derulării evenimentului infracţional;
- cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, sau alte date despre această persoană, despre
semnalmentele exterioare ale suspectului;
- de unde a apărui suspectul în locul dat şi ce avea asupra sa;
- cine a fost victimă a faptei date;
- direcţia în care a fugit infractorul sau mijlocul de transport de care s-a folosit;
- ce fel de arme sau alte obiecte a folosit infractorul pentru comiterea faptului sau
tâlhăriei:
- ce fel de obiecte au fost luate de la victimă sau au fost lăsate de către infractor;
- care a fost comportamentul victimei în momentul săvârşirii infracţiunii şi după
aceasta;
- unde se afla martorul în momentul săvârşirii infracţiunii şi în legătură cu ce;
- de la ce distanţă a observat martorul evenimentul infracţional şi care era starea
vremii la acel moment:
- dacă este sau nu cunoscut martorul cu victima sau cu infractorul;
- cine a mai observat fapta dată şi poate confirma această infracţiune.
La audierea martorilor din rândul persoanelor care au participat la curmarea şi

259
reţinerea infractorului, trebuie de clarificat:
- în legătură cu ce ei se aflau în locul sau în apropierea locului jafului sau tâlhăriei;
- cum au perceput ei fapta infracţională (au auzit strigăte de ajutor sau au văzut
momentul spargerii şi pătrunderii în mod neobişnuit a persoanelor în încăperi
etc.):
- care a fost reacţia şi activităţile martorului pentru a curma infracţiunea sau a reţine
infractorul care părăsea locul faptei;
- ce poate relata martorul despre evenimentul dat şi acţiunile agresorului; dacă
cunoaşte sau nu persoana agresorului şi victimei;
- dacă nu cunoaşte agresorul, care sunt semnalmentele exterioare ale acestuia; cum
a fost curmată fapta dată. cine a participat la această operaţiune;
- care a fost comportamentul infractorului in situaţia dată;
- unde anume şi în ce mod el a fost reţinut şi condus.
Martorii din rândul persoanelor care au condus victima în instituţia medicală sau care
au acordat acesteia ajutor medical, pot elucida următoarele circumstanţe;
- calitatea lor şi relaţiile cu victima;
- când, unde şi în ce stare au văzut (găsit) ei victima;
ce au aliat ei de la victimă sau alte persoane despre fapta dată;
- cum a fost adusă victima în instituţia medicală;
- cine a consultat victima şi ce îngrijiri medicale necesita ea:
- cum i s-a acordat ajutorul medical şi dacă a fost spitalizată sau nu;
- de cine a fost condusă victima şi unde.
Rudele şi cunoscuţii victimei pot fi audiaţi în calitate de martori, atât la etapa iniţială,
cât şi la cea ulterioară de urmărire penală. Ei, de obicei, se pot referi la caracteristica
personală a victimei, obiectele de care dispunea aceasta şi unele relaţii ale victimei cu alte
persoane.
în scopul verificării versiunii cu privire la simularea jafului sau tâlhăriei, trebuie să
obţinem de la martori din rândul rudelor şi cunoscuţilor date despre starea financiară a
victimei, despre formele şi sursele sale de venit, despre problemele familiale şi
particularităţile de comportament ale ei din ultimul timp.
e) Dispunerea si efectuarea expertizelor judiciare. în cazul cercetării jafului sau
tâlhăriei, de obicei, se dispun următoarele expertize; medico-legală, trase- ologică.
balistică, a armelor albe etc.
Expertiza medico-legală se dispune în cazul în care este necesar de a stabili caracterul
şi gravitatea leziunilor corporale ale victimei tâlhăriei, precum şi de a descoperi urme
biologice pe corpurile delicte. întrebările caracteristice la care expertul medico-legist
trebuie să răspundă sunt următoarele;
- ce vătămări şi în ee regiune ale corpului victimei sunt prezente;
- care este caracterul acestor vătămări (leziuni corporale);

260
 ce formă avea obiectul cu care s-au cauzat leziunile corporale;
- care este vechimea şi gradul vătămărilor corporale cauzate victimei;
care era poziţia spaţială a infractorului faţă de victimă în momentul cauzării
leziunilor corporale;
putea oare victima să-şi cauzeze singură leziunile corporale existente: ce urmări
grave pentru viaţa şi sănătatea victimei au parvenit sau pot parveni ca rezultat al
leziunilor corporale cauzate;
- sunt sau nu urme de sânge pe obiectul prezentat spre examinare, dacă da. sunt
acestea de provenienţă umană sau nu;
care este grupa sangvină a sângelui stabilit; poate să aparţină sângele dat
bănuitului sau nu.
Atunci când bănuitul a fost prins intr-un timp cât mai apropiat de cel al comiterii
faptei, constatarea medico-legală este solicitată să aprecieze dacă pe corpul infractorului
există leziuni, natura lor. mecanismul de formare şi data producerii lor. Coroborat cu
declaraţiile victimei şi ale martorilor, rezultatul expertizei medico- legale contribuie în
mod substanţial la dovedirea vinovăţiei autorului infracţiunii.
în unele cazuri pot fi dispuse şi expertize traseologice, balistice etc.
Expertiza traseologică. de exemplu, poate fi dispusă în scopul identificării infrac-
torului şi a instrumentelor infracţiunii, după urmele de mâini, ale încălţămintei, după
urmele vehiculelor, dacă acestea au fost descoperite şi ridicate la faţa locului.
în cauzele cu privire la jafuri şi tâlhării, deseori apare necesitatea dispunerii unei
expertize complexe judiciare balistice şi medico-legale, precum şi a expertizei unor arme
albe şi a unor urme de aplicare a acestora, deoarece apar probleme legate nu numai de
lipul şi de starea armei, dar şi de mecanismul aplicării acesteia, producerii leziunilor etc.
0 Prezentarea sure recunoaştere. La cercetarea jafurilor şi tâlhăriilor, chiar la etapa
iniţială, uneori apare necesitatea de a identifica, cu ajutorul victimelor, martorilor,
persoanele care au săv ârşit actul criminal, precum şi obiectele, valorile care au fost
sustrase de infractori.
în primul rând, victimei îi pot fi prezentate persoanele care au atacat-o şi agresat-o în
scopul jefuirii sau tâlhăriei. în al doilea rând. atunci când au fost identificaţi martorii
oculari ai infracţiunii, acestora li se pot prezenta persoanele suspecte.
Alteori, se impune prezentarea spre recunoaştere a bănuitului de către persoana care a
cumpărat de la acesta diverse obiecte, bunuri, necunoscând provenienţa lor ilicită. De
asemenea, bunurile, obiectele sustrase şi descoperite asupra făptuitorului jafului sau
tâlhăriei, cu ocazia percheziţiilor corporale, la domiciliul ori la locul de muncă al
bănuitului, pot fi prezentate spre recunoaştere nu doar v ictimci, ci şi persoanelor
(martorilor) care cunosc cui aparţineau acestea.
în aşa fel, acţiunea dată de urmărire penală, care. de obicei, se efectuează în
majoritatea cazurilor pe alte categorii de infracţiuni la etapa ulterioară, se transformă la

261
cercetarea jafurilor şi tâlhăriilor în acţiune de neamânat şi contribuie esenţial la stabilirea
vinovăţiei bănuitului. în cazul în care victima se află în stare stresantă în urma acţiunilor
care au avut loc asupra ei în timpul jafului sau tâlhăriei, prezentarea spre recunoaştere
acesteia a bănuitului nu se recomandă până la revenire. De asemenea, nu se recomandă
efectuarea prezentării spre recunoaştere victimei a bănuitului, atunci când ei deja i-i fost
prezentată fotografia infractorului care se află în sistemul înregistrării organelor de
interne, precum şi în cazul când infractorul a fost reţinut de echipa operativă de patrulare
cu participarea victimei. în ultimul caz trebuie întocmit doar proces-verbal de reţinere a
bănuitului. în care va fi stipulat că reţinerea infractorului a fost efectuată în baza
recunoaşterii lui de către victimă.
g) Reţinerea si percheziţia corporală a bănuitului. Acestea sunt două acţiuni de
urmărire penală independente, separate, dar urmează totdeauna una după alta în mod
firesc. Dacă suspectul este reţinut în mod obligatoriu, imediat el trebuie percheziţionat în
scopul depistării asupra lui a obiectelor, bunurilor sustrase în urma jafului sau tâlhăriei
săvârşite, precum şi pentru a-l dezarma, ca el să nu poată ataca grupul operativ sau să se
sinucidă.
Caracterul acestor acţiuni de anchetă depinde de locul, de condiţiile în care ele se
desfăşoară şi de personalul care le execută. De fapt, în cazuri de jaf sau tâlhărie, există
două tipuri de situaţii: în primul caz, reţinerea are loc în urma aplicării unor planuri tipice
speciale (de operaţiuni tactice) realizate de organul de urmărire penală în interacţiune cu
serviciile operative; în cel de al doilea caz se porneşte de la rezultatele activităţii de
urmărire exercitate de către grupul operativ la faţa locului.
în toate cazurile, reţinerea trebuie să se efectueze în conformitate cu un plan, in care
atenţia principală trebuie să fie îndreptată spre securitate, mai ales dacă se ştie din timp că
infractorii deţin arme.
Planul reţinerii infractorului trebuie să conţină: date referitor la persoana care
urmează a fi reţinută, timpul şi locul reţinerii: componenţa echipei operative şi mijloacele
de legătură dintre ea şi alte structuri. în primul rând cu ofiţerul de urmărire penală,
precum şi între membrii ei; procedeele cele mai eficiente de realizare a acestei acţiuni de
urmărire penală care va asigura atât securitatea celor care efectuează reţinerea, cât şi a
persoanelor care ar putea să se afle întâmplător in locul reţinerii; modalităţile de escortare
a celui reţinut, locul de reţinere a lui etc. Activitatea grupului operativ trebuie să poarte
un caracter inopinat pentru bănuit.
Reţinerea poate să se producă şi fără un plan special, atunci când infractorul este
urmărit ..pe urme proaspete” de la locul faptei. De fiecare dată însă, trebuie luate măsuri
de siguranţă şi de folosire a unor situaţii favorabile pentru reţinerea bănuitului.
La reţinere, totdeauna trebuie de prevăzut nu numai avantajul de forţe, dar şi o astfel
de amplasare a acestora, pentru a exclude cazurile de aplicare de către suspect a armelor,
a spray-urilor cu diverse gaze etc., dar şi documentarea.

262
încercările infractorului de a scăpa de obiectele corpuri delicte, care pot cu adevărat
demonstra implicarea lui în săvârşirea infracţiunii concrete.
Percheziţia corporală a persoanei reţinute trebuie să fie desfăşurată neîntârziat. astfel
încât să excludă cazurile de folosire de către infractor a armelor sau a obiectelor care le
pot substitui, precum şi aplicarea diverselor procedee fizice, menite să opună rezistenţă şi
să-i asigure evadarea. Pe parcursul percheziţiei corporale, este necesar de a acorda atenţie
deosebită obiectelor descoperite la persoana reţinută. Chiar şi obiectele care. la prima
vedere, nu ţin de evenimentul cercetat trebuie descrise în procesul-verbal al acestei
acţiuni de urmărire penală şi anexate la el. deoarece ele pot deveni probe ale implicării
acestei persoane în infracţiune. Pe parcursul efectuării percheziţiei, în afară de descrierea
în procesul-verbal a obiectelor descoperite la persoana reţinută, se recomandă ca acestea
să fie fotografiate.
h) Examinarea corporală şi a hainelor bănuitului. După percheziţia corporală,
este raţional ca imediat să se treacă la examinarea corporală şi a hainelor persoanei
reţinute în calitate de bănuit.
Cu deosebită atenţie trebuie de examinat nu doar corpul jefuitorului, tâlharului, dar şi
hainele. încălţămintea acestuia. Pe corp pot fi depistate urme care ar putea demonstra
opunerea de rezistenţă a victimei, sau pc haine, încălţăminte a murdăriei care putea să se
depună de la locul faptei pe parcursul luptei cu victima sau în urma contactului cu
victima, cu bunurile furate, depistarea şi fixarea urmelor de sânge, microobiecte etc.
in timpul examinării corpului bănuitului, în procesul-verbal trebuie consemnate şi
fotografiate (în conformitate cu reglementările stabilite) vânătăile, zgâ- râieturile.
hematoamele şi alte leziuni, urme care pot avea legătură cu infracţiunea, precum şi alte
semnalmente ale celui reţinut.

3.4. Tactica efectuării unor acţiuni de urmărire penală la etapa ulterioară a

cercetării jafului sau tâlhăriei
După cum arată practica judiciară, la etapa ulterioară a cercetării tâlhăriilor şi
jafurilor, apar următoarele situaţii tipice de urmărire penală:
- învinuitul este identificat, există victima şi martori oculari. Victima şi martorii
depun declaraţii veridice. învinuitul nu-i numeşte pe complicii la infracţiune şi
depune mărturii false;
- învinuitul este identificat, există victima, iar martorii şi complicii la infracţiune nu
sunt cunoscuţi. învinuitul nu recunoaşte vinovăţia şi refuză să dea depoziţii;
- există victima. însă nu sunt identificaţi făptuitorul şi martorii infracţiunii.
Prima situaţie nu prezintă unele dificultăţi şi se caracterizează printr-un volum relativ
mare de date obţinute la etapa iniţială de urmărire penală. Aceste date trebuie verificate în
mod minuţios la etapa ulterioară, pentru a confirma pe deplin circumstanţele infracţiunii

263
săvârşite şi vinovăţia jefuitorului sau tâlharului care recunoaşte cele comise. în afară de
aceasta, trebuie de clarificat dacă infractorul a mai fost implicat in săvârşirea altor cazuri
de jaf, tâlhărie sau altor infracţiuni.
Din conţinutul ultimelor trei situaţii de urmărire penală este evidentă necesitatea
efectuării unui mare volum de muncă orientată atât spre identificarea complicilor la
infracţiune, cât şi a martorilor. Este necesară verificarea amănunţită a legăturilor
învinuitului, acumularea probelor pentru a-1 demasca de comiterea infracţiunii date, a
implicării acestuia la comiterea altor infracţiuni.
Diverse complicaţii apar şi la identificarea martorilor jafului sau tâlhăriei. Acest
lucru este condiţionat de faptul că la problemele organizatorice de cercetare a activ ităţii
se adaugă problema moral-etică. Aceasta este legată, in primul rând, de faptul că
martorii-oculari ai infracţiunii, de obicei, refuză să depună mărturii, având temeri pentru
securitatea lor sau a membrilor familiei, nu doresc să consume timpul propriu pentru a
participa la procedura de cercetare şi la examinare în instanţă pe marginea cauzei penale.
Uneori nu este dificil de identificat martorii, mai dificil este de a-i determina să participe
la mecanismul defectuos al procedurii judiciare.
Pentru etapa ulterioară a cercetării tâlhăriilor şi jafurilor sunt caracteristice ur-
mătoarele acţiuni de urmărire penală: audierea învinuitului; audierea martorilor;
prezentarea; confruntările; experimentele; verificarea; expertizele etc.
1. Iadierea învinuitului. Alegerea procedeelor tactice de audiere totdeauna este
condiţionată de particularităţile psihologice ale persoanei concrete, de poziţia sa faţă de
cele săvârşite şi de cumulul de probe adunate în cauză.
Atunci când bănuitul, învinuitul îşi recunoaşte pe deplin vinovăţia şi depune mărturii
veridice, situaţia nu prezintă dificultăţi serioase. însă trebuie să luăm în calcul că uneori
infractorii recunosc că au săvârşit o infracţiune în scopul de a evita răspunderea pentru
altă infracţiune, mai gravă (de exemplu, pentru un omor, banditism etc.).
în cazurile în care el îşi neagă implicarea sa în comiterea unui jaf (a unei tâlhării) sau
refuză să depună mărturii, sarcina ofiţerului de urmărire penală se va complica
esenţialmente, in special atunci când nu există probe suficiente pentru demonstrarea
vinovăţiei făptuitorului.
De fapt, a-1 conv inge pe infractor să prezinte mărturii veridice înseamnă a-i de-
monstra lipsa de sens şi absurditatea comportamentului pe care şi l-a ales. Aceasta se
obţine prin folosirea diverselor procedee tactice. De exemplu, este raţional ca audierea
primară a bănuitului sau învinuitului să aibă forma unei naraţiuni libere, expusă în
versiunea pe care şi-o alege autorul, tară a-i prezenta acestuia probele disponibile.
Mărturiile sale mincinoase, înregistrate în procesul-verbal. pot fi folosite la audierea
repetată în calitate de probe ale lipsei sale de sinceritate. O atenţie specială la audierea
iniţială a bănuitului. învinuitului trebuie acordată următoarelor fapte: unde s-a aflat el şi
ce făcea în timpul în care a fost săvârşită tâlhăria sau jaful (în cazurile necesare, fiecare zi

264
va fi descrisă pe ore); cine ar putea confirma depoziţiile sale etc. Audierea repetată va fi
efectuată, în fond, în formă de „întrebare-răspuns”, cu prezentarea probelor şi cu
detalierea maximă a mărturiilor obţinute. în acest caz. sunt obligatorii explicaţiile
învinuitului în legătură cu anumite obiecte descoperite la el pe parcursul percheziţiei
corporale, la domiciliul sau la locul de muncă, mai ales în cazurile în care există temeiuri
de a presupune că ele au fost obţinute în mod ilegal. Este foarte important ca în procesul
audierii învinuitului, când alte procedee nu dau rezultate pozitive, să i se prezinte, în mod
bine gândit din punct de vedere tactic, unele probe de care dispune ofiţerul de urmărire
penală. Aceasta este una dintre modalităţile esenţiale de acţiune psihologică asupra
învinuitului, deoarece în acest fel la el se creează convingerea că ofiţerul de urmărire
penală dispune de date cu privire la vinovăţia făptuitorului. în asemenea situaţii, este
raţional ca. pe parcursul audierii, să fie folosite şi datele obţinute pe calea specială de
investigaţii, dar. fireşte, tară a descifra sursele acestora.
Atât în cazul jafului, cât şi al tâlhăriei, la audierea învinuitului trebuie clarificate
următoarele circumstanţe:
când a apărut intenţia de a săvârşi jaful sau tâlhăria şi cui îi aparţine aceasta;
- modul în care s-a pregătit infracţiunea:
- cine şi cum a pregătit jafi.il sau tâlhăria:
- timpul şi locul comiterii faptei concrete;
- modul în care a reacţionat victima când a fost atacată, dacă a opus sau nu
rezistenţă atacului;
- ce fel de bunuri sau valori au fost sustrase în urma jafului sau tâlhăriei şi care a fost
soarta ulterioară a acestora;
- cine l-a ajutat la săvârşirea jafului sau tâlhăriei şi în ce a constat contribuţia
fiecărui participant la pregătirea, comiterea şi tăinuirea infracţiunii;
- cum a fost selectată victima jafcilui sau tâlhăriei;
- în ce mod au fost culese informaţii despre victima şi obiectele infracţiunii;
- modul în care infractorul a ajuns la locul săvârşirii infracţiunii şi traseul pe care a
părăsit locul faptei;
- ce acţiuni a întreprinse faţă de victimă şi obiectele sustrase în urma jafului sau
tâlhăriei;
- ce mijloace a utilizat infractorul la săvârşirea jafului sau tâlhăriei;
- cum a derulat însuşi evenimentul infracţional şi cu ce s-a soldat; modul
în care s-au valorificat obiectele sustrase;
dacă au mai rămas obiecte ale infracţiunii şi unde sc află acestea;
- cine poate confirma unele din circumstanţele expuse etc.
in cazul în care audierii este supus un membru al grupului criminal, participant la
actul de jaf sau tâlhărie, trebuie elucidate următoarele întrebări;
- când şi cum a fost creat grupul criminal care a săvârşit jaful sau tâlhăria; cine a fost
iniţiatorul formării acestui grup;

265
 - cum au fost distribuite în grup rolurile şi cine este conducătorul acestuia;
- ce infracţiuni a săvârşit grupul anterior;
ce rol concret a îndeplinit învinuitul în săvârşirea ultimei infracţiuni;
- dc unde a parvenit informaţia că o persoană concretă este în posesia anumitor
valori (pe care le păstrează într-un anumit spaţiu);
- cine a studiat obiectul atacului şi ambianţa în care urma să fie săvârşită
infracţiunea;
- cu ce s-au ocupat membrii grupului nemijlocit înainte de comiterea infracţiunii;
- dc unde au fost achiziţionate mijloacele de mascare, mijloacele de transport.
armele sau alte obiecte pentru săvârşirea infracţiunii;
- cum au pătruns infractorii la locul faptei;
cine şi ce acţiuni concrete a întreprins la locul faptei;
- în ce s-a manifestat concret violenţa psihică sau fizică; cine
şi ce fel de leziuni corporale a cauzat sau a primit;
- în ce mod s-au retras de la locul infracţiunii;
cum s-a procedat sau cum au fost împărţite bunurile furate;
- cine poate confirma unele din circumstanţele expuse etc.
Practica judiciară evidenţiază faptul că numai audierea sistematică, bine pregătită şi
utilizarea diferitelor procedee tactice pot da rezultate pozitive în vederea demascării
infractorilor, mai ales a celor din anumite grupuri criminale. Se ştie că. infractorii se
înţeleg, în eventualitatea că dacă vor fi prinşi, ce anume să declare, cum să declare şi care
să fie „participaţia” fiecăruia. Nu puţine sunt cazurile când unii infractori, asumându-şi
întreaga răspundere pentru faptele comise. încearcă să facă ..scăpaţi" pe ceilalţi.
îndeosebi pe organizatorii grupului. Alteori, deşi unii dintre membrii grupului au avut o
contribuţie majoră la pregătirea, organizarea şi punerea în aplicare a rezoluţiei
infracţionale, ceilalţi încearcă să le rezerve un rol minor, insignifiant, de „victime
inocente" care au ajuns cu totul întâmplător să participe la săvârşirea faptelor. Or.
intrebările-detaliu, ascultarea repetată au tocmai menirea de a evidenţia contrazicerile
dintre declaraţiile participanţilor cu privire la amănuntele legate de împrejurările
comiterii faptei.
2. I erificarea declaraţiilor !a fata locului. Această acţiune dc urmărire penală poate
fi efectuată pentru a verifica sau preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate,
bănuitului sau învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc concret.
După depunerea declaraţiilor şi fixarea lor în procesul-verbal, în cadrul audierii.
învinuitului, martorului sau victimei li se propune să arate calea spre locul unde a fost
săvârşită infracţiunea Ia faţa locului, să descrie şi să arate circumstanţele şi obiectele
despre care anterior au tăcut declaraţii, precum şi să răspundă la întrebările ofiţerului de
urmărire penală.
Nimeni nu poate fi silit să participe la această acţiune de urmărire penală, inclusiv
bănuitul sau învinuitul.

266
 Numai in cazul în care bănuitul. învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia şi dă depoziţii
veridice, doreşte să colaboreze cu organul de urmărire penală, doar atunci poate fi
efectuată această acţiune de urmărire penală.
Fiind o acţiune destul de complexă şi importantă, verificarea declaraţiilor la locul
faptei trebuie bine pregătită.
In cadrul pregătirii. în afară de aspectele tehnice, trebuie de avut în vedere şi de
analizat bine toate materialele cauzei, îndeosebi ale comportamentului şi scopului
învinuitului. De exemplu, el îşi poate da acordul de participare la acţiunea dată. însă
poate urmări anumite scopuri, care contravin intereselor cercetării. La acestea se referă:
direcţionarea cercetării pe cale greşită şi tergiversarea termenilor urmăririi penale:
încercarea de a stabili legătură cu relaţiile sale criminale, care se află în libertate;
transmiterea unor informaţii, mesaje coparticipanţilor la infracţiune, care nu sunt încă
cunoscuţi organelor de urmărire penală; tentativa de a evada în timpul ieşirii la faţa
locului ete.
Adoptând decizia de efectuare a verificării declaraţiilor. îndeosebi a învinuitului care
este arestat, ofiţerul de urmărire penală trebuie să prognozeze toate variantele posibilei
comportări ale acestuia şi să pregătească contraacţiunile (măsurile) necesare. De
exemplu, dacă învinuitul este arestat, trebuie de fortificat escorta lui şi de organizat
suplimentar paza locului, unde se va desfăşura acţiunea respectiv ă de urmărire penală. în
cazul în care jaful sau tâlhăria cercetată au fost săv ârşite de un grup de infractori, dar încă
nu toţi dintre ei sunt identificaţi şi reţinuţi. nu este de dorit efectuarea acestei ieşiri la faţa
locului, până nu vor fi prinşi şi ceilalţi coparticipanţi.
în afară de verificarea şi precizarea declaraţiilor depuse de infractor, dc exemplu.
despre locul jafului sau tâlhăriei şi circumstanţele infracţiunii, la această acţiune de
urmărire penală se stabilesc căile de deplasare a lui spre locul faptei şi de retragere de
acolo.
3. Confruntarea. La cercetarea cazurilor de jaf sau tâlhărie pot apărea situaţii când
victima, martorii oculari şi bănuiţii. învinuiţii depun declaraţii diferite. Având în vedere
aceste divergenţe, în scopul elucidării circumstanţelor reale ale infracţiunii comise, se pot
efectua confruntări în diverse variante: între victimă şi învinuit, victimă şi martor, martor
şi învinuit sau între învinuiţi, care în mod diferit relatează despre cele săvârşite.
înlăturând divergenţele între declaraţiile participanţilor la confruntare, cercetarea în
mod obiectiv stabileşte şi adevărul în cauză, consolidează declaraţiile veridice ale
persoanei respective. Totodată, acest fapt este o demascare a celora care evită să spună
adevărul.
Din punct de vedere tactic, se recomandă ca confruntările să nu fie efectuate
prematur, când ofiţerul de urmărire penală încă nu s-a convins de veridicitatea
declaraţiilor celor audiaţi în cauză.
Prima întrebare, în esenţă, trebuie adresată acelui participant la confruntare, care după
convingerea ofiţerului de urmărire penală, a declarat adevăratele circumstanţe. indiferent

267
de statutul lui procesual (învinuit, martor sau victimă). în aşa mod nu i se va da
posibilitate celui ce a făcut declaraţii false sau incomplete să îndrepte cercetarea pe cale
greşită.
4. Experimentul în procedura de urmărire penală. Un rol deosebit în cazurile cu
privire la jafuri şi tâlhării revine experimentului în procedura de urmărire penală, care se
efectuează în scopul verificării anumitor afirmaţii cu privire la mărturiile victimei
referitoare la modul în care i s-a prejudiciat sănătatea, la acţiunile reciproce ale victimei
şi ale infractorului în momentul încăierării şi luptei, la percepţia de către martori a
anumitor fenomene legate de infracţiune, la posibilităţile infractorului de a pătrunde în
încăpere şi la scoaterea unor obiecte prin modalitatea indicată etc.
în cadrul acestei acţiuni de urmărire penală, în afară de verificarea posibilităţilor
desluşirii vizuale şi auditive, se pot efectua şi unele experimente ale activităţii ilicite.
Astfel, infractorul poate demonstra cele săvârşite în timpul infracţiunii. Rezultatul are o
importanţă deosebită în cazul descoperirii unui jaf sau a unei tâlhăriii simulate.
5. Dispunerea si efectuarea expertizelor judiciare. La etapa ulterioară a cercetării
jafurilor şi tâlhăriilor, sunt dispuse diverse expertize, în funcţie de probele materiale şi de
informaţia obţinută la această fază. precum şi de problemele cercetării care mai trebuie
soluţionate. Fără a enumera întregul complex de expertize ale etapei ulterioare, ne vom
opri doar la cele mai tipice, cum sunt: expertiza judiciară psihiatrică şi expertiza judiciară
psihologică. Acestea se aplică şi în cazul altor infracţiuni, la care participă minori,
persoane ale căror acţiuni, în cazul săvârşirii infracţiunilor, se caracterizează printr-o
cruzime deosebită, prin obrăznicie. prin folosirea unor modalităţi şi mijloace care nu erau
deloc necesare în situaţia dată (a căror folosire era tară nici un sens) etc.
Studiul stării psihice, al dezvoltării intelectuale a învinuiţilor minori este important în
legătură cu faptul că printre aceştia există un număr impresionant de persoane cu
anomalii psihice, cu sensibilitate sporită şi cu riscul sporit de a fi influenţaţi. cu tendinţe
spre fabulaţie neobişnuită, care se răsfrânge asupra modului în care ei percep
evenimentul infracţiunii.
Defectele de psihic pot fi o urmare a unei boli cronice mintale, a unei indispoziţii
sufleteşti temporare, a unei stări de subdezvoltare intelectuală sau a altei stări maladive.
în cazul dispunerii unei expertize judiciare psihiatrice, expertului îi va fi adresată
următoarea întrebare principală: suferea sau nu învinuitul, în timpul săvârşirii faptei care
i se incriminează, de o dereglare psihică (dereglare psihică cronică, dereglare psihică
temporară, insuficienţă intelectuală, altă stare psihică maladivă)? Această întrebare va
stabili criteriul medical al formulei de iresponsabilitate.
Constatarea prezenţei şi formei de tulburare psihică serveşte ca temei pentru
soluţionarea problemei privind capacitatea învinuitului de a înţelege caracterul real şi
pericolul social al acţiunilor sale şi de a fi stăpân pe aceste acţiuni în procesul săvârşirii
infracţiunilor.

268
 In cazul lipsei unor semne de tulburări psihice, dar în prezenţa unor particularităţi
psihologice ale personalităţii, va trebui de obţinut răspuns la următoarea întrebare: acest
minor învinuit are sau nu are reţineri în dezvoltarea psihică, nelegate de tulburarea
psihică?
Pentru efectuarea expertizelor judiciară psihiatrică şi judiciară psihologică, ofiţerul
de urmărire penală trebuie să prezinte materialele cauzei penale, care au în calitate de
componentă procesele-verbale ale audierii părinţilor cu informaţia despre dezvoltarea
copilului, despre bolile şi traumatismele suportate, cu date despre componenţa familiei,
despre relaţiile dintre membrii acesteia, despre condiţiile de educaţie etc. Din
procesele-verbale ale audierii pedagogilor trebuie să se vadă particularităţile de
comportament în şcoală, caracteristicile educaţiei şcolare, aptitudinile şi înclinaţiile
copilului, realizarea acestora în procesul educaţional, caracteristica decurgerii crizelor de
vârstă etc. Materialele unei asemenea cauze penale trebuie să conţină caracteristica
părinţilor, informaţia despre modul de trai al lor. date din anumite instituţii de prevenire a
infracţiunilor comise de minori, certificatul despre examinarea condiţiilor de trai şi de
educaţie a copilului etc.
în cazurile menţionate, expertului. în afară de persoana învinuitului, trebuie să i se
prezinte fişa medicală de la policlinica de la locul de trai al învinuitului, anamneza, dacă
acesta s-a tratat în condiţii de staţionar sau ambulatoriu, certificate de la punctul
traumatologie, narcologic şi psihonevrologic.
3.5. Problemele pe care trebuie să Ie lămurească cercetarea cauzei
Ca rezultat al cercetării infracţiunilor de jaf sau tâlhărie, ofiţerul de urmărire penală
trebuie să lămurească următoarele probleme:
1. Locul, timpul şi circumstanţele săvârşirii cazului de jaf sau tâlhărie;
2. Metodele şi procedeele utilizate de infractori la săvârşirea infracţiunii;
3. Ce acţiuni pregătitoare au precedat faptei de jaf sau tâlhărie, cine şi cum a
participai la pregătirea infracţiunii;
4. Ce prezintă victima actului de jaf sau tâlhărie şi ce fel de daune pentru viaţă şi
sănătate i-au fost cauzate;
5. Dacă nu cumva în urma infracţiunii date victima a pierdut capacitatea de muncă;
6. Care sunt obiectele sustrase de infractor (infractori) în urma actului de jaf sau
tâlhărie, caracteristicile individuale ale acestora şi valoarea lor;
7. Cine a săvârşit jaful sau tâlhăria şi cum se caracterizează el (ei);
8. Dacă nu cumva infracţiunea a fost săvârşită de un grup organizat, iar în caz pozitiv
câte persoane au participat la infracţiune şi rolul fiecăreia la aceasta;
9. Dacă au mai săv ârşit şi alte acte infracţionale, în caz pozitiv - când. unde şi în ce
componenţă, cine au fost victimele lor etc.;
10. Cauzele şi condiţiile care au favorizat săv ârşirea jafului sau tâlhăriei.

269
 § 4. Cercetarea şantajului
4.1. Modelul criniinalistic al infracţiunilor de şantaj
în conformitate cu legislaţia penală în vigoare, drept şantaj este recunoscut cererea de
a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra
acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial. ameninţând cu violenţa
persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele.
cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu
răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora
(art.189 alin.( 1) CP RM).
Această infracţiune se realizează prin înaintarea cererii ilegale de către infractor sau
reprezentantul lui de a i se transmite, tară plată, bunurile ce se află în proprietatea sau
posesia victimei ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter
patrimonial. O astfel de cerere este însoţită de anumite ameninţări: cu aplicarea violenţei;
cu moartea; cu deteriorarea ori distrugerea bunurilor; cu răspândirea unor ştiri
defăimătoare etc.1 38
înaintarea cererii criminale se poate realiza sub formă de contact nemijlocit
(personal) al infractorului cu victima sau mediat (prin intermediul unor terţe persoane. pe
calea adresării scrisorilor, trimiterii biletelor cu conţinut ameninţător, utilizării poştei
electronice etc.).
Şantajul poate fi efectuat de către infractori prin următoarele trei modalităţi:
1) înaintarea cererii de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale
deţinătorului:
2) înaintarea cererii de a se transmite dreptul asupra bunurilor, aparţinând pro-
prietarului. posesorului sau deţinătorului;
3) înaintarea cererii de a săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial ’.
Pentru aceste infracţiuni sunt caracteristice un nivel înalt de organizare şi pro-
fesionalism din partea infractorilor, precum şi un grad înalt de latenţă. Şantajul deseori
este săvârşit în cumul cu alte infracţiuni, cum ar fi răpirea unei persoane (art.164 CP
RM). privaţiunea ilegală de libertate (art.166 CP RM). luarea de ostatici (ari.280 CP
RM), banditismul (ari.283 CP RM) ele.
Modelul criminalistic al infracţiunii de şantaj include în sine următoarele elemente:
1. Date referitoare la modalităţile de pregătire pentru săvârşirea infracţiunii,
Modalităţile de pregătire pentru săvârşirea şantajului sunt determinate de mai multe
circumstanţe. în special de „calificarea" şantajistului. de personalitatea victimei, de
obiectul atentatului infracţional, dc locul şi atmosfera creată la momentul comiterii
infracţiunii etc.

38
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu Sub red. dr. A. Barbăneagră. Chişinău, 2003.
p.394.

270
 Complexa! de măsuri pregătitoare include următoarele:
- identificarea persoanei căreia îi va fi înaintată cererea de transmitere a bunurilor
ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial;
urmărirea victimei cu scopul de a afla mai multe date despre aceasta (obiceiurile.
modul de viaţă, veniturile, itinerarele deplasărilor sale şi modalităţile de deplasare,
locul aflării averii etc.);
alegerea modalităţii de prezentare a cererii de transmitere a bunurilor, ori dreptul
asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial;
alegerea armelor sau a altor mijloace necesare de influenţare psihică;
alegerea locului săvârşirii infracţiunii; împărţirea rolurilor între complici;
- imitarea imaginii criminale (complicitatea Ia activitatea grupărilor criminale
influente şi bine organizate);
' Brînza S.. Ulianovsohi X., Siati V. ş.a. Drept penal. Partea specială, p.293.
- atragerea victimei într-o situaţie ilicită (înscenată) cu scopul ca. ulterior, să o
folosească pentru justificarea / argumentarea cererii înaintate etc.
2. Date referitoare la modalităţile de săvârşire a infracţiunii. Modalităţile de
săvârşire a infracţiunii de şantaj utilizate de infractori sunt clasificate după mai multe
temeiuri. în unele cazuri, drept bază se ia caracterul acţiunii exercitate de infractori
asupra victimelor. Astfel, se disting trei modalităţi de acţiune.
Prima modalitate de săvârşire a şantajului constă în ameninţările cu caracter
psihologic, care includ demonstrarea armelor, aplicarea torturii, expunerea ameninţărilor
de a aplica violenţa, luarea rudelor sau persoanelor apropiate drept ostatici, lipsirea de
libertate a acestora şi deţinerea lor pe o anumită perioadă de timp în locuri ascunse şi. de
asemenea, aplicarea nemijlocită a violenţei fizice.
Cea de-a doua modalitate de acţiune a infractorilor constă în ameninţarea cu
divulgarea unor informaţii care le pun pe victime într-o lumină nefavorabilă sau le
compromit: secrete ale activităţii comerciale şi proceselor tehnologice: informaţii
referitoare la veniturile ilicite: date privind evaziunile fiscale; date care se referă la relaţii
intime etc.
.1 treia modalitate de acţiune a infractorilor constă în ameninţarea de a distruge
sau a deteriora averea care îi aparţine victimei sau care este folosită de către aceasta.
în ceea ce priveşte generalizările practicii de cercetare a infracţiunii date, acestea
permit evidenţierea următoarelor modalităţi tipice de săvârşire a şantajului:
- propunerea de a „păzi" obiectul care ii aparţine victimei, cu condiţia ca aceasta să
plătească o recompensă lunară infractorilor („protecţie criminală"):
- înaintarea condiţiei de a fi angajaţi (în mod fictiv) la un serviciu remunerat;
restituirea în timpul eel mai apropiat a datoriei de la jocul de cărţi, ţinând cont de
„rata dobânzii” (după atragerea victimei în jocul de noroc şi după pierderea de
către aceasta a partidei);

271
 cerinţa de finanţare a unei afaceri riscante, cu înaintarea ulterioară a condiţiilor
imposibil de îndeplinit de întoarcere a datoriei de către persoana îndatorată;
cererea de a transmite averea, dreptul la avere, cu ameninţarea de răfuială fizică
sau de divulgare a informaţiilor compromiţătoare: condiţia clasării procesului
penal pornit (fără temei) în schimbul unei recompense băneşti etc.
3. Datele referitoare la modalităţile de tăinuire a infracţiunii. Tăinuirea
şantajului se poate manifesta prin:
- tăinuirea informaţiei importante sub aspect criminalistic (inclusiv pe calea
acţionării asupra victimelor);
- mascarea exteriorului, modificarea scrisului, utilizarea mijloacelor poligrafiei
operative în vederea confecţionării bileţelelor, documentelor etc.;
- falsificarea informaţiei probatorii: demonstrarea documentelor false, pregătirea
unui alibi fals etc.;
- înscenare - crearea artificială a tabloului unui eveniment care nu are caracter
criminal;
- dezinformarea victimelor în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la identitatea
infractorilor; dezorientarea (cu ajutorul lor) în ceea ce priveşte căile de deplasare a
mijloacelor de transport, locurile de aflare a locuinţelor ilegale, modificarea
intonaţiei şi timbrului vocii, utilizarea numelor false, a poreclelor etc.;
- caracterul anonim al ameninţărilor (transmiterea lor prin intermediul mijlo-
citorului), modificarea scrisului, utilizarea dispozitivelor de tipărit care nu aparţin
şantajiştilor;
- obţinerea averii sau a dreptului asupra averii prin intermediul altor persoane, care
nu sunt informate despre şantaj;
- utilizarea, pentru deţinerea v ictimelor. a încăperilor care nu au legătură telefonică
sau alt fel de legătură (cu scopul de a exclude posibilul contact al victimei cu
poliţia sau rudele);
- utilizarea mijloacelor tehnice pentru descoperirea la victime a dispozitivelor de
înregistrări audio, cu care le puteau dota lucrătorii organelor de drept ele.
4. Datele referitoare la mediul (ambianţa, condiţiile) în care se săvârşeşte
infracţiunea. Mediul (ambianţa, condiţiile) de săvârşire a şantajului este condiţionat de
factori temporali, teritoriali, personali şi alţi factori. Şantajiştii se adresează v ictimelor
atât la locul de lucru, cât şi la locul de odihnă, de trai. în funcţie de ambianţa (mediul,
condiţiile) existentă la acel moment. în multe cazuri, infractorii acţionează în mod
deschis, mizând că persoanelor aflate în preajmă le este indiferent sau pur şi simplu
acestea nu înţeleg ce se întâmplă.
5. Datele referitoate la obiectul atentatului infracţional. Obiect al şantajului
poate fi:

272
 - averea (obiecte ale lumii materiale, care au valoare în bani), valuta naţională sau
străină;
- dreptul la avere (împuternicirile mandatul, atribuţiile de proprietar sau personale
împuternicite de către acesta de posesiune, utilizare şi dispoziţie):
- alte acţiuni cu caracter de proprietate, cum ar fi: executarea gratuită (fără plată) a
oricăror munci, oferirea serv iciilor. angajarea fictivă a persoanei la un post
remunerat.
6. Datele referitoare la urinele infracţiunii. Localizarea urmelor în cazul săvârşirii
şantajului depinde de modalităţile realizării planului infracţional, de armele aplicate la
comiterea acestui tip de infracţiuni, de calificarea infractorilor, ambianţa (condiţiile)
săvârşirii şantajului, identitatea victimelor, obiectele atentatului infracţional etc.
Cel mai des se reuşeşte descoperirea: leziunilor corporale (ca urmare a bătăilor,
torturii, luptei); a urmelor aflării victimei sau infractorilor in mijloace de transport, locuri
ale reţinerii ilegale a victimei; a documentelor ce indică asupra anumitor operaţii, afaceri,
de exemplu, transferul de bani de pe contul firmei (victimei) pe contul altei firme la care
infractorii au acces; a documentelor pe care s-a imprimat scrisul, vopseaua dispozitivelor
de scris; a urmelor papilare pe anumite obiecte, documente, urme ale substanţelor
chimice (cu care special sunt marcate bancnotele, bunurile) etc.
în afară de cele enumerate, o importanţă majoră au urmele fonoscopice cu înregistrări
audio ale convorbirilor dintre şantaj işti şi victime, inclusiv convorbirile telefonice.
Este necesar de subliniat că între lucrătorii practici există o opinie nu întru totul
corectă, conform căreia. în timpul săvârşirii şantajului, rămân puţine urme atât materiale,
cât şi ideale. Din această cauză, nu întotdeauna se realizează complexul de mijloace şi
măsuri de căutare a acestora şi de utilizare a lor la descoperirea infracţiunii. Aici se au în
vedere şi înregistrările întocmite de \ ictime sau martori, care apoi pot fi puse la dispoziţia
organelor de urmărire penală ca probe.
7. Datele despre persoana infractorului. După statutul lor social, şamajiştii pot fi
împărţiţi în două grupe: elementele criminale (membrii grupărilor criminale) şi cetăţenii
care respectă (la prima vedere) legile statului (lucrători ai structurilor comerciale şi de
pază, ai organelor de drept, conducători ai băncilor şi societăţilor pe acţiuni etc).
Censul de vârstă şi de studii arată în felul următor: 14-15 ani 8%; 16-17 ani
17%; 18-24 de ani - 32%; 25-29 de ani - 17%; 30-49 de ani - 23%. Circa 4% din
şantajişti aveau studii superioare; 15% studii medii; peste 70% studii medii complete sau
incomplete. Circa 5% din faptele de şantaj sunt săvârşite de către femei. Peste 60% din
acţiunile ilicite sunt săvârşite de către un grup de persoane. Circa 20°o - de către persoane
aflate în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică. Peste 90% din faptele de şantaj sunt
săvârşite de către persoane care domiciliază în aceeaşi localitate cu victima39.
8. Datele despre persoana victimei. Victime ale şantaj işti lor, în unele cazuri, devin

|,;
Шурухнов Н.Г. Криминалистика. Курс лекций, c.517.

273
cetăţenii care nu sunt certaţi cu legea. De regulă, aceste persoane efectuează activitate
comercială sau sunt funcţionari angajaţi in serviciul statului şi, în virtutea activităţii lor,
au legătură cu soluţionarea unor probleme de licenţiere a unor activităţi, administrarea
proprietăţii private, distribuirea terenurilor de pământ, arenda încăperilor etc.
In alte cazuri, acestea sunt persoane a căror activitate are caracter ilicit: persoane care
iau mită. membri ai unor afaceri ilegale sau dubioase, şarlatani, mijlocitorii în operaţii de
„spălare" de bani etc.
Uneori şantajul devine mijloc de soluţionare a conflictelor dintre grupările in-
fracţionale şi de împărţire sau refacere a sferelor de influenţă in activitatea ilicită.

4.2. Situaţiile tipice, versiunile generale şi acţiunile iniţiale de urmărire penală

în cazurile cercetării infracţiunilor de şantaj
Dc obicei, in cazurile de şantaj, la început nu există suficiente date despre săvârşirea
sau tentativa săvârşirii infracţiunii date. Ofiţerul dc urmărire penală poate avea doar
adresarea (cererea) presupusei victime a unui şantaj sau a altor persoane.
în aceste cazuri, când datele cu privire la infracţiune sunt insuficiente, apare
necesitatea unei verificări suplimentare, al cărei scop este depistarea elementelor
constitutive ale infracţiunii şi pornirea întemeiată a cauzei penale. Obiectul (conţinutul)
acesteia rezidă în verificarea legalităţii cererii date. în constatarea existentei unor
temeiuri suficiente pentru pornirea cercetării, precum şi în clarificarea prezenţei sau
absenţei împrejurărilor care exclud pornirea cauzei.
Tactica efectuării verificării suplimentare depinde de momentul obţinerii in-
formaţiilor despre şantaj, care parvin de la victimă sau alte persoane în anumite situaţii:
- până la transmiterea către infractor a bunurilor, drepturilor asupra acestora sau
săvârşirea altor acţiuni cu caracter patrimonial;
după transmiterea către infractor a bunurilor cerute ilegal, drepturilor asupra
acestora sau săvârşirea altor acte cu caracter patrimonial.
în prima situaţie este necesar de a obţine de la victimă, şi alte personae care posedă
informaţie despre cererea ilegală a infractorului, date depline referitoare la persoana
şantajistului şi complicii acestuia, metodele şi mijloacele de influenţă asupra victimei,
cerinţele concrete ale infractorului, alte împrejurări ale situaţiei create, inclusiv locul şi
condiţiile realizării cerinţelor infractorului. Dacă in procesul verificării vor fi identificate
date suficiente care demonstrează semnele unui şantaj, sc pot lua măsuri în vederea
organizării şi realizării unui flagrant.
în acest scop, este necesar să fie pregătite şi desfăşurate anumite acţiuni orga-
nizaţionale. în special:
- să fie pregătite mijloacele de înregistrare audio şi video în scopul documentării
activităţii infracţionale a şantajiştilor;
să fie efectuat instructajul declarantului în privinţa comportării acestuia în timpul

274
 negocierilor şi transmiterii obiectului şantajului infracţional şi. de asemenea.
modalităţii de utilizare a aparaturii de înregistrări audio şi video;
- să fie pregătiţi banii, pentru a fi transmişi şantajiştilor (în anumite cazuri, acesta
poate fi un mulaj („păpuşa"), obiecte de preţ şi alte obiecte ale şantajului):
- să fie prelucrat obiectul şantajului cu o substanţă chimică specială, care poate în
mod neobservat să treacă pe corpul şi hainele infractomlui; dacă obiect al
şantajului sunt banii, atunci trebuie din timp să fie notate numerele şi seriile
bancnotelor şi să fie înscrise în actul de înmânate a mijloacelor băneşti;
- să fie organizată înregistrarea video a locului transmiterii obiectului şantajului:
- să fie întreprinse acţiuni de drept (juridice), organizaţionale şi operative - de
cercetare privind asigurarea securităţii declarantului şi a membrilor familiei lui.
Cea de a două situaţie de cercetare, când comunicarea despre infracţiune a ajuns la
organul de urmărire penală după transmiterea bunurilor, poate avea trei variante:
a) şantajul este săvârşit sistematic, şantajiştii sunt cunoscuţi victimei. în acest caz,
este necesar de acţionat la fel ca şi în prima situaţie, luând măsuri de reţinere a
infractorului în flagrant în timpul următoarei transmiteri a banilor. a obiectelor de
preţ etc.;
b) nu există date care ar confirma că şantajul se va repeta; infractorul este cunoscut
cu victima. în acest caz, după audierea declarantului, a martorilor, se desfăşoară
acţiuni organizaţionale şi speciale de investigaţie, îndreptate spre documentarea
activităţii şantaj istului, studierea modului de viaţa al acestuia. De rezultatele
acestor acţiuni depinde soluţionarea întrebării privind orientarea ulterioară a
cercetării;
c) infractorul nu-i este cunoscut victimei şi nu există date care să confirme că
şantajul se va repeta. în acest caz, după audierea declarantului şi a martorilor, de
asemenea, se desfăşoară un complex de măsuri speciale de investigaţii, orientate
spre determinarea direcţiei de cercetare, stabilirea identităţii infractorului
(alcătuirea şi utilizarea portretelor compoziţionale etc.). elucidarea tuturor
circumstanţelor infracţiunii săvârşite.
Cercetarea infracţiunii în a doua situaţie trebuie începută cu clarificarea, în mod
obligatoriu, a cauzei întârzierii comunicării despre şantaj, apoi se va efectua o verificare a
datelor parvenite, inclusiv pe cale operativă de investigaţie, pe parcursul căreia vor putea
fi descoperite: semnele specifice unui şantaj; datele şi semnalmentele exterioare ale
infractorului: urmele caracteristice infracţiunii date; circumstanţele care au favorizat
producerea infracţiunii, ambianţa săvârşirii infracţiunii; numele martorilor etc.
Ca versiuni generale. în cazurile nominalizate mai sus. pot li examinate următoarele:
1) are Ioc sau s-a produs un eveniment de şantaj; 2) n-a fost săvârşit şantajul, ci o altă
infracţiune sau chiar un act legal de transmitere a bunurilor;
3) cazul este o înscenare a infracţiunii dc şantaj.

275
 Pentru prima situaţie de cercetare a şantajului, cel mai raţional şi eficient complex de
acţiuni de urmărire penală şi de măsuri speciale de investigaţie este:
1) audierea victimei şantajului în scopul stabilirii circumstanţelor infracţiunii;
2) organizarea şi realizarea flagrantului, reţinerea persoanei bănuite de şantaj:
3) percheziţia corporală a acestei persoane şi percheziţia la domiciliul bănuitului;
4) luarea de mostre de la bănuit pentru examinarea comparată;
5) cercetarea la faţa locului in scopul stabilirii circumstanţelor celor întâmplate.
descoperirii urmelor infracţiunii etc.;
6) audierea martorilor care cunosc unele dale despre infracţiunea de şantaj;
7) audierea bănuitului in scopul elucidării împrejurărilor şantajului şi constatării
circumstanţelor flagrantului;
8) examinarea obiectelor şi documentelor ridicate ca rezultat al reţinerii bănuitului.
percheziţiilor etc.;
9) dispunerea expertizelor criminalistice necesare:
10) examinarea încăperilor, dacă in ele au fost reţinuţi ostatici;
11) prezentarea spre recunoaştere victimei, martorilor a infractorului, precum şi
obiectelor descoperite in urma reţinerii, percheziţiei sau altor acţiuni procedurale
in cauza cercetată etc.
în a doua situaţie de cercetare a infracţiunilor de şantaj, când bunurile ori dreptul
asupra acestora au fost transmise infractorului sau au fost săvârşite alte acţiuni cu
caracter patrimonial în folosul şantajistului. acţiunile ofiţerului de urmărire penală şi ale
lucrătorilor operatri i trebuie orientate spre colectarea şi verificarea informaţiei care
caracterizează mai deplin personalitatea celui bănuit, a legăturilor acestuia şi activităţii
lui ilicite, spre constatarea locului posibil al aflării infractorului, luării măsurilor pentru
reţinerea şi aducerea lui la locul desfăşurării urmăririi penale.
Ca acţiuni iniţiale de urmărire penală şi măsuri speciale dc investigaţie. în această
situaţie pot fi efectuate:
1) audierea victimei (declarantului);
2) audierea martorilor;
3) percheziţii la domiciliu şi locul de muncă al persoanei bănuite;
4) ridicarea de obiecte şi documente;
5) prezentarea spre recunoaştere a şantajistului, precum şi a obiectelor, docu-
mentelor;
6) confruntarea intre victimă. martori şi infractor;
7) verificarea declaraţiilor la faţa locului etc.
Succesul soluţionării situaţiilor indicate mai sus în mare măsură este determinat de
oportunitatea cercetării cazurilor de şantaj, eficienţa reţinerii şantajişlilor. efectuarea
imediată a acţiunilor de verificare a informaţiei parvenite şi reţinerea şantaj işti lor.

276
 4.3. Particularităţi tactice ale unor acţiuni de urmărire penală la cercetarea
infracţiunilor de şantaj
Pretext pentru pornirea cauzei penale legate de şantaj, de regulă, sunt declaraţiile
victimei şi descoperirea nemijlocită de către organele de drept a semnalmentelor
infracţiunii. Informaţia parvenită cu priv ire la şantaj urmează să fie studiată foarte atent,
examinată şi verificată. întrucât în practică sunt cunoscute cazuri când structurile
criminale, cu ajutorul organelor de drept, se străduiau să regleze reciproc conturile,
tăcând declaraţii false despre şantaj.
în declaraţia presupusei v ictime este necesar să fie elucidate cel puţin următoarele
întrebări: cine este infractorul (şantajistul); timpul şi modalitatea de înaintare a
revendicărilor criminale: în ce constau cerinţele, cererile infractorului (infractorilor):
informaţiile care ii caracterizează; caracterul ameninţărilor; timpul, locul şi modalitatea
de transmitere a bunurilor ori dreptului asupra lor sau săvârşirea acţiunilor cu caracter
patrimonial etc.
Consecutivitatea acţiunilor iniţiale de urmărire penală se planifică în funcţie de faptul
in ce situaţie este pornită cauza penală. Dacă a parvenit informaţia despre luarea de
ostatic, în acest caz, concomitent cu acţiunile procesuale, se desfăşoară operaţia de
stabilire a locului unde se deţine ostaticul şi se întreprind măsuri de eliberare a acestuia.
Totodată, este necesar de reţinui persoanele care au luat şi păzit ostaticul (ostaticii).
Când a parvenit declaraţia despre infracţiunea de şantaj şi verificarea a confirmat
veridicitatea acestei declaraţii, prima acţiune iniţială de urmărire penală constă în
audierea declarantului, de obicei a v ictimei. Pe parcursul acestei audieri se elucidează
următoarele circumstanţe:
dacă declarantul cunoaşte identitatea şanlajistului, cine este el, care sunt relaţiile
cu infractorul. Dacă identitatea şantajistului nu este cunoscută victimei, atunci pe
cine şi pe ce bază il poale suspecta;
- in ce mod i-au fost transmise declarantului cererea şantajistului. în ce constă această
cerere şi pe cât este ea realizabilă:
dacă deţine sau nu victima anumite urme materiale ale faptului de şantaj; cine
mai cunoaşte despre această faptă;
dacă declarantul posedă obiectul solicitat de infractor, in ce mod acesta a ajuns la
el şi unde se află obiectul dat;
care este caracterul ameninţărilor la adresa victimei, ce informaţii ameninţă să
divulge infractorul;
- când, cum şi în ce circumstanţe a fost luat ostaticul, cine este acesta, cum s-au
comportat cu el infractorii, ce mijloace de violenţă au aplicat, dacă ştie unde se
deţine ostaticul şi în ce mod poate fi eliberat;
- în ce mod infractorul cere să-i fie transmis obiectul şantajului, când urmează să se
petreacă acest lucru şi unde anume;

277
 dacă victima a înregistrat sau nu convorbirile sale cu infractorul; dacă da, atunci
unde se află fonograma etc.
Examinarea locului unde s-a produs şantajul este raţional să se efectueze atunci
când la locul săvârşirii şantajului pot fi descoperite urme ale infracţiunii: averea
(proprietatea, bunurile) deteriorată; arme şi obiecte ale şantajului; urme ale violenţei,
inclusiv aplicarea torturii în raport cu victima; urme ale prinderii şi deţinerii de ostatici.
în cazul aplicării faţă de victimă a acţiunii fizice, la etapa de pornire a procesului
penal poate fi efectuată constatarea sau expertiza medico-legală cu scopul de a fixa
prezenţa leziunilor corporale şi soluţionarea problemei în vederea stabilirii gravităţii,
vechimii şi a mecanismului leziunilor corporale. în paralel cu efectuarea acţiunilor de
verificare indicate mai sus. se stabilesc acţiuni speciale de investigaţie în vederea
documentării acţiunilor şantajiştilor. în acest caz. este necesar să se ţină cont de faptul că,
exclusiv pe cale procesuală, este imposibil de efectuat cercetarea şantajului, ceea ce
presupune o interacţiune strânsă a ofiţerului de urmărire penală cu organele speciale de
investigaţie. în marea majoritate a cazurilor, însoţirea operativă a cercetării cazului de
şantaj este realizată de către subdiviziunile de luptă cu criminalitatea organizată din
cadrul organelor de interne.
Anume în cazul în care obiectul şantajului încă nu a fost transmis infractorului, după
audierea victimei, interacţionând cu organele speciale, se organizează şi se efectuează
reţinerea persoanei bănuite în flagrant delict în timpul transmiterii ei a obiectului
solicitat. în cadrul pregătirii flagrantului cu scopul reţinerii infractorului, este necesar, în
mod operativ:
- să fie efectuată colectarea informaţiei depline referitoare la persoana bănuită
(relaţiile acesteia, particularităţile ei psihologice şi fizice etc.). Informaţiile
obţinute permit prognozarea comportamentului infractorului în timpul reţinerii şi
escortării lui, precum şi excluderea incidentelor:
- să fie stabilită urmărirea vizuală a apartamentului, a locului de lucru al victimei şi
a membrilor familiei lui. pentru a lua sub control comportamentul presupuşilor
infractori, a nu admite \ iolenţa fizică faţă de victime şi survenirea altor consecinţe
nedorite;
- să fie interceptate şi înregistrate convorbirile telefonice şi de alt gen dintre
declarant şi şantaj ist;
să fie pregătit obiectul necesar al şantajului. Când ca obiect al şantajului sunt
anumite sume de bani (în numerar). în valută naţională sau străină, atunci se
înregistrează numerele şi seriile fiecărei bancnote. In aceste cazuri. valuta este
marcată şi cu substanţă specială in\ izibilă. în unele situaţii este posibilă
confecţionarea mulajului obiectului - a „păpuşii” de bani sau materiale;
să fie elaborat scenariul comunicării victimei cu infractorul în aşa fel încât
convorbirea să fie înregistrată în întregime;

278
 să fie stabilit locul şi timpul când începe supravegherea (urmărirea vizuală a
infractorului). Este raţional ca aceasta să înceapă când afară se luminează şi la
locul unde poate fi fixat comportamentul participanţilor să fie asigurată securitatea
declarantului. Acest lucru va permite evitarea eşecului operaţiunii. excluderea
exceselor întâmplătoare;
- să fie stabilite locurile situării membrilor grupului operativ în aşa fel încât aceştia
să poată urmări procesul de transmitere a obiectului infracţiunii şi reţinerii lui în
flagrant;
- să fie întreprinse măsuri care nu vor permite infractorului să fugă de la locul
comiterii infracţiunii. în acest scop. în componenţa grupului operativ trebuie să fie
incluşi şi lucrători care vor ţine sub control căile posibile de retragere a
infractorului;
- să fie incluşi în grupul operativ de reţinere în flagrant şi specialiştii necesari:
chimist, criminalist etc., care vor participa la examinarea şi documentarea
obiectelor şantajului şi ale microurmelor pe aceste obiecte.
Se recomandă ca reţinerea infractorului să se producă nu imediat după transmiterea
banilor sau a altor obiecte, dar după ce persoana respectivă va ascunde lucrurile de
valoare primite (în buzunar, servietă, geantă), adică va efectua acţiuni care indică că el a
intrat în posesia obiectului solicitat. în timpul reţinerii este necesar să se acţioneze în aşa
fel ca infractorul să nu poată să se debaraseze, să scape de banii, de obiectele primite.
Toată operaţiunea flagrantului trebuie supravegheată şi înregistrată, dacă e posibil şi
video. Capturarea infractorului trebuie să fie efectuată de către membrii grupului operativ
bine pregătiţi fizic şi special.
După reţinerea bănuiţilor se efectuează percheziţia lor coiporală. Scopurile acesteia
sunt următoarele: excluderea posibilităţii de exercitare a împotrivirii armate de către
persoanele arestate; prevenirea acţiunii de distrugere de către aceştia a probelor
materiale; confiscarea obiectului şantajului.
Obiectele care pot deveni probe materiale sunt confiscate (sechestrate) in prezenţa
martorilor percheziţiei (confiscării) şi sunt descrise în procesul-verbal al percheziţiei
personale, cu indicarea locului aflării lor exacte. Urmează să fie confiscat (sechestrat) nu
numai obiectul şantajului, dar şi documentele, fotografiile, alte mijloace ale infracţiunii,
casete audio pe care sunt înregistrate ameninţări etc. Obiectele aruncate ale escrocheriei
sunt confiscate şi examinate în vederea descoperirii urmelor de mâini, microurmelor
infractorului etc.
Examinarea corporală a bănuiţilor. în aceste cazuri de şantaj, se efectuează cu
scopul de a descoperi pe corpul lor şi pe îmbrăcăminte urme ale substanţei chimice
speciale, cu care au fost prelucrate obiectele solicitate şi primite de infractori. La
efectuarea examinării corporale este de dorit să participe specialistul chimist. în procesul
examinării trebuie de făcut spălături de pe mâinile bănuitului; in acest scop. mâinile

279
persoanei reţinute se şterg cu o bucată de tifon înmuiat în apă distilată sau în alcool. După
aceea, tifonul este uscat şi împachetat în plicuri de hârtie, pe care se indică de pe ce mână
anume s-a făcut spălătura respectivă. Se interzice categoric împachetarea tifonului umed
în pachet de polietilenă.
în scopul cercetării urmelor descoperite, ofiţerul de urmărire penală dispune diverse
expertize, printre care:
- expertiza dactiloscopică efectuată în vederea stabilirii apartenenţei urmelor de
mâini pe obiectul, documentul transmis infractorului;
- expertiza substanţelor şi materialelor cu scopul de a stabili apartenenţa la grup a
substanţei chimice speciale, cu care au fost prelucrate bancnotele, obiectele de
preţ transmise infractorului, şi, de asemenea, spălaturile obţinute în timpul
examinării corporale a persoanelor reţinute.
Persoanele reţinute trebuie să fie audiate imediat, iar în paralel cu audierea trebuie
efectuate percheziţii ia domiciliul şi la locul de muncă al infractorilor.
In timpul audierii persoanei bănuite, în afară de datele referitoare la persoană,
locul de muncă, de trai, se elucidează următoarele circumstanţe:
- în ce mod, când, în ce circumstanţe a apărut intenţia de a săvârşi infracţiunea: cui
aparţine această idee; de ce se conducea infractorul când a ales victima. în ce
relaţii (personale) era cu ea:
- ce foloase materiale intenţiona să obţină infractorul;
- în ce mod intenţiona infractorul să utilizeze bunurile estorcate: dacă obiect al
şantajului a fost dreptul la proprietate, atunci cui anume trebuia să-i fie transmis
acest drept şi în ce mod: dacă obiect al infracţiunii a fost săvârşirea de către
victimă a anumitor acţiuni, in ce anume trebuiau acestea să se manifeste şi în
folosul cui urmau să fie săvârşite;
cum se planifica să fie comisă infracţiunea - o singură dată sau pe parcursul unei
perioade mai lungi: în ultimul caz se presupunea oare modificarea sistematică a
revendicărilor. înăsprirea măsurilor de constrângere; în ce constau ameninţările,
revendicările înaintate; cum au lbst realizate acestea şi de către cine. când. în ce
împrejurări, care au fost consecinţele lor; în ce mod ameninţările erau aduse la
cunoştinţa victimei;
- dacă era planificată reţinerea sau torturarea victimei sau a altor ostatici, a fost oare
realizată aceasta, şi cum anume; cine a fost prins, unde, în ce împrejurări, cât timp
a fost reţinut: au fost oare satisfăcute revendicările infractorilor;
cine îl păzea pe ostatic; a avut oare persoana luată ostatic posibilitatea să ia
legătură cu persoanele de care avea nevoie: dacă a avut această posibilitate, atunci
în ce mod. cu ajutorul cui;
cine şi în ce circumstanţe a transmis infractorilor bunurile, obiectele de valoare
cerute, unde anume se află acestea la moment; a mai săvârşit anterior asemenea

280
 acţiuni persoana reţinută: dacă a săvârşit, este necesar să fie elucidate toate
circumstanţele actului ilicit.
Se recomandă ca audierea să înceapă cu întrebarea dacă bănuitul este cunoscut cu v
ictima, în ce circumstanţe au tăcut cunoştinţă şi cu ce ocazie s-au întâlnit în ziua reţinerii.
Dacă bănuitul neagă complicitatea sa la şantaj, cunoştinţa cu victima, lui îi pot fi
prezentate (în volum deplin sau parţial) declaraţiile, explicaţiile. procesele-verbale ale
audierilor, care dezmint depoziţiile lui. în afară de aceasta, este necesar să se elucideze în
ce mod a ajuns la bănuit obiectul (obiectele) victimei.
Printre cele mai tipice explicaţii false ale acestui fapt pot fi evidenţiate depoziţiile
despre caracterul întâmplător al întâlnirii cu victima, care pe neprins de veste i-a transmis
obiectul bănuitului, fără a explica motivele faptei sale. Bănuiţii care depun asemenea
mărturii deseori declară că ei nu numai că nu au reuşit să restituie bunurile ce li s-au dat.
dar nici măcar nu au reuşii să le examineze. întrucât îndată au fost reţinuţi. în aceste
cazuri, lor le pot fi prezentate fragmente ale înregistrărilor video şi audio, care denotă că
victima a acţionat fiind constrânsă dc bănuit. Este posibilă prezentarea procesului-verbal
al percheziţiei. în care este fixat faptul descoperirii bunurilor de valoare la domiciliul
bănuitului. în mijloacele de transport şi in alte locuri care aparţin infractorului.
în timpul audierii unor asemenea bănuiţi, poate fi efectuată analiza timpului de
comunicare cu victima, cu scopul de a demonstra că persoana audiată a dispus de timp
suficient, dacă intr-adevăr dorea să restituie bunurile primite.
Unii bănuiţi declară că victima le-a întors banii pe care îi împrumutase anterior sau,
dimpotrivă, obiectele de valoare găsite la ei au fost luate cu împrumut de la victimă. în
felul acesta ei speră că complicii lor vor putea exercita presiune asupra victimei şi aceasta
va renunţa la depoziţiile sale iniţiale.
Acestei categorii de bănuiţi îi pot fi prezentate probe ale ameninţărilor, violenţei de
care au fost însoţite revendicările (cerinţele) pe care aceştia le-au înaintat victimelor. în
afară de aceasta, este necesar să fie spulberate speranţele de ajutor din partea complicilor.
în acest scop se utilizează nu doar procedee tactice, ci şi se efectuează un şir de acţiuni
procedurale, organizaţionale şi operative de investigaţie, cele mai importante dintre care
sunt îndreptate spre asigurarea unei izolări sigure a bănuitului, urmărirea lui strictă, cu
scopul de a exclude contactele cu complicii.
Dacă bănuitul îşi recunoaşte vinovăţia, atunci depoziţiile lui trebuie să fie extrem de
detaliate. în acest caz, este important să se stabilească când, cum şi de către cine a fost
stabilit obiectul atentatului, cine a mai participat la săvârşirea infracţiunii. Soluţionarea
acestei din urmă întrebări este legată de mari dificultăţi. Persoanele audiate, aflându-se
sub acţiunea privirilor obişnuite în mediul criminal sau temându-se de răzbunare din
partea complicilor, de regulă, nu depun de îndată asemenea mărturii. în situaţii de acest
fel. este de dorit să fie neutralizate asemenea motive ale bănuitului. Este necesar şi
important de a-1 convinge pe bănuit să renunţe la gândurile despre răzbunarea

281
complicilor, de a concentra atenţia lui asupra consecinţelor negative ce pol surveni pentru
el în cazul continuării împotrivirii cercetărilor.
Complicii pot fi identificaţi în procesul analizei tuturor contactelor pe care le-a avut
victima cu cunoscuţii săi. cu persoanele apropiate, cu colegii de serviciu în ajunul
prezentării revendicărilor de către infractor. în acest scop, în calitate de martori trebuie
audiată categoria de cetăţeni amintită mai sus.
Uneori, este raţional să fie studiate documentele pe care le-a prezentat sau primit
bănuitul în unele organizaţii. Cu acest prilej, trebuie studiate şi alte documente înaintate
sau recepţionate în acea zi şi. de asemenea, sunt audiate persoanele care le-au primit,
eliberat şi perfectat. Este neeesar de stabilit daeă aceste persoane au legături cu bănuitul
sau cu anturajul acestuia. în vizorul ofiţerului de urmărire penală trebuie să se afle
întrebarea despre persoanele care sunt informate referitor la situaţia materială a victimei.
O anumită informaţie despre relaţiile bănuitului poate fi obţinută în timpul audierii
rudelor acestuia, a vecinilor, colegilor şi, de asemenea, pe parcursul percheziţiei la
domiciliul său. De menţionat că, nu trebuie tărăgănată efectuarea percheziţiei. în cazul
mai multor bănuiţi, se efectuează percheziţia în grup. când sunt ridicate inclusiv agendele
personale, cărţile dc telefoane, materiale ale corespondenţei personale, documente şi
obiecte folosite în scopul săvârşirii infracţiunii sau obţinute pe cale ilicită. în acelaşi timp,
este necesar să se pună sechestru pe avere, în scopul asigurării acţiunii civile sau a
confiscării.
în calitate de martori pot fi şi persoane care, în afară de victime, au fost ameninţate de
către escroci. Acestea sunt membrii familiei victimei, persoanele cu care victima s-a aflat
în relaţii de prietenie, de afaceri sau intime (relaţii pe care infractorii ameninţau să le
divulge), persoane de la care victima a împrumutat bani destinaţi pentru şantaj işti sau cei
care, la rugămintea victimei, trebuiau să săvârşească anumite acţiuni în folosul
infractorului. La această categorie sunt atribuiţi datornicii victimei, care erau nevoiţi să
restituie înainte de vreme datoria sau rata dobânzii, persoanele cărora infractorii le-au
pricinuit pagube materiale sau fizice sub formă de avertismente sau ameninţări (de a
incendia, a arunca în aer etc.).
în sfârşit, în calitate de martori pot fi şi martorii oculari ai luării ostaticului, ai
transmiterii obiectelor de valoare sau mediatorii (mijlocitori) dintre infractori şi victimă.
în cazul eliberării forţate a ostaticului, sunt audiaţi participanţii la operaţiune şi
persoanele care au reţinut infractorul care a reuşit să se ascundă în timpul eliberării
ostaticului.
O importanţă probatorie mare au rezultatele examinării locului unde a fost deţinut
ostaticul. Aici pot fi descoperite obiecte care au servit drept arme de tortură, urmele în
baza cărora poate fi stabilit numărul şi identitatea celora care l-au păzit pe ostatic sau au
participat la exercitarea acţiunii fizice faţă de el.
Dacă infractorul doar şi-a prezentat revendicările şi tratativele cu ei abia urmează să
aibă loc, este necesar să fie organizată interceptarea şi înregistrarea audio a acestora.

282
Dacă însă victima a înregistrat tratativele care deja au avut loc, această înregistrare
trebuie să fie examinată şi anexată la dosar în calitate de probă materială, iar ulterior să
fie trimisă la expertiza fonoscopică. în acest caz. sunt elucidate trei grupe de întrebări.
Prima grupă de întrebări apare atunci când există suspiciuni în ceea ce priveşte
veridicitatea acesteia.
La categoria întrebărilor din această grupă se atribuie următoarele: este oare această
fonogramă originală sau este o copie: reprezintă oare fonograma care urmează să
fie examinată un tot integru; conţine oare fonograma prezentată o înregistrare
neîntreruptă sau înregistrarea s-a făcut cu întreruperi sau prin fixare selectivă; a
fost oare supusă fonograma prezentată unui oarecare montaj (încleiere mecanică).
A doua grupă de întrebări se referă la conţinutul discuţiei, numărul de persoane care
au luat parte la ea, particularităţile vorbirii orale a persoanelor care au participat la
discuţie. Expertului îi pot fi adresate următoarele întrebări:
- câte persoane au luat parte la discuţia înregistrată pe fonogramă;
despre ce semnalmente ale vorbitorului se poate judeca în baza vorbirii orale
înregistrate pe fonogramă (sexul, vârsta, naţionalitatea, defecte ale aparatului de
vorbire etc.);
- sunt oare rostite cuvintele, fixate pe fonograma prezentată (sau pe o parte a
acesteia), de către o persoană concretă;
este oare vorbirea orală, înregistrată pe fonogramă, liberă sau este înv ăţată pe de
rost sau citită.
Dacă înregistrarea vorbirii orale pe fonogramă nu este clară, ofiţerul de urmărire
penală poate pune întrebarea privind descifrarea conţinutului acesteia, cu ajutorul
mijloacelor tehnice.
A treia grupă de întrebări poate fi adresată ţinând cont de diversele circumstanţe ale
infracţiunii cercetate. Cele mai tipice pot fi următoarele întrebări:
pe câte magnetofoane (dictafoane) s-a făcut înregistrarea fonogramei prezentate;
- ce tip de sistem audio a fost utilizat pentru efectuarea înregistrării; pentru
înregistrare a fost folosită bandă magnetică nouă sau una pe care deja s-au făcut
înregistrări:
dacă mijlocul de înregistrare nu are cumva anumite defecţiuni. Dacă există
defecţiuni, care sunt acestea etc.
Evaluând raportul expertizei fonoscopice, ofiţerul de urmărire penală poate ajunge la
una din următoarele concluzii:
• raportul expertului este complet şi întemeiat, iar datele pe care le conţine sunt
veridice şi prezintă relevanţă pentru infracţiunea cercetată;
• raportul este insuficient de clar sau incomplet - este necesară expertiza supli-
mentară sau audierea expertului pentru explicarea raportului prezentat de el;
• raportul nu este justificat, trezeşte suspiciuni sau există contradicţii în concluziile

283
 expertului, pentru stabilirea cărora este necesară dispunerea expertizei repetate.
Audierea învinuitului este analogică sub aspectul conţinutului cu cea a bănuitului.
Dacă victima nu l-a văzut pe infractor (tratativele s-au purtat prin telefon, cu ajutorul
scrisorilor, prin mediatori mijlocitori), atunci este posibilă prezentarea lui spre
recunoaştere în baza semnalmentelor vocii sau vorbirii. Victimei îi pot fi prezentate
pentru identificare sectoare de împrejurimi sau părţi ale încăperii unde au avut loc
întâlniri ale acesteia cu infractorii, în care ea a fost deţinută, unde a fost transmis obiectul
(obiectele) şantajului, escrocheriei. Mediatorului (mijlocitorului), dacă acesta a fost o
persoană întâmplătoare, care nu a apărut în rol de complice şi care nu a presupus că se săv
ârşeşte o infracţiune, de asemenea, îi pot fi prezentate pentru identificare şantajiştii,
obiectele. încăperile şi sectoarele de împrejurimi.
4.4. Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea cauzei
Având în vedere formele pe care le îmbracă infracţiunea de şantaj, varietatea
modalităţilor de pregătire, comitere şi tăinuire, frecvenţa cu care se săvârşesc aceste
infracţiuni şi prejudiciile cauzate, organele de urmărire penală au datoria să analizeze şi
să evalueze fiecare faptă în parte, să administreze toate probele posibile pentru stabilirea
vinovăţiei infractorilor şi trimiterea lor în judecată.
Infracţiunea de şantaj este formală, adică ea se consideră consumată din momentul
înaintării cererii de a se transmite infractorului bunurile proprietarului, ale posesorului
sau ale deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter
patrimonial, ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu
răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea
bunurilor ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora.
Pe parcursul cercetării acestor infracţiuni, urmează a fi lămurite următoarele
circumstanţe:
1. Locul şi timpul săvârşirii şantajului;
2. Modul de operare utilizat la săvârşirea infracţiunii concrete;
3. Bunurile, valorile care au fost cerute de a se transmite ori drepturile asupra
acestora, sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial;
4. Personalitatea victimei şantajului şi statutul ei;
5. Caracteristica făptuitorului infracţiunii concrete. în caz de săvârşire a infracţiunii
de un grup de infractori - rolul şi contribuţia fiecăruia dintre ei;
6. Comportamentul infractorului până în momentul săv ârşirii şi după săvârşirea
infracţiunii;
7. Prejudiciul cauzat în urma şantajului şi posibilităţile recuperării acestuia;
8. Dacă au fost sau nu aplicate acţiuni violente asupra proprietarului, posesorului.
deţinătorului bunurilor solicitate, a rudelor sau apropiaţilor acestora;

284
 9. Caracterul violenţei aplicate de infractor sau alte persoane asupra proprietarului,
posesorului, deţinătorului bunurilor, rudelor sau apropiaţilor acestora;
10. Existenţa concursului de infracţiuni in cazul concret;
11. Cauzele şi condiţiile care au contribuit, favorizat sau înlesnit săvârşirea in
fracţiunii.

întrebări pentru autopregătire şi control:

1. Care sunt elementele modelului criminalistic al furtului, jafului, tâlhăriei sau
şantajului?
2. Prezentaţi situaţiile tipice de urmărire penală în cazurile infracţiunilor nominalizate.
3. Enumeraţi versiunile tipice generale la cercetarea infracţiunilor contra pa-
trimoniului.
4. Care sunt acţiunile iniţiale de urmărire penală pe aceaste categorii de infracţiuni?
5. Dispuneţi sarcinile etapei iniţiale de cercetare a infracţiunilor contra patrimoniului.
6. Determinaţi sarcina principală a cercetării furtului, jafului, tâlhăriei sau şantajului.
7. Enumeraţi problemele ce urmează a fi stabilite la audierea victimei furtului, jafului,
tâlhăriei sau şantajului.
8. Care întrebări pot fi rezolvate la audierea martorilor în aceste cazuri?
9. Indicaţi circumstanţele ce trebuie stabilite la audierea bănuitului. învinuitului pe
aceste categorii de infracţiuni.
10. Care procedee tactice criminalistice pot fi utilizate la audierea bănuiţilor,
învinuiţilor în cazurile de furt, jaf. tâlhărie sau şantaj?
11. Ce tipuri, genuri de expertize judiciare pot fi dispuse în aceste cazuri şi care sunt
sarcinile ce pot fi soluţionate pentru stabilirea adevărului?
12. Nominalizaţi acţiunile ulterioare de urmărire penală care pot fi efectuate la
cercetarea furtului, jafului, tâlhăriei sau şantajului.

285