CAPITOLUL VI „INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI”

Infracţiunile contra patrimoniului reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul VI

al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte socialmente periculoase,
săvârşite cu intenţie sau din imprudenţă, care vatămă – în mod exclusiv sau în principal –
relaţiile sociale cu privire la patrimoniu.
Luând în consideraţie specificul faptei prin care se aduce atingere obiectului juridic special,
precum şi prezenţa sau lipsa scopului de cupiditate, tipologia infracţiunilor contra patrimoniului
poate fi înfăţişată în felul următor:
1) infracţiuni săvârşite prin sustragere (art.186-188, 190-192 CP RM);
2) infracţiuni săvârşite în scop de cupiditate, însă nu prin sustragere (art.189 şi 196 CP
RM);
3) infracţiuni săvârşite în scop de cupiditate, având o natură mixtă (art.194 CP RM);
4) infracţiuni săvârşite pe calea răpirii unui mijloc de transport, a unui mijloc de transport
cu tracţiune animală sau a unui animal de tracţiune (art.1921 şi 1922 CP RM);
5) infracţiuni săvârşite în lipsa unui scop special (art.193, 197 şi 199 CP RM);
6) infracțiuni contra patrimoniului cultural (art.1991-1995 CP RM).
Se impune o precizare cu privire la natura infracţiunilor din cel de-al treilea subgrup sus-
menţionat: datorită modalităţilor de realizare, infracţiunea prevăzută la art.194 CP RM îmbină
atât caracteristicile infracţiunilor săvârşite prin sustragere, cât şi ale infracţiunilor săvârşite în
scop de cupiditate, însă nu prin sustragere. Ca urmare, infracţiunea dată nu poate fi raportată nici
la primul tip menţionat mai sus, nici la cel de-al doilea.

TEMA „NOŢIUNEA ŞI SEMNELE SUSTRAGERII”

Infracțiunile prevăzute la art.186-188, 190-192 CP RM fac parte din rândul infracțiunilor

săvârșite prin sustragere.
 Prin „sustragere” se înţelege luarea ilegală şi gratuită a bunurilor mobile din posesia
altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvârşită în scop de cupiditate.

Această definiţie doctrinară a noţiunii de sustragere cuprinde următoarele şapte semne

constitutive, care au un caracter necesar şi suficient:
1) „luarea”;
2) „din posesia altuia”;
3) „a bunurilor mobile”;
4) „ilegală”;
5) „gratuită”;
6) „care a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia”;
7) „săvârşită în scop de cupiditate”.
Semnele nominalizate sunt obligatorii pentru oricare din infracţiunile contra patrimoniului,
săvârşită prin sustragere (adică pentru infracţiunile prevăzute la art.186-188, 190-192 CP RM).
Absenţa oricăruia din aceste semne ne permite să percepem cele comise deja nu în calitate de
sustragere, ci ca alt gen de infracţiune, sau, în genere, ca faptă care nu are relevanţă penală.
Considerăm binevenită examinarea semnelor constitutive ale noţiunii de sustragere în
cadrul analizei elementelor componenţei generice a infracţiunii de sustragere, componenţă ce
formează un sistem integral.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute de Capitolul VI din partea specială a

Codului penal îl constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu.
În terminologia legii penale, noţiunea de patrimoniu are exact acelaşi înţeles care îi este dat
în terminologia dreptului civil: „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi
evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele, aparţinând
unor persoane fizice şi juridice determinate” (alin.(1) art.453 din Codul civil al Republicii
Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 06.06.2002). În cazul săvârşirii
infracţiunilor contra patrimoniului, anume patrimoniul (privit ca universalitate, ca unitate
abstractă) constituie valoarea socială fundamentală vătămată sau periclitată prin aceste fapte.
 Abordând problema obiectului infracţiunilor săvârşite prin sustragere, menţionăm că la
toate aceste infracţiuni obiectul juridic comun îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor mobile.
În înţelesul curent şi obişnuit al cuvântului, posedăm un bun atunci când îl avem în
stăpânire. Astfel, în conformitate cu alin.(1) art.482 din Codul civil, posesia se dobândeşte prin
exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului.
Aşadar, posesia este nu o stare de drept, ci o stare de fapt. Ea este puterea materială
exercitată de posesor asupra bunului, creând posesorului oportunităţi de a avea o conduită ca şi
cum el ar fi titularul veritabil al dreptului real, căruia „îi corespunde în mod normal puterea de
fapt exercitată prin acte materiale şi acte juridice”.
Împotriva infracţiunilor săvârşite prin sustragere, posesia este ocrotită indiferent dacă este
viciată, neviciată, de bună- sau de rea-credinţă, legitimă sau nelegitimă etc. Chiar posesia
dobândită printr-o infracţiune, ca şi orice altă posesie nelegitimă, este protejată de legea penală.
Explicaţia este următoarea: sustragerea bunurilor anterior sustrase, reieşind din trăsătura
caracterizată a elementului material al faptei date, nu poate fi calificată decât în calitate de furt,
jaf, tâlhărie etc. O astfel de sustragere „subordonată” face dificilă, dacă nu exclude chiar defi-
nitiv, posibilitatea restituirii bunurilor către posesorul legal. În acest caz, relaţiilor sociale cu
privire la patrimoniu li se aduce atingere ca şi cum prin acţiunile concertate ale celor doi, trei,
patru etc. făptuitori.

Obiectul material al infracţiunilor săvârşite prin sustragere îl constituie bunurile care au o

existenţă materială, care sunt create prin munca omului şi care dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor.
Astfel, în primul rând, bunurile, care reprezintă obiectul material al infracţiunilor
examinate, trebuie să aibă o existenţă materială. Nu au o existenţă materială următoarele entităţi
incorporale:
1) bunurile intelectuale (în sensul prevederii de la alin.(1) art.9 din Constituţie).
„Sustragerea” unor asemenea bunuri poate fi calificată în baza art.185 1 sau 1852 CP RM ori a
art.96, 97, 99-103 din Codul contravenţional;
 2) energia, chiar având o valoare materială. De exemplu, însuşirea energiei electrice sau a
energiei termice atrage răspunderea în baza art.194 CP RM sau a art.164 din Codul
contravenţional;
3) informaţiile (de exemplu, se aplică: alin.(1) art.245 10 CP RM – în situația colectării de
informaţii care constituie secret comercial sau bancar prin sustragerea de informaţii; art.260 2 CP
RM – în ipoteza dobândirii datelor informatice cu acces limitat, dacă aceste acţiuni au cauzat
daune în proporţii mari; art.338 CP RM – în cazul sustragerii de informaţii ce constituie secret de
stat în scopul transmiterii lor unui stat străin, unei organizaţii străine sau agenturii lor);
4) serviciile. „Sustragerea” serviciilor poate fi calificată în conformitate cu art.196 CP RM,
cu art.106, alin.(6) art.180, art.252 din Codul contravenţional, etc.

În al doilea rând, în calitatea lor de obiect material al infracţiunilor săvârşite prin

sustragere, bunurile se caracterizează printr-un ansamblu de aspecte de natură socială,
economică, fizică şi juridică.

Sub aspect social, obiectul material al sustragerii este constituit din bunurile în a căror
creare este investită munca omului, prin care bunurile sunt detaşate de starea lor naturală.
Aspectul examinat este important mai ales în planul delimitării infracţiunilor contra
patrimoniului, săvârşite prin sustragere, de unele infracţiuni ecologice (de exemplu, de
infracţiunile prevăzute la art.231, 233 sau 234 CP RM).
Pentru a delimita obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului, săvârşite prin
sustragere, de obiectul material al infracţiunilor ecologice prevăzute la art.231, 233 sau 234 CP
RM, este nevoie de a stabili scopul aplicării muncii umane asupra componentelor materiale ale
mediului înconjurător (a nu se confunda cu scopul urmărit de către făptuitor la săvârşirea
sustragerii). Dacă acest scop a constat în a restabili sau a păstra situaţia ecologică favorabilă
pentru viaţa şi activitatea omului, atunci cele săvârşite formează una din faptele incriminate la
art.231, 233 sau 234 CP RM. Din contra, dacă scopul în care s-a aplicat munca umană asupra
componentelor materiale ale mediului înconjurător s-a exprimat în a include componentele date
în circuitul marfar, în procesul de producţie, atunci cele comise se califică potrivit normelor
corespunzătoare cuprinse în Capitolul VI din Partea Specială a Codului penal.
 Sub aspect economic, bunurile care formează obiectul material al infracţiunilor săvârşite
prin sustragere trebuie să aibă o valoare materială (economică) şi un cost determinat.
Prezenţa valorii materiale (economice) constă în aceea că în calitate de bunuri apar valorile
material-marfare, precum şi alte valori care au cost şi expresia bănească a acestuia – preţ. Costul
exprimă valoarea obiectivă a bunului, utilitatea socială a acestuia. Dacă bunul comportă doar o
valoare subiectivă, sentimentală, având o utilitate individuală, el nu va putea forma obiectul
material al infracţiunilor săvârşite prin sustragere (de exemplu, o poză a unei cunoştinţe, un
fragment de hârtie cu însemnările persoanei etc.). Aceasta deoarece un astfel de bun nu va putea
fi evaluat în bani. Or, pentru a fi considerat parte a sferei patrimoniale a unei persoane, bunul
trebuie să poată fi evaluat în bani, cerinţă ce se desprinde chiar din definiţia noţiunii de
patrimoniu dată în art.453 din Codul civil.
Totuşi, există bunuri care, pe lângă o utilitate individuală, au şi o utilitate socială: pozele
unor celebrităţi (mai ales cu autografele acestora); jurnalele intime ale acestora; scrisorile lor,
etc. Evident, asemenea bunuri, constituind exponate muzeale, piese de arhivă, obiecte de
vânzare-cumpărare sau de licitaţie etc., trebuie recunoscute ca obiect material al infracţiunilor
săvârşite prin sustragere.

Sub aspect fizic, bunurile, privite ca obiect material al infracţiunilor săvârşite prin
sustragere, trebuie să fie bunuri mobile. Reprezentând unul dintre semnele constitutive ale
noţiunii de sustragere, calitatea de bun mobil permite delimitarea infracţiunilor săvârşite prin
sustragere de infracţiunea prevăzută la art.193 CP RM şi, uneori, de infracţiunea specificată la
art.196 CP RM.

Sub aspect juridic, bunurile, privite ca obiect material al infracţiunilor săvârşite prin
sustragere, trebuie să fie străine pentru făptuitor. În alţi termeni, evocând unul dintre semnele
constitutive ale noţiunii de sustragere, bunul trebuie să se afle, înainte de sustragere, în posesia
victimei. Amintim că fapta va fi calificată ca sustragere atât în cazul în care bunurile au fost luate
de la proprietar sau de la posesorul legitim, cât şi în cazul în care ele au fost luate de la un
posesor nelegitim, de exemplu de la persoana care a sustras anterior aceste bunuri. Pentru
calificare nu contează dacă bunurile, sustrase de la posesorul lor de fapt, au fost dobândite de el
legitim sau nelegitim, nici dacă dorinţa acestuia de a dispune de ele corespundea normelor
juridice şi etice. În acelaşi timp, dacă făptuitorul ia bunurile de la posesorul nelegitim, pentru a le
transmite proprietarului sau posesorului legitim, fapta nu poate forma sustragerea. Aceasta
deoarece are loc nu o înstrăinare a bunurilor, ci o revenire a acestora în sfera patrimonială a
victimei.
La fel, „sustragerea” propriului bun nu aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor mobile. Revendicarea, prin metode ilegale, a propriului bun (de exemplu,
revendicarea de către proprietar a bunului aflat la o altă persoană care este posesorul lui legitim)
sau a bunului, asupra căruia făptuitorul admite că ar avea drepturi, trebuie calificată în
conformitate cu art.352 CP RM sau cu art.335 din Codul contravenţional. În ipoteza unei
înscenări, fapta poate fi calificată în baza art.26 şi art.190 CP RM (dacă a existat intenţia
făptuitorului de a obţine compensarea pentru bunul, chipurile, dispărut). În această din urmă
ipoteză, bunul aparținând făptuitorului îndeplinește rolul de mijloc de săvârșire a infracțiunii de
sustragere.

Încheind analiza obiectului material al sustragerii, menţionăm că, în unele cazuri, datorită
calităţii speciale a bunurilor care reprezintă acest obiect, se va aplica nu art.186-188, 190-192 CP
RM, dar o normă penală concurentă:
– lit.a) alin.(1) art.1371 (în situația săvârșirii, în cadrul unui conflict armat cu sau fără
caracter internaţional, a însuşirii sau confiscării de bunuri ale părţii inamice, cu încălcarea
dreptului internaţional şi fără ca aceasta să fie justificată de necesităţile militare);
– lit.b) alin.(1) art.1371 (în cazul săvârșirii, în cadrul unui conflict armat cu sau fără
caracter internaţional, a jefuirii unei localităţi, inclusiv a celei luate cu asalt);
– alin.(3) art.1371 (în ipoteza jefuirii pe câmpul de luptă a morţilor sau a răniţilor săvârşite
în cadrul unui conflict armat cu sau fară caracter internaţional);
– lit.a) alin.(1) art.165 (în situația confiscării documentelor, dacă aceasta însoșește
recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane, cu sau fără
consimţământul acesteia, în scop de exploatare sexuală comercială sau necomercială, prin muncă
sau servicii forţate, pentru cerşetorie, în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, de folosire în
conflicte armate sau în activităţi criminale, de prelevare a organelor, ţesuturilor şi/sau celulelor,
precum şi de folosire a femeii în calitate de mamă-surogat), etc.
 Latura obiectivă a infracţiunilor săvârşite prin sustragere are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală şi gratuită;
2) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Acţiunea de luare este alcătuită din două acte succesive:

1) deposedarea (adică scoaterea bunului din stăpânirea victimei) reprezintă actul extinctiv;
2) imposedarea (adică trecerea bunului în stăpânirea făptuitorului) constituie actul achizitiv.

Necesitatea specificării ilegalităţii acţiunii de luare, ca semn constitutiv al noţiunii de

sustragere, rezultă din săvârşirea sustragerii pe calea violării iminente a prevederilor legislative
ce reglementează regimul posesiei asupra bunurilor şi, implicit, din săvârşirea sustragerii numai
în formele cerute de normele incriminatoare din cadrul Capitolului VI al Părţii Speciale a
Codului penal (criteriul obiectiv al ilegalităţii). De asemenea, necesitatea specificării ilegalităţii
acţiunii de luare, ca semn constitutiv al noţiunii de sustragere, rezultă din lipsa la făptuitor a
oricăror drepturi asupra bunurilor luate (criteriul subiectiv al ilegalităţii). De aici se desprinde că
luarea bunurilor, asupra cărora făptuitorul are un drept (de exemplu, luarea în mod arbitrar şi prin
încălcarea ordinii stabilite a sumei de bani pentru bunul pe care l-a vândut făptuitorul, pentru
serviciul pe care l-a prestat făptuitorul sau pentru lucrarea pe care a executat-o făptuitorul), nu
este o sustragere, chiar dacă această luare a fost realizată în una din formele cerute la art.186-
188, 190-192 CP RM. În prezenţa unor condiţii necesare, o asemenea acţiune poate fi calificată
potrivit art.352 CP RM sau art.335 din Codul contravențional.

În calitate de alt semn constitutiv al noţiunii de sustragere, examinat în contextul laturii

obiective a sustragerii, trebuie consemnată gratuitatea luării bunurilor de către făptuitor. Luarea
ilegală, dar echivalentă (integral compensată) a bunurilor altuia nu constituie sustragere,
deoarece în acest caz posesorului nu-i este cauzat nici un prejudiciu patrimonial. Luarea ilegală,
dar echivalentă a bunurilor altuia nu reprezintă o sustragere, întrucât legea penală apără
nediferențiat patrimoniul, indiferent de compoziția acestuia; legea penală nu apără părți din
patrimoniu. Fapta, care nu presupune un gol patrimonial, nu poate fi calificată ca sustragere.
 Gratuitatea luării se atestă în acele cazuri în care această luare se realizează fără o
despăgubire în bani pe măsură a valorii bunului luat sau fără o acordare a echivalentului sub
formă de muncă (ori servicii, lucrări) sau bunuri de aceeaşi valoare, fie cu despăgubire simbolică
ori neadecvată a valorii bunului luat.
De exemplu, primirea mijloacelor băneşti pentru munca efectiv prestată, deşi în baza unor
documente falsificate sau incorect perfectate, nu constituie o sustragere. Aceasta deoarece luarea
ilegală nu este legată, în acest caz, de cauzarea unui prejudiciu patrimonial, dacă făptuitorul îl
compensează printr-un echivalent sub formă de muncă. În astfel de cazuri, răspunderea poate fi
aplicată conform art.361 CP RM (în ipoteza în care se confecţionează, se deţin, se vând sau se
folosesc documente oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii).
Totodată, dacă remunerarea muncii se face nu numai cu luarea în calcul a cantităţii şi
calităţii muncii prestate, dar mai include diverse sporuri de retribuţie (pentru anii serviţi, pentru
gradul ştiinţific etc.), atunci primirea ilegală intenţionată a unor asemenea sporuri de către
persoanele care nu au dreptul să beneficieze de ele se califică drept sustragere (și anume,
conform art.190 CP RM). Însă, în acest caz mărimea sustragerii o va forma nu întreaga sumă a
banilor primiţi, ci numai acea parte a ei care constituie sporul procentual de retribuţie sau
diferenţa dintre salariul obişnuit şi cel majorat.

Luarea ilegală va fi considerată gratuită şi atunci când compensarea valorii bunurilor luate
a avut loc deja după săvârşirea sustragerii, după consumarea acesteia, ca expresie a reparării
benevole a pagubei pricinuite sau a înlăturării daunei cauzate. În conformitate cu lit.e) alin.(1)
art.76 CP RM, această circumstanţă poate atenua răspunderea penală pentru sustragere, dar
nicidecum să-l absolvească pe făptuitor de ea.
Pe cale de consecinţă, despre lipsa gratuităţii luării, ca absenţă a semnului constitutiv al
noţiunii de sustragere, se poate vorbi în situaţia acordării compensării corespunzătoare până la
consumarea sustragerii, nu însă ulterior acesteia.

În alt context, infracţiunile săvârşite prin sustragere (cu excepţia celor prevăzute la art.188
și 192 CP RM) sunt infracţiuni materiale. Aşadar, la calificarea infracţiunilor date este
imperioasă stabilirea urmărilor prejudiciabile pe care le provoacă luarea ilegală şi gratuită a
bunurilor mobile din posesia altuia. În cazul fiecărei infracţiuni săvârşite prin sustragere (cu
excepţiile sus-menţionate), asupra obiectului material se produc schimbări privind bunul care
formează acest obiect, schimbări în poziţia de fapt a acestui bun, legate de trecerea lui din sfera
patrimonială a victimei în sfera patrimonială a făptuitorului. Expresia juridică, pe planul
dreptului civil, a acestor schimbări materiale (gol patrimonial) este prejudiciul patrimonial
cauzat victimei.
Mărimea prejudiciului patrimonial, cauzat prin infracţiunile săvârşite prin sustragere,
corespunde valorii bunurilor sustrase de către făptuitor, adică se exprimă în prejudiciul
patrimonial efectiv, nu şi în venitul ratat. Numai prejudiciul patrimonial efectiv (care se prezintă
sub forma valorii, exprimate în bani, a bunului sustras) corespunde acestor cerinţe. Pagubele sub
forma venitului ratat nu au relevanţă la calificarea sustragerii, întrucât „acesta constituie nişte
beneficii prezumate, care nu se află la momentul săvârşirii sustragerii în posesia reală a victimei
şi, din această cauză, ele nu pot fi luate din posesia victimei”. În adevăr, este de neconceput să iei
ceva care deocamdată nu există în natură.

Nu putem finaliza analiza laturii obiective a sustragerii fără a examina problema privind
momentul de consumare a acestei fapte.
Infracţiunile săvârşite prin sustragere (cu excepţia celor specificate la art.188 și 192 CP
RM) se consideră consumate din momentul în care bunurile au fost luate din posesia altuia, iar
făptuitorul are posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de acele bunuri la dorinţa sa. Dacă
făptuitorul nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi de bunurile luate sau de a dispune de ele
la propria dorinţă, adică nu a dus infracţiunea până la capăt din cauze independente de voinţa lui,
cele comise urmează a fi calificate ca tentativă de sustragere (conform art.27 şi a uneia dintre
prevederile de la art.186, 187, 190 sau 191 CP RM).
Criteriul, în baza căruia a fost determinat momentul de consumare a sustragerii, se
întemeiază, aşadar, nu pe deposedare (scoaterea bunului din sfera patrimonială a victimei), ci pe
imposedare (trecerea acelui bun în sfera patrimonială a făptuitorului). Dacă deposedarea nu a fost
urmată de cel de-al doilea act – imposedarea, nu putem vorbi despre sustragere consumată.

Aşadar, prin „posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune de bunurile străine” trebuie să se

înţeleagă situaţia când aceste bunuri se află în posesia făptuitorului şi el singur hotărăşte cum să
procedeze cu ele mai departe – să le consume, să le vândă, să le transmită altor persoane etc. În
alţi termeni, are loc o îmbinare a două criterii: a criteriului obiectiv (bunurile se află în posesia
făptuitorului) şi a criteriului subiectiv (făptuitorul se consideră proprietar al bunurilor luate).

Latura subiectivă a infracţiunilor săvârşite prin sustragere se caracterizează, în primul

rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, este obligatorie prezenţa
scopului special – a scopului de cupiditate.

De vreme ce scopul de cupiditate este semnul constitutiv, fără care noţiunea de sustragere
nu poate fi considerată întregită, este necesar a menţiona că nu poate fi recunoscută ca sustragere
luarea ilegală şi gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia, luare prin care acestuia i s-a cauzat
un prejudiciu patrimonial efectiv, săvârşită în scopul folosinţei temporare a acelor bunuri,
făptuitorul urmărind restituirea lor ulterioară. Esenţa „folosinţei temporare” constă în aceea că
bunurile sunt luate pe un timp oarecare, şi anume – pe o perioadă nesemnificativă sau strict
determinată (de exemplu, pe timpul creditării). În astfel de cazuri, făptuitorul nu urmăreşte
scopul de cupiditate, deoarece nu doreşte să treacă bunurile în stăpânirea sa definitivă. În funcţie
de circumstanţele cazului, asemenea fapte pot fi calificate conform art.192 1, 1922, 196, 238 sau
altele din Codul penal.
Scopul de cupiditate presupune că făptuitorul urmăreşte, pe cale ilegală, să obţină
posibilitatea reală de a poseda, folosi şi dispune de bunurile victimei ca şi cum acestea ar fi
bunurile lui. Este lipsit de relevanţă în al cui folos urmează să fie trecute bunurile sustrase. Este
la discreţia făptuitorului să dispună aşa cum îşi doreşte de bunurile care au aparţinut victimei.
Este posibilă comiterea sustragerii în scopul transmiterii bunurilor unor terţe persoane dintr-un
sentiment de gratitudine faţă de acestea, în vederea achitării către ele a datoriilor nestinse etc. Şi
în acest caz sustragerea este comisă în scop de cupiditate (la concret – în scop de înavuţire a unor
terţe persoane), deoarece, văzându-se în postura de pretins proprietar, făptuitorul nu face decât să
realizeze atributul de dispoziţie care derivă din dreptul de proprietate. În ipoteza dată, chiar dacă
făptuitorul urmăreşte scopul de cupiditate, el nu urmăreşte totuşi să obţină profitul pentru sine
personal.
Esenţial este că făptuitorul se comportă de parcă ar fi proprietarul acelor bunuri, arogându-
şi rolul pe care trebuie să-l îndeplinească victima. Prin comportamentul său, făptuitorul
demonstrează că a trecut bunurile în stăpânirea lui definitivă. Nu pentru o perioadă
nesemnificativă de timp sau pentru un timp strict determinat. Dorinţa de a dispune de bunurile
victimei, mai puţin dorinţa de a poseda sau de a folosi aceste bunuri, este în măsură să
mărturisească cel mai pregnant despre prezenţa scopului de însuşire (sustragere), opus scopului
de folosinţă temporară.

Prezenţa scopului de cupiditate nu presupune prezenţa obligatorie a motivului de

cupiditate. Explicaţia este că motivul de cupiditate constă în năzuinţa făptuitorului de a obţine, de
pe urma celor sustrase, venit material pentru sine sau pentru apropiaţii săi, fie pentru ceilalţi
participanţi la infracţiune, sau, mai scurt, pentru o persoană care a acordat, direct sau indirect, o
asistenţă materială făptuitorului sau care, în previziunea făptuitorului, îi va acorda o astfel de
asistenţă în viitor.
Este însă perfect posibilă situaţia când făptuitorul ia bunurile de la victimă pentru a le trece
în folosul unor terţe persoane, fără a se înavuţi personal sau fără a spera la o înavuţire personală
în viitor (de exemplu, făptuitorul transferă întreaga sumă de bani sustrasă pe contul unei case de
copii orfani, păstrându-şi anonimatul absolut, deci excluzând din start orice fel de
„contraprestaţie” pentru „altruismul” său).
În aceste condiţii, fapta întruneşte toate semnele constitutive ale noţiunii de sustragere, însă
fără a fi săvârşită din motiv de cupiditate. De aceea, motivul de cupiditate nu este imanent pentru
existenţa faptei de sustragere, deci nu este susceptibil de a fi înscris printre semnele constitutive
ale noţiunii de sustragere.

Subiectul infracţiunilor săvârşite prin sustragere este persoana fizică responsabilă care la
momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani (art.186-188; alin.(2)-(5) art.190; alin.(2)-(4)
art.192 CP RM) sau de 16 ani (în celelalte cazuri).
În unele cazuri, infracţiunile din subgrupul sustragerilor pot fi săvârşite numai în prezenţa
subiectului având anumite calităţi speciale. Astfel, infracțiunile prevăzute la alin.(1), (2), (3)-(5)
art.191 CP RM pot fi săvârşite doar de o persoană căreia i s-au încredinţat în administrare
bunurile altei persoane. În afară de aceasta, despre prezenţa subiectului special se poate vorbi în
cazul modalităţilor agravate specificate la lit.d) alin.(2) art.190 şi la lit.d) alin.(2) art.191 CP RM.
În acest caz, subiectul are calitatea specială de persoană cu funcţie de răspundere sau de persoană
care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală. În ipoteza
infracțiunii prevăzute la alin.(21) art.191 CP RM, subiectul are calitatea specială de administrator
al băncii.

TEMA

„CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE COMUNE ALE INFRACŢIUNILOR

SĂVÂRŞITE PRIN SUSTRAGERE.

ASPECTELE COMUNE ALE ACELOR INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE PRIN

SUSTRAGERE, CARE PRESUPUN PRODUCEREA DAUNELOR ÎN
PROPORȚII CONSIDERABILE, A DAUNELOR ÎN PROPORȚII MARI SAU A
DAUNELOR ÎN PROPORȚII DEOSEBIT DE MARI.

SĂVÂRŞIREA SUSTRAGERII BUNURILOR DE PATRIMONIU CULTURAL

DIN SITURILE ARHEOLOGICE SAU DIN ZONELE CU POTENŢIAL
ARHEOLOGIC”

Întrucât circumstanţele agravante ale unor infracţiuni săvârşite prin sustragere coincid în
mare parte, considerăm că, pentru a nu ne repeta, aceste circumstanţe trebuie examinate în
comun, cu indicarea, atunci când e cazul, a specificului funcţionării lor în contextul infracţiunilor
concrete săvârşite prin sustragere.
În paralel, vor fi analizate acele aspecte comune ale infracţiunilor săvârşite prin sustragere,
care presupun producerea daunelor în proporții considerabile, a daunelor în proporții mari sau a
daunelor în proporții deosebit de mari. Aceste aspecte nu trebuie confundate cu circumstanţele
agravante comune ale infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Ele au ca efect nu agravarea
răspunderii penale, dar constituirea de infracțiuni. Săvârșirea sustragerii cu cauzarea de daune în
proporţii considerabile, săvârșirea sustragerii în proporţii mari, precum și săvârșirea sustragerii în
proporţii mari deosebit de mari reprezintă ipoteze care se referă la varianta-tip de infracțiune, nu
la varianta agravată de infracțiune.
De asemenea, săvârşirea sustragerii bunurilor de patrimoniu cultural din siturile
arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic reprezintă o ipoteză care se referă la varianta-
tip de infracțiune, nu la varianta agravată de infracțiune.
 Săvârșirea sustragerii de două sau mai multe persoane (lit.d) alin.(2) art.186; lit.b) alin.
(2) art.187; lit.b) alin.(2) art.188; lit.b) alin.(2) art.190; lit.b) alin.(2) art.191; lit.b) alin.(2) art.192
CP RM)
Circumstanţa agravantă analizată operează în oricare din următoarele trei ipoteze:
a) săvârşirea infracţiunii în coautorat (inclusiv coautorat cu repartizarea rolurilor);
b) săvârşirea infracțiunii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne (de
exemplu, nu au atins vârsta răspunderii penale, sunt iresponsabile etc.);
c) săvârşirea infracțiunii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii, prin intermediul unei sau mai multor persoane, care nu întrunesc aceste semne (de
exemplu, nu au atins vârsta răspunderii penale, sunt iresponsabile etc.).

Participaţia complexă, atunci când latura obiectivă a sustragerii este realizată de un singur
autor, nu poate fi considerată sustragere săvârşită de două sau mai multe persoane. Chiar dacă
alături de acest autor mai participă un organizator, instigator sau complice, aceştia doar
contribuie la săvârşirea sustragerii, deci nu o săvârşesc.
Sustragerea se consideră săvârşită de două sau mai multe persoane atât în cazul participaţiei
simple, cât şi în cazul acelei participaţii complexe care presupune realizarea laturii obiective a
sustragerii de doi sau mai mulţi autori. Cu alte cuvinte, se are în vedere ipoteza când la săvârşirea
sustragerii au participat în comun doi sau mai mulţi autori fie în lipsa unei înţelegeri prealabile
între ei, fie în prezenţa unei asemenea înţelegeri. Deşi existenţa sau lipsa înţelegerii prealabile
între coautori nu are nici un impact asupra calificării faptei de sustragere săvârşite de două sau
mai multe persoane, această împrejurare poate fi luată în calcul la individualizarea pedepsei.

În cazul sustragerii săvârșite de doi sau mai mulți coautori, specificul coautoratului constă
în aceea că latura obiectivă a sustragerii este executată – simultan sau nesimultan – de către toţi
coautorii. Astfel, coautoratul poate fi de două tipuri:
1) coautoratul paralel;
2) coautoratul succesiv.
În primul caz, toţi coautorii realizează simultan latura obiectivă a sustragerii. În cel de-al
doilea caz (care se atestă, de exemplu, în situaţia infracţiunilor complexe), latura obiectivă a
infracţiunii este divizată de către coautori în câteva etape. Fiecare din aceste etape este
îndeplinită de către un alt coautor (de exemplu, mai întâi se aplică violenţa nepericuloasă pentru
viaţa sau sănătatea persoanei ori ameninţarea cu o asemenea violenţă, după care se realizează
sustragerea deschisă (lit.e) alin.(2) art.187 CP RM)). În acest fel, săvârşirea comună a sustragerii
de către doi sau mai mulţi coautori se exprimă în aceea că fiecare din aceştia săvârşeşte – în
volum deplin sau parţial – acţiunea sau sistemul de acţiuni caracteristic pentru o formă sau alta a
sustragerii.

Săvârşirea sustragerii prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în
locuinţă (lit.c) alin.(2) art.186; lit.d) alin.(2) art.187; lit.d) alin.(2) art.188 CP RM)
Pentru a imputa făptuitorului circumstanţa agravantă analizată, este necesară prezenţa
cumulativă a următoarelor trei condiţii:
1) să fie săvârşită o pătrundere;
2) această pătrundere să fie ilegală;
3) pătrunderea să se facă în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă.

În legătură cu prima din aceste condiţii, menţionăm că, prin „pătrundere” se înţelege
intrarea, pe ascuns sau deschisă, în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, în scopul
săvârşirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.186-188 CP RM. Ea poate fi săvârşită:
1) cu sau fără depăşirea obstacolelor;
2) cu sau fără recurgerea la înşelăciune;
3) cu sau fără ajutorul unor dispozitive care îi permit făptuitorului să extragă bunurile
vizate fără a intra în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă.
Astfel, pătrunderea poate fi efectuată cu depăşirea obstacolelor (uşilor, porţilor,
încuietorilor, geamurilor, grilajelor, semnalizării de alarmă etc.), pe calea escaladării sau a
efracţiei. Dacă – în procesul săvârşirii infracțiunilor specificate la art.186-188 CP RM prin
pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă – făptuitorul a distrus sau a
deteriorat bunurile victimei, care nu formează obiectul material al infracțiunii în cauză, cele
comise, în prezenţa unor suficiente temeiuri, trebuie calificate suplimentar conform art.197 CP
RM sau art.104 din Codul contravenţional.
 Săvârşirea pătrunderii cu recurgerea la înşelăciune presupune că – în scopul comiterii
infracțiunilor prevăzute la art.186-188 CP RM în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în
locuinţă – pentru a-și facilita accesul, fără a provoca suspiciuni, făptuitorul se erijează în:
instalator, poştaş, curier, inspector al pazei antiincendiare, angajat al serviciului comunal,
recenzor, poliţist, lucrător medical etc., utilizând în unele cazuri legitimaţia falsă.

În legătură cu cea de-a doua condiţie din cele nominalizate mai sus, pătrunderea în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă trebuie să fie întotdeauna ilegală. Aceasta
presupune întrunirea următoarelor două condiții:
1) făptuitorului îi lipseşte dreptul de apariţie în genere sau în anumite momente în
încăperea, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţa respectivă;
2) făptuitorul se află totuşi acolo, în pofida interdicţiei persoanelor abilitate sau fără acordul
acestora, fie pe calea înşelării lor.
Pentru aplicarea răspunderii în baza lit.c) alin.(2) art.186, lit.d) alin.(2) art.187 sau lit.d)
alin.(2) art.188 CP RM – este necesar ca scopul de sustragere să apară la făptuitor până la
pătrunderea lui în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă. Circumstanța agravantă
„săvârşirea sustragerii prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă” va
lipsi, dacă făptuitorul a intrat în asemenea locuri, urmărind scopuri legitime, iar scopul de a
sustrage a apărut ulterior. Iată de ce, noţiunea de pătrundere ilegală nu se referă la cazurile când,
de exemplu, făptuitorul a fost invitat în vizită, sau pentru efectuarea reparaţiei, sau pentru a face
cunoştinţă cu victima etc., iar apoi, aflându-se în locuinţa ei şi profitând de încrederea acesteia,
săvârşeşte acolo sustragerea pe ascuns a bunurilor aparținând acestei victime.

În sfârşit, cea de-a treia condiţie din cele menţionate mai sus presupune că, pentru a fi
operabilă circumstanţa agravantă analizată, este necesar ca pătrunderea ilegală, în scopul
săvârşirii sustragerii, să fie efectuată nu în oricare loc, dar anume în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă.
Prin „încăpere” se înţelege edificiul permanent sau provizoriu, fix sau ambulant, aflat în
proprietate publică sau privată, care este destinat dislocării atât a oamenilor care îşi îndeplinesc
obligaţiile profesionale, cât şi a bunurilor necesare activităţii întreprinderilor, instituţiilor sau
organizaţiilor care îşi au sediul în astfel de edificii. Sunt încăperi: magazinele, depozitele,
antrepozitele, garajele, beciurile, hambarele, atelierele, muzeele, oficiile poştale, teatrele,
instituţiile de învăţământ, edificiile sportive acoperite, hangarele gonflabile, corturile de prelată
etc.
Prin „alt loc pentru depozitare” se are în vedere sectorul de teritoriu sau dispozitivul care
este destinat, adaptat sau special utilat pentru păstrarea permanentă sau provizorie a bunurilor şi
care este înzestrat în acest scop cu anumite accesorii ce împiedică pătrunderea în el (mecanisme
de zăvorâre, sigilii, îngrădituri etc.) sau este asigurat cu pază (paznici, mecanisme de
semnalizare, camere video de supraveghere non-stop etc.), pentru a împiedica accesul la bunurile
depozitate. Sunt alte locuri pentru depozitare: platformele şi semivagoanele feroviare păzite,
cisternele, furgoanele auto, magazinele ambulante, caroseriile camioanelor în stare sigilată,
safeurile, containerele, colectoarele maşinilor de casă şi control sau ale automatelor comerciale
etc.
De asemenea, ca alt loc pentru depozitare poate fi recunoscut teritoriul sub cer deschis,
dacă este împrejmuit cu un gard sau este special păzit. Astfel, deseori, bunurile, care sunt greu de
amplasat într-un loc pentru depozitare închis (de exemplu, materialul lemnos, îngrăşămintele
minerale, cărbunele etc.), se stochează pe teritoriul întreprinderii sau într-un loc special rezervat
pentru aceasta. Dacă sectorul dat de teritoriu este păzit sau îngrădit, acesta reprezintă un alt loc
pentru depozitare. Însă, dacă unele din aceste condiţii nu sunt îndeplinite (de exemplu, cărbunele,
adus la staţia de cale ferată, a fost descărcat de-a valma sub cerul deschis), atunci sustragerea nu
va putea fi calificată ca fiind săvârşită prin pătrundere în alt loc pentru depozitare.
Noţiunea „alt loc pentru depozitare” include acele locuri şi dispozitive din încăperi, care se
găsesc în incinta acestora şi care sunt menite şi adaptate special pentru amplasarea şi păstrarea
bunurilor în ele, fiind inaccesibile pentru persoanele străine. Printre asemenea locuri şi
dispozitive se numără: casieriile din cadrul unităţilor comerciale; antrepozitele pentru păstrarea
mărfurilor în magazine; locurile de păstrare a coletelor poştale de mare valoare din cadrul unui
oficiu poştal, etc.
Prin „locuinţă” se înţelege încăperea menită pentru locuirea permanentă sau provizorie a
oamenilor (apartament, casă individuală, vilă, odaie din hotel etc.) sau părţile ei componente,
care sunt folosite pentru odihnă, păstrarea bunurilor sau pentru satisfacerea altor necesităţi
umane (balcon, verandă sticluită, cămară etc.).
 Sustragerea săvârşită cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (lit.d) alin.(2)
art.186; lit.f) alin.(2) art.187; lit.f) alin.(2) art.188; alin.(1) art.190; alin.(1) art.191 CP RM)
În acord cu alin.(2) art.126 CP RM, caracterul considerabil al daunei cauzate se stabileşte
luându-se în considerare valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea
materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează
esenţial asupra stării materiale a victimei.
În același timp, după parametrii cantitativi, exprimaţi băneşte, marja mărimii considerabile
a daunei se situează între limitele de 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie
prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei - 20 de salarii medii
lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul
săvârșirii faptei. Dacă mărimea prejudiciului, cauzat de infracțiune, va fi cuprinsă între aceste
limite, însă daunele produse nu vor avea un caracter considerabil, atunci cele comise trebuie
calificate conform alin.(1) art.186-188.
Subiectul infracţiunii de sustragere, săvârșite cu cauzarea de daune în proporții
considerabile, trebuie să manifeste intenţie directă faţă de aspectul în cauză.

Săvârşirea sustragerii în timpul unei calamităţi (lit.a) alin.(3) art.186; lit.a) alin.(3)
art.187; lit.a) alin.(3) art.188 CP RM)
Prin „calamitate” se are în vedere situaţia de fapt determinată de un eveniment neaşteptat
care poate provoca urmări grave pentru o anumită colectivitate sau pentru un grup de persoane.
Prin „colectivitate” se înţelege totalitatea locuitorilor unei localităţi, raion sau chiar ţări.
Prin „grup relativ numeros de persoane” se are în vedere: totalitatea angajaţilor unei
întreprinderi, instituţii sau organizaţii; totalitatea persoanelor care locuiesc într-un bloc locativ;
totalitatea pasagerilor unui avion, tren, autobuz etc.
Este necesar a menţiona că noţiunea de calamitate nu poate fi restrânsă la înţelesul de
calamitate naturală. Calamitatea poate avea şi o natură socială (război, intervenţie militară
străină, conflict militar local, lovitură de stat, puci militar etc.). De asemenea, calamitatea poate
avea o natură tehnogenă (accidente ale trenurilor; accidente ale navelor fluviale; catastrofe
aeriene în aeroporturi şi localităţi, etc.).
Pentru a face calificarea conform lit.a) alin.(3) art.186-188 CP RM, este necesar ca fapta să
fie săvârşită în timpul unei calamităţi. Aceasta înseamnă că infracţiunea trebuie comisă în
perioada de timp care este cuprinsă între momentul când se produce evenimentul ce dă naştere
stării de calamitate şi momentul când această stare încetează. Aceasta este condiţia de fapt a
existenţei timpului de calamitate.
Circumstanţa agravantă „săvârşirea sustragerii în timpul unei calamităţi” poate fi reţinută
numai în raport cu faptele săvârşite în zona calamitată, adică în raza de acţiune a efectelor
calamităţii. De asemenea, după cum rezultă din sensul legii, este obligatoriu ca făptuitorul să
profite de starea de calamitate.

Săvârşirea sustragerii de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală

(lit.b) alin.(3) art.186; lit.b) alin.(3) art.187; lit.b) alin.(3) art.188; alin.(3) art.190; alin.(3) art.191
CP RM)
Spre deosebire de două sau mai multe persoane, care s-au înţeles în prealabil despre
săvârşirea sustragerii, grupul criminal organizat se caracterizează, în special, prin stabilitate, prin
prezenţa în componenţa lui a unui organizator şi printr-un plan dinainte elaborat al activităţii
infracţionale comune, precum şi prin repartizarea obligatorie a rolurilor între membrii grupului
criminal organizat, în timpul pregătirii sustragerii.
Săvârşirea sustragerii de o organizaţie criminală are lor în cazul în care această faptă este
comisă de o reuniune de grupuri criminale organizate, formând o comunitate stabilă, a cărei acti-
vitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de
administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a
influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o
controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice,
financiare sau politice.

Săvârşirea sustragerii de o persoană mascată, deghizată sau travestită (lit.c) alin.(2)

art.187; lit.c) alin.(2) art.188 CP RM)
La calificarea sustragerii săvârşite de o persoană mascată, deghizată sau travestită trebuie
de luat în consideraţie că cele trei procedee – mascarea, deghizarea sau travestirea – au, în
principiu, aceeaşi esenţă: disimularea (ascunderea) identităţii făptuitorului pentru a nu fi
recunoscut. Diferă doar nuanţele care, de altfel, sunt nesemnificative: în cazul mascării,
făptuitorul îşi acoperă faţa sau o parte din ea cu o mască (cagulă, improvizaţie din ciorap de
mătase etc.), indiferent de material sau alte particularităţi; în cazul deghizării, făptuitorul se
maschează sau îşi aranjează altfel exteriorul (îşi ataşează mustaţă sau barbă artificială ori
ochelari, poartă perucă sau părul vopsit etc.); în cazul travestirii, făptuitorul se deghizează într-un
reprezentant al sexului opus.

Sustragerea săvârşită în proporţii mari sau deosebit de mari (alin.(4) şi (5) art.186; alin.
(4) şi (5) art.187; alin.(4) şi (5) art.188; alin.(4) şi (5) art.190; alin.(4) şi (5) art.191; alin.(3) şi
(4) art.192 CP RM)
Reieșind din alin.(1) și (11) art.126 CP RM,  se consideră proporţii mari sau, respectiv,
proporţii deosebit de mari valoarea bunurilor sustrase, care, la momentul săvârşirii infracţiunii,
depăşeşte 20 sau, respectiv, 40 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin
hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei.
În toate cazurile, sustragerea săvârşită în proporţii mari sau deosebit de mari este o
infracţiune materială. Chiar şi atunci când această infracţiune îmbracă forma uneia dintre
infracțiunile prevăzute la art.188 sau 192 CP RM, ea va fi considerată consumată doar atunci
când făptuitorul va obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile respective la
dorinţa sa, dacă valoarea acestor bunuri depăşeşte, la momentul săvârşirii infracţiunii, 20 sau,
respectiv, 40 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern
în vigoare la momentul săvârșirii faptei.
Dacă făptuitorul are intenţia determinată simplă de a săvârşi sustragerea în proporţii mari
sau deosebit de mari, intenţie pe care nu o poate realiza din cauze independente de voinţa lui,
atunci fapta trebuie calificată ca tentativă la sustragerea săvârşită în proporţii mari sau deosebit
de mari, indiferent de mărimea prejudiciului patrimonial care s-a produs în realitate.
În contrast, dacă făptuitorul manifestă intenţie determinată alternativă sau intenţie
nederminată, calificarea trebuie făcută nu în funcţie de orientarea intenţiei (întrucât nu este cu
putinţă a o particulariza), dar în funcţie de urmările prejudiciabile produse în mod efectiv.
În altă privinţă, dacă sustragerea în proporţii mari sau deosebit de mari e săvârşită de două
sau mai multe persoane, răspunderea lor trebuie să depindă de prezenţa intenţiei fiecărei
persoane de a cauza un prejudiciu patrimonial care, în ansamblu, va fi exprimat în proporţii mari
sau deosebit de mari. Este însă posibil ca proporţiile mari sau deosebit de mari să se compună din
câteva sume ce provin din câteva episoade ale unei infracţiuni unice prelungite, săvârşite de două
sau mai multe persoane care au luat parte nu la toate aceste episoade. În acest caz, răspunderea
fiecăreia din aceste persoane va fi pusă în dependenţă nu de suma integrală, care a fost sustrasă
de întregul grup, în toate episoadele, ci va fi limitată numai la acele episoade care au fost
executate cu participarea nemijlocită a persoanei respective.

Săvârşirea sustragerii cu folosirea situaţiei de serviciu (lit.d) alin.(2) art.190; lit.d) alin.
(2) art.191 CP RM)
În aceste cazuri, ca subiect al infracţiunii poate să apară numai o persoană cu funcţie de
răspundere sau o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă
organizaţie nestatală. Persoanele care nu dispun de atribuţii de serviciu, dar care au luat parte la
sustragere împreună cu subiecţii speciali indicaţi, trebuie trase la răspundere nu în calitate de
coautori, ci în calitate de organizatori, instigatori sau complici ai persoanei care-şi foloseşte
situaţia de serviciu.
Prin „folosirea situaţiei de serviciu” se înţelege săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni care
decurg din atribuţiile de serviciu ale făptuitorului şi care sunt în limitele competenţei lui de
serviciu. În ce se concretizează folosirea situaţiei de serviciu? În utilizarea uniformei de serviciu
sau a altor atribute de serviciu (ecuson, legitimaţie, automobil de serviciu etc.), ori a informaţiei
deţinute în virtutea competenţei de serviciu, ori a semnificaţiei şi autorităţii funcţiei ocupate, ori
a subordonării pe scară ierarhică faţă de alte persoane etc. Totodată, sub incidenţa noţiunii
„folosirea situaţiei de serviciu” nu intră folosirea relaţiilor de rudenie, de afinitate sau de
amiciţie, atunci când acestea n-au legătură cu funcţia ocupată.

Săvârşirea sustragerii bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din
zonele cu potenţial arheologic (alin.(21) art.186; alin.(21) art.187; alin.(21) art.188; alin.(21)
art.190; alin.(22) art.191 CP RM)
Obiectul material al acestor infracţiuni îl constituie bunurile depatrimoniu cultural din
siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic.
În vederea interpretării noţiunii „bunuri de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau
din zonele cupotenţial arheologic”, este necesar să stabilim conţinutul următoarelor noţiuni
subsidiare:
1) „bunuri de patrimoniu cultural”;
 2) „situri arheologice”;
3) „zone cu potenţial arheologic”.
Prima din aceste noţiuni vizează obiectul material propriu-zis al infracţiunilor specificate la
alin.(21) art.186, alin.(21) art.187, alin.(21) art.188, alin.(21) art.190 şi alin.(22) art.191 CP RM.
Celelalte două noţiuni caracterizează locul în care se află bunurilede patrimoniu cultural sustrase,
deci locul săvârşirii infracţiunii.
Patrimoniului cultural include:
1) patrimoniul cultural naţional în Lista UNESCO (de exemplu, Cernoziomurile tipice din
Stepa Bălţiului, în cazul în care acestea sunt detaşate şi obţin calitatea de bun mobil);
2) patrimoniul cultural imaterial în sensul lit.a) art.3 al Legii privind protejarea
patrimoniului cultural imaterial, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 29.03.2012;
3) patrimoniul cultural mobil în sensul art.4 al Legii privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 27.12.2011.
În pct.3 din anexa nr.1 la Ordinul Ministerului Culturii cu privire la aprobarea unor acte
normative privind punerea în aplicare a Legii privind protejarea patrimoniului arheologic nr.218
din 17 septembrie 2010, nr.126 din 23.04.2013, siturile arheologice sunt denumite „vestigii
arheologice imobile (aşezări, necropole, morminte izolate, tumuli, cetăţi, valuri, şanţuri, stele,
construcţii, biserici, clădiri, anexe. În acelaşi timp, conform pct.7 din acelaşi act normativ,
siturile arheologice reprezintă terenuri cu vestigii arheologice care ţin de activitatea umană din
trecut: staţiuni preistorice, aşezări, oraşe, cetăţi, necropole plane, tumuli, sanctuare, mănăstiri,
complexe rupestre etc.
Cât priveşte noţiunea „zonă cu potenţial arheologic”, aceasta este definită la lit.n) art.2 al
Legii privindprotejarea patrimoniului arheologic: teren în care existenţa vestigiilor arheologice
este documentată ştiinţificsau este presupusă în baza unor date indirecte.

TEMA „FURTUL” (ART.186 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM îl constituie

relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile. În ipoteza consemnată la lit.c) alin.
(2) art.186 CP RM, în plan secundar, se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la
inviolabilitatea încăperii, a altui loc pentru depozitare sau a locuinţei.
 Obiectul material al infracțiunii specificate la alin.(1) art.186 CP RM îl reprezintă bunurile
care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală şi gratuită;
2) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv al cărui mărime se
situează între limitele de 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat,
aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei, și de 20 de salarii medii lunare pe
economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei,
și care nu are un caracter considerabil;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) modul ascuns.

Întrucât, anterior, la analiza elementelor constitutive ale infracțiunilor săvârșite prin

sustragere au fost supuse examinării semnele comune ale laturii obiective a tuturor acestor
infracţiuni, în cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra semnului secundar obligatoriu al
laturii obiective a infracţiunilor specificate la art.186 CP RM – modului ascuns de comitere a
faptei – care este specific doar pentru infracţiunile în cauză.
Stabilirea modului ascuns de comitere a faptei de sustragere are la bază două criterii:
1) criteriul obiectiv şi
2) criteriul subiectiv.

Criteriul obiectiv presupune că fapta de sustragere este săvârşită:

a) în lipsa victimei sau a oricăror altor persoane. Este cea mai des întâlnită ipoteză, când
făptuitorul tinde să evite oricare contact vizual cu alte persoane care l-ar putea împiedica să
săvârşească infracţiunea sau să-l denunţe;
b) în prezenţa altor persoane, însă pe neobservate pentru acestea. Într-un asemenea caz,
făptuitorul trebuie să depună comparativ mai multe eforturi, deoarece trebuie să se apropie
imperceptibil de victimă sau să-i ia bunurile în aşa fel încât să rămână neremarcat, sau să se
retragă neobservat cu bunurile sustrase;
c) în prezenţa altor persoane, care observă luarea bunurilor, dar care nu conştientizează
caracterul infracţional al celor săvârşite. De această dată, putem nuanţa următoarele situaţii: 1)
aceste alte persoane nu cunosc cui aparţin bunurile luate (admiţând că acestea ar putea să
aparţină făptuitorului); 2) făptuitorul creează, prin înşelăciune, caracterul aparent legitim al luării
bunurilor; 3) el profită de faptul că alte persoane nu sunt în stare să conştientizeze obiectiv
caracterul infracţional al celor comise de el (din cauza vârstei fragede, a ebrietăţii, a somnului, a
bolii psihice ori a unei alte stări specifice în care se află);
d) în prezenţa altor persoane care urmăresc luarea bunurilor şi conştientizează
caracterul infracţional al celor comise. Urmărind luarea bunurilor, aceste persoane insuflă
încredere făptuitorului că nu-i vor crea impedimente în procesul săvârşirii sustragerii, în virtutea
calităţii de soţ, a relaţiilor de rudenie, a raporturilor afective sau a altor asemenea circumstanţe.

Criteriul obiectiv este insuficient pentru stabilirea, în cazul infracțiunilor specificate la

art.186 CP RM, a modului ascuns de comitere a faptei. Pentru calificarea faptelor în baza art.186
CP RM, mai este necesară prezenţa criteriului subiectiv de stabilire a modului ascuns. Acest
criteriu presupune convingerea făptuitorului că cele săvârşite de el rămân nevăzute, neobservate
sau neînţelese adecvat de către alte persoane, ori că aceste persoane nu-i vor zădărnici săvârşirea
sustragerii. Bineînţeles, concluziile asupra circumstanţei că făptuitorul era convins de modul
ascuns al acţiunii sale trebuie să se bazeze pe anumite premise de ordin obiectiv, dar nu pe
declaraţiile lui neîntemeiate.
Decisiv pentru stabilirea modului ascuns de comitere a sustragerii este criteriul subiectiv.
Iată de ce, de exemplu, în cazul în care făptuitorul consideră că săvârşeşte sustragerea pe ascuns,
iar, în realitate, acţiunea de luare i-a fost văzută de alte persoane, nu există temeiuri de a-i
califica fapta ca sustragere deschisă. Deci, nu este aplicabil art.187 CP RM. Aceasta deoarece
făptuitorul, reieşind din circumstanţele concrete, nu a conştientizat faptul descoperirii sale şi
considera că acţionează pe ascuns.
Dimpotrivă, sustragerea nu este ascunsă, urmând a fi calificată în baza art.187 CP RM,
atunci când făptuitorul este convins că acţiunile lui sunt evidente pentru cei din jur, deşi în
realitate el nu a fost văzut de nimeni în procesul săvârşirii sustragerii.
 Este de menţionat că prioritatea criteriului subiectiv nu trebuie să ducă la ideea că celălalt
criteriu – cel obiectiv – nu prezintă nici o relevanţă semnificativă. Or, convingerea subiectivă a
făptuitorului de modul ascuns al acţiunilor sale trebuie să se bazeze pe anumite premise de ordin
obiectiv. În legătură cu aceasta, modul ascuns al sustragerii apare în virtutea condiţiilor obiectiv
formate sau se creează şi se asigură prin eforturile făptuitorului însuşi ori ale altor participanţi la
una dintre infracțiunile prevăzute la art.186 CP RM.

În practică sunt cunoscute situaţii, când persoana, care încearcă să comită infracțiunea
prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM, este surprinsă la locul faptei (de exemplu, au apărut pe
neaşteptate persoane străine sau a revenit stăpânul locuinţei, pentru a-şi lua bunul uitat etc.). În
astfel de situații, în funcţie de posibilul comportament ulterior al făptuitorului, pot fi specificate
următoarele trei variante alternative de calificare:
1) dacă făptuitorul înţelege că a fost descoperit, încetează realizarea sustragerii şi încearcă
să părăsească locul faptei, abandonând bunurile, atunci cele comise urmează a fi calificate
conform art.27 şi alin.(1) art.186 CP RM;
2) dacă, în pofida faptului că a fost surprins în procesul sustragerii neconsumate,
făptuitorul ignoră această împrejurare şi continuă realizarea sustragerii, sustragerea începută ca
furt se transformă în jaf (deci, urmează a fi calificată în baza art.187 CP RM). În cazul dat,
intenţia iniţială de a săvârşi infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM se transformă în
intenţia supravenită de a săvârşi infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP RM. Drept urmare,
răspunderea se va aplica numai în baza alin.(1) art.187 CP RM. Nu putem vorbi în nici un caz
despre concursul infracţiunilor prevăzute la alin.(1) art.186 şi alin.(1) art.187 CP RM. Aceasta
întrucât a fost realizată o singură intenţie infracţională. Pe parcursul realizării sale, acestă intenţie
a suferit o transformare, nefiind succedată de o altă intenţie;
3) în cazul în care făptuitorul, întâmpinând împotrivire în procesul săvârşirii sustragerii,
aplică violenţă faţă de persoana care încearcă să împiedice luarea bunurilor sau să le reţină
nemijlocit după deposedare, fapta se califică fie conform lit.e) alin.(2) art.187 CP RM, fie
potrivit art.188 CP RM. În cazul de față, intenţia iniţială de a săvârşi infracțiunea prevăzută la
alin.(1) art.186 CP RM se transformă în intenţia supravenită de a săvârşi fapta specificată la lit.e)
alin.(2) art.187 CP RM sau una din faptele prevăzute la art.188 CP RM. Răspunderea se va
aplica numai în baza lit.e) alin.(2) art.187 sau a art.188 CP RM. Lipseşte temeiul atestării unui
concurs al infracţiunilor prevăzute la alin.(1) art.186 şi la lit.e) alin.(2) art.187 sau art.188 CP
RM.

Această a treia ipoteză de calificare se deosebeşte calitativ de alta: dacă făptuitorul aplică
violenţa sau ameninţă cu aplicarea violenţei după consumarea infracțiunii prevăzute la alin.(1)
art.186 CP RM, având scopul de a scăpa de urmărire sau de a evita reţinerea sa, atunci fapta nu
mai poate fi calificată în conformitate cu lit.e) alin.(2) art.187 sau cu art.188 CP RM. De această
dată, cele săvârşite formează concursul real dintre infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP
RM şi, în dependenţă de gradul de violenţă sau de caracterul ameninţării cu violenţa, una din
infracţiunile prevăzute la art.145, 151, 152 sau 155 CP RM, ori art.78 din Codul contravenţional.
În acest fel, concluzia care se impune este că violenţa (sau ameninţarea cu violenţa) poate fi
legată, într-un fel sau altul, de infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM sau de tentativa
la această infracțiune. Însă, în nici un caz, violenţa (sau ameninţarea cu violenţa) nu poate să
constituie acţiunea adiacentă (ajutătoare) din cadrul faptei prejudiciabile în contextul infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM. Violenţa (sau ameninţarea cu violenţa) depăşeşte cadrul
infracţiunii în cauză, deci necesită o calificare aparte.

Într-o altă ordine de idei, nu este exclus ca, în cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186
CP RM, făptuitorul să recurgă la înşelăciune. Dar nu pentru a asigura săvârşirea sustragerii (caz
în care ne vom afla în prezenţa uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.190 CP RM), ci pentru a
uşura sustragerea. Că această diferenţă de nuanţă este esenţială ne vom putea convinge în cele ce
urmează.
În cazul infracțiunilor specificate la art.190 CP RM, bunurile sunt transmise către făptuitor
pentru exercitarea asupra lor a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie; în cazul infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM – pentru exercitarea unor funcţii cu caracter pur tehnic (de
exemplu, examinare, măsurare, verificare, supraveghere etc.).

Infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul în care făptuitorul a obținut posibilitatea reală de a se folosi
sau a dispune de bunurile luate. Dacă făptuitorul nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi de
bunurile luate sau de a dispune de ele la propria dorinţă, adică nu a dus infracţiunea până la capăt
din cauze independente de voinţa lui, cele comise urmează a fi calificate în baza art.27 şi alin.(1)
art.186 CP RM.
La momentul săvârşirii faptei, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea specificată la
alin.(1) art.186 CP RM trebuie să depăşească 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe
economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei. În caz
contrar, răspunderea se va aplica în baza art.105 al Codului contravenţional. În același timp,
mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.186 CP RM nu poate să
depăşească 20 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern
în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Altfel, răspunderea se va aplica în conformitate cu alin.
(4) art.186 CP RM. Nu în ultimul rând, prejudiciul cauzat prin infracțiunea specificată la alin.(1)
art.186 CP RM nu poate să aibă un caracter considerabil. În caz contrar, calificarea se va face
potrivit lit.d) alin.(2) art.186 CP RM.

Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM se caracterizează, în

primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. Pentru calificarea faptei conform
normei în cauză, este obligatorie prezenţa scopului de cupiditate.

Subiectul infracțiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul

comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani.

TEMA „JAFUL” (ART.187 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM corespunde, în

majoritatea cazurilor, cu obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP
RM: relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile.
Excepţie constituie ipoteza specificată la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM. În această ipoteză,
obiectul juridic special are un caracter complex. De aceea, în plan secundar se aduce atingere
relaţiilor sociale cu privire la integritatea corporală a persoanei (în cazul aplicării violenţei
nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei) sau libertatea psihică (morală) a persoanei (în
cazul ameninţării cu aplicarea unei asemenea violenţe). Astfel, în ipoteza analizată, obiectul
juridic secundar are un caracter alternativ, care se datorează caracterului alternativ al
modalităţilor normative ale acţiunii adiacente din cuprinsul faptei prevăzute la lit.e) alin.(2)
art.187 CP RM.
În ipoteza consemnată la lit.d) alin.(2) art.187 CP RM, în plan secundar, se aduce atingere
și relaţiilor sociale cu privire la inviolabilitatea încăperii, a altui loc pentru depozitare sau a
locuinţei.

Atunci când nu operează prevederea de la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM, obiectul material
al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM se caracterizează prin aceleaşi trăsături ca şi
obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM: bunurile care au o existenţă
materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind
bunuri mobile şi străine pentru făptuitor. Numai în cazul excepţiei specificate la lit.e) alin.(2)
art.187 CP RM, obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM are un
caracter complex: obiectul material principal coincide cu obiectul material al infracţiunii
prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM; obiectul material secundar (în cazul aplicării violenţei
nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, nu şi în cazul ameninţării cu aplicarea unei
asemenea violenţe) îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM are următoarea

structură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de luare ilegală şi gratuită:
2) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv al cărui mărime nu
depășește 20 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern
în vigoare la momentul săvârșirii faptei, și care nu are un caracter considerabil;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) modul deschis.

În afară de ultimul semn al laturii obiective, toate celelalte au fost examinate cu prilejul
analizei laturii obiective a infracțiunilor săvârșite prin sustragere.
Ceea ce deosebeşte infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP RM de infracțiunea
specificată la alin.(1) art.186 CP RM rezidă în semnul secundar obligatoriu al laturii obiective a
infracţiunii: modul deschis de comitere a sustragerii. Ca şi infracțiunea specificată la alin.(1)
art.186 CP RM, infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP RM este săvârşită dacă se atestă
prezenţa următoarelor două criterii: 1) criteriul obiectiv şi 2) criteriul subiectiv. Totuşi, în cazul
infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM, conţinutul acestor criterii este altul decât în
cazul infracțiunii specificate la alin.(1) art.186 CP RM: 1) criteriul obiectiv se exprimă în aceea
că acţiunea de luare se realizează în prezenţa victimei sau a altor persoane care văd acţiunea
făptuitorului, observă cele săvârşite, conştientizează semnificaţia juridică a celor comise, fără a
face parte din categoria de persoane care insuflă încredere făptuitorului că nu-i vor crea
impedimente în procesul realizării sustragerii; 2) criteriul subiectiv se exprimă în convingerea
făptuitorului, bazată pe premise obiective, că el acţionează în mod manifest (vădit) pentru cei din
jur, care îi văd fapta, observă cele săvârşite de făptuitor, percep semnificaţia juridică a faptei lui,
fără a face parte din rândul persoanelor de încredere care nu-i pot crea piedici în realizarea
sustragerii.
Dacă persoanele care insuflau încredere făptuitorului că nu-l vor împiedica să comită
sustragerea (soţ, rudă, alte persoane apropiate etc.) au întreprins totuşi măsuri întru a împiedica
sustragerea, cele comise trebuie calificate nu conform alin.(1) art.186 CP RM, dar conform alin.
(1) art.187 CP RM. Dacă persoanele făcând parte din categoria nominalizată nu şi-au manifestat
în nici un fel atitudinea negativă faţă de sustragerea comisă, până la consumarea acesteia, după
care l-au denunţat pe făptuitor, cele comise nu-şi schimbă caracterul de sustragere pe ascuns.

În cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM (ca şi în situaţia infracțiunii

specificate la alin.(1) art.186 CP RM), prioritate i se acordă criteriului subiectiv. Astfel,
sustragerea va fi calificată nu în baza alin.(1) art.186 CP RM, ci în baza alin.(1) art.187 CP RM,
dacă, de exemplu, făptuitorul este convins că acţiunea de luare, pe care o realizează, este vădită
pentru alte persoane, deşi acţiunea în cauză nu a fost văzută de acestea.
Este axiomatic că punctul de reper pentru calificarea oricărei infracțiuni este momentul de
consumare a acesteia. În consecință, modul deschis trebuie să fie prezent la momentul
consumării infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM. Dacă sustragerea săvârșită deschis la
început, se consumă pe ascuns, ea nu va putea fi calificată în baza alin.(1) art.187 CP RM. Într-
un asemenea caz, urmează a fi aplicat alin.(1) art.186 CP RM.
 În alt context, nu este exclus ca, pentru a facilita accesul la bunurile victimei, să fie aplicată
înşelăciunea. În astfel de cazuri, dacă în procesul luării bunurilor caracterul infracţional al celor
comise este conştientizat de victimă (însă, făptuitorul continuă realizarea sustragerii), acţiunea se
va califica în baza uneia dintre prevederile de la art.187 CP RM. Necesitatea de a delimita
infracțiunile prevăzute la art.187 CP RM de infracțiunile specificate la art.190 CP RM apare mai
ales în situaţiile legate de sustragere – pe stradă sau în alte locuri publice – a telefoanelor mobile
sau a altor asemenea bunuri.
În alţi termeni, linia de demarcaţie dintre infracțiunile prevăzute la art.187 CP RM și
infracțiunile specificate la art.190 CP RM se bazează pe răspunsul la următoarea întrebare:
doreşte oare victima să renunţe definitiv la bunurile sale în folosul făptuitorului? Dacă răspunsul
e negativ, suntem în prezenţa uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.187 CP RM. Dimpotrivă,
dacă răspunsul e afirmativ, suntem în prezenţa uneia dintre infracțiunile specificate la art.190 CP
RM.

Infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau
a dispune de bunurile altuia la propria sa dorinţă.
Dacă persoana, care a încercat să săvârşească sustragerea pe ascuns, a fost surprinsă la
locul faptei şi nu a reuşit să intre în stăpânirea bunurilor, iar bunurile date i-au fost luate înapoi
(nemijlocit la locul faptei, în timpul altercaţiei pentru reţinerea bunurilor), cele comise urmează a
fi calificate în conformitate cu art.27 şi alin.(1) art.187 CP RM.
Spre deosebire de mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1)
art.186 CP RM, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP
RM nu cunoaşte o limită inferioară de 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie
prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei. Chiar dacă mărimea
prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP RM nu depăşeşte această
limită, nu poate fi aplicat art.105 din Codul contravenţional. Eventual, dacă mărimea
prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187 CP RM este mult prea mică,
poate opera prevederea de la alin.(2) art.14 CP RM.
În același timp, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.187
CP RM nu poate să depăşească 20 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin
hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Altfel, răspunderea se va aplica în
conformitate cu alin.(4) art.187 CP RM. La fel, prejudiciul cauzat prin infracțiunea prevăzută la
alin.(1) art.187 CP RM nu poate să aibă un caracter considerabil. În caz contrar, calificarea se va
face potrivit lit.f) alin.(2) art.187 CP RM.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.187 CP RM se caracterizează, în

primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificare, este obligatorie stabilirea
scopului special – a scopului de cupiditate.

Subiectul infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă care la momentul

comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani.

În cele ce urmează va fi supusă examinării singura circumstanţă agravantă atașabilă

infracțiunii specificate la alin.(1) art.187 CP RM, care nu este atestată în cazul infracţiunilor
prevăzute la art.186, 188, 190-192 CP RM: „cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa
sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe” (lit.e) alin.(2)
art.187 CP RM).

Prin „aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei” se înțelege fie
cauzarea intenţionată a leziunilor corporale, care nu au drept urmare nici dereglarea sănătăţii,
nici pierderea capacităţii de muncă, fie aplicarea intenţionată a loviturilor sau săvârşirea altor
acţiuni violente care cauzează o durere fizică, însă nu creează pericol pentru viaţa şi sănătatea
victimei.
Precizăm că prin „alte acţiuni violente” (ca formă de manifestare a violenţei nepericuloase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei) se înţelege doborârea victimei de pe picioare, răsucirea
mâinilor ei sau alte asemenea acţiuni care au cauzat o durere fizică. În ce priveşte limitarea
libertăţii victimei, această acţiune nu poate intra sub incidenţa noţiunii „alte acţiuni violente”.
Astfel, în cazul în care victimei îi sunt legate mâinile sau picioarele ori sunt folosite mijloace de
imobilizare a acesteia, dacă limitarea libertăţii a fost însoţită de atingerea adusă integrităţii
corporale a victimei, cele comise trebuie calificate conform art.187 (cu excepţia lit.e) alin.(2)) şi
art.166 CP RM. În acest caz, privaţiunea ilegală de libertate depăşeşte latura obiectivă a
infracțiunilor specificate la art.187 CP RM.

Circumstanța agravantă prevăzută la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM presupune că violenţa

nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei, ca și ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe, îndeplinesc rolul de modalități normative ale acţiunii adiacente din cadrul faptei
prejudiciabile. Important este ca această acţiune adiacentă să fie realizată până la consumarea
sustragerii. De asemenea, este important ca în toate aceste ipoteze acţiunea adiacentă să fie
săvârşită în scopul de a asigura săvârşirea acţiunii principale – a sustragerii.
Stabilirea corectă a scopului aplicării violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei, care însoţeşte sustragerea deschisă, este necesară în vederea calificării juste a cazurilor
de sustragere deschisă, care este săvârşită pe calea procedeului denumit convenţional „salt”.
În asemenea cazuri, făptuitorul, contând pe caracterul neaşteptat al acţiunilor sale pentru
cei din jur, precum şi pe reacţia lor întârziată, smulge din mâinile victimei o geantă, smuceşte de
pe capul victimei o cuşmă sau comite alte asemenea acţiuni, după care se retrage de la locul
faptei. În astfel de cazuri, victimei îi poate fi cauzată – din imprudenţă – o durere fizică sau o
leziune corporală minoră. Deoarece făptuitorul nu doreşte şi nici nu admite survenirea acestor
urmări prejudiciabile, având scopul tocmai să evite aplicarea violenţei, cele comise de el trebuie
calificate conform art.187 CP RM, însă fără a apela la prevederile de la lit.e) alin.(2) din acest
articol.
Alta este calificarea atunci când eforturile făptuitorului sunt îndreptate spre a smulge
cerceii din urechile victimei (prin care i se rupe lobul urechii), a-i scoate inelul de pe deget
(vătămându-i falanga), a smuci lanţul de la gâtul victimei (cu excorierea pielii gâtului) etc. În
astfel de situaţii făptuitorul, chiar dacă nu doreşte, cel puţin admite posibilitatea de a i se aduce
atingere integrităţii corporale sau sănătăţii victimei. În funcţie de urmările prejudiciabile concrete
produse cele comise trebuie calificate potrivit lit.e) alin.(2) art.187 sau art.188 CP RM.

În cazul circumstanței agravante specificate la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM, acţiunea

adiacentă se poate exprima nu numai în violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei, dar şi în ameninţarea cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei.
 Pentru a se stabili gradul de violenţă – nepericuloasă sau periculoasă pentru viaţă sau
sănătate – cu care se ameninţă, trebuie analizate cu atenție toate circumstanţele celor săvârşite: 1)
caracteristicile obiectelor vulnerante cu care ameninţa făptuitorul; 2) locul şi timpul săvârşirii
infracţiunii; 3) numărul de făptuitori raportat la numărul de victime; 4) forţa fizică a făptuitorilor
raportată la forţa fizică a victimelor, etc. Totodată, este necesar a se lua în calcul nu atât percepţia
subiectivă de către victimă a celor comise, cât mai ales orientarea intenţiei făptuitorului.
Cu toate acestea, în unele cazuri, ameninţarea cu violența, care însoţește sustragerea poate
avea un caracter nedeterminat (neconcretizat). Altfel spus, din vorbele, gesturile, mimica sau
acţiunile de alt gen ale făptuitorului, din analiza meticuloasă a tuturor circumstanţelor faptei
săvârşite nu poate fi formată o concluzie certă privind gradul de violenţă – nepericuloasă sau
periculoasă pentru viaţă sau sănătate – cu care se ameninţă. În asemenea cazuri, întrucât orice
incertitudini, legate de calificare, trebuie tratate în folosul făptuitorului (conform principiului in
dubio pro reo), cele comise nu pot fi calificate potrivit art.188 CP RM. În consecinţă, fapta
urmează a fi calificată în baza lit.e) alin.(2) art.187 CP RM.

TEMA „TÂLHĂRIA” (ART.188 CP RM)

Caracterul complex al faptei prejudiciabile în contextual infracțiunii prevăzute la alin.(1)

art.188 CP RM are ca efect caracterul complex al obiectului juridic special al acestei infracțiuni:
• obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra
bunurilor mobile;
• obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei (în
cazul aplicării violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate) sau libertatea
psihică (morală) a persoanei (în situaţia ameninţării cu aplicarea violenţei periculoase pentru
viaţa sau sănătatea persoanei agresate).
În ipoteza prevăzută la lit.d) alin.(2) art.188 CP RM, în plan secundar, se aduce atingere şi
relaţiilor sociale cu privire la inviolabilitatea încăperii, a altui loc pentru depozitare sau a
locuinţei.

Complexitatea faptei prejudiciabile în contextul infracțiunii specificate la alin.(1) art.188

CP RM se răsfrânge şi asupra obiectului material al acestei infracţiuni:
 • obiectul material principal îl reprezintă bunurile care au o existenţă materială, sunt create
prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri mobile şi străine
pentru făptuitor;
• obiectul material secundar (în cazul în care este aplicată violenţa periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate, nu şi ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe) îl
reprezintă corpul persoanei.

Victima infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM este persoana agresată. Ca victimă

a infracțiunii date poate evolua proprietarul bunurilor, sau persoana în posesia ori sub a cărei
pază se găsesc bunurile, sau oricare altă persoană care, în opinia făptuitorului, poate stingheri
acţiunile lui infracţionale. Ultima ipoteză vizează cazul în care acţiunea începută ca sustragere
săvârșită pe ascuns nu a fost dusă până la capăt deoarece a fost descoperită de alte persoane.
Făptuitorul, în scopul sustragerii bunurilor de la proprietar, posesor sau de la persoana care le
avea în pază, aplică faţă de persoanele care l-au descoperit violenţa periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea lor ori ameninţă aceste persoane cu aplicarea unei astfel de violenţe.

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM constă în fapta

prejudiciabilă alcătuită din următoarele două acţiuni:
1) acţiunea principală, care se exprimă în sustragere în formă consumată sau sub formă de
tentativă;
2) acţiunea adiacentă, care constă în atacul săvârşit asupra unei persoane, care este însoţit
în mod alternativ de:
a) violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate;
b) ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.

După cum rezultă din dispoziţia de la alin.(1) art.188 CP RM, atacul asupra victimei este
săvârşit în scopul sustragerii. Deci, odată cu săvârşirea atacului, începe realizarea scopului de
sustragere. Acest scop nu poate fi realizat decât prin luarea ilegală şi gratuită a bunurilor mobile
din posesia altuia. Însă, pentru calificarea faptei în baza alin.(1) art.188 CP RM nu se cere ca
acţiunea de luare să fi avut loc în întregime. Este suficient doar să înceapă executarea ei. Gradul
de executare a acţiunii date (victima încă nu a fost deposedată; victima a fost deposedată; victima
a fost imposedată) contează la individualizarea pedepsei, nu şi la calificarea faptei. De aceea,
sustragerea consumată, realizată în contextul infracțiunii specificate la alin.(1) art.188 CP RM,
nu necesită o calificare suplimentară.

În continuare ne vom concentra atenţia asupra analizei acţiunii adiacente din cadrul
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM.
Componenta indispensabilă a acţiunii adiacente este atacul asupra unei persoane. Prin
„atac” se înţelege acţiunea agresivă a făptuitorului, surprinzătoare pentru victimă, care este
însoţită de violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea
cu aplicarea unei asemenea violenţe. Aşadar, atacul în cadrul infracțiunii specificate la alin.(1)
art.188 CP RM presupune confruntarea personală a făptuitorului fie cu persoana care posedă,
gestionează sau păzeşte bunurile proprietarului, fie cu alte persoane, prin a căror agresare
făptuitorul tinde să-şi atingă scopul. În cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM,
victima conştientizează, de regulă, caracterul ilicit al acţiunii făptuitorului, însă, în virtutea
violenţei (ameninţării) aplicate asupra ei, este lipsită de libertatea de acţiune, uneori fiind
constrânsă să transmită chiar ea însăşi bunurile către făptuitor.

După cum se poate observa din definiţia noţiunii de atac, reprodusă mai sus, în contextul
infracțiunii specificate la alin.(1) art.188 CP RM, noţiunea dată dobândeşte semnificaţie juridică
numai în corelaţie cu noţiunile „violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate” şi „ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate”. Cu alte cuvinte, infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.188 CP RM presupune nu oricare
violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate (nu oricare ameninţare cu
aplicarea unei asemenea violenţe), dar numai violenţa care este legată de atacul asupra unei
persoane.
De aceea, profitarea de starea de neputinţă a victimei nu poate fi în nici un caz considerată
ca atac în cadrul infracțiunii specificate la alin.(1) art.188 CP RM. În astfel de cazuri nu există o
persoană agresată (cerinţă definitorie pentru caracterizarea victimei infracțiunii prevăzute la alin.
(1) art.188 CP RM). Tocmai de aceea, nu poate fi calificată conform alin.(1) art.188 CP RM
introducerea, în scopul sustragerii bunurilor victimei, în organismul acesteia a substanţelor
narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor, a substanţelor cu efecte puternice, toxice sau
euforizante, care sunt periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei, în scopul de a o aduce,
printr-un astfel de procedeu, în starea de neputinţă. În dependenţă de circumstanţele concrete ale
cazului, cele comise vor forma una dintre infracțiunile specificate la art.186 sau 187 CP RM (cu
sau fără referire la art.27 CP RM) în concurs cu infracţiunea prevăzută la art.152 sau 217 6 CP
RM, ori cu fapta prevăzută la art.78 din Codul contravenţional.

După cum a fost specificat mai sus, atacul asupra victimei trebuie să fie însoţit de oricare
din următoarele două componente alternative ale acţiunii adiacente:
1) violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate;
2) ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.

Prin „violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate” trebuie de înţeles
violenţa soldată cu vătămarea uşoară ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori care,
deşi nu a cauzat asemenea urmări, comportă la momentul aplicării sale, datorită metodei de
operare, un pericol real pentru viaţa sau sănătatea victimei. Dacă violenţa aplicată se
concretizează în vătămarea intenționată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, calificarea
se face nu în baza alin.(1) art.188 CP RM, dar conform lit.c) alin.(3) art.188 CP RM.
Prin „ameninţare cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate” se înţelege săvârşirea asupra victimei a unui act de natură să-i inspire temerea că va fi
supusă, în mod real şi imediat, violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea ei, act care o pune
în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii.

Infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.188 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră

consumată din momentul săvârşirii atacului asupra victimei, dacă acesta este însoţit de aplicarea
violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe. Aşadar, specificul infracţiunii specificate la alin.(1) art.188 CP
RM se exprimă în aceea că luarea bunurilor victimei se găseşte în afara limitelor laturii obiective
a infracţiunii analizate. Această particularitate a infracţiunii infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.188 CP RM face, de regulă, imposibilă etapa de tentativă.
 Atunci când prejudiciul patrimonial efectiv este cauzat în contextul infracțiunii specificate
la alin.(1) art.188 CP RM, mărimea acestuia nu cunoaşte o limită inferioară de 20% din
cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs
la data săvÂrșirii faptei. Chiar dacă mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la
alin.(1) art.188 CP RM nu depăşeşte această limită, nu poate fi aplicat art.105 din Codul
contravenţional. În același timp, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea specificată la
alin.(1) art.188 CP RM nu poate să depăşească 20 de salarii medii lunare pe economie
prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Altfel,
răspunderea se va aplica în conformitate cu alin.(4) art.188 CP RM. La fel, prejudiciul cauzat
prin infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.188 CP RM nu poate să aibă un caracter considerabil.
În caz contrar, calificarea se va face potrivit lit.f) alin.(2) art.188 CP RM.

Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM se caracterizează, în

primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificare, este obligatorie stabilirea
scopului special – de sustragere – cel prin care se exprimă scopul de cupiditate.
În cazul infracțiunii examinate, scopul de sustragere apare la făptuitor în prealabil; el
întreprinde acţiunile cu caracter agresiv tocmai în vederea atingerii acestui scop. De aceea, fapta
nu va putea fi calificată în conformitate cu alin.(1) art.188 CP RM, dacă scopul de sustragere a
apărut la făptuitor deja după aplicarea violenţei sau după ameninţarea cu aplicarea ei. În această
ipoteză, cele comise trebuie calificate prin concurs: una dintre infracțiunile prevăzute la art.186
sau 187 CP RM, pe de o parte, şi infracţiunea prevăzută la art.152 sau 155 CP RM sau fapta
specificată la art.78 din Codul contravenţional, pe de altă parte.

Subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM este persoana fizică responsabilă

care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani.

Înţelesul noţiunii „aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă”, utilizate
la lit.e) alin.(2) art.188 CP RM, este cel prezentat cu ocazia examinării infracţiunii prevăzute la
lit.g) alin.(2) art.164 CP RM. Înţelesul noţiunii „cu deosebită cruzime”, utilizate la lit.d) alin.(3)
art.188 CP RM, este cel prezentat cu ocazia examinării infracţiunii prevăzute la lit.j) alin.(2)
art.145 CP RM. De aceea, facem trimitere la explicaţiile corespunzătoare.
 În cele ce urmează va fi supusă analizei infracțiunea prevăzută la lit.c) alin.(3) art.188 CP
RM. Pericolul social sporit al acestei infracțiuni este condiționat de aceea că făptuitorul
săvârşeşte un act de conduită infracţională, care conţine indicii a două infracţiuni, cuprinşi de o
singură componenţă de infracţiune:
1) sustragerea în formă consumată sau sub formă de tentativă şi
2) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Față de infracțiunea specificată la alin.(1) art.188 CP RM, infracțiunea prevăzută la lit.c)
alin.(3) art.188 CP RM se particularizează, în principal, prin conținutul acțiunii adiacente din
cadrul faptei prejudiciabile. Astfel, în cadrul faptei prejudiciabile specificate la lit.c) alin.(3)
art.188 CP RM, rolul de acţiune adiacentă îl îndeplinește vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Nu contează când a fost realizată acţiunea adiacentă – până
la deposedarea victimei de bunuri, concomitent cu aceasta sau nemijlocit după deposedare.
Important este ca această acţiune adiacentă să fie realizată până la imposedare. De asemenea,
este important ca, în toate aceste ipoteze, acţiunea adiacentă să fie săvârşită în scopul de a
asigura săvârşirea acţiunii principale, adică a sustragerii.
Reieşind din prevederile art.118 CP RM, aplicarea răspunderii în baza lit.c) alin.(3) art.188
CP RM exclude calificarea suplimentară conform art.151 CP RM.
Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă în cazul
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.188 CP RM, nu dă temei de a califica cele comise potrivit
lit.c) alin.(3) art.188 CP RM. În această ipoteză, calificarea trebuie făcută prin concurs: art.157 şi
alin.(1) 188 CP RM.
Dacă, în cadrul infracțiunii specificate la lit.c) alin.(3) art.188 CP RM, vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a provocat din imprudenţă decesul
victimei, cele săvârşite trebuie calificate conform art.149 şi lit.c) alin.(3) art.188 CP RM. În
această situație, nu există nici un temei să optăm pentru soluţia calificării potrivit alin.(4) art.151
şi lit.c) alin.(3) art.188 CP RM. O asemenea variantă de calificare ar avea ca efect tragerea
făptuitorului de două ori la răspundere pentru aceeaşi vătămare intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Ceea ce ar însemna încălcarea principiului de neadmitere a sancționării
duble a aceleiași fapte.
 TEMA „ESCROCHERIA” (ART.190 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 190 CP RM are un caracter
complex. Astfel, obiectul juridic principal îl formează relaţiile sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor mobile. Obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la
încrederea și buna-credință de care părțile trebuie să dea dovadă la încheierea și executarea unui
act juridic.

Obiectul material al infracțiunii specificate la alin. (1) art. 190 CP RM îl reprezintă bunurile
care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 190 CP RM are următoarea
structură:
1) fapta prejudiciabilă alcătuită din două acţiuni:
a) acţiunea principală, care constă în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, adică în
sustragere;
b) acţiunea adiacentă, care constă în inducerea în eroare a unei sau a mai multor persoane
prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate,
în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului, părților (în cazul în care identitatea
acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, ori
dacă încheierea acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean;
2) urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv i) al cărui mărime se
situează între limitele de 20 % din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat,
aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei, și 20 de salarii medii lunare pe
economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei,
și ii) care are un caracter considerabil;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Cât privește acțiunea principală, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul autentic de
„sustragere”. Nu există nici un temei de a afirma că infracţiunile prevăzute la acest articol nu
sunt infracţiuni săvârşite prin sustragere.
 Pentru prezentul studiu comportă interes stabilirea conținutului acțiunii adiacente. Din textul
dispoziției alin. (1) art. 190 CP RM deducem că această acțiune trebuie să îndeplinească
următoarele trei condiții:
1) să se exprime în inducerea în eroare a unei sau a mai multor persoane;
2) această inducere în eroare să fie săvârșită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate;
3) această inducere în eroare să reclame, după caz, următoarele circumstanțe: i) eroarea, în
care victima este indusă, presupune că la încheierea actului juridic nul sau anulabil a existat o
falsă reprezentare referitoare la: natura actului juridic; calitățile substanțiale ale obiectului actului
juridic; părțile actului juridic (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al
încheierii actului juridic); ii) încheierea actului juridic nul sau anulabil a fost determinată de
comportamentul dolosiv sau viclean al uneia dintre părțile la acest act.

Referitor la prima dintre aceste condiții, inducerea în eroare implică nu doar profitarea de
eroarea victimei. Această condiție este necesară, dar nu și suficientă. O altă condiție, care conferă
suficiență conceptului de inducere în eroare, este ca făptuitorul însuși să provoace eroarea
victimei.
Doar înșelăciunea sub formă de inducere în eroare intră sub incidența art. 190 CP RM. De
aceea, sustragerea prin înșelăciune sub formă de menținere în eroare nu intră sub incidența
acestui articol. Sustragerea prin înșelăciune sub formă de menținere în eroare nu poate fi
calificată nici în baza art. 196 CP RM. Or, conform acestui articol poate fi calificată doar fapta
care „nu constituie o însuşire”, adică doar acea faptă care nu constituie o sustragere. În
consecință, sustragerea prin înșelăciune sub formă de menținere în eroare poate fi calificată doar
în anumite cazuri particulare care depășeau sfera de aplicare a art. 190 CP RM. În astfel de
cazuri se aplică lit. c) alin. (3) art. 1801, lit. b) art. 181, art. 2174, 290 sau altele din Codul penal.
Nu mai există o normă generală care să se aplice în cazul sustragerii prin înșelăciune sub formă
de menținere în eroare.

În condițiile legii penale în vigoare, art. 190 CP RM nu poate fi aplicat în cazul în care
înșelăciunea se exprimă în inacțiune.
 Reducerea sferei de aplicare a art. 190 CP RM constă nu doar în aceasta. Or, după intrarea în
vigoare a Legii nr. 179/2018, de sub incidența acestui articol a ieșit și escrocheria comisă prin
abuz de încredere. Sustragerea prin abuz de încredere poate fi calificată doar în anumite cazuri
particulare care depășeau sfera de aplicare a art. 190 CP RM (lit. c) alin. (3) art. 180 1, lit. b) art.
181, art. 2174, 290 sau altele din Codul penal). Nu mai există o normă generală care să se aplice
în cazul sustragerii prin abuz de încredere.

Cea de-a doua condiție, pe care trebuie s-o îndeplinească acțiunea adiacentă prevăzută la
alin. (1) art. 190 CP RM, presupune că inducerea în eroare este săvârșită prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Astfel, inducerea în
eroare cunoaște două modalități normative cu caracter alternativ:
1) prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase;
2) prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să se creadă, a trece drept reală,
existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată. A prezenta ca mincinoasă
o faptă adevărată înseamnă, dimpotrivă, a face să se creadă ca inexistentă o faptă sau împrejurare
care există în realitate.

Referitor la cea de-a treia condiție, pe care trebuie s-o îndeplinească acțiunea adiacentă
prevăzută la alin. (1) art. 190 CP RM, inducerea în eroare reclamă următoarele circumstanțe
alternative:
i) eroarea, în care victima este indusă, presupune că la încheierea actului juridic nul sau
anulabil a existat o falsă reprezentare referitoare la: natura actului juridic; calitățile substanțiale
ale obiectului actului juridic; părțile actului juridic (în cazul în care identitatea acestora este
motivul determinant al încheierii actului juridic);
ii) încheierea actului juridic nul sau anulabil a fost determinată de comportamentul dolosiv
sau viclean al uneia dintre părțile la acest act.

Tocmai în prezența acestor circumstanțe, se evidențiază impactul recepționării în alin. (1) art.
190 CP RM a unor teze din art. 327-330, 339 și 341 din Codul civil al Republicii Moldova (în
continuare – CC RM).
 La concret, art. 327 CC RM prevede, printre altele: „(1) Actul juridic este nul dacă nulitatea
sancționează încălcarea unei dispoziții legale prin care se ocrotește un interes general (nulitate
absolută). (2) Actul juridic este anulabil dacă nulitatea sancționează încălcarea unei dispoziții
legale prin care se ocrotește un interes particular (nulitate relativă)”. Articolele 328 și 329 CC
RM reglementează nulitatea absolută a actului juridic, pe când art. 330 CC RM reglementează
nulitatea relativă a actului juridic. De asemenea, prezintă interes alin. (2) art. 339 CC RM.
Potrivit acestei norme, „eroarea este esențială dacă la încheierea actului juridic a existat o falsă
reprezentare referitoare la: a) natura actului juridic; b) calitățile substanțiale ale obiectului actului
juridic; c) cealaltă parte a actului juridic sau terțul beneficiar al actului juridic, în cazul în care
identitatea sau calitățile acestora sunt hotărâtoare pentru încheierea actului juridic”. În fine, în
corespundere cu alin. (1) art. 341 CC RM, „actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de
comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de
judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru
cealaltă parte”.

Noțiunea cheie, ce caracterizează ambele circumstanțe analizate, consemnate mai sus în

punctele i) și ii), este noțiunea de act juridic. Se are în vedere actul juridic încheiat și/sau
executat de către părțile la acesta. Printre părțile actului juridic se poate număra victima și
subiectul uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 190 CP RM.
Conform art. 308 CC RM, „Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi
juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile”.
Nu oricare act juridic se are în vedere în art. 190 CP RM. În cazul infracțiunilor prevăzute de
acest articol, actul juridic trebuie să fie nevalabil. Drept urmare, actul juridic se va considera nul
sau anulabil. În această ordine de idei, nu putem face abstracție de efectul retroactiv al Legii nr.
179/2018. Considerăm că, prin această lege, a fost înlăturat caracterul infracţional al faptelor de
escrocherie a căror săvârșire nu are legătură cu un act juridic nul sau anulabil.

Circumstanțele, consemnate mai sus în punctele i) și ii), au trăsături în comun: atât eroarea
(menționată în art. 339 CC RM), cât și dolul (specificat în art. 341 CC RM), sunt vicii de
consimțământ. În corespundere cu alin. (1) art. 312 CC RM, „Consimţământ este manifestarea,
exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic”. Potrivit alineatului (2) al acestui
articol, „consimţământul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernământ, este
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat (sublinierea ne aparține – n.a.)”.
Totuși, cele două vicii de consimțământ comportă și deosebiri. Eroarea, neprovocată prin
dol, nu este de conceput în contextul faptei de inducere în eroare. Rezultă că dispoziția alin. (1)
art. 190 CP RM conține o contradicție care afectează negativ calitatea juridică a acestei norme:
sintagma „în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului, părților (în cazul în care
identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau
anulabil”, folosită în dispoziția alin. (1) art. 190 CP RM, se referă la eroare în sensul art. 339 CC
RM. Eroarea în cauză trebuie să fie spontană. În cazul acesteia, nu este posibilă inducerea în
eroare. În cazul erorii în sensul art. 339 CC RM, putem vorbi doar despre menținerea în eroare.
Însă, așa cum am afirmat mai sus, în condițiile legii penale în vigoare, sustragerea prin
menținerea în eroare nu poate fi calificată conform art. 190 CP RM. Considerăm că defectul
analizat, ce caracterizează dispoziția alin. (1) art. 190 CP RM, trebuie înlăturat. Până la
înlăturarea acestui defect, sintagma „în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului,
părților (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic)
actului juridic nul sau anulabil”, folosită în dispoziția alin. (1) art. 190 CP RM, trebuie
considerată imprevizibilă, fiind contrară alin. (2) art. 23 al Constituției.

Nu oricare eroare este avută în vedere în alin. (1) art. 190 CP RM. În această normă se are în
vedere doar eroarea esențială. În acord cu alin. (2) art. 339 CC RM, o astfel de eroare presupune
că la încheierea actului juridic a existat o falsă reprezentare referitoare la:
a) natura actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;
c) părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea acestora este
motivul determinant al încheierii actului juridic.
Eroarea asupra naturii actului juridic presupune că „o parte crede că încheie un anumit act
juridic, iar cealaltă parte are credință, greșită, că încheie un alt act juridic. De exemplu, există
eroare asupra naturii actului juridic în cazul în care o parte consideră că încheie un contract de
împrumut, iar cealaltă parte consideră că încheie un contract de depozit.
Eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic presupune situația în care
o parte a încheiat actul juridic, manifestându-şi voinţa numai în privinţa anumitelor calităţi, pe
care le-a crezut adevărate în realitate, acestea fiind inexistente sau fiind din altă substanţă. De
exemplu, atestăm eroarea asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic în ipoteza în
care o parte consideră că procură un obiect confecționat din aur, deși cealaltă parte îi vinde un
obiect confecționat din bronz.
În fine, în alin. (1) art. 190 CP RM, este menționată eroarea asupra părților actului juridic (în
cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic). Actele
juridice în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea lor (intuitu personae) sunt
destul de numeroase. Acestea pot fi contracte cu titlu gratuit, care se încheie în consideraţia
persoanei gratificate. Când un donator, dorind să facă o donaţie unei persoane pe care o
consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea donatorului
constiuie un viciu, deoarece aici calitatea de rudă este motivul determinant al donaţiei. Printre
actele intuitu personae se numără şi acte cu titlu oneros; acestea sunt, de exemplu, contractele în
care identitatea fizică, identitatea civilă, pregătirea profesională, experienţa, talentul, capacităţile
intelectuale şi alte calităţi personale ale cocontractantului sunt decisive la încheierea actului:
contractele de împrumut, de mandat, de depozit, de societate civilă, de tranzacţie, de antrepriză
etc.

După ce ne-am referit la eroare în contextul infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 190 CP
RM, să ne referim la dol în contextul aceleiași infracțiuni. Avem în vedere acea circumstanță
când încheierea actului juridic nul sau anulabil a fost determinată de comportamentul dolosiv sau
viclean al uneia dintre părțile la acest act.
Eroarea provocată prin dol trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic, în caz
contrar, este considerată o simplă minciună. Instanța de judecată va aprecia în concret dacă
elementul prezentat eronat de către făptuitor a avut un caracter determinant pentru încheierea şi
executarea contractului; efectele care decurg din natura şi esența contractului respectiv pot fi
considerate ca fiind elemente determinante (spre exemplu, prețul sau translația proprietății la
contractul de vânzare-cumpărare, cuantumul chiriei şi caracteristicile imobilului închiriat la
contractul de locațiune etc.), dar părțile pot considera şi alte elemente ca având un rol
determinant pentru realizarea acordului de voință şi executarea obligațiilor în condițiile stabilite.
 Accentuăm că, în cazul tuturor infracțiunilor prevăzute la alin. (1)-(5) art. 190 CP RM,
acțiunea adiacentă are conținutul pe care l-am stabilit supra. Același înțeles îl are acțiunea
adiacentă din cadrul escrocheriei menționate în art. 105 din Codul contravențional (în continuare
– CCo RM). Aceasta se explică prin necesitatea respectării regulilor fixate în alin. (1) art. 54 al
Legii nr. 100 din 22.12.2017 cu privire la actele normative (în continuare – Legii nr. 100/2017):
„Textul proiectului actului normativ se elaborează în limba română, cu respectarea următoarelor
reguli: [...] c) terminologia utilizată este constantă, uniformă și corespunde celei utilizate în alte
acte normative [...]; d) [...] aceleaşi noţiuni se exprimă prin aceiaşi termeni”.

După ce am analizat în fond acțiunea adiacentă menționată în alin. (1) art. 190 CP RM, este
cazul să ne referim la un aspect nu mai puțin important.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018, aplicarea art. 190 CP RM a fost pusă în
dependență de îndeplinirea unor formalități stabilite de Codul civil. Or, conform alin. (1) art. 190
CP RM, actul juridic, în legătură cu care se comite escrocheria, trebuie să fie nul sau anulabil. În
acest context, nu poate fi ignorat faptul că denumirea art. 327 CC RM este „Actele juridice nule
şi anulabile”. Nu poate fi neglijat nici următorul detaliu: în textul „ ,[...] în privința naturii,
calităților substanțiale ale obiectului, părților (în cazul în care identitatea acestora este motivul
determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, , ori dacă încheierea
acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean [...]”, utilizat în dispoziția de la
alin. (1) art. 190 CP RM, sunt preluate mot a mot construcțiile terminologice din alin. (2) art. 339
și alin. (1) art. 341 CC RM. În acest fel, art. 190 CP RM a recepționat nu doar terminologia
caracteristică Codului civil, dar și conținutul juridic al respectivilor termeni utilizați în Codul
civil, precum și efectele juridice pe care le implică aplicarea normelor care conțin astfel de
termeni. Această concluzie o confirmă regulile stabilite la lit. c) și d) alin. (1) art. 54 al Legii nr.
100/2017, pe care le-am reprodus supra.
În condițiile comiterii unei infracțiuni de escrocherie (care, necesarmente, implică anumite
prestații), este redusă posibilitatea declarării nulităţii prin acordul părţilor. De aceea, mai mare
este posibilitatea ca, abia după soluționarea cauzei privind acţiunea în nulitate, să se deschidă
calea aplicării art. 190 CP RM.
În orice caz, aplicarea art. 190 CP RM este condiționată necesarmente de declararea
prealabilă, în modul stabilit de lege, a nulității actului juridic, în legătură cu care a fost săvârșită
escrocheria. Doar o asemenea declarare deschide calea aplicării art. 190 CP RM. Cu alte cuvinte,
declararea prealabilă – judiciară sau amiabilă – a nulității actului juridic, în legătură cu care a
fost săvârșită escrocheria, constituie situația premisă de drept ce caracterizează infracțiunile
prevăzute la art. 190 CP RM. Această situație premisă reprezintă una dintre caracteristicele
obligatorii ale infracțiunilor în cauză. În absența respectivei situații premisă, lipsește temeiul de
aplicare a art. 190 CP RM.

Considerăm nocivă și inadecvată această punere în dependență a răspunderii penale de

declararea prealabilă a nulității în condițiile stabilite de Codul civil. Acţiunea publică de
escrocherie ar trebui să fie independentă de acţiunea civilă în nulitate. Pentru existența
infracţiunilor de escrocherie nu ar trebui să fie necesară declararea prealabilă a nulității actului
juridic sau îndeplinirea altor formalități stabilite de Codul civil. Articolul 190 CP RM nu trebuia
transformat într-o anexă a Codului civil. Acest articol ar trebui să prevadă răspunderea nu pentru
încălcări ale normelor Codului civil, dar pentru fapte prejudiciabile, săvârşite cu vinovăţie şi
pasibile de pedeapsă penală. Victimele unor asemenea fapte nu ar trebui private de apărarea
eficientă și promptă a drepturilor și intereselor sale, pe care le-o oferă legea penală. Hotărârile
instanţelor civile, fie că declară, fie că refuză declararea nulității, nu ar trebui să aibă autoritate
de lucru judecat în faţa instanțelor penale care examinează cauzele cu privire la escrocherie.
Pe cale de consecință, afirmăm necesitatea excluderii din dispoziția alin. (1) art. 190 CP RM
a textului „ , în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului, părților (în cazul în care
identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau
anulabil, ori dacă încheierea acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean”.
Considerăm acest text constituie un „corp străin” care trebuie eliminat de urgență din art. 190 CP
RM. Până la o astfel de remaniere legislativă, aplicarea art. 190 CP RM va rămâne dependentă
de declararea prealabilă, în modul stabilit de lege, a nulității actului juridic, în legătură cu care a
fost săvârșită escrocheria.

Revenind la examinarea infracțiunii specificate la alin. (1) art. 190 CP RM, consemnăm că
aceasta este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din momentul în care făptuitorul
obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altuia la propria sa dorinţă.
 Pentru aplicarea alin. (1) art. 190 CP RM, este necesară întrunirea următoarelor trei condiții:
1) mărimea prejudiciului cauzat depăşeşte 20 % din cuantumul salariului mediu lunar pe
economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei;
2) mărimea prejudiciului cauzat nu depăşește 20 de salarii medii lunare pe economie
prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei;
3) prejudiciul cauzat are un caracter considerabil.
În ipoteza în care mărimea prejudiciului cauzat nu depăşeşte 20 % din cuantumul salariului
mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii
faptei, este aplicabil art. 105 CCo RM. În cazul în care mărimea prejudiciului cauzat depăşește
20 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare
la momentul săvârșirii faptei, răspunderea se aplică în conformitate cu alin. (4) art. 190 CP RM.

Întrebarea este: cum trebuie calificată fapta care presupune întrunirea următoarelor trei
condiții:
1) mărimea prejudiciului cauzat depăşeşte 20 % din cuantumul salariului mediu lunar pe
economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei;
2) mărimea prejudiciului cauzat nu depăşește 20 de salarii medii lunare pe economie
prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei;
3) prejudiciul cauzat nu are un caracter considerabil?
Considerăm că o asemenea faptă nu poate fi calificată nici conform alin. (1) art. 190 CP RM,
nici conform art. 105 CCo RM. Aplicarea oricăreia dintre aceste norme ar însemna aplicarea prin
analogie fie a legii penale (interzisă de alin. (2) art. 3 CP RM), fie a legii contravenționale
(interzisă de alin. (2) art. 5 CCo RM). Nu poate fi calificată în baza art. 105 CCo RM fapta care,
până la intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018, constituia infracţiunea prevăzută la alin. (1) art.
190 CP RM. O astfel de aplicare a legii contravenționale dincolo de conţinutul acesteia ar
presupune că instanța de judecată își depășește atribuțiile, încercând să repare ceea ce poate
repara doar legiuitorul.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM se caracterizează, în

primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. De asemenea, la calificarea faptei este
obligatorie stabilirea scopului special – a scopului de cupiditate.
 Primirea bunurilor cu condiţia îndeplinirii unui angajament poate fi calificată conform alin.
(1) art.190 CP RM doar în cazul în care făptuitorul, încă la momentul intrării în stăpânire asupra
acestor bunuri, urmărea scopul de a le sustrage şi nu avea intenţia să-şi onoreze angajamentul
asumat.
În cazul infracțiunii specificate la alin.(1) art.190 CP RM, prezența scopului de sustragere o
demonstrează următoarele circumstanțe:
1) situaţia financiară extrem de neprielnică a persoanei care-şi asumă angajamentul la
momentul încheierii tranzacţiei;
2) lipsa de fundamentare economică şi caracterul irealizabil al angajamentului asumat;
3) lipsa unei activităţi aducătoare de beneficii, îndreptate spre încasarea mijloacelor băneşti
necesare onorării angajamentului;
4) achitarea veniturilor către primii deponenţi din contul banilor depuşi de deponenţii
ulteriori;
5) prezentarea, la încheierea tranzacţiei, din numele unei persoane juridice inexistente sau
înregistrate pe numele unei persoane, de care se foloseşte o altă persoană pentru a-şi atinge
interesele, etc.

Trebuie de luat în consideraţie că temeiul aplicării răspunderii potrivit alin.(1) art.190 CP

RM apare în cazul imposibilităţii apărării drepturilor subiective prin mijloacele justiţiei civile.
Atunci când este vorba de două subiecte ale unui raport juridic, trebuie verificată înainte de toate
ipoteza egalităţii lor în drepturi. Şi numai dacă există indici care exced limitele încălcării
normelor dreptului civil, atunci se justifică intervenţia legii penale.
Normele de drept civil se aplică în cazul concurenţei lor cu normele de drept penal, dacă:
1) există posibilitatea restabilirii valorii lezate prin infracţiune pe calea acţiunilor benevole
ale subiectului care a lezat valoarea, ori pe calea acţiunii civile;
2) fapta a fost săvârşită în condiţiile unui risc întemeiat (de exemplu, când prejudiciul este
urmarea unei decizii economice nereuşite, ori când s-a mizat pe obţinerea prea rapidă a unor
beneficii etc.).
Sub incidenţa legii penale trebuie să intre doar acele încălcări care demonstrează rea-
voinţă, fraudă, malversaţiune din partea făptuitorului. Nu încape îndoială că, atunci când
făptuitorul foloseşte documente false, încheie tranzacţii în numele unei persoane juridice
inexistente, îşi arogă funcţii şi calităţi pe care în realitate nu le are etc., îşi demonstrează reaua-
voinţă în raport cu victima. Nu mai putem afirma, retrospectiv, că n-a fost în măsură să-şi
execute obligaţiile contractuale. Nu putem afirma că a fost de bună-credinţă, că a fost în
imposibilitatea de a găsi mijloace materiale pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale asumate.
Deoarece făptuitorul a recurs la procedee frauduloase în detrimentul victimei (care este celălalt
subiect la raportul juridic), el nu se mai poate prevala de imposibilitatea sa de a-şi executa
obligaţiile contractuale faţă de victimă. În concluzie, nu poate fi invocată imposibilitatea
făptuitorului de a găsi mijloace materiale pentru a-şi îndeplini obligaţiile asumate – ca temei de a
nu-i fi aplicată răspunderea penală – dacă a manifestat rea-voinţă sau intenţie frauduloasă faţă de
obligaţiunile asumate în raport cu victima.

În orice caz, imixtiunea penalului în sfera privată, sferă bazată pe principiul egalităţii
părţilor, trebuie privită ca o ultimă măsură. Dacă ambele părţi – debitorul şi creditorul – obţin
profituri de pe urma parteneriatului lor, rămânând proprietari asupra bunurilor sale (sau una
dintre părţi suferă prejudicii sub forma venitului ratat, fără a pierde însă dreptul de proprietate),
atunci raporturile dintre cele două părţi trebuie să rămână în continuare pe tărâmul dreptului
civil. Dacă însă una dintre părţi, asumându-şi angajamente, nu are posibilitate şi nici dorinţă să le
execute (în prealabil fiindu-i transmise bunuri de cealaltă parte, care astfel îşi pierde dreptul de
proprietate asupra lor), este foarte probabilă necesitatea intervenţiei legii penale. Din această
perspectivă, în esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de drept civil trebuie
făcută luându-se în consideraţie două aspecte de maximă importanţă:
1) atitudinea făptuitorului faţă de faptul transmiterii lui a bunurilor;
2) prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa angajamentele.
Aceste două aspecte sunt puse la baza circumstanţelor care trebuie cercetate în vederea
constatării lipsei sau prezenţei scopului de cupiditate, circumstanţe pe care le-am enumerat mai
sus. Desigur, se poate reproşa că lista acestor circumstanţe este exemplificativă. Sau că e sumară.
Că există şi alte circumstanţe. Că este greu aplicabilă în situaţia când făptuitorul nu neagă că
victima i-a transmis bunurile, dar nici nu este realmente disponibil să-şi onoreze obligaţiunile.
În astfel de cazuri, nu ne rămâne decât să sugerăm cercetarea altor circumstanţe, nu mai
puţin importante:
 1) maniera de comportament pe care făptuitorul a manifestat-o după ce i-au fost transmise
bunurile (de exemplu, cheltuie imediat banii prevăzuţi pentru procurarea unor bunuri destinate
victimei);
2) făptuitorul acceptă să-i fie transmise bunurile pe care cu bună-ştiinţă nu le va putea
valorifica (de exemplu, pentru că-i lipsesc cunoştinţele şi aptitudinile necesare);
3) făptuitorul săvârşeşte acţiuni care demonstrează nedorinţa lui de a-şi executa
angajamentele (de exemplu, transferă banii transmişi de către victimă pe un cont deschis nu pe
numele său, ci pe numele unei alte persoane);
4) făptuitorul îşi asumă sistematic obligaţii pe care ulterior afirmă că nu este în stare să le
îndeplinească, etc.

Subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM este persoana fizică responsabilă

care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În ipoteza operării agravantelor
consemnate la lit.b) și d) alin.(2) și alin.(3) art.190 CP RM, vârsta minimă a răspunderii penale
este de 14 ani.
Așa cum reiese din dispoziția în vigoare a alin. (1) art. 190 CP RM, infracțiunea
corespunzătoare este săvârșită în legătură cu un act juridic. În principiu, dolul provine de la
cealaltă parte a actului juridic. Însă dolul care este comis de un terţ de asemenea poate servi ca
temei de anulare a actului juridic dacă cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre manoperele
dolosive ale terţului şi nu l-a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al
terţului. De asemenea dolul terţului constituie temei de anulare a actelor juridice unilaterale,
întrucât în aceste acte cealaltă parte nu există. Astfel, subiectul infracţiunii, prevăzute la alin. (1)
art. 190 CP RM, poate avea nu doar calitatea de parte la actul juridic pe care îl încheie și/sau îl
execută. Subiect al acestei infracțiuni poate fi și un terț. Important este ca terțul în cauză să
dobândească ilicit bunurile altei persoane prin inducere în eroare, iar această inducere în eroare
să corespundă condițiilor stabilite în alin. (1) art. 190 CP RM.
În ipoteza consemnată la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, subiectul trebuie să aibă o calitate
specială: persoană cu funcţie de răspundere sau persoană care gestionează o organizaţie
comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală.
 TEMA „DELAPIDAREA AVERII STRĂINE” (ART.191 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 191 CP RM are un caracter
multiplu. Astfel, obiectul juridic principal al acestei infracțiuni îl formează relaţiile sociale cu
privire la posesia asupra bunurilor mobile. Obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale
cu privire la încrederea care se acordă cu ocazia transmiterii bunurilor – în baza unui titlu și cu
un anumit scop – în posesie legitimă.

Obiectul material al infracţiunii specificate la alin. (1) art. 191 CP RM îl reprezintă bunurile
care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor. Această condiție este necesară, dar nu
și suficientă pentru a caracteriza obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 191 CP
RM. O altă condiție, la fel de necesară, este ca bunurile, care reprezintă acest obiect, să-i fi fost
încredințate făptuitorului i) în baza unui titlu și ii) cu un anumit scop.
În alin. (1) art. 191 CP RM, prin „titlu” se înțelege nu doar un contract de drept civil. De
asemenea, bunurile pot fi încredinţate făptuitorului în virtutea funcţiei de răspundere a acestuia, a
raporturilor contractuale sau a însărcinării speciale din partea persoanei care le încredinţa.
Important este ca titlul, prin care – înainte de comiterea infracțiunii – făptuitorului i se
încredințează bunuri, să nu fie translativ de proprietate. Bunurile, care constituie obiectul
contractelor, de exemplu, de comodat, locațiune sau leasing, pot reprezenta obiectul material al
infracțiunilor prevăzute la art. 191 CP RM. Cât privește contractul de împrumut, acesta este unul
translativ de proprietate. Bunurile date cu împrumut pot constitui obiectul material al
infracțiunilor specificate la art. 190 CP RM.

Bunurile, care reprezintă obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 191 CP
RM, trebuie să-i fi fost încredințate făptuitorului nu doar în baza unui titlu, dar și cu un anumit
scop.
Scopul încredinţării bunurilor făptuitorului răspunde următoarelor trei condiţii:
1) încredinţarea creează în sarcina făptuitorului dreptul de a deţine bunurile respective,
precum şi atribuţia de a le administra;
 2) făptuitorului îi revine răspunderea pentru respectarea regimului de utilizare a bunurilor
încredinţate, precum şi pentru asigurarea integrităţii lor;
3) încredinţarea nu se face în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor
către cel care le dobândeşte.

Victima infracțiunii infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 191 CP RM este posesorul mijlocit,
acesta încredinţând bunurile sale în administrarea făptuitorului, care are rolul de posesor
nemijlocit.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea (și inacțiunea) de însușire, dispunere sau
folosire ilegală a bunurilor altei sau ale altor persoane, ori de refuz de a le restitui;
2) urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv i) al cărui mărime se
situează între limitele de 20 % din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat,
aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei, și 20 de salarii medii lunare pe
economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei,
și ii) care are un caracter considerabil;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Modalitățile normative ale faptei prejudiciabile, specificate la alin. (1) art. 191 CP RM, sunt:
1) însușirea ilegală a bunurilor altei sau ale altor persoane;
2) dispunerea ilegală a bunurilor altei sau ale altor persoane;
3) folosirea ilegală a bunurilor altei sau ale altor persoane;
4) refuzul de a restitui bunurile altei sau ale altor persoane.

Prima dintre aceste modalități presupune luarea ilegală a bunurilor altei sau ale altor
persoane în stăpânire de către făptuitor, care se comportă față de acestea ca și când ar avea
calitatea de proprietar.
Cea de-a doua modalitate normativă, consemnată mai sus, implică exercitarea ilegală a unor
activități specifice dreptului de proprietate, și anume înstrăinarea, consumarea sau prelucrarea
bunurilor altei sau ale altor persoane.
 Cea de-a treia modalitate normativă sus-menționată presupune fie folosirea fără drept a
bunurilor altei sau ale altor persoane, fie folosirea cu drept a unor asemenea bunuri, însă în alt
scop decât cel pentru care au fost încredințate.
În fine, cea de-a patra modalitate normativă, consemnată mai sus, implică manifestarea de
voință – expresă sau tacită – a făptuitorului de a nu înapoia bunurile altei sau altor persoane, și de
a le reține pentru sine.

Precizăm că, pentru a folosi sau dispune ilegal de bunurile altei sau ale altor persoane, ori
pentru a nu le restitui, făptuitorul trebuie, înainte de aceasta, să le ia ilegal de la victimă.
În fond, în cazul infracțiunii examinate, mecanismul sustragerii este acelaşi ca în cazul
infracțiunilor specificate la art. 186-188, 190 și 192 CP RM. Un anumit specific este condiţionat
de particularităţile obiectului material al infracțiunii prevăzute la alin. (1) art. 191 CP RM:
făptuitorul săvârşeşte luarea bunurilor ce-i sunt străine, dar care, la moment, se află în detenţia
lui legitimă, el profitând de atribuţia de a administra aceste bunuri.
Nu putem susţine că, în ipoteza infracțiunii specificate la alin. (1) art. 191 CP RM,
făptuitorul este, în acelaşi timp, şi subiectul care săvârşeşte sustragerea, şi posesorul legal al
bunurilor împotriva cărora se comite această sustragere. Până la momentul săvârşirii infracţiunii,
făptuitorul are calitatea de detentor (deţinător) legitim al bunurilor altuia. Acesta, deşi are puterea
materială asupra bunurilor încredinţate, nu are intenţia de a le poseda pentru sine.
Este adevărat că, în cazul infracţiunii specificate la alin. (1) art. 191 CP RM, făptuitorul este
persoana căreia bunurile i-au fost încredinţate în baza unui titlu. Însă, ele i-au fost încredinţate cu
un anumit scop – pentru executarea unor atribuţii strict determinate, nu pentru a fi sustrase.
Transformându-se din detentor legitim în pretins proprietar, făptuitorul ia ilegal bunurile ce i-au
fost încredinţate. Din acel moment, făptuitorul manifestă intenţia de a le poseda pentru sine, nu
pentru posesorul mijlocit ce i-a încredinţat bunurile.

În lumina celor afirmate mai sus, un interes mai mare prezintă ultima modalitate normativă a
faptei prejudiciabile, prevăzute la alin. (1) art. 191 CP RM. Or, nu este posibil a sustrage ceva
prin intermediul unei inacțiuni. Totuși, pentru a fi în prezența refuzului de a restitui bunurile altei
sau altor persoane, nu este suficientă omisiunea făptuitorului de a înapoia bunurile care i-au fost
încredințate. Această omisiune reprezintă cea de-a doua etapă a executării faptei prejudiciabile
analizate. Prima dintre aceste etape nu este specificată expres în dispoziția alin. (1) art. 191 CP
RM. Însă, în lipsa acestei etape, ar fi imposibilă cea de-a doua etapă. La concret, la prima etapă,
făptuitorul săvârșește o acțiune: detașează bunurile, pe care intenționează să le sustragă, de restul
masei patrimoniale a victimei. Aceasta este necesar pentru ca, ulterior, făptuitorul să poată
deplasa bunurile detașate și să le atașeze masei sale patrimoniale. În lipsa primei etape, refuzul
făptuitorului de a restitui bunurile altei sau altor persoane ar fi o simplă declarație care n-ar putea
fi valorificată. Scopul de cupiditate n-ar putea să-și găsească realizarea, dacă bunurile, pe care
făptuitorul refuză să le restituie, ar rămâne nedetașate de masa patrimonială a victimei.
Așadar, pentru aplicarea alin. (1) art. 191 CP RM, inacțiunea de refuz de a restitui bunurile
altei sau ale altor persoane trebuie să fie precedată de acțiunea de detașare a bunurilor,
încredințate făptuitorului, de restul masei patrimoniale a victimei.
Această concluzie își are temeiul în textul „sustragere [...] prin [...] delapidare”, utilizat în art.
105 CCo RM. Interpretarea sistemică a alin. (1) art. 191 CP RM și a art. 105 CCo RM, privită
prin prisma lit. c) și d) alin. (1) art. 54 al Legii nr. 100/2017, ne conduce spre concluzia că
infracțiunea, prevăzută la alin. (1) art. 191 CP RM, poate fi comisă doar pe calea sustragerii.
Impactul, exercitat de art. 238 CPR din 2009 asupra alin. (1) art. 191 CP RM, nu a fost în măsură
să schimbe această stare de lucruri.
În consecință, ca și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2018, în condițiile legii penale
în vigoare, infracțiunea, prevăzută la alin. (1) art. 191 CP RM, continuă să rămână o infracțiune
săvârșită prin sustragere.

Accentuăm că, în cazul tuturor infracțiunilor prevăzute la alin. (1)-(5) art. 191 CP RM, fapta
prejudiciabilă are conținutul pe care l-am stabilit supra. Același înțeles îl are fapta prejudiciabilă
în cazul delapidării menționate în art. 105 CCo RM.

Infracțiunea prevăzută la alin. (1) art. 191 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul în care făptuitorul:
1) obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune ilegal de bunurile altei sau ale altor
persoane (în prezența modalităților normative de însușire ilegală a unor asemenea bunuri și de
refuz de a le restitui);
 2) dispune sau folosește ilegal bunurile altei sau ale altor persoane (în prezența celorlalte
două modalități normative).
Se poate susține că, în cazul modalităților normative de dispunere și folosire ilegală a
bunurilor altei sau ale altor persoane, momentul de consumare a fost deplasat, suprapunându-se
cu momentul de epuizare.

Pentru aplicarea alin. (1) art. 191 CP RM, este necesară întrunirea următoarelor trei condiții:
1) mărimea prejudiciului cauzat depăşeşte 20 % din cuantumul salariului mediu lunar pe
economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei;
2) mărimea prejudiciului cauzat nu depăşește 20 de salarii medii lunare pe economie
prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei;
3) prejudiciul cauzat are un caracter considerabil.

În ipoteza în care mărimea prejudiciului cauzat nu depăşeşte 20 % din cuantumul salariului

mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii
faptei, este aplicabil art. 105 CCo RM. Or, acest articol stabilește răspunderea, inter alia, pentru
sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului prin delapidare.
În cazul în care mărimea prejudiciului cauzat depăşește 20 de salarii medii lunare pe
economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei,
răspunderea se aplică în conformitate cu alin. (4) art. 191 CP RM.

Nu poate fi aplicat nici alin. (1) art. 191 CP RM, nici art. 105 CCo RM, dacă sunt întrunite
următoarele trei condiții:
1) mărimea prejudiciului cauzat depăşeşte 20 % din cuantumul salariului mediu lunar pe
economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei;
2) mărimea prejudiciului cauzat nu depăşește 20 de salarii medii lunare pe economie
prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei;
3) prejudiciul cauzat nu are un caracter considerabil.
Aplicarea, în prezența acestor trei condiții, a alin. (1) art. 191 CP RM sau a art. 105 CCo RM
ar însemna aplicarea prin analogie a legii penale sau a legii contravenționale.
 Latura subiectivă a infracțiunii specificate la alin. (1) art. 191 CP RM se exprimă în
vinovăţie sub formă de intenţie directă. În afară de aceasta, la calificare este obligatorie stabilirea
scopului special – a scopului de cupiditate.

Subiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) art. 191 CP RM este persoana fizică responsabilă
care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani, și care are calitatea specială de
administrator. Se are în vedere persoana în a cărui posesie nemijlocită se află bunurile
încredințate în baza unui titlu și cu un anumit scop.
Deși are calitatea juridică de posesor nemijlocit, administratorul poate fi nu doar persoana
care vine în contact direct cu bunurile ce i-au fost încredințate, datorită atribuţiilor sale legate de
păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea bunurilor. Administrator
poate fi și persoana care – fără a avea contact direct cu bunurile ce i-au fost încredințate – are
dreptul de a da dispoziţii cu privire la păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea
sau folosirea de bunuri. În acest din urmă caz, administratorul își folosește situaţia de serviciu,
fiind pasibil de răspundere conform lit. d) alin. (2) art. 191 CP RM.

Sustragerea, săvârșită prin abuz de încredere (care a ieșit de sub incidența art. 190 CP RM în
rezultatul intrării în vigoare a Legii nr. 179/2018), nu poate fi calificată în baza art. 191 CP RM.
Or, în cazul infracțiunilor prevăzute de acest articol, situația premisă presupune că bunurile (care
se preconizează a fi sustrase) se află în posesia nemijlocită a făptuitorului. În contrast, în ipoteza
sustragerii săvârșite prin abuz de încredere (care a ieșit de sub incidența art. 190 CP RM în
rezultatul intrării în vigoare a Legii nr. 179/2018), făptuitorul abuza de încrederea victimei
pentru a intra în posesia asupra bunurilor acesteia. Înainte de săvârșirea sustragerii săvârșite prin
abuz de încredere, făptuitorul nu se putea afla în posesia asupra bunurilor victimei.

TEMA „PUNGĂȘIA” (ART.192 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.192 CP RM îl constituie

relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile.
 Obiectul material al acestei infracțiuni îl reprezintă bunurile care au o existenţă materială,
sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri
mobile şi străine pentru făptuitor.
De regulă, în calitate de obiect material al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.192 CP RM
apar banii, titlurile de valoare, bijuteriile, obiectele preţioase de dimensiuni relativ mici. Aceste
obiecte pot fi lăsate temporar fără supraveghere, fără însă a ieşi definitiv din posesia victimei. O
persoană deţine posesia asupra unui bun până când această posesie nu încetează într-o formă
perceptibilă, şi nu doar trecătoare. De aceea, fapta se califică în baza alin.(1) art.192 CP RM,
atunci când din împrejurările de fapt concrete rezultă că posesorul nu a pierdut paza juridică a
bunului său, ci doar contactul material de moment cu el, acesta aflându-se în apropierea sa ori în
situaţia de a fi reluat cu uşurinţă, iar posibilitatea redobândirii bunului a fost suprimată de
făptuitor la momentul săvârşirii infracțiunii specificate la alin.(1) art.192 CP RM. Iată de ce,
bunul lăsat în astfel de condiţii pe bancă, pe banchetă, pe tarabă, pe masă etc. constituie obiectul
material al infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.192 CP RM.

Latura obiectivă a infracțiunii specificate la alin.(1) art.192 CP RM are următoarea

structură:
1) fapta prejudiciabilă care se exprimă în acţiunea de sustragere în formă consumată sau
sub formă de tentativă;
2) locul săvârşirii infracţiunii: buzunare, genţi sau alte obiecte prezente la victimă.

În fond, pungăşia este nu altceva decât un furt săvârşit în împrejurări specifice şi incriminat
distinct sub formă de tentativă. Interpretând sistematic prevederile de la alin.(1) art.186, alin.(1)
art.187, alin.(1) art.192 CP RM şi aplicând în subsidiar metoda de interpretare istorică a legii
penale (având în vedere precedentul legislativ proxim al art.192 CP RM), considerăm că singurul
mod posibil de săvârşire a faptei incriminate la alin.(1) art.192 CP RM este modul ascuns. Pe
cale de consecință, în cazul acţiunii deschise, săvârşite în scopul sustragerii bunurilor altei
persoane din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană, fapta trebuie calificată ca
tentativă la una dintre infracțiunile specificate la 187 CP RM.
 Sub aspectul locului de săvârşire a faptei, infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.192 CP RM
presupune încercarea de luare a bunurilor nu din oricare locuri, ci numai din buzunare, din genţi
sau din alte obiecte prezente la victimă. Prin „alte obiecte prezente la victimă” înţelegem
obiectele care se află asupra acesteia (în poşetă, sacoşă, servietă, portmoneu, borsetă sau ataşate
de haine ori încălţăminte etc.) sau în imediata apropiere de victimă (pe bancă, pe banchetă, pe
tarabă, pe masă etc.), astfel încât să fie clară apartenenţa bunului persoanei respective.

Mai sus a fost menţionat că, în fond, pungăşia este nu altceva decât un furt săvârşit în
împrejurări specifice. Totuși, trebuie de accentuat că infracțiunile prevăzute la art.192 CP RM
comportă o particularitate care nu este indispensabilă în cazul infracțiunilor specificate la art.186
CP RM: întotdeauna, locul săvârşirii infracțiunilor prevăzute la art.192 CP RM este în apropiere
de victimă.

Infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.192 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră

consumată din momentul începerii săvârşirii acţiunii de sustragere (introducerea mâinii în
buzunarul victimei, tăierea poşetei victimei cu lama, manipularea lacătului de la servieta victimei
etc.), chiar dacă făptuitorului nu i-a reușit să obțină posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune
de bunurile victimei la propria sa dorinţă. Aşadar, sustragerea sub formă de tentativă reprezintă
condiţia necesară şi suficientă pentru întregirea faptei prejudiciabile în contextul infracţiunii
specificate la alin.(1) art.192 CP RM. Astfel, pentru a ne afla în prezenţa acestei infracțiuni în
formă consumată, este necesară şi suficientă începerea executării laturii obiective a sustragerii.
Cu alte cuvinte, este necesară şi suficientă fie realizarea – parțială sau integrală – a deposedării,
fie realizarea parțială a imposedării.

Sustragerea reuşită a bunurilor vizate (în cazul în care nu atinge proporţiile mari) se ia în
consideraţie nu la calificare, dar la individualizarea pedepsei. În această ipoteză, precizăm că
mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea specificată la alin.(1) art.192 CP RM nu cunoaşte
o limită inferioară de 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat
de Guvern pentru anul în curs la data săvârșirii faptei. Chiar dacă mărimea prejudiciului cauzat
prin infracțiunea în cauză nu depăşeşte această limită, nu poate fi aplicat art.105 din Codul
contravenţional. Eventual, dacă mărimea prejudiciului cauzat este mult prea mică, poate opera
prevederea de la alin.(2) art.14 CP RM. În același timp, mărimea prejudiciului cauzat prin
infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.192 CP RM nu poate să depăşească 20 de salarii medii
lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul
săvârșirii faptei. Altfel, răspunderea se va aplica în conformitate cu alin.(3) art.192 CP RM.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.192 CP RM se caracterizează, în

primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificarea faptei este obligatorie
stabilirea scopului special – de sustragere – sub care se prezintă scopul de cupiditate.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul

comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În ipoteza consemnată la lit.b) alin.(2) art.192 CP RM,
vârsta minimă a răspunderii penale este de 14 ani.

TEMA „ȘANTAJUL” (ART.189 CP RM)

Obiectul juridic special al acestor infracțiuni are un caracter complex.

Astfel, conţinutul obiectului juridic principal al infracțiunilor specificate la art.189 CP RM
depinde de conţinutul modalităţii acţiunii principale din cadrul acestora: 1) dacă acţiunea
principală îmbracă fie a) forma cererii de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului
sau ale deţinătorului, fie b) forma cererii de a se transmite dreptul asupra bunurilor
proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, atunci obiectul juridic principal îl formează
relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, care au în conţinutul lor un drept real; 2) dacă acţiunea
principală îmbracă forma cererii de a săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial, atunci obiectul
juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, care au în conţinutul lor un
drept de creanţă.
În ce priveşte obiectul juridic secundar al infracţiunilor prevăzute la art.189 CP RM,
conţinutul acestuia se schimbă în funcţie de conţinutul modalităţii acţiunii adiacente din cadrul
infracțiunilor analizate. La concret, obiectul juridic secundar al infracţiunilor examinate îl
formează relațiile sociale cu privire la:
– libertatea psihică (morală) a persoanei (în cazul infracțiunilor specificate la alin.(1) și lit.d)
alin.(2) art.189 CP RM);
 – integritatea corporală a persoanei (în ipoteza infracțiunii prevăzute la lit.c) alin.(2) art.189
CP RM);
– integritatea, substanţa şi potenţialul de utilizare a bunurilor (în situația infracțiunii
specificate la lit.e) alin.(2) art.189 CP RM);
– sănătatea persoanei (în cazul infracțiunii prevăzute la lit.c) alin.(3) art.189 CP RM);
– libertatea fizică a persoanei (în ipoteza infracțiunii specificate la alin.(4) art.189 CP RM).

Obiectul material (imaterial) al infracţiunilor prevăzute la art.189 CP RM are şi el un

caracter complex.
Care este obiectul material (imaterial) principal al infracțiunilor în cauză?
Răspunzând la această întrebare, consemnăm că, în cazul în care acţiunea principală din
cadrul infracţiunilor specificate la art.189 CP RM constă în cererea de a se transmite bunurile
proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, obiectul material principal îl reprezintă
bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare
materială şi cost determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor. În alţi termeni, în
această ipoteză, obiectul material principal al infracţiunilor analizate are conţinutul pe care-l
cunoaştem de la obiectul material al infracţiunilor săvârşite prin sustragere.

Au oare infracţiunile prevăzute la art.189 CP RM obiect material principal, în cazul în care

acţiunea principală din cadrul acestora se exprimă în cererea de a se transmite dreptul asupra
bunurilor sau de a săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial? Dacă da, atunci ce formează obiectul
material principal în astfel de cazuri?
Înainte de a oferi răspuns la aceste întrebări este necesar, în primul rând, de a preciza că, în
rezultatul săvârşirii infracţiunii, un drept subiectiv (oricare ar fi el), nu poate fi transmis. Mai
corect ar fi să vorbim, în cazul dat, despre transmiterea către făptuitor a anumitor facultăţi
(prerogative) în privinţa bunurilor victimei, facultăţi care derivă din drepturile respective asupra
bunurilor victimei.
După această precizare, menţionăm că noţiunea „dreptul asupra bunurilor” este, prin
definiţie, o noţiune mai îngustă decât noţiunea „dreptul patrimonial”, deoarece nu include
drepturile de creanţă.
 Dar, dreptul asupra bunurilor, ca şi oricare alt drept subiectiv, nu poate forma, de felul lui,
obiectul material al infracţiunii, în general, şi obiectul material principal al infracţiunilor
prevăzute la art.189 CP RM, în special. În schimb, dreptul asupra bunurilor poate constitui
obiectul imaterial principal al infracţiunilor în cauză, atunci când acţiunea principală din cadrul
acestora se exprimă în cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor.

Însă, acţiunea principală din cadrul infracţiunilor specificate la art.189 CP RM se poate

exprima şi în cererea de a săvârşi (în folosul făptuitorului) acţiuni cu caracter patrimonial.
Prin „acţiuni cu caracter patrimonial” se înţelege executarea de lucrări sau prestarea de
servicii: lucrări de antrepriză (construcţie, reparaţie, proiectare etc.); servicii de mandat,
comision, intermediere, agenţie comercială, transport, expediţie, publicitate, asigurări şi finanţe,
turism etc.
Aceste lucrări şi servicii trebuie să aibă un caracter patrimonial (să fie evaluabile în bani),
deoarece constituie obiectul unor raporturi de creanţă, care au un caracter patrimonial. De aceea,
nu intră sub incidenţa noţiunii „acţiuni cu caracter patrimonial” prestarea unor servicii cu
caracter nepatrimonial, cum ar fi: 1) referinţele personale pozitive (nefiind de natură publicitară);
2) acordarea asistenţei în cazul unui accident, etc.
Acţiunile cu caracter patrimonial, neavând o existenţă materială, nu pot forma obiectul
material principal al infracţiunilor prevăzute la art.189 CP RM. Dacă acţiunea principală din
cadrul infracțiunilor examinate adoptă forma cererii de a se săvârşi acţiuni cu caracter
patrimonial, obiectul imaterial principal îl constituie aceste acțiuni.

Prezenţa sau lipsa obiectului material secundar al infracţiunilor specificate la art.189 CP

RM depinde de conţinutul acţiunii adiacente corespunzătoare.
Astfel, în cazul infracțiunilor prevăzute la alin.(1) și lit.d) alin.(2) art.189 CP RM, obiectul
material secundar lipseşte. Aceasta întrucât acţiunea adiacentă din cadrul infracțiunilor în cauză
se exprimă în ameninţare.
În acelaşi timp, în ipoteza infracțiunilor specificate la lit.c) alin.(2) și lit.c) alin.(3) art.189
CP RM, obiectul material secundar îl reprezintă corpul persoanei. Or, de această dată, acţiunea
adiacentă se exprimă în aplicarea violenţei – nepericuloase ori periculoase – pentru viaţă sau
sănătate.
 În situația infracțiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.189 CP RM, obiectul material secundar
îl constituie bunurile victimei, care sunt supuse deteriorării sau distrugerii. În această situație,
acţiunea adiacentă constă în deteriorarea sau distrugerea bunurilor. Este de menționat că aceste
bunuri nu pot coincide cu bunurile ce formează obiectul material principal al infracțiunilor
specificate la art.189 CP RM.
În fine, în cazul infracțiunii prevăzute la alin.(4) art.189 CP RM, este posibilă (nu
indispensabilă) prezența obiectului material secundar. În acest caz, acţiunea adiacentă îmbracă
forma răpirii unei persoane. De aceea, obiectul material secundar este prezent numai dacă este
exercitată o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.

În concluzie la cele sus-menţionate, menționăm că infracțiunile specificate la art.189 CP

RM nu pot fi incluse în rândul infracţiunilor săvârşite prin sustragere.
Cauza principală constă în aceea că prezenţa obiectului material ţine de esenţa
infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Or, în cazul în care acţiunea principală din cadrul
infracțiunilor prevăzute la art.189 CP RM o constituie cererea de a transmite dreptul asupra
bunurilor proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului, aceste infracțiuni au nu un obiect
material, ci un obiect imaterial. De asemenea, infracțiunile specificate la art.189 CP RM au un
obiect imaterial în cazul în care acţiunea principală din cadrul acesteia o constituie cererea de a
săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial.
De aceea, doar în situaţia când acţiunea principală din cadrul infracțiunilor prevăzute la
art.189 CP RM o constituie cererea de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau
ale deţinătorului, am putea susţine că ele adoptă forma sustragerii. Totuşi, dacă privim fiecare
dintre infracțiunile specificate la art.189 CP RM ca pe un tot unitar, nu putem afirma că acestea
sunt săvârşite prin sustragere.
Latura obiectivă a infracţiunilor specificate la art.189 CP RM se exprimă în fapta
prejudiciabilă alcătuită din două acţiuni: acţiunea principală şi acţiunea adiacentă.
Acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile prevăzute la alin.(1) art.189 CP RM se
înfăţişeaza în oricare din următoarele trei modalităţi normative:
1) cererea de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sau ale deţinătorului;
2) cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor aparţinând proprietarului, posesorului
sau deţinătorului;
 3) cererea de a săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial.

Cererea făptuitorului reprezintă o pretenţie, o revendicare făcută în orice formă: verbal sau
în scris, prin telefon sau prin utilizarea altor mijloace de comunicaţie, nemijlocit sau prin
intermediari. Cererea făptuitorului trebuie să se refere la o transmitere ilegală şi gratuită a
bunurilor sau a dreptului asupra bunurilor, ori la săvârşirea ilegală şi gratuită a acţiunilor cu
caracter patrimonial.

Astfel, caracterul ilegal al transmiterii rezultă din lipsa la făptuitor a oricăror temeiuri
legale de a-i cere victimei fie să-i transmită bunuri sau dreptul asupra unor bunuri, fie să
săvârşească în folosul făptuitorului acţiuni cu caracter patrimonial.
În cazul în care făptuitorul exercită un drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi prin
încălcarea ordinii stabilite – cerând să-i fie transmise bunuri sau dreptul asupra unor bunuri, ori
să fie săvârşite în folosul lui acţiuni cu caracter patrimonial – nu există temeiul aplicării
prevederilor de la art.189 CP RM. În asemenea situaţii, răspunderea se va aplica în baza art.352
CP RM sau a art.335 din Codul contravenţional. Astfel, situaţia-premisă ce caracterizeză faptele
specificate la art.352 CP RM sau art.335 din Codul contravenţional, situaţie care o
individualizează în raport cu infracţiunile prevăzute la art.189 CP RM, constă în aceea că
făptuitorului îi aparţine un drept prevăzut de lege sau el consideră că are un asemenea drept.
Pentru a fi posibilă aplicarea uneia dintre prevederile de la art.189 CP RM, transmiterea
trebuie să fie nu numai ilegală, dar și gratuită. Transmiterea ilegală, dar echivalentă (integral
compensată) a bunurilor altuia, a dreptului asupra bunurilor aparținând altuia sau a acţiunilor cu
caracter patrimonial săvârșite de altcineva nu poate fi calificată în baza uneia dintre prevederile
de la art.189 CP RM. Aceasta deoarece în acest caz victimei nu îi este cauzat nici un prejudiciu
patrimonial.

Sub aspectul delimitării infracţiunilor prevăzute la art.189 CP RM de cele specificate la

art.188 CP RM, cea mai mare dificultate se atestă în ipoteza cererii de a se transmite bunurile
proprietarului, posesorului sau deţinătorului. Ceea ce particularizează infracţiunile pe care le
confruntăm presupune următoarele ipoteze:
 a) făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor, ameninţând cu aplicarea imediată a vio-
lenţei, dacă victima nu va consimţi să-i îndeplinească cererea;
b) făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor, ameninţând cu aplicarea în viitor a vio-
lenţei, dacă victima nu-i va îndeplini cererea;
c) făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor, aplicând imediat violenţa în vederea
asigurării cererii sale.
Oricare altă îmbinare intră sub incidența art.188 CP RM. După cum se poate remarca, în
cazul infracțiunilor prevăzute de acest articol, cererea făptuitorului de a i se transmite bunurile,
adresată victimei, are un caracter iminent, imediat, victima neavând o altă alternativă decât să se
conformeze de îndată acestei cereri pentru a nu-şi pune în pericol propria persoană. În contrast,
în cazul infracțiunilor specificate la art.189 CP RM, cererea privind transmiterea bunurilor are un
caracter viitor, iar rezultatul urmărit de făptuitor se situează la o distanţă de timp mai îndelungată
faţă de acţiunea de constrângere.
În mod similar, infracțiunile specificate la art.189 CP RM, atunci când presupun cererea de
a se transmite bunurile aparţinând proprietarului, posesorului sau deţinătorului, urmează a fi
delimitate de infracţiunea prevăzută la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM.

În altă ordine de idei, în contextul laturii obiective a infracţiunilor prevăzute la art.189 CP

RM, acţiunea principală în oricare din cele trei modalităţi normative ale sale este însoţită de
acţiunea adiacentă. În lipsa acţiunii adiacente – reprezentând factorul de presiune, de
constrângere asupra victimei – o cerere cu caracter patrimonial, oricât de insistentă ar putea fi, nu
este suficientă pentru a constitui vreuna dintre infracţiunile specificate la art.189 CP RM.
Astfel, în cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.189 CP RM, acțiunea adiacentă se
înfățișează în oricare din următoarele patru modalităţi normative ale sale:
1) ameninţarea cu violenţă adresată persoanei, rudelor sau apropiaţilor acesteia;
2) ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre persoană, rudele sau apropiaţii
acesteia;
3) ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, ale posesorului
sau ale deţinătorului;
4) ameninţarea cu răpirea proprietarului, a posesorului, a deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora.
 În ipoteza celorlalte infracțiuni specificate la art.189 CP RM, acțiunea adiacentă se exprimă
în:
1) aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate (lit.c) alin.(2) art.189 CP
RM);
2) ameninţarea cu moartea (a se citi – cu omorul) (lit.d) alin.(2) art.189 CP RM);
3) deteriorarea ori distrugerea bunurilor (lit.e) alin.(2) art.189 CP RM);
4) aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate (lit.c) alin.(3) art.189 CP RM);
5) răpirea proprietarului, a posesorului, a deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor
acestora (alin.(4) art.189 CP RM).

În ipoteza infracțiunilor prevăzute la alin.(1) și lit.d) alin.(2) art.189 CP RM, noțiunea cheie
este cea de amenințare. Prin „ameninţare” se are în vedere acţiunea constituind o formă a
violenţei psihice, care presupune efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire
victimei temere, care o pune în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a
rezista constrângerii.
Aplicarea răspunderii fie conform alin.(1) art.189 CP RM (în cazul în care se atestă
amenințarea cu vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății), fie conform lit.d) alin.(2)
art.189 CP RM exclude calificarea suplimentară în baza art.155 CP RM.

În sensul prevederii de la lit.c) alin.(2) art.189 CP RM, înţelesul noţiunii „violenţa

nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate” este următorul: cauzarea intenţionată a leziunilor
corporale, care nu a avut drept urmare nici dereglarea sănătăţii, nici pierderea capacităţii de
muncă, ori aplicarea intenţionată a loviturilor sau săvârşirea altor acţiuni violente care au cauzat
o durere fizică, dacă acestea nu au creat pericol pentru viaţa sau sănătatea victimei.
Aplicarea răspunderii în baza lit.c) alin.(2) art.189 CP RM exclude calificarea suplimentară
în baza alin.(2) art.78 din Codul contravențional.
Accentuăm: comiterea infracțiunii prevăzute la lit.c) alin.(2) art.189 CP RM nu presupune
că, în prealabil, este expusă amenințarea cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau
sănătate. Cele săvârșite urmează a fi calificate în baza alin.(1) art.189 CP RM și alin.(2) art.78 al
Codului contravențional, dacă – după cererea de a se transmite bunurile proprietarului,
posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter
patrimonial, însoțită de amenințarea cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate
– a fost aplicată violenţa nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate. În această situație este
inaplicabilă prevederea de la lit.c) alin.(2) art.189 CP RM. Or, infracțiunea prevăzută la lit.c)
alin.(2) art.189 CP RM are un singur moment de consumare, nu două.

În alt context, în sensul prevederii de la lit.e) alin.(2) art.189 CP RM, prin „deteriorare” se
are în vedere o astfel de influenţare asupra bunului, care presupune o modificare a calităţilor lui
utile, o înrăutăţire considerabilă a stării acestuia, bunul devenind inutilizabil parţial sau temporar.
Prin „distrugere” trebuie de înţeles acea influenţare asupra bunului, care presupune încetarea
existenţei fizice a acestuia sau aducerea bunului respectiv într-o asemenea stare, care exclude –
în totalitate şi definitiv – utilizarea conform destinaţiei lui funcţionale.
Aplicarea răspunderii în baza lit.e) alin.(2) art.189 CP RM exclude calificarea suplimentară
în baza art.197 CP RM sau a art.104 din Codul contravențional.
Accentuăm: comiterea infracțiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.189 CP RM nu presupune
că, în prealabil, este expusă amenințarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor
proprietarului, posesorului, deţinătorului. Cele săvârșite vor constitui concursul infracțiunilor
prevăzute la alin.(1) art.189 și art.197 CP RM (sau infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.189 CP
RM va subzista alături de fapta prevăzută la art.104 al Codului contravențional), dacă – după
cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra
acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, însoțită de ameninţarea cu
deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului – a fost
săvârșită deteriorarea sau distrugerea bunurilor respective. În această situație este inaplicabilă
prevederea de la lit.e) alin.(2) art.189 CP RM. Or, infracțiunea prevăzută la lit.e) alin.(2) art.189
CP RM are un singur moment de consumare, nu două.

În altă ordine de idei, în sensul prevederii de la lit.c) alin.(3) art.189 CP RM, prin „violenţa
periculoasă pentru viaţă sau sănătate” se are în vedere violenţa care s-a soldat cu vătămarea
gravă, medie sau uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori care, deşi nu a cauzat aceste
urmări, comportă la momentul aplicării sale, datorită metodei de operare, un pericol real pentru
viaţa sau sănătatea victimei. Sub incidenţa noţiunii „violenţa periculoasă pentru viaţă sau
sănătate” intră şi cazurile de: a) compresiune a gâtului cu mâinile sau cu ajutorul unui şnur; b)
ţinere îndelungată a capului victimei sub apă; c) îmbrăcare pe capul victimei a unei pungi de
polietilenă; d) aruncare a victimei de la înălţime ori dintr-un mijloc de transport aflat în mişcare,
etc. Deşi asemenea acţiuni violente pot să nu provoace nici moartea victimei, nici vătămarea
gravă, medie sau uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii acesteia, totuşi, datorită
caracterului lor, ele creează un pericol real pentru viaţa sau sănătatea victimei.
Aplicarea răspunderii în baza lit.c) alin.(3) art.189 CP RM exclude calificarea suplimentară
în baza art.151 sau 152 CP RM ori a alin.(3) art.78 din Codul contravențional.
Accentuăm: comiterea infracțiunii prevăzute la lit.c) alin.(3) art.189 CP RM nu presupune
că, în prealabil, este expusă amenințarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau
sănătate. Cele săvârșite vor constitui concursul infracțiunilor prevăzute la alin.(1) art.189 și
art.151 sau 152 CP RM (sau infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.189 CP RM va subzista alături
de fapta prevăzută la alin.(3) art.78 al Codului contravențional), dacă – după cererea de a se
transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de
a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, însoțită de amenințarea cu aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţă sau sănătate – a fost aplicată violenţa periculoasă pentru viaţă sau
sănătate. În această situație este inaplicabilă prevederea de la lit.c) alin.(3) art.189 CP RM. Or,
infracțiunea prevăzută la lit.c) alin.(3) art.189 CP RM are un singur moment de consumare, nu
două.

În alt context, noțiunea de răpire, utilizată la alin.(4) art.189 CP RM, are același înțeles ca
și noțiunea de răpire utilizată la art.164 CP RM.
Aplicarea răspunderii conform alin.(4) art.189 CP RM exclude calificarea suplimentară în
baza art.164 CP RM.
Accentuăm: comiterea infracțiunii prevăzute la alin.(4) art.189 CP RM nu presupune că, în
prealabil, este expusă amenințarea cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor
sau a apropiaţilor acestora. Cele săvârșite vor constitui concursul infracțiunilor prevăzute la alin.
(1) art.189 și art.164 CP RM, dacă – după cererea de a se transmite bunurile proprietarului,
posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter
patrimonial, însoțită de amenințarea cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a
rudelor sau a apropiaţilor acestora – a fost săvârșită răpirea proprietarului, posesorului sau
deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora. În această situație este inaplicabilă prevederea
de la alin.(4) art.189 CP RM. Or, infracțiunea prevăzută la alin.(4) art.189 CP RM are un singur
moment de consumare, nu două.

În alt registru, este de menționat că lista acţiunilor adiacente din cadrul infracțiunilor
specificate la art.189 CP RM are un caracter exhaustiv. Nici o altă activitate cu caracter de
constrângere, oricât de periculoasă ar fi (de exemplu, ameninţarea cu răpirea mijlocului de
transport, ameninţarea cu tragerea la răspundere penală etc.), nu poate fi considerată acţiune
adiacentă din cadrul infracțiunilor analizate.

Infracţiunile prevăzute la art.189 CP RM sunt, după caz, infracţiuni formale sau materiale.
Astfel, infracțiuni materiale sunt infracțiunile specificate la lit.e) alin.(2), alin.(5) şi (6)
art.189 CP RM. De asemenea, infracțiunea adoptă forma unei infracțiuni materiale în ipotezele
consemnate la lit.e) și f) alin.(3) art.189 CP RM. În aceste cazuri, consumarea se produce în
momentul: deteriorării ori distrugerii bunurilor (lit.e) alin.(2) art.189 CP RM); dobândirii
bunurilor cerute (lit.e) alin.(3) art.189 CP RM); producerii urmărilor grave (lit.f) alin.(3) art.189
CP RM); producerii daunelor în proporţii mari (alin.(5) art.189 CP RM); producerii daunelor în
proporții deosebit de mari (alin.(6) art.189 CP RM).
În toate celelalte cazuri, infracţiunile prevăzute la art.189 CP RM sunt infracţiuni formale.
În astfel de cazuri, ele se consideră consumate din momentul înaintării cererii cu caracter
patrimonial, însoţite de acţiunea adiacentă, indiferent dacă făptuitorul şi-a atins scopul urmărit.
Aşadar, nu este necesar ca pretenţiile făptuitorului să fie satisfăcute.

Latura subiectivă a infracţiunilor specificate la art.189 CP RM se caracterizează, în primul

rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. La calificare, este obligatorie stabilirea
scopului special – a scopului de cupiditate, care, de această dată, nu cuprinde scopul sustragerii.

Subiectul infracţiunilor examinate este persoana fizică responsabilă care la momentul

săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de: 16 ani (în ipoteza consemnată la alin.(1) art.189 CP RM)
sau 14 ani (în ipotezele consemnate la alin.(2)-(6) art.189 CP RM).
 În cele ce urmează vor fi analizate unele dintre circumstanțele agravante ale infracțiunilor
prevăzute la art.189 CP RM.
Potrivit lit.b) alin.(2) art.189 CP RM, răspunderea pentru infracțiunea prevăzută la alin.
(1) art.189 CP RM se agravează dacă aceasta este săvârșită de două sau mai multe persoane.
Circumstanţa agravantă în cauză operează în oricare din următoarele trei ipoteze:
a) infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.189 CP RM este comisă în coautorat (inclusiv în
coautorat cu repartizarea rolurilor);
b) infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.189 CP RM este comisă de către o persoană care
întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste
semne;
c) infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.189 CP RM este comisă de către o persoană care
întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care cu bună-ştiinţă nu
este pasibilă de răspundere penală.
Trebuie de menționat că participaţia complexă, atunci când latura obiectivă a infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.189 CP RM este executată de un singur autor, nu poate fi calificată în
baza lit.b) alin.(2) art.189 CP RM. Chiar dacă alături de acest autor mai participă un organizator,
instigator sau complice, aceştia doar contribuie la săvârşirea infracțiunii, deci nu o săvârşesc.
Deşi existenţa sau lipsa înţelegerii prealabile între cofăptuitori nu are nici un impact asupra
calificării faptei conform lit.b) alin.(2) art.189 CP RM, această împrejurare poate fi luată în
calcul la individualizarea pedepsei.

Potrivit lit.f) alin.(2) art.189 CP RM, răspunderea pentru infracțiunea prevăzută la alin.(1)
art.189 CP RM se agravează dacă aceasta este săvârșită împotriva donatorilor partidelor politice
sau ai concurenţilor electorali.
Donatorul unui partid politic trebuie să îndeplinească condițiile stabilite în art. 26 din
Legea nr. 294 din 21.12.2007 privind partidele politice.
Noțiunea „concurenți electorali” este definită în art. 1 din Codul electoral.
Donatorii concurenților electorali trebuie să corespundă cerințelor stabilite în Hotărârea
Comisiei Electorale Centrale nr. 3352 din 04.05.2015 pentru aprobarea Regulamentului privind
finanţarea campaniilor electorale.
 Circumstanţa agravantă consemnată la lit.b) alin.(3) art.189 CP RM presupune că
infracțiunile prevăzute la alin.(1) sau (2) art.189 CP RM sunt săvârşite cu aplicarea armei sau a
altor obiecte folosite în calitate de armă.
În sensul prevederii de la lit.b) alin.(3) art.189 CP RM, în conformitate cu alin.(1) art.129
CP RM, prin „arme” înţelegem instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţiile legale. Asemenea dispoziţii legale se conţin în Legea Republicii Moldova privind
regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova
la 08.07.2012. Excepții constituie armele care nu sunt utilizabile în vederea anihilării unei
persoane (de exemplu: arma dezactivată; arma de recuzită; armă de panoplie; arma inutilizabilă,
etc.).
În cazurile necesare, este important ca în raportul de expertiză criminalistică să fie
specificat dacă obiectul aplicat la răpirea unei persoane reprezintă sau nu o armă. În prezenţa
unor temeiuri suficiente, acţiunile persoanei, care a aplicat arma în procesul săvârşirii răpirii unei
persoane, pot fi calificate suplimentar conform art.290 CP RM.

În sensul prevederii de la lit.b) alin.(3) art.189 CP RM, prin „alte obiecte folosite în calitate
de armă”, se are în vedere, în primul rând, obiectele care îndeplinesc cumulativ următoarele două
condiții:
1) nu se consideră arme în sensul Legii privind regimul armelor şi al muniţiilor cu
destinaţie civilă;
2) sunt utilizabile în vederea anihilării victimei sau a altor persoane.

Din această categorie de alte obiecte, folosite în calitate de armă, fac parte: briceagul;
toporul; ranga; bâta; foarfecele; cuţitul de bucătărie; garota, etc. Nu este exclus ca obiectele
folosite în calitate de armă să fie obiecte animate (de exemplu, câini dresaţi).
În al doilea rând, din categoria de alte obiecte, folosite în calitate de armă, pot face parte:
armele dezactivate; armele de recuzită; armele de panoplie; armele inutilizabile; machetele
(imitaţiile) de arme; obiectele asemănătoare cu armele. Aplicarea, în cadrul infracțiunii, a unei
arme dezactivate, de recuzită, de panoplie sau inutilizabile (fapt cunoscut făptuitorului), ori a
unei machete (imitaţii) de armă, ori a unui obiect asemănător cu arma intră sub incidența
dispoziției de la lit.b) alin.(3) art.189 CP RM numai în acele cazuri când obiectele nominalizate
sunt aplicate în vederea anihilării victimei sau a altor persoane (de exemplu, victima este lovită
în tâmpla capului cu patul de oţel al unui pistol de panoplie sau cu macheta de plumb a unui
pistol etc.).

Dacă, în procesul comiterii infracțiunii, din cauze independente de voinţa făptuitorului,

acestuia nu-i reuşeşte aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă (de exemplu,
din cauza defecţiunii de armă sau de muniţie), calificarea se va face conform art.27 şi lit.b) alin.
(3) art.189 CP RM.

În alt context, răspunderea pentru infracțiunile prevăzute la alin.(1) și (2) art.189 CP RM se

agravează conform lit.e) alin.(3) art.189 CP RM, dacă acestea sunt urmate de dobândirea
bunurilor cerute. În acest caz, suntem în prezența unei infracţiuni materiale. Infracțiunea
prevăzută la lit.e) alin.(3) art.189 CP RM se consideră consumată din momentul dobândirii de
către făptuitor a bunurilor cerute.
Nu este greu de remarcat că, în cazul modalităţii prevăzute la lit.e) alin.(3) art.189 CP RM,
acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile nu se poate exprma nici în cererea de a se
transmite dreptul asupra bunurilor aparţinând proprietarului, posesorului sau deţinătorului, nici în
cererea de a săvârşi acţiuni cu caracter patrimonial. Or, în contextul avansării unor astfel de
cereri, nu poate fi concepută dobândirea bunurilor cerute.
Mărimea prejudiciului, cauzat prin infracţiunea prevăzută la lit.e) alin.(3) art.189 CP RM,
nu cunoaşte o limită inferioară cuantificată legalmente. În Codul contravenţional nu există o
normă complementară cu art.189 CP RM. Eventual, dacă mărimea prejudiciului cauzat prin
infracțiunea în cauză este mult prea mică, poate opera prevederea de la alin.(2) art.14 CP RM.
În același timp, mărimea prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută la lit.e) alin.(3)
art.189 CP RM nu poate să depăşească 20 de salarii medii lunare pe economie prognozate,
stabilite prin hotărîrea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Altfel, răspunderea se
va aplica în conformitate cu alin.(5) art.189 CP RM.

TEMA „CAUZAREA DE DAUNE MATERIALE PRIN ÎNŞELĂCIUNE SAU

ABUZ DE ÎNCREDERE” (ART.196 CP RM)
 Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM are un caracter
complex:
• obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, care au în
conţinutul lor un drept de creanţă;
• obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării
de voinţă şi minimul necesar de încredere.

Obiectul material al acestei infracţiuni se prezintă în mod diferit, în funcţie de modalitatea

faptică prin care se exprimă fapta prejudiciabilă.
Astfel, în situaţia eschivării de la plata pentru folosirea bunurilor, serviciilor sau lucrărilor,
obiectul material îl reprezintă sumele băneşti pe care făptuitorul le reţine şi nu le transmite către
victimă în schimbul bunurilor, serviciilor sau lucrărilor de care a beneficiat. În alte modalităţi
faptice, obiectul material îl constituie bunurile folosite ilicit (de exemplu, trenul, în cazul
călătoriei fără bilet în tren) sau bunurile pe care făptuitorul le trece în folosul său, în loc de a le
trece în folosul victimei (de exemplu, banii pe care însoţitorul de vagon îi trece în folosul său,
deşi aceştia provin de la pasagerii fără bilet, fiind achitaţi ca plată pentru călătorie).
Alin.(1) art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine
prin înşelăciune sau abuz de încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se cifrează în
proporţii mari). Articolul 190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză. În acest fel, nu doar
bunurile mobile, dar şi cele imobile pot să reprezinte obiectul material al infracţiunii prevăzute la
alin.(1) art.196 CP RM.
În ipoteza dobândirii ilicite a dreptului asupra bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau
abuz de încredere (dacă se produc daune materiale în proporţii mari) se va aplica alin.(1) art.196
CP RM, nu art.190 CP RM. Astfel, dreptul asupra bunurilor altei persoane poate să reprezinte
obiectul imaterial al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM.

Victimă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM poate fi doar proprietarul. De

aceea, fapta proprietarului, care cauzează, prin înşelăciune sau abuz de încredere, daune
materiale unui posesor legitim, nu poate fi calificată conform alin.(1) art.196 CP RM. În prezenţa
unor temeiuri suficiente, o asemenea faptă ar putea fi calificată ca samavolnicie, în baza art.352
CP RM sau art.335 din Codul contravenţional.
 Latura obiectivă a infracţiunii analizate are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă care este alcătuită din două acţiuni (inacţiuni):
a) acţiunea sau inacţiunea principală care se exprimă în cauzarea de daune materiale;
b) acţiunea sau inacţiunea adiacentă care se exprimă în înşelăciune sau în abuz de
încredere;
2) urmările prejudiciabile sub formă de daune materiale în proporţii mari;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: dacă fapta nu constituie o însuşire (adică, dacă
fapta nu constituie o sustragere).

Cât privește fapta prejudiciabilă din contextul infracţiunii specificate la alin.(1) art.196 CP
RM, aceasta este prezentă ori de câte ori are loc o cauzare de daune materiale în proporții mari,
însoţită de înşelăciune sau de abuz de încredere, cu condiţia să nu opereze prevederile unei
norme speciale (de exemplu, ale art.194 (parţial), 238, 240, 244, 244 1 sau ale altor norme din
Codul penal).

În ce priveşte conţinutul acţiunii (inacţiunii) adiacente din cadrul infracţiunii prevăzute la

alin.(1) art.196 CP RM, este util să se apeleze la explicaţiile corespunzătoare privind conţinutul
acţiunii (inacţiunii) adiacente din cadrul infracţiunii specificate la art.190 CP RM.

În general, îmbinarea, în contextul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM, a

acţiunii sau a inacţiunii principale cu acţiunea sau cu inacţiunea adiacentă se poate înfăptui sub
următoarele modalităţi faptice.
În primul rând, este vorba despre folosinţa bunurilor altuia în vederea tragerii de foloase
patrimoniale, săvârşită contrar intereselor proprietarului acestor bunuri şi în interesele personale
ale făptuitorului (sau ale terţilor). În acest fel, se exercită o influenţare nemijlocită infracţională
asupra dreptului proprietarului bunurilor de care făptuitorul este obligat să se folosească în
corespundere cu prevederile contractului de muncă sau ale contractului comercial. Totodată,
bunurile victimei sunt folosite în mod gratuit, în lipsa unei contraprestaţii corespunzătoare.
 Primul tip al acestei modalităţi faptice se exprimă în folosinţa ilicită a bunurilor mobile ale
victimei (care au fost încredinţate făptuitorului), urmată de trecerea în folosul lui a profitului
obţinut care trebuia să fie remis victimei (de exemplu, exploatarea mijloacelor de transport, a
utilajelor, a mecanismelor, a tehnicii de calcul sau a altor obiecte încredinţate în legătură cu
serviciul; transportarea fără bilet contra recompensă a pasagerilor sau a mărfurilor de către
însoţitorii de vagoane sau de către alte persoane care nu sunt îndrituite să primească plata pentru
transportare etc.).
Un alt tip al modalităţii faptice analizate îl constituie dobândirea ilicită a dreptului asupra
bunurilor victimei, atunci când făptuitorul exercită facultăţile pe care le are un subiect al unui
drept real derivat (uzufructuar, superficiar, uzuar etc.), fără a avea însă acest drept.
O altă modalitate faptică a infracţiunii specificate la alin.(1) art.196 CP RM presupune
următoarele: în conformitate cu contractul, o persoană pune la dispoziţia alteia bunuri sau
servicii ori lucrări cu caracter patrimonial (de producere, de transport, de reparaţie, de deservire
socială, comunale etc.). Aceasta din urmă, care profită de bunurile, serviciile sau lucrările
respective, este obligată să achite valoarea lor. De notat că, spre deosebire de prima modalitate
faptică nominalizată, în cazul dat, făptuitorul foloseşte bunurile respective în temeiuri legale sau
convenţionale. El comite o faptă ilegală din momentul în care se eschivează de la plata pentru
folosinţa bunurilor, serviciilor, lucrărilor.

Bineînţeles, sunt posibile şi alte modalităţi faptice ale infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.196 CP RM. Însă, fapt important, de esenţa tuturor acestor modalităţi este comportarea
necorectă, abuzivă şi păgubitoare a celui care deţine un bun ce i-a fost încredinţat de altul pentru
a-l păstra sau pentru a-i da o anumită întrebuinţare, iar acesta, în desconsiderarea încrederii ce i
s-a acordat, trece acel bun în propria sa stăpânire. Pe de altă parte, dacă făptuitorul, prin
înşelăciune sau abuz de încredere, induce sau menţine în eroare victima şi obţine, în acest mod,
în folosinţă bunurile ei, cauzându-i daune materiale, aceste acţiuni trebuie de asemenea calificate
potrivit alin.(1) art.196 CP RM.

Infracțiunea specificată la alin.(1) art.196 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul producerii daunelor materiale (a prejudiciului patrimonial),
cifrat în proporţii mari.
 În cazul în care cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere nu
implică producerea unor daune în proporții mari, se va aplica, după caz:
1) art.106 din Codul contravenţional (în ipoteza în care fie fapta nu implică în genere
producerea unor daune materiale, fie daunele materiale cauzate nu ating proporțiile mari);
2) alin.(4) art.196 CP RM (în cazul în care daunele materiale cauzate se cifrează în
proporții deosebit de mari).

În ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM, urmările prejudiciabile se

exprimă fie sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, fie sub forma venitului ratat. În opoziţie,
numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează urmările prejudiciabile produse de
infracţiunile specificate la art.190 CP RM.

Cel de-al patrulea semn al laturii obiective a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP
RM – circumstanţele săvârşirii infracţiunii – are un caracter secundar, dar şi obligatoriu. Aceste
circumstanţe presupun că fapta de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de
încredere nu constituie o sustragere.
Care este criteriul de delimitare a infracţiunilor specificate la art.196 CP RM de
infracţiunile prevăzute la art.190 CP RM?
Răspunzând la această întrebare, consemnăm că acţiunea principală din cadrul
infracţiunilor specificate la art.196 CP RM nu poate presupune luarea din posesia victimei,
deoarece altfel ar intra sub incidenţa art.190 CP RM. În ipoteza infracţiunilor prevăzute la
art.196 CP RM, făptuitorul nu obţine în posesie bunuri concrete ale victimei. El se eschivează în
mod fraudulos să-i transmită victimei bunurile care i se cuvin ori se foloseşte de aceste bunuri în
detrimentul victimei. Altfel spus, sub aspectul laturii obiective, distincţia principală dintre
infracţiunile specificate la art.196 CP RM şi infracţiunile prevăzute la art.190 CP RM constă în
mecanismul de cauzare a daunelor materiale: în cazul infracţiunilor prevăzute la art.190 CP RM,
masa patrimonială a victimei este diminuată în aceeaşi proporţie în care sporeşte masa
patrimonială a făptuitorului; în cazul infracţiunilor specificate la art.196 CP RM, masa
patrimonială a victimei nu sporeşte în proporţia pe care o exprimă eschivarea făptuitorului de a-şi
executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă; sau masa patrimonială a victimei este diminuată,
fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului.
 Pentru calificarea faptei în baza alin.(1) art.196 CP RM nu au relevanţă mijloacele care au
fost utilizate pentru săvârşirea acestei infracţiuni. Ca şi în cazul infracțiunilor specificate la
art.190 CP RM, aceste mijloace pot constitui:
‒ documente false;
‒ instrumente de măsurat false;
‒ uniforma specială sau alte însemne de apartenenţă la un anumit rol social;
‒ computerul, etc.
Important este de a stabili că aceste mijloace au fost folosite nu pentru sustragere, dar
pentru cauzare pe altă cale a daunelor materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere.
Practic în aceeaşi configuraţie în care evoluează în cazul infracțiunilor prevăzute la art.190
CP RM, documentele false pot evolua ca mijloc de săvârşire a infracţiunilor specificate la art.196
CP RM. De exemplu, într-un caz, cu ajutorul legitimaţiei de pensionar false se poate obţine injust
pensia, ceea ce face aplicabil art.190 CP RM. Într-un alt caz, folosindu-se de o legitimaţie de
pensionar falsă, făptuitorul poate beneficia injust de dreptul de călătorie gratuită în transportul
urban de pasageri, ceea ce face aplicabil art.196 CP RM (desigur, dacă nu-și găsește
aplicabilitatea art.106 din Codul contravenţional).

În cazul în care înşelăciunea pasivă în scopul obţinerii unui credit, sau majorării sumei
acestuia, sau obţinerii unui credit în condiţii avantajoase a condus la cauzarea instituţiei
financiare a daunelor în mărime mai mare sau egală cu 500 unităţi convenţionale, este aplicabil
art.106 din Codul contravenţional sau art.196 CP RM. În situația dată, art.238 CP RM nu poate fi
aplicat.
În raport cu infracţiunile prevăzute la art.196 CP RM, infracțiunea specificată la alin.(1)
art.2606 CP RM se distinge prin recurgerea la mijloace informatice (e-mail, mesagerie instantă,
pagină Web etc.), aplicate într-un mediu informatic. Tocmai aceste mijloace speciale de săvârşire
a infracţiunii au ca efect că alin.(1) art.260 6 CP RM reprezintă o normă specială faţă de art.196
CP RM. În consecinţă, aplicarea alin.(1) art.2606 CP RM exclude reținerea la calificare a uneia
dintre infracțiunile prevăzute la art.196 CP RM.
 Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM se caracterizează, în
primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. De cele mai multe ori, motivul
infracțiunii în cauză este interesul material. În afară de aceasta, făptuitorul trebuie să urmărească
un scop special – scopul de cupiditate, care nu cuprinde scopul sustragerii.

Subiectul infracțiunii specificate la alin.(1) art.196 CP RM este persoana fizică responsa-

bilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani.

În ce priveşte circumstanţele agravante consemnate la lit.b) alin.(2) și lit.a) alin.(3) art.196

CP RM, ele se interpretează după modelul pe care îl cunoaştem din cadrul analizei infracţiunilor
săvârşite prin sustragere, cu ajustările necesare.

În alt context, deosebirea dintre infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.196 CP RM și

infracțiunea specificată la alin.(2) art.196 CP RM ține, în primul rând, de conținutul urmărilor
prejudiciabile (mai bine zis, de mărimea daunelor materiale produse). Astfel, în cazul infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM, valoarea pagubei pricinuite depăşeşte 2500 unităţi
convenţionale. În contrast, în ipoteza infracțiunii prevăzute la alin.(2) art.196 CP RM, valoarea
pagubei pricinuite depăşeşte 5000 unităţi convenţionale.
În al doilea rând, subiectul infracțiunii prevăzute la alin.(4) art.196 CP RM este persoana
fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani (nu de 16 ani, ca în
cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM).

TEMA „RĂPIREA MIJLOCULUI DE TRANSPORT” (ART.192 1 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.1921 CP RM îl formează relaţiile

sociale cu privire la posesia asupra mijlocului de transport.
În unele modalităţi agravate ale sale, răpirea mijlocului de transport poate avea un obiect
juridic complex. În astfel de ipoteze, în plan secundar, se aduce atingere relaţiilor sociale cu
privire la: integritatea corporală sau la libertatea psihică (morală) a persoanei (lit.b) alin.(2)
art.1921 CP RM); inviolabilitatea garajului, a altor încăperi sau spaţii îngrădite ori păzite (lit.c)
alin.(2) art.1921 CP RM); sănătatea sau la libertatea psihică (morală) a persoanei (alin.(3)
art.1921 CP RM).

Obiectul material al infracţiunii specificate la art.1921 CP RM îl reprezintă mijlocul de

transport.
Noţiunea de mijloc de transport, utilizată în dispoziţia art.1921 CP RM, are exact acelaşi
înţeles ca noţiunea „mijloc de transport”, folosită în art.264, 264 1, 265 şi 266 CP RM. În
conformitate cu art.132 CP RM, prin „mijloace de transport” se înţelege toate tipurile de
automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi
motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice.

Prin „alte tipuri de maşini autopropulsate” se înţelege vehiculele care circulă în mod
ocazional pe drumurile publice, fiind destinate executării unor lucrări de construcţie, agricole,
silvice, miniere sau de alt gen (de exemplu, macarale, excavatoare, buldozere, gredere, screpere,
combine de recoltare etc.). Prin „alte mijloace de transport mecanice” înţelegem orice
mecanisme puse în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru nu mai mic de 50 cm 3,
care sunt subiecte ale regulilor de securitate a circulaţiei rutiere şi exploatare a mijloacelor de
transport.

Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.192 1 CP RM îl pot reprezenta maşinile de

luptă, speciale sau de transport, în accepțiunea art.382 CP RM.
Nu pot constitui obiectul material al infracţiunii examinate acele vehicule care sunt dotate
cu motor cu ardere internă, a cărui capacitate cilindrică nu depăşeşte 50 cm 3. Pentru răpirea unor
astfel de vehicule nu poate fi aplicată nici răspunderea penală, nici cea contravenţională.
La moment, nu poate fi aplicată răspunderea în baza art.192 1 CP RM nici pentru răpirea
mijloacelor de transport utilate cu motor electric. Excepţia o constituie troleibuzele. Or,
ciclomotoarele sau autovehiculele (cu excepţia troleibuzelor), utilate cu motor electric, nu pot
intra sub incidenţa noţiunii definite la art.132 CP RM. Cauza principală constă în lipsa de
echipolenţă dintre noţiunile „mijloc de transport” (utilizată în Codul penal) şi „autovehicul”
(utilizată în Regulamentul circulaţiei rutiere, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.357 din
13.05.20091). Noţiunea „mijloc de transport” este mai îngustă decât noţiunea „autovehicul”.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.1921 CP RM constă în fapta prejudiciabilă

exprimată în acţiunea de răpire. Răpirea este o acţiune care presupune succesiunea a două acte:
1) deposedarea, adică scoaterea mijlocului de transport din posesia victimei;
2) imposedarea, adică trecerea mijlocului de transport în posesia şi folosinţa făptuitorului.
Dacă deposedarea nu este urmată de imposedare, vom fi în prezenţa tentativei la
infracţiunea de răpire a mijlocului de transport.
Răpirea mijlocului de transport poate fi săvârşită pe ascuns sau deschis, ori pe calea
înşelăciunii sau a abuzului de încredere. În acelaşi timp, răpirea mijlocului de transport,
presupunând aplicarea violenţei sau ameninţarea cu violenţa, atrage agravarea răspunderii în
baza lit.b) alin.(2) sau alin.(3) art.1921 CP RM.
Aidoma acţiunii de sustragere, acţiunea de răpire trebuie să aibă un caracter ilegal.
Ilegalitatea acţiunii de răpire presupune că făptuitorului îi lipseşte orice drept asupra mijlocului
de transport pe care-l răpeşte, el violând prevederile normative care reglementează regimul
posesiei asupra mijloacelor de transport.
În cazul în care cel care răpeşte mijlocul de transport încalcă regulile de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, provocând urmări de relevanţă penală,
răspunderea se va aplica în baza art.1921 şi 264 CP RM.

Infracţiunea prevăzută la art.1921 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră

consumată din momentul deplasării şi, ca efect, al schimbării localizării mijlocului de transport.
Nu din momentul ieşirii mijlocului de transport din câmpul de observare al victimei, nu din
momentul descoperirii răpirii şi începerii căutării mijlocului de transport, nu din momentul
apariţiei temeiului de pornire a procesului penal.
Pentru atestarea consumării răpirii mijlocului de transport, nu are importanţă distanţa la
care a fost deplasat mijlocul de transport. Aceasta poate conta numai în planul individualizării
pedepsei. De asemenea, pentru consumare, nu contează procedeul prin care se realizează
deplasarea mijlocului de transport:

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.92-93.
 1) deplasarea cu mijlocul de transport având motorul în funcţiune;
2) deplasarea mijlocului de transport cu ajutorul unui evacuator auto sau helicopter;
3) transportarea într-un sau pe un alt mijloc de transport;
4) remorcare;
5) împingerea manuală, etc.

Răpire a mijlocului de transport trebuie considerată şi forţarea victimei să conducă mijlocul

de transport sub influenţa constrângerii exercitate de făptuitor. În circumstanţele descrise, răpirea
mijlocului de transport trebuie considerată consumată din momentul începerii constrângerii
victimei (marcate, de exemplu, de modificarea de către făptuitor a itinerarului iniţial). Totodată,
în ipoteza relevată, suntem în prezenţa concursului ideal dintre infracţiunile prevăzute la art.164
şi 1921 CP RM. Nu se poate face abstracţie de aceea că victima este nu doar lipsită de mijlocul de
transport, dar şi îi este restrânsă libertatea fizică.

Drept tentativă la răpirea mijlocului de transport trebuie calificate acţiunile celui care
încearcă să spargă lacătul mijlocului de transport, să neutralizeze sistemul de alarmă al
mijlocului de transport, să pornească motorul în vederea începerii deplasării mijlocului de
transport etc., dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu s-a izbutit să se realizeze
răpirea mijlocului de transport. În împrejurările consemnate mai sus, nu se reuşeşte nici măcar
realizarea actului de deposedare, întrucât în procesul scoaterii mijlocului de transport din posesia
victimei intervin factori care împiedică făptuitorul să-şi realizeze integral intenţia infracţională.
Tentativa la infracţiunea prevăzută la art.1921 CP RM presupune că acţiunile făptuitorului
sunt îndreptate nemijlocit spre săvârşirea răpirii mijlocului de transport, că sunt întreprinse
anume în scopul răpirii mijlocului de transport. Nu în alt scop. Dacă pătrunderea în mijlocul de
transport se face din motive huliganice, nu însă în vederea răpirii acestuia, se va aplica, după caz,
art.287 CP RM sau art.354 din Codul contravenţional. Dacă pătrunderea în mijlocul de transport
se face în vederea culegerii ilegale a informaţiilor despre viaţa personală a posesorului mijlocului
de transport, cele săvârşite urmează a fi calificate în baza art.179 şi/sau 177 CP RM.

Dacă mijlocul de transport este distrus sau deteriorat la locul aflării sale, fără a fi deplasat,
se aplică art.268 CP RM (sau art.104 din Codul contravenţional). În cazul în care distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a mijlocului de transport urmează după răpirea acestuia, cele săvârşite
se califică în baza art.1921 şi 268 CP RM (sau infracţiunea de răpire a mijlocului de transport
subzistă alături de fapta specificată la art.104 al Codului contravenţional).

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art.1921 CP RM se caracterizează, înainte de

toate, prin vinovăţie exprimată în intenţie directă.
În cele mai frecvente cazuri, ca motive ale infracţiunii în cauză apar: năzuinţa de a face o
plimbare cu mijlocul de transport; năzuinţa de a demonstra abilităţile de conducere a mijlocului
de transport; năzuinţa de a folosi mijlocul de transport la săvârşirea unei alte infracţiuni, etc. Nu
se exclude nici interesul material ca motiv al infracţiunii specificate la art.192 1 CP RM (de
exemplu, atunci când făptuitorul urmăreşte să se elibereze de cheltuielile de transport sau când
făptuitorul urmăreşte extragerea unor câştiguri materiale, utilizând mijlocul de transport pentru
prestarea unor servicii de transport etc.).

Scopul infracţiunii de răpire a mijlocului de transport este unul special, şi anume: scopul
folosinţei temporare. În acest plan, noţiunea „fără scop de însuşire (sustragere)”, utilizată în
art.1921 CP RM, trebuie interpretată în felul următor: făptuitorul urmăreşte să-şi treacă mijlocul
de transport în posesie pentru o perioadă nesemnificativă de timp sau pentru un timp strict
determinat, nu să-şi treacă mijlocul de transport în stăpânire definitivă, nu să exercite în privinţa
mijlocului de transport toate prerogativele pe care le poate avea un proprietar (mai cu seamă,
prerogativa de dispunere).
Prezenţa scopului de însuşire (sustragere) a mijlocului de transport au potenţialul s-o
demonstreze nu durata folosirii mijlocului de transport, dar următoarele circumstanţe:
1) vânzarea – integrală sau piesă cu piesă – a mijlocului de transport unor terţe persoane;
2) falsificarea elementelor de identificare, a numărului de înmatriculare, a certificatului de
înmatriculare sau a altor documente de rigoare vizând mijlocul de transport;
3) modificarea aspectului mijlocului de transport (de exemplu, vopsirea într-o altă culoare a
mijlocului de transport, înlocuirea oglinzilor retrovizoare, a anvelopelor, a scaunelor etc.);
4) descompletarea mijlocului de transport;
5) ascunderea meticuloasă a mijlocului de transport, etc. În cele mai frecvente cazuri, nu
una, dar mai multe asemenea circumstanţe laolaltă sunt necesare în vederea probării sigure a
prezenţei scopului de însuşire (sustragere). Insuficienţa sau lipsa circumstanţelor, exemplificate
mai sus, demonstrează lipsa scopului de însuşire (sustragere), deci denotă aplicabilitatea art.192 1
CP RM.

Răpirea mijlocului de transport presupune lipsa scopului de a însuşi (sustrage) chiar şi în

parte mijlocul de transport. Dacă scopul făptuitorului constă în a însuşi (sustrage) roţile,
portierele, scaunele, farurile, remorca ori alte părţi ale mijlocului de transport, ori
radiocasetofonul, amplificatorul, televizorul, sistemul de navigaţie, combina muzicală etc.
încastrat(ă) în bordul mijlocului de transport sau constituind în alt mod un tot unitar cu acesta,
atunci deplasarea făptuitorului cu mijlocul de transport trebuie privită ca tentativă la sustragerea
acestor părţi componente. Răpirea mijlocului de transport îşi pierde individualitatea, întrucât este
subordonată scopului de însuşire (sustragere) a unor părţi ale mijlocului de transport. De aceea,
nu va fi necesară calificarea suplimentară conform art.1921 CP RM.
Alta este situaţia în cazul în care se sustrag bunuri care se află în mijlocul de transport, dar
care nu reprezintă părţi ale acestuia. În această situație, infracţiunea de răpire a mijlocului de
transport va forma concursul cu sustragerea unor asemenea bunuri. Din astfel de bunuri fac
parte: bagajele; lucrurile personale; roţile de rezervă; combustibilul din rezervor; aparatajul
audio-video, aparatele de telefon sau tehnica de calcul având o existenţă autonomă etc.

Subiectul infracţiunii prevăzute la art.1921 CP RM este persoana fizică responsabilă care la

momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani (în ipoteza consemnată la alin.(1)) sau,
respectiv, de 14 ani (în ipotezele consemnate la alin.(2) și (3)).

În ce priveşte esenţa juridică a răpirii mijlocului de transport săvârşite în prezenţa

circumstanţelor agravante consemnate la lit.a), b) alin.(2) și alin.(3) art.192 1 CP RM, urmează a
se apela la explicaţiile corespunzătoare privind infracţiunile analizate anterior, cu ajustările de
rigoare.

Considerăm necesară examinarea doar a circumstanţei agravante specificate la lit.c) alin.(2)

art.1921 CP RM, presupunând săvârşirea răpirii mijlocului de transport prin pătrundere în
garaj, în alte încăperi sau spaţii îngrădite ori păzite.
 Cât priveşte înţelesul noţiunii de pătrundere şi caracteristicile ilegalităţii pătrunderii, în
mare parte, este utilă referirea la explicaţiile corespunzătoare vizând sustragerea săvârşită prin
pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, prezentate mai sus.
În sensul prevederii de la lit.c) alin.(2) art.192 1 CP RM, prin „garaj” se are în vedere
clădirea sau încăperea special amenajată pentru adăpostirea (şi întreţinerea ori repararea)
mijlocului de transport.
Prin „alte încăperi sau spaţii îngrădite ori păzite” înţelegem încăperile sau sectoarele de
teritoriu, care sunt destinate, adaptate ori special utilate pentru staţionarea mijlocului de transport
şi care sunt înzestrate în acest scop cu anumite accesorii ce împiedică pătrunderea în ele
(mecanisme de zăvorâre, gard, îngrăditură etc.), sau sunt asigurate cu pază (paznici, mecanisme
de semnalizare, câini de pază, camere video sau senzori de supraveghere etc.), pentru a împiedica
accesul la mijlocul de transport. Nu pot fi considerate încăperi îngrădite ori păzite husele auto,
prelatele sau alte asemenea învelitori pentru mijlocul de transport. Aceasta pentru că nu au
calităţile unui edificiu, ale unei construcţii, iar menirea lor se exprimă doar în protejarea
mijlocului de transport de praf, umezeală, grindină etc. Nu în staţionarea mijlocului de transport.
În cazul în care răpirea este săvârşită prin pătrundere în garaj, în alte încăperi sau spaţii
îngrădite ori păzite, infracţiunea trebuie considerată consumată din momentul ieşirii complete a
mijlocului de transport din acea încăpere sau acel spaţiu. Dacă, din cauze independente de voinţa
făptuitorului, activitatea infracţională se întrerupe în momentul părăsirii acelei încăperi sau acelui
spaţiu, cele săvârşite se vor califica drept tentativă la infracţiunea prevăzută la lit.c) alin.(2)
art.1921 CP RM. Aceasta întrucât nici măcar actul de deposedare nu şi-a produs efectul scontat.

TEMA „TULBURAREA DE POSESIE” (ART.193 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii analizate are un caracter complex.

• obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute la art.193 CP RM îl formează relaţiile
sociale cu privire la posesia asupra bunurilor imobile.
• obiectul juridic secundar al infracţiunii de tulburare de posesie îl constituie relaţiile
sociale cu privire la 1) integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică (morală) a
persoanei, ori 2) substanţa, integritatea, potenţialul de utilizare sau poziţia de fapt a semnelor de
hotar.
 Obiectul material al infracţiunii examinate are şi el un caracter complex.
Astfel, obiectul material principal îl reprezintă bunurile care au o existenţă materială, sunt
create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri imobile şi
străine pentru făptuitor. Întrucât există art.193 CP RM, ar fi neîntemeiat să se susţină că bunurile
imobile constituie obiectul material al infracţiunilor specificate la art.186-188, 191 CP RM.
Pentru calificarea faptei în baza art.193 CP RM, nu sunt relevante caracteristicile
individualizante ale bunurilor care reprezintă obiectul material al infracțiunii. Aceste
caracteristici pot conta numai în planul individualizării pedepsei.
Precizăm că ocuparea gării, aeroportului, portului sau altei întreprinderi, instituţii ori
organizaţii de transport atrage răspunderea doar conform art.275 CP RM. În această ipoteză, nu
va fi necesară calificarea suplimentară în baza art.193 CP RM.

Obiectul material secundar al infracţiunii prevăzute la art.193 CP RM îl constituie, după

caz:
1) corpul persoanei (în ipoteza în care acţiunea adiacentă se exprimă în aplicarea violenţei);
2) semnele de hotar distruse sau strămutate (în cazul în care acţiunea adiacentă se
înfăţişează în modalitatea de distrugere sau strămutare a semnelor de hotar).
Ca semn de hotar poate servi, după caz:
a) o piatră mai mare aşezată în acest scop;
b) un lemn înfipt în pământ;
c) un pom sădit anume la limita dintre proprietăţi;
d) un şanţ, o brazdă adâncă săpată în scop de a constitui un semn de hotar;
e) alte lucruri, semne.
Înfracţiunii de tulburare de posesie îi lipseşte obiectul material secundar în cazul în care
acţiunea adiacentă se exprimă în ameninţarea cu aplicarea violenţei.

Victima infracţiunii specificate la art.193 CP RM este posesorul bunului imobil ocupat.

Aşadar, este necesar ca posesia să fie a altei persoane decât a făptuitorului. Dacă imobilului nu i
se poate stabili apartenenţa, atunci fapta nu va fi infracţiune.
 Latura obiectivă a faptei infracţionale de tulburare de posesie se exprimă în fapta
prejudiciabilă alcătuită din:
1) acţiunea principală şi
2) acţiunea sau inacţiunea adiacentă.

Acţiunea principală se exprimă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui
imobil aflat în posesia altuia. Prin „ocupare” se înţelege pătrunderea în imobil sau pe imobil, cu
intenţia de a rămâne în el, de a-l poseda. Ca modalităţi faptice ale ocupării pot să apară:
a) împrejmuirea cu gard a terenului ocupat;
b) instalarea în imobil;
c) efectuarea lucrărilor de întreţinere a terenului ocupat, etc.

Spre deosebire de fapta de violare de domiciliu (art.179 CP RM), ocuparea, în întregime

sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia presupune, obligatoriu, interesul
făptuitorului de a exploata sau a profita pe altă cale de însuşirile utile ale bunului imobil asupra
căruia se exercită influenţarea nemijlocită infracţională. În contrast, în ipoteza violării de
domiciliu, făptuitorul este interesat nu de a beneficia de calităţile utile ale imobilului, dar de
intruziunea în spaţiul în care victima îşi desfăşoară viaţa personală, lipsidu-i motivaţia de
sorginte patrimonială (cu excepţia acelui caz când violarea de domiciliu este săvârşită din interes
material, executând comanda altuia în schimbul unei remuneraţii materiale. Dar, şi în acest caz,
interes material suscită nu imobilul victimei, ci exclusiv remuneraţia pe care făptuitorul o obţine
de la cel care i-a comandat săvârşirea violării de domiciliu).

La calificarea faptei în conformitate cu art.193 CP RM, nu contează dacă ocuparea priveşte

imobilul în întregime sau numai în parte.
La calificarea faptei în conformitate cu art.193 CP RM, nu importă nici dacă ocuparea a
putut dura sau nu. De asemenea, nu interesează dacă ocuparea a fost însoţită de aducerea unor
bunuri personale în imobilul ocupat sau dacă din acesta au fost îndepărtate bunurile victimei.
Important este ca acţiunea de ocupare să fie efectuată fără drept, adică să poarte un caracter
ilegal. Aceasta înseamnă că ocuparea se face în lipsa consimţământului persoanei care are
posesia respectivului imobil sau fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii. De aceea,
fapta nu va putea fi calificată conform art.193 CP RM, dacă acţiunea de ocupare se face fie cu
acordul persoanei care are posesia respectivului imobil, fie pe baza ordinului de repartiţie a unui
imobil, fie în temeiul unei hotărâri judiciare de evacuare etc.

Acţiunea sau inacţiunea adiacentă din cadrul infracţiunii de tulburare de posesie cunoaşte
următoarele modalităţi normative cu caracter alternativ:
1) aplicarea violenţei;
2) ameninţarea cu aplicarea violenţei;
3) distrugerea semnelor de hotar;
4) strămutarea semnelor de hotar.

Lista modalităţilor acţiunii adiacente din cadrul infracţiunii de tulburare de posesie este una
exhaustivă. Înşelăciunea, abuzul de încredere etc. nu pot îndeplini un asemenea rol. În acest plan,
se poate susţine că art.193 CP RM este complementar faţă de art.186-188, 191 CP RM. S-ar
putea afirma că astfel de norme complementare există şi în raport cu art.190 CP RM. Este vorba
de art.196 CP RM şi art.106 din Codul contravenţional. În această ipoteză, art.196 CP RM sau
art.106 din Codul contravenţional este aplicabil la săvârşirea dobândirii ilicite a bunurilor
imobile străine, prin înşelăciune sau abuz de încredere.

În sensul prevederii de la art.193 CP RM, prin „aplicare a violenţei” trebuie de înţeles

vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori violenţa de o intensitate
mai redusă. În ipoteza dată, nu este necesară calificarea suplimentară conform art.78 din Codul
contravenţional. În cazul violenţei de o intensitate mai mare, se impune aplicarea numai a
art.151, 152 sau art.145 CP RM. Nu poate fi aplicat şi art.193 CP RM, pentru că în așa caz
făptuitorul va fi sancţionat de două ori pentru aceeaşi aplicare a violenţei.
Nu este necesară calificarea suplimentară în baza art.155 CP RM, dacă acţiunea adiacentă
se înfăţişează în modalitatea normativă de ameninţare cu aplicarea violenţei.

Prin „distrugerea semnelor de hotar” înțelegem acea influenţare asupra acestora, care
presupune încetarea existenţei lor fizice sau aducerea semnelor de hotar într-o asemenea stare,
care exclude – în totalitate şi definitiv – utilizarea conform destinaţiei lor funcţionale.
 Deteriorarea semnelor de hotar nu intră sub incidența art.193 CP RM. În ipoteza de
ocupare, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, prin
deteriorarea semnelor de hotar, răspunderea poate fi aplicată conform art.104 și alin.(2) art.116
din Codul contravențional.
Prin „strămutarea semnelor de hotar” se înţelege mutarea acestor semne înăuntrul terenului
asupra căruia se efectuează acţiunea de ocupare, astfel încât o parte din acest teren să facă
obiectul ocupării.
În situaţia distrugerii sau strămutării semnelor de hotar, este indiferent dacă victima a fost
sau nu de faţă în momentul comiterii faptei. O asemenea circumstanţă poate conta numai în
planul individualizării pedepsei.

Aplicarea violenţei, ameninţarea cu aplicarea violenţei, distrugerea semnelor de hotar,

precum şi strămutarea semnelor de hotar poate fi realizată nu neapărat de aceeaşi persoană care
comite acţiunea de ocupare, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia
altuia. Deoarece tulburarea de posesie este o infracţiune complexă, este suficient ca coautorul
acestei infracţiuni să execute o parte a laturii obiective a acesteia.

Nu poate fi aplicat art.193 CP RM, dacă ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a
unui imobil aflat în posesia altuia se săvârşeşte fără aplicarea violenţei, fără ameninţarea aplicării
violenţei, fără distrugerea sau strămutarea semnelor de hotar. În context, este cazul de menționat
că ocuparea nelegitimă a terenurilor, îngrădirea lor atrage răspundere potrivit alin.(2) art.116 al
Codului contravențional. În același timp, lipsește o normă penală sau contravențională care să
sancționeze ocuparea nelegitimă (ilegală) a altor bunuri imobile decât terenurile, atunci când nu
se atestă aplicarea violenţei, ameninţarea aplicării violenţei, distrugerea sau strămutarea semnelor
de hotar.

Infracţiunea de tulburare de posesie este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată

din momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunul
imobil străin la propria sa dorinţă.
Vom atesta tentativa la infracţiunea de tulburare de posesie, în cazul în care făptuitorul
aplică violenţa, ameninţă cu aplicarea violenţei, distruge sau strămută semnele de hotar –
urmărind ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia –
dacă, din cauze independente de voinţa lui, nu-i reuşește să ocupe imobilul victimei.
Precizăm că fapta nu se consumă instantaneu, la momentul chiar al intrării făptuitorului în
imobil sau pe imobil, deoarece ocuparea trebuie să dureze suficient ca ea să semnifice intenţia de
luare în posesie a imobilului. Pe cale de consecinţă, infracţiunea de tulburare de posesie rămâne
la etapa de tentativă atunci când pătrunderea nu a avut o întindere suficientă în timp pentru a
confirma prezenţa respectivei intenţii.

Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la art.193 CP RM se caracterizează, în primul

rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie – directă sau indirectă.
În cazul acestei infracţiuni, scopul de cupiditate este de neconceput: făptuitorul îşi dă
seama că, datorită specificului regimului juridic al bunurilor imobile (condiţionat mai ales de
necesitatea înregistrării dobândirii dreptului de proprietate asupra lor), nu va putea trece aceste
bunuri în stăpânirea lui definitivă. De aceea, el urmăreşte scopul folosinţei temporare (până la
întoarcerea proprietarului, până la evacuare etc.).
Motivele infracţiunii specificate la art.193 CP RM pot fi dintre cele mai diverse: interesul
material, răzbunare, năzuinţa de a efectua săpături arheologice, etc.

Subiectul infracţiunii de tulburare de posesie este persoana fizică responsabilă care la

momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani.

TEMA „DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA INTENŢIONATĂ A

BUNURILOR” (ART.197 CP RM)

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale cu privire la

substanţa, integritatea şi potenţialul de utilizare a bunurilor.
În ipoteza consemnată la lit.d) alin.(2) art.197 CP RM, în plan secundar, se aduce atingere
relaţiilor sociale cu privire la viaţa persoanei.
 Obiectul material al infracţiunii specificate la alin.(1) art.197 CP RM îl reprezintă bunurile
care au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost
determinat, fiind bunuri mobile sau imobile şi străine pentru făptuitor.

Obiectul material al infracţiunii examinate nu-l pot constitui propriile bunuri ale
făptuitorului. Astfel, de exemplu, în unele cazuri, în vederea obţinerii ilegale a sumei asigurate,
asiguratul întreprinde anumite acţiuni care grăbesc producerea cazului asigurat. La concret,
bunurile asigurate (casa, dependinţele, automobilul, culturile agricole etc.) aparţinând
făptuitorului sunt distruse sau deteriorate pe calea incendierii, explodării, inundării etc. În situaţia
examinată, caracterul ilegal al obţinerii de către asigurat a sumei asigurate se desprinde din
analiza prevederilor art.1326 din Codul civil. Conform acestei reglementări, asiguratul este
obligat să-l informeze de îndată pe asigurător asupra împrejurărilor periculoase apărute sau
despre care a luat cunoştinţă după încheierea contractului; dacă împrejurarea periculoasă este
provocată intenţionat de către asigurat sau dacă necunoaşterea împrejurărilor ce au existat deja la
momentul încheierii contractului se datorează vinovăţiei acestuia, asigurătorul are dreptul să
rezilieze contractul fără preaviz. Aceasta, întrucât, în ipoteza descrisă, pe lângă semnele unui
delict civil, sunt prezente semnele uneia dintre faptele incriminate la art.190 CP RM. Deci, se
justifică intervenţia legii penale. Cu toate acestea, nu există temeiul aplicării alin.(1) art.197 CP
RM.
Bunurile lipsite de orice valoare economică (de exemplu, frunzele uscate ale unui copac
căzute în curtea vecinului), precum şi bunurile abandonate (de exemplu, o anvelopă aruncată în
şanţul unei şosele), nu pot constitui obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.197
CP RM.

În cazul în care bunurile distruse sau deteriorate dispun de anumite calităţi speciale, în locul
normei generale (alin.(1) art.197 CP RM) poate opera o normă specială:
• art.136 CP RM (în cazul florei sau al faunei);
• lit.a) alin.(1) art.1371 CP RM (în ipoteza bunurilor aparținând părţii inamice);
• alin.(1) art.142 (în situația oficiului, a locuinţei sau a mijlocului de transport al persoanei
care beneficiază de protecţie internaţională);
• art.232 (în ipoteza masivelor forestiere);
 • alin.(2) art.2391 CP RM (în cazul documentelor bancare);
• art.268 CP RM (în situația căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele, a mijloacelor de
telecomunicaţii sau de semnalizare ori a altor utilaje pentru transporturi, sau a mijloacelor de
transport), etc.

Victimă a infracţiunii specificate la alin.(1) art.197 CP RM poate fi oricine. Totuşi, vom

preciza că, în prezenţa circumstanţei agravante consemnate la lit.c) alin.(2) art.197 CP RM,
victimă poate fi numai persoana care îşi îndeplineşte obligaţiile de serviciu sau obşteşti.

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.197 CP RM are următoarea struc-

tură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de distrugere ori deteriorare;
2) urmările prejudiciabile sub formă de daune în proporţii mari;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Întâi de toate, ne vom referi la conținutul celor două modalități normative cu caracter
alternativ ale faptei prejudiciabile examinate:
a) distrugere;
b) deterioare.
Prin „distrugere” trebuie de înţeles influenţarea nemijlocită infracţională asupra bunului,
care presupune încetarea existenţei fizice a acestuia sau aducerea bunului respectiv într-o
asemenea stare, care exclude – în totalitate şi definitiv – utilizarea conform destinaţiei sale
funcţionale; bunul nu mai poate fi restabilit pe calea reparaţiei sau restaurării, fiind scos complet
din circuitul economic.
Prin „deteriorare” se are în vedere o astfel de influenţare nemijlocită infracţională asupra
bunului, care presupune o modificare a calităţilor lui utile, o înrăutăţire considerabilă a stării
acestuia, bunul devenind inutilizabil parţial sau temporar. Înrăutăţirea lui calitativă poate fi
înlăturată pe calea reparaţiei, restaurării, tratării animalului sau prin alt procedeu de reabilitare.

Infracţiunea există şi atunci când fapta afectează estetica bunului. În acest caz, fapta se
săvârşeşte, de regulă, în modalitatea deteriorării. De asemenea, fapta se comite şi atunci când
deteriorarea există doar pentru că integritatea bunului, aşa cum o voieşte posesorul acestuia, a
fost afectată.
În unele situaţii, bunul nu suferă modificări de ordin fizic (în materialitatea lui, în substanţa
lui), însă este scos de către făptuitor din posesia victimei şi încetează a mai fi utilizat conform
destinaţiei (de exemplu, inelul este aruncat în lac, pasărea este eliberată din colivie etc.). Astfel
de fapte se caracterizează prin aceea că de posibilitatea de a utiliza bunul este lipsit atât posesorul
acestuia, cât şi făptuitorul şi terţele persoane. O asemenea aducere în stare de neîntrebuinţare a
unui bun aparţinând altuia nu poate fi considerată modalitate a infracţiunii specificate la alin.(1)
art.197 CP RM. În schimb, nu este exclus ca lipsirea de posibilitatea de întrebuinţare a bunului să
constituie expresia dispunerii faptice de acel bun, care urmează sustragerii lui. În prezenţa unor
astfel de condiţii, vor fi aplicabile doar prevederile de la art.186, 187, 188, 190, 191 sau 192 CP
RM.

Înfracţiunea prevăzută la alin.(1) art.197 CP RM poate fi săvârşită nu doar pe calea acţiunii,

dar şi pe calea inacţiunii. De exemplu, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare
a unui bun constituie o formă pasivă de distrugere sau deteriorare a acestuia. Aceasta întrucât
făptuitorul nu acţionează nemijlocit asupra bunului pentru a-l distruge sau deteriora, însă prin
fapta sa împiedică luarea măsurilor necesare să apere bunul de pericolul distrugerii sau al
deteriorării care îl ameninţă.

În ipoteza în care distrugerea sau deteriorarea bunurilor constituie parte a unui întreg, în
acord cu art.118 CP RM, se va aplica nu alin.(1) art.197 CP RM, dar norma penală care
reprezintă întregul: lit.e) alin.(2) art.189, art.1922, art.193, lit.b) alin.(2) art.247, lit.b) sau c) alin.
(3) art.257, art.272, art.285, lit.e) alin.(2) art.352 ori altele din Codul penal.

De regulă, metoda de realizare a distrugerii sau a deteriorării (rupere, sfărâmare, tasare,

dizolvare în acid, sacrificarea animalului etc.) nu are nici un impact asupra calificării. Totuşi, la
regula enunţată mai sus există o excepţie. Este vorba despre ipoteza consemnată la lit.a) alin.(2)
art.197 CP RM, atunci când distrugerea sau deteriorarea este realizată prin incendiere, explozie
sau printr-o altă modalitate (a se citi – metodă) periculoasă.
 Infracţiunea specificată la alin.(1) art.197 CP RM este o infracţiune materială. Ea se
consideră consumată din momentul producerii de daune în proporţii mari. Dacă distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor nu implică producerea unor asemenea urmări, devine
aplicabil art.104 din Codul contravenţional.

Latura subiectivă a infracţiunii analizate se caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie

sub formă de intenţie directă sau indirectă.
Motivele infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.197 CP RM pot fi dintre cele mai variate:
răzbunare; invidie; ură; interes material (presupunând săvârşirea infracţiunii la comandă, în
schimbul unei remuneraţii materiale), etc. Răspunderea se agravează conform lit.b) alin.(2)
art.197 CP RM, dacă motivele infracțiunii sunt cele de ură socială, naţională, rasială sau
religioasă.

Subiectul infracţiunii specificate la alin.(1) art.197 CP RM este persoana fizică

responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de: 16 ani (în ipoteza consemnată la
alin.(1) art.197 CP RM) sau 14 ani (în ipoteza specificată la alin.(2) art.197 CP RM).

În ce priveşte circumstanţele agravante consemnate la lit.b)-d) alin.(2) art.197 CP RM, ele

se interpretează după modelul pe care-l cunoaştem din cadrul analizei infracţiunilor examinate
anterior, cu ajustările de rigoare.

În cele ce urmează, analizei va fi supusă circumstanţa agravantă prevăzută la lit.a) alin.(2)

art.197 CP RM, presupunând săvârşirea distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor prin
incendiere, explozie sau prin o altă modalitate periculoasă.
Pericolul social sporit al distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor, comise în
prezenţa acestei circumstanţe agravante, rezultă din faptul că metodele la care recurge făptuitorul
pun în pericol viaţa sau sănătatea mai multor persoane, creând posibilitatea afectării unei
pluralităţi de victime.
Prin „incendiere” se înţelege declanşarea unui fenomen fizico-chimic, prin care se produce
arderea uneia sau mai multor substanţe combustibile în prezenţa oxigenului din aer.
 O altă metodă de distrugere sau deteriorăre intenţionată a bunurilor – provocarea exploziei
– presupune declanşarea unei reacţii foarte rapide de natură fizică sau chimică, însoţită de
formarea şi degajarea violentă a unei mari cantităţi de gaze, cu efecte mecanice, termice şi
luminoase asupra bunurilor sau persoanelor care se găsesc în raza sa de acţiune.

Privitor la sintagma „o altă modalitate periculoasă”, folosită în dispoziţia de la lit.a) alin.(2)

art.197 CP RM, considerăm că aceasta desemnează toate celelalte metode de distrugere sau
deteriorăre intenţionată a bunurilor (altele decât incendierea şi provocarea exploziei), implicând
un pericol pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane:
1) inundarea spaţiilor în care locuiesc persoane;
2) provocarea unor accidente în transportul de persoane;
3) provocarea prăbuşirii clădirilor şi construcţiilor locuite;
4) provocarea ruperii barajelor, etc.

În final, este de menționat că printre scopurile distrugerii sau deteriorării intenţionate a

bunurilor, săvârşite prin incendiere, explozie sau prin o altă modalitate periculoasă, nu se pot
număra: 1) scopul de a intimida populaţia ori o parte din ea, de a atrage atenţia societăţii asupra
ideilor politice, religioase ori de altă natură ale făptuitorului sau de a sili statul, organizaţia
internaţională, persoana juridică sau fizică să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea
vreunei acţiuni (scop specificat în art.278 „Actul terorist” din Codul penal); 2) scopul de a slăbi
baza economică şi capacitatea de apărare a ţării (scop nominalizat în art.343 „Diversiunea” din
Codul penal), etc.

În cele ce urmează, vom supune examinării infracțiunea prevăzută la alin.(3) art.197 CP

RM.
În principal, această infracțiune se deosebește de cea specificată la alin.(1) art.197 CP RM
prin:
1) particularitățile obiectului material al infracțiunii;
2) conținutul faptei prejudiciabile;
3) ambianța de săvârșire a infracțiunii;
4) calitatea specială a subiectului infracțiunii.
 Din această perspectivă, obiectul material al infracțiunii prevăzute la alin.(3) art.197 CP
RM îl reprezintă bunurile băncii.
În cazul acestei infracțiuni, fapta prejudiciabilă constă în acţiunea sau inacţiunea de
distrugere sau risipire. Astfel, cele două modalități normative cu caracter alternativ ale faptei
prejudiciabile specificate la alin.(3) art.197 CP RM sunt: a) distrugere; b) risipire. Conținutul
noțiunii „distrugere” ne este cunoscut din analiza infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.197 CP
RM. Cât privește noțiunea „risipire”, considerăm că aceasta desemnează acțiunea sau inacțiunea
având ca efect deprecierea bunurilor băncii. În context, amintim că alin.(2 1) art.191 CP RM
stabilește răspunderea pentru delapidarea averii străine săvârşită de administratorul unei bănci.
În altă ordine de idei, procesul de administare a băncii reprezintă ambianța de săvârșire a
infracțiunii specificate la alin.(3) art.197 CP RM.
Precizăm că mărimea daunelor produse nu influențează asupra calificării faptei conform
alin.(3) art.197 CP RM, însă poate fi luată în considerație la individualizarea pedepsei. Chiar
dacă daunele produse nu ating proporțiile mari, se va aplica alin.(3) art.197 CP RM, nu art.104
din Codul contravențional. În cazul în care mărimea daunelor produse este prea mică, poate
opera prevederea de la alin.(2) art.14 CP RM, potrivit căreia nu constituie infracţiune acţiunea
sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind
lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
În sfârșit, consemnăm că subiectul infracțiunii prevăzute la alin.(3) art.197 CP RM este
persoana având calitatea specială de administrator al băncii. Am caracterizat această calitate cu
ocazia examinării infracțiunii specificate la alin.(21) art.191 CP RM. De aceea, facem trimitere la
explicațiile corespunzătoare.

TEMA „DOBÂNDIREA SAU COMERCIALIZAREA BUNURILOR DESPRE

CARE SE ŞTIE CĂ AU FOST OBŢINUTE PE CALE CRIMINALĂ”
(ART.199 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM are un caracter

multiplu:
 • obiectul juridic principal îl formează relaţiile sociale cu privire la reîntoarcerea în masa
patrimonială a bunurilor care au fost extrase pe cale infracţională din cadrul acesteia;
• obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la identificarea şi
sancţionarea infractorilor.

Obiectul material al infracţiunii examinate îl reprezintă bunurile care:

1) au o existenţă materială;
2) sunt create prin munca omului;
3) dispun de valoare materială şi de cost determinat;
4) sunt mobile;
5) sunt străine pentru făptuitor;
6) au fost obţinute nemijlocit pe cale criminală (infracţională), adică au fost obţinute de pe
urma comiterii unei alte infracţiuni (de exemplu, a uneia dintre infracțiunile specificate la
art.186-192, 233, 248, 283, 324 sau altele din Codul penal).

Este esențial ca valoarea exprimată în bani a bunurilor în cauză să nu depăşească 20 de

salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la
momentul săvârșirii faptei. Altfel, răspunderea se va aplica în conformitate cu lit.c) alin.(2)
art.199 CP RM.

Printre infracțiunile, care presupun săvârșirea în prealabil a unei alte infracțiuni, se numără
infracțiunile prevăzute la art. 199 și 243 CP RM. Nota distinctivă a infracţiunilor specificate la
art. 199 și 243 CP RM constă în aceea că ele formează întotdeauna o conexitate cronologică cu
infracţiunea care a fost săvârşită anterior, urmare a căreia au fost obţinute bunurile care
reprezintă obiectul material sau imaterial al infracțiunilor prevăzute la la art. 199 și 243 CP RM.

Astfel, deşi sunt infracţiuni autonome, infracţiunile specificate la art. 199 și 243 CP RM au
ca situaţie-premisă săvârşirea unei alte infracţiuni, din care provin bunurile care constituie
obiectul material sau imaterial al infracțiunilor prevăzute la art. 199 și 243 CP RM.
Condiţionarea existenței acestor infracţiuni de săvârşirea anterioară a unei alte infracţiuni, din
care provin bunurile respective, le caracterizează pe aceastea ca fiind infracţiuni corelative. Prin
aceasta, infracţiunile specificate la art. 199 CP RM se aseamănă cu infracţiunile prevăzute la art.
243 CP RM. Din această caracteristică derivă alta. Astfel, în art. 243 CP RM, infracţiunea care a
fost săvârşită anterior, este denumită „infracțiune principală”. Păstrând aceeași terminologie,
putem afirma că infracțiunile prevăzute la art. 199 și 243 CP RM sunt infracțiuni secundare.

Pentru calificarea faptei în baza alin.(1) art.199 CP RM nu are însemnătate dacă s-a scurs
termenul prescripției de tragere la răspundere penală pentru infracțiunea anterioară sau nu.
Scurgerea lui nu anulează caracterul infracțional al faptei din care au fost obținute bunurile
corespunzătoare. El nu se confundă cu termenul prescripţiei de tragere la răspundere penală
pentru infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.199 CP RM, care este un termen de o cu totul altă
natură.

Termenul „bunuri” este utilizat pentru caracterizarea obiectului material al infracțiunilor

prevăzute la art. 199 CP RM, precum și a obiectului material sau imaterial al infracțiunilor
specificate la art. 243 CP RM. În corespundere cu art. 132 1 CP RM, „prin bunuri, în sensul art.
106, 243 și 279, se înțeleg mijloace financiare, orice categorie de valori (active) corporale sau
incorporale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, precum şi acte sau alte instrumente
juridice sub orice formă, inclusiv în format electronic ori digital, care atestă un titlu ori un drept,
inclusiv orice cotă (interes) cu privire la aceste valori (active)”.

O accepțiune atât de largă a termenului „bunuri” este valabilă în contextul infracțiunilor

prevăzute la art. 243 CP RM, însă nu poate fi valabilă în contextul infracțiunilor specificate la
art. 199 CP RM. Aceasta întrucât nu pot reprezenta obiectul material al infracțiunilor prevăzute
la art. 199 CP RM: valorile (activele) incorporale, intangibile sau imobile; actele sau alte
instrumente juridice sub orice formă, inclusiv în format electronic ori digital, care atestă un titlu
ori un drept, inclusiv orice cotă (interes) cu privire la aceste valori (active). Așa cum am
menționat anterior, obiectul material al acestor infracţiuni îl constituie doar bunurile care au o
existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi de cost
determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor, şi care au fost obţinute nemijlocit pe
cale criminală (infracţională).
 Aceasta nu este singura calitate disociativă referitoare la obiectul material sau imaterial al
infracțiunilor specificate la art. 199 și 243 CP RM. Obiectul material sau imaterial al
infracţiunilor specificate la art. 243 CP RM îl pot constitui numai bunurile aflate în circuitul
civil. În caz contrar, ar fi imposibilă legalizarea lor. În opoziţie, pentru bunurile care reprezintă
obiectul material al infracţiunilor prevăzute la art. 199 CP RM nu este relevant dacă acestea se
află sau nu în circuitul civil.

În alt context, entitățile, care constituie obiectul material, pot să se caracterizeze prin
calități speciale. Ne referim la droguri, precursori, etnobotanice, analogii acestora, arme, muniții,
substanţe explosive, materiale radioactive etc. Astfel de entități nu pot să reprezinte obiectul
material al infracţiunilor prevăzute la art. 199 CP RM. Dobândirea sau comercializarea ilegală a
acestora va fi calificată conform art. 1851, 1852, 1994, 2081, 2141, 216, 217, 2171-2173, 236, 237,
250, 2501, 260, 2602, 2604, 2791, art. 290-292, 3011, 359, 361, 381 sau altora din Codul penal. Or,
ilegalitatea dobândirii sau comercializării drogurilor, precursorilor, etnobotanicelor, analogilor
acestora, armelor, munițiilor, substanţelor explosive, materialelor radioactive sau a altor
asemenea entități poate presupune, printre altele, obţinerea anterioară a acestora pe cale
criminală (infracțională). Din aceste considerente, aplicarea uneia dintre normele speciale
menționate mai sus exclude aplicarea art. 199 CP RM.

Pentru comparație, în cazul infracțiunilor specificate la art. 243 CP RM, nu este relevant
dacă bunurile, care constituie obiectul material sau imaterial, se caracterizează prin calități
speciale sau nu. Indiferent de prezența sau lipsa respectivelor calități, se va aplica art. 243 CP
RM. Bineînțeles, aceasta dacă bunurile în cauză nu sunt excluse din circuitul.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM constă în fapta

prejudiciabilă exprimată în acţiune. Această acţiune cunoaște două modalităţi normative cu
caracter alternativ:
1) dobândire;
2) comercializare.

În continuare, întâi de toate, ne vom referi la conținutul acestor modalități.

 Astfel, prin „dobândire” se înţelege primirea în posesie a bunurilor, obţinute pe cale
criminală, prin cumpărare, primire în dar, primire în schimbul unui alt bun, primire în contul unei
datorii sau sub orice altă formă de primire în posesie a bunurilor, gratuită ori oneroasă.
Prin „comercializare” se are în vedere transmiterea în posesia altuia a bunurilor obţinute pe
cale criminală, pe calea vânzării. Oricare altă transmitere în posesia altuia a bunurilor obţinute pe
cale criminală (de exemplu, donarea, transmiterea în schimbul altui bun, transmiterea în contul
reparării prejudiciului cauzat altei persoane etc.) nu constituie comercializare în sensul alin.(1)
art.199 CP RM.

Modalitățile de dobândire și de comercializare/transfer se regăsesc atât în contextul

infracțiunilor prevăzute la art. 199 CP RM, cât și în contextul infracțiunilor specificate la art. 243
CP RM. Celelalte modalități ale acțiunii prejudiciabile, prevăzute la art. 243 CP RM, nu sunt
cunoscute infracțiunilor specificate la art. 199 CP RM. Modalitatea normativă, prevăzută la lit. d)
alin. (1) art. 243 CP RM, se referă la așa-numita „participație calificată”, când fapta
participantului secundar la infracțiune este asimilată faptei autorului infracțiunii. Existența
acestei prevederi reduce mult posibilitatea ca art. 243 CP RM să fie aplicat cu referire la art. 42,
44 sau 45 CP RM. Nu același lucru se poate afirma despre infracțiunile specificate la art. 199 CP
RM. Este adevărat că infracțiunile, prevăzute la art. 199 CP RM, constituie un caz special de
favorizare a infracţiunii. Totuși, aceasta nu este un impediment ca, în toate cazurile posibile de
participație, art. 199 CP RM să fie aplicat cu referire la art. 42, 44 sau 45 CP RM.

O cerinţă esenţială, care ţine de latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199
CP RM, este ca acţiunea de dobândire sau de comercializare să fie săvârşită în lipsa unei
preordinări, adică fără o promisiune prealabilă. Întrucât fapta prevăzută la alin.(1) art.199 CP
RM constituie un caz special de favorizare a infracţiunii, la calificarea ei nu este necesar a se
face referire la art.49 „Favorizarea” din Codul penal. Nu se cere nici calificarea suplimentară
conform art.323 „Favorizarea infracţiunii” din Codul penal.

Se consideră că dobândirea sau comercializarea este săvârşită fără o promisiune prealabilă,

dacă făptuitorul a acţionat fără să-şi dea dinainte acordul la comiterea acestora. Ceea ce
înseamnă că persoanelor, care au obţinut nemijlocit pe cale criminală bunurile respective,
făptuitorul nu le-a promis înainte de sau în timpul săvârşirii de către acesta a infracţiunii
anterioare (adică, a uneia dintre infracțiunile specificate la art.186-192, 233, 248, 283, 324 sau
altele din Codul penal) dobândirea sau comercializarea bunurilor obţinute pe această cale, nici nu
le-a oferit, într-un alt mod, prilejul să mizeze pe un astfel de sprijin.
Dacă dobândirea sau comercializarea bunurilor, obţinute pe cale criminală, a fost promisă
din timp, cele săvârşte reprezintă complicitate la infracţiunea corespunzătoare (adică, la una
dintre infracțiunile specificate la art.186-192, 233, 248, 283, 324 sau altele din Codul penal). În
prezenţa unor asemenea condiţii, alin.(1) art.199 CP RM este inaplicabil.

Infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.199 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră

consumată din momentul dobândirii sau comercializării bunurilor, despre care se ştie că au fost
obţinute pe cale criminală.
În cazul în care aceeași persoană, fără o promisiune prealabilă, dobândește bunurile despre
care ştie că au fost obţinute pe cale criminală, după care le comercializează, consumarea
infracțiunii va fi marcată de dobândirea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale
criminală. Comercializarea acestora va indica momentul de epuizare a infracţiunii specificate la
alin.(1) art.199 CP RM.

Latura subiectivă a acestei infracţiuni se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă
de intenţie directă. La momentul comiterii infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM,
făptuitorul trebuie să cunoască cu certitudine că bunurile, pe care le dobândeşte sau le
comercializează, provin dintr-o activitate criminală (infracţională). În acelaşi timp, nu este
indispensabil ca făptuitorul să cunoască cu exactitate prin care anume infracţiune au fost obţinute
bunurile respective.

Cunoaşterea provenienţei infracționale a bunurilor poate rezulta și din alte împrejurări de

fapt:
1) clandestinitatea înstrăinării bunurilor către făptuitor;
2) locul ascuns în care au fost ţinute bunurile înainte de a-i fi înstrăinate făptuitorului;
3) preţul exagerat de redus cu care bunurile îi sunt înstrăinate făptuitorului;
 4) imposibilitatea evidentă ca cel care a săvârşit infracţiunea anterioară să fi deţinut în mod
legal respectivele bunuri, etc.
Dacă făptuitorul nu a cunoscut provenienţa infracțională a bunurilor, pe care le dobândeşte
sau le comercializează, fapta nu constituie infracţiunea specificată la alin.(1) art.199 CP RM.

Motivele infracțiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: interesul material; năzuinţa
făptuitorului de a-şi ajuta persoana apropiată; năzuinţa făptuitorului de a împiedica desfăşurarea
în condiţii de normalitate a urmăririi penale, etc. Deşi nu se exclude ca subiectul să urmărească
scopul de cupiditate, prezenţa acestui scop nu este indispensabilă.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile prevăzute la art. 199 și 243 CP RM comportă
diferențe legate de scopul infracțiunii. Dacă făptuitorul urmărește introducerea în circuitul legal a
bunurilor despre care se ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, dobândirea
sau comercializarea/transferul acestor bunuri se va califica în baza art. 243 CP RM, şi nu
conform art. 199 CP RM. Scopul special al infracţiunilor prevăzute la art. 243 CP RM poate fi
doar scopul introducerii în circuitul legal a bunurilor despre care se ştie ori trebuia să ştie că
acestea constituie venituri ilicite. În prezenţa oricărui alt scop, fapta nu poate fi calificată în baza
art. 243 CP RM.

De exemplu, dacă se procură ilegal arme din contul mijloacelor băneşti obţinute din
săvârşirea, de exemplu, a infracţiunii de proxenetism, lipsește temeiul aplicării art. 243 CP RM.
Acest temei ar exista dacă s-ar procura de la o persoană autorizată arme din contul mijloacelor
băneşti obţinute din săvârşirea infracţiunii de proxenetism. În lipsa scopului introducerii în
circuitul legal a bunurilor despre care se ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri
ilicite, fapta poate atrage răspunderea în baza art. 199 CP RM.

Subiectul infracţiunii specificate la alin.(1) art.199 CP RM este persoana fizică

responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani.

În ipoteza infracţiunilor prevăzute la art. 199 CP RM, subiect nu poate fi persoana care
anterior a obţinut nemijlocit pe cale criminală bunurile constituind obiectul material al
infracţiunii. Aceasta reiese din sintagma „fără o promisiune prealabilă”, utilizată în dispoziția art.
199 CP RM. Or, este de neconceput ca făptuitorul să promită ceva sie însuși. În contrast, în cazul
infracțiunilor prevăzute la art. 243 CP RM, subiect poate fi şi persoana care a obţinut nemijlocit
pe cale infracțională bunurile constituind obiectul material al infracţiunii. În art. 243 CP RM nu
se stabileşte expres nicio restricţie vizavi de posibilitatea evoluării aceleiaşi persoane în calitate
de subiect al spălării banilor şi de subiect al infracţiunii principale. Din dispoziția de la lit. b)
alin. 2 art. 9 al Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi
confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, deducem că stabilirea unei
asemenea restricții este de competența legiuitorului național..

Pentru existenţa infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM, nu interesează dacă cel
care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile dobândite sau comercializate a fost sau nu
descoperit, ori dacă, fiind descoperit, a fost sau nu pedepsit.

În alt context, circumstanţa agravantă consemnată la lit.a) alin.(2) art.199 CP RM este

similară cu circumstanţa agravantă specificată la lit.b) alin.(2) art.186 CP RM. De aceea, este
admisibilă o abordare apropiată a esenţei agravantei respective, cu luarea în consideraţie a
particularităţilor infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM.

În cele ce urmează ne vom referi la circumstanţa agravanta specifică a infracţiunii

analizate, prevăzută la lit.b) alin.(2) art.199 CP RM: săvârşirea dobândirii sau comercializării
bunurilor, despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală, sub formă de îndeletnicire.
Această circumstanţă agravantă operează în prezenţa următoarelor patru condiţii:
1) repetarea de cel puţin de trei ori a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM;
2) făptuitorul nu a fost condamnat nici pentru una din infracţiunile care formează repetarea;
3) nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru aceste
infracţiuni;
4) dobândirea sau comercializarea bunurilor, despre care se ştie că au fost obţinute pe cale
criminală, reprezintă pentru făptuitor singura sau principala sursă de venituri.
Aplicarea răspunderii în baza lit.b) alin.(2) art.199 CP RM exclude reţinerea la calificare a
concursului dintre mai multe infracţiuni prevăzute la alin.(1) art.199 CP RM.
 Este cazul de menționat că, în ipoteza infracțiunilor prevăzute la lit.c) alin.(2) și alin.(3)
art.199 CP RM, valoarea exprimată în bani a bunurilor, care constituie obiectul material al
infracțiunii, trebuie să depăşească 20 și, respectiv, 40 de salarii medii lunare pe economie
prognozate, stabilite prin hotărârea de Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei.