Analiza juridico-penală și metoda cercetării infracțiunii privind

delapidarea averii străine

SCOPUL: Familiarizarea efectivului cu aspecte privind cercetarea cazurilor de

delapidare a averii străine. Recomandări metodice privind aspectul penal şi
tactica efectuării urmăririi penale în cazurile de delapidare a averii străine.

SUBIECTELE:
1. Analiza juridico-penală a infracțiunii de delapidare a averii
străine
2. Tactica efectuării urmăriri penale în cazurile de delapidare a
averii străine

În cazul faptei incriminate la art. 191 din CP al RM, încredinţarea, în

condiţii de legalitate a bunurilor care constituie obiectul material al infracţiunii,
subiectului delapidării averii străine formează particularitatea determinantă a
acestei fapte infracţionale, ce presupune că subiectul special al acestei forme de
sustragere poate trece în folosul său doar bunurile care i-au fost date în grijă, în
expectativa că acel subiect este demn de încredere. Funcţionarul care săvârșește
o astfel de faptă demonstrează lipsa de respect faţă de legea penală. Datorită
calităţii făptuitorului, infracţiunea de delapidare a averii străine poate fi mai ușor
săvârșită și mai greu descoperită, ceea ce-i sporește gradul de pericol social.
Săvârșind delapidarea, făptuitorul nu-și încalcă doar obligaţia de a nu
aduce nici o atingere patrimoniului altuia, ci și obligaţia specială pe care o are în
această privinţă tocmai datorită posturii sale de administrator al acelui
patrimoniu.
În aceste condiţii, legiuitorul a considerat întemeiată necesitatea apărării
penale a patrimoniului împotriva sustragerii săvârșite chiar de persoana care, în
virtutea obligaţiilor pe care și le-a asumat, deţine bunurile respective în
administrarea sa.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 191 din CP al RM
este un obiect juridic multiplu.
Aceasta deoarece, în cazul delapidării averii străine, printr-o singură
acţiune (iar nu printr-un sistem de acţiuni, ca în cazul infracţiunilor complexe),
se aduce atingere mai multor valori sociale speciale și, implicit, relaţiilor sociale
aferente.
 Astfel, obiectul juridic principal al infracţiunii analizate îl formează
relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile.
Obiectul juridic secundar al delapidării averii străine îl constituie relaţiile
sociale cu privire la executarea corectă a atribuţiilor de administrare în privinţa
bunurilor încredinţate.
Dacă delapidarea averii străine este comisă în condiţiile agravantei de la
lit. d) din alin. (2) al art. 191 din CP al RM, atunci obiectul juridic secundar
cuprinde și relaţiile sociale cu privire la desfășurarea normală a activităţii de
serviciu.
Având în vedere faptul că obiectul juridic principal îl formează relaţiile
sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile și, ţinând seama de
prevederile de la art.304 din Codul civil, putem susţine că victima delapidării
averii străine este posesorul mijlocit, acesta încredinţând bunurile sale în
administrarea făptuitorului care are rolul de posesor nemijlocit. Obiectul
material al faptei incriminate la art. 191 din CP al RM îl constituie bunurile care
au o existenţă materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare
materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor. În
afară de aceste calităţi, comune pentru obiectele materiale ale tuturor
infracţiunilor săvârșite prin sustragere, mai există o calitate specială care este
caracteristică numai pentru obiectul material al delapidării averii străine:
bunurile încredinţate de către o altă persoană în administrarea făptuitorului. Deși
bunurile încredinţate în administrarea făptuitorului sunt străine lui, regimul
juridic al acestor bunuri se distinge de regimul juridic al bunurilor care sunt
luate de către făptuitor în cazul altor infracţiuni săvârșite prin sustragere (în
special, în cazul furtului).
Încredinţarea bunurilor în sarcina făptuitorului este un act cu semnificaţie
juridică de manifestare a voinţei persoanei, care răspunde următoarelor condiţii:
a) creează în sarcina făptuitorului dreptul de a deţine bunurile respective,
precum și atribuţia de a le administra;
b) făptuitorului îi revine răspunderea pentru respectarea regimului de utilizare a
bunurilor încredinţate, precum și pentru asigurarea integrităţii lor;
c) nu se face în scopul de a transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor
către făptuitorul care le dobândește.
Bunurile pot fi încredinţate în virtutea funcţiei de răspundere a
făptuitorului, a raporturilor contractuale sau a însărcinării speciale din partea
persoanei care le încredinţează. Încredinţarea bunurilor în virtutea raporturilor
contractuale poate fi făcută de oricare subiecte ale dreptului civil, fie ele
persoane fizice sau persoane juridice. Încredinţarea bunurilor în celelalte cazuri
se face, în principiu, în privinţa bunurilor persoanelor juridice, în cadrul
raporturilor de muncă. Aceste cazuri sunt legate, de regulă, de folosirea de către
făptuitor a situaţiei sale de serviciu, adică presupune existenţa circumstanţelor
agravante de la lit. d) din alin. (2) al art. 191 din CP al RM.
Contractele în baza cărora bunurile aparţinând unei persoane pot fi
încredinţate altei persoane sunt contracte de: gaj (cu deposedare); arendă;
locaţiune; comodat; antrepriză; transport de bunuri; expediţie; depozit; depozit
bancar; mandat; administrare fiduciară etc.
Latura obiectivă a delapidării averii străine are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea de însușire ilegală (a se citi –
sustragere);
2) urmări prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmări prejudiciabile.
În cazul delapidării averii străine, fapta prejudiciabilă constă în acţiunea
de sustragere.
În fond, mecanismul sustragerii este același, însă, un anumit specific este
determinat de particularităţile obiectului material al infracţiunii analizate:
făptuitorul săvârșește luarea bunurilor ce-i sunt străine, dar care, la moment, se
află în detenţia lui legitimă, profitând de atribuţia lui de a administra aceste
bunuri.
Nu putem susţine că, în ipoteza delapidării averii străine, făptuitorul este,
în același timp, și subiectul care săvârșește sustragerea, și posesorul legal al
bunurilor împotriva căruia se comite această sustragere. Până la momentul
săvârșirii infracţiunii, făptuitorul are calitatea de detentor (deţinător) legitim al
bunurilor altuia.
Aplicând ideea, specificată la alin. (6) al art. 335 din Codul civil –
“posesiunea este precară când nu se exercită sub nume de proprietar”, s-ar putea
afirma că, înainte de a comite delapidarea averii străine, făptuitorul, deși are
puterea materială asupra bunurilor încredinţate, nu are intenţia de a le poseda
pentru sine.
Este adevărat că, în cazul delapidării averii străine, făptuitorul este
persoana căreia bunurile i-au fost încredinţate în temeiul legii, însă, ele sunt
încredinţate pentru executarea unor atribuţii strict determinate, nu pentru a fi
sustrase.
Pentru a săvârși sustragerea și a deveni posesor ilegal, făptuitorul ia
bunurile de la persoana care i le-a încredinţat.
Luarea se face de la această persoană, nu de la făptuitorul însuși (ceea ce
este imposibil), prin aceasta aducându-se atingere poziţiei bunurilor care aparţin
de sfera patrimonială a persoanei care a încredinţat bunurile.
În cazul dat, prin trecerea în mod ilicit la pierderi a bunurilor respective,
poziţia lor în spaţiu se păstrează, dar se schimbă atitudinea făptuitorului faţă de
aceste bunuri, care intervertește (transformă) detenţia legitimă într-o stăpânire
ilegală.
Deși bunurile respective continuă să se afle în același loc, ele nu mai
există pentru persoana care a încredinţat bunurile sale, deoarece sunt trecute prin
act la pierderi, fiind ca și cum distruse din cauza inutilităţii lor. În concluzie, se
poate menţiona că făptuitorul ia bunurile ce i-au fost încredinţate,
transformându-se din detentor legitim în pretins proprietar, având intenţia de a le
poseda pentru sine, nu pentru posesorul mijlocit ce i-a încredinţat bunurile.
Fapta incriminată la art. 191 din CP al RM este o infracţiune materială. Ea
se consideră consumată din momentul în care făptuitorul obţine posibilitatea
reală de a se folosi sau a dispune de bunurile altuia la propria sa dorinţă.
Latura subiectivă a delapidării averii străine se exprimă, în primul rând, în
vinovăţie sub formă de intenţie directă. În afară de aceasta, la calificare este
obligatorie stabilirea scopului special – a scopului de cupiditate (profit).
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul
săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani.
În afară de calităţile generale, subiectul delapidării averii străine trebuie să
aibă calitatea specială de administrator.
În sensul art. 191 din CP al RM, prin “administrator” se înţelege persoana
care: 1) fără a avea contact direct cu bunurile aparţinând altei persoane, are
dreptul de a da dispoziţii cu privire la primirea, păstrarea sau eliberarea de
bunuri (această ipoteză este valabilă în cazul modalităţii agravate de la lit. d) din
alin. (2) al art. 191 din CP al RM); 2) vine în contact direct cu bunurile altei
persoane, datorită atribuţiilor sale legate de primirea, păstrarea sau eliberarea
bunurilor. Dacă sustragerea este comisă de persoane cărora nu li s-au încredinţat
bunurile, dar care au avut acces la bunurile pe care le-au sustras, în legătură cu
munca prestată de ele (hamali, paznici etc.), cele comise urmează a fi calificate
ca furt.