INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA ÎNCREDERII

I. Abuzul de încredere – art. 238 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de abuz de încredere. Potrivit dispoziţiilor art. 213 din
codul penal, reprezintă infracţiunea de abuz de încredere, însuşirea, dispunerea sau folosirea,
pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat cu orice titlu și cu
un anumit scop, precum și refuzul de a-l restitui.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale de ordin patrimonial
care implică o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora, atunci
când încredințează unii altora anumite bunuri mobile.
b) Obiectul material al infracţiunii este bunul mobil al altuia pe care făptuitorul îl
deţine cu orice titlu şi pe care, în mod abuziv, şi-l însuşeşte, dispune sau îl folosește pe
nedrept.
Bunul mobil trebuie să fie deţinut de făptuitor cu orice titlu. Aceasta presupune ca
faptuitorul să deţină bunul în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia are fie
obligaţia de a-l păstra şi conserva, fie de a-l folosi în anumite condiţii.
Noțiunea de bun mobil este cea acoperită de obiectul material al infracțiunii de furt,
care este infracțiunea caracteristică a acestui titlu1.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi numai persoana care deţine un bun mobil al altuia cu orice
titlu. În consecinţă subiectul activ este circumstanţiat. Subiectul activ poate fi și o persoană
juridică
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică de la care autorul a primit cu orice
titlu bunul mobil pe care şi l-a însuşit, de care a dispus sau de care s-a folosit pe nedrept.
2.3. Situația premisă constă în existența unui titlu în baza căruia făptuitorul deține un
bun al altuia, bun ce reprezintă obiectul material al infracțiunii. Titlul la care ne referim este
un raport juridic patrimonial existent între cel care deține bunul și cel care i l-a încredințat, iar
în baza acestui raport ”persoana care deține bunul are obligația fie de a-l păstra, fie de a-l
restitui la momentul cuvenit, fie de a-i da o anumită întrebuințare”2.
Prin deținerea bunului înțelegem dreptul de stăpânire al acelui bun în numele altuia,
fie în interesul sau folosului altuia (mandatarul sau depozitarul), fie în interes propriu al
detentorului (comodatarului), dar fără a se dobândi dreptul de proprietate, care rămâne
nudului proprietar. Prin urmare, ideea de orice titlu se referă la orice titlu care însă nu este
translativ de proprietate. Ca exemplu, poate fi un astfel de titlu, un contract de mandat,
depozit, comodat, gaj, locațiune, transport etc. Totodată, titlul poate deriva și dintr-un act al
unei autorități, precum și dintr-o situație de fapt3.
Ca urmare a ideei că titlul ce constituie situația premisă a abuzului de încredere nu este

1
Avram Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 307-
309.
2
Explicatii, vol. III, p. 480.
3
Traian Pop, Comentariu, în Codul penal adnotat, vol. III, Ed. Socec, 1937, apud. Instituții, 2003, p.
385.
translativ de proprietate, practica și doctrina au stabilit că nu va reprezenta această infracțiune,
ci va fi un litigiu de natură civilă, atunci când o persoană împrumută o alta cu bani, care
ulterior nu mai sunt restituiți. Este de observat, că în cazul împrumutului de consumațiune, se
transferă către împrumutat însuși dreptul de proprietate asupra bunurilor fungibile respective,
astfel că acesta are dreptul de a dispune de ele. Însă, dacă banii sunt dați cu un alt titlu decât
de împrumut de cosumațiune, adică ca un depozit, sau pentru a se efectua anumite plăți sau
pentru a se achiziționa anumite bunuri, atunci fapta va putea fi încadrată la abuz de încredere.
În principiu, bunul deținut trebuie să fie al altuia. Prin excepție, dacă un bun rămâne în
gaj proprietarului acestuia, iar acesta îl înstrăinează, va comite infracțiunea de abuz de
încredere4.
Pentru existența infracțiunii mai este necesar ca bunul să fie remis, predat efectiv.
De asemenea, nu va constitui orice titlu, situația în care există doar un simplu contact
material cu bunul, în afara unui raport juridic. În acest caz, dacă bunul este însușit avem de a
face cu infracțiunea de furt. De exemplu, dacă cineva pentru a putea coborî din tren, roagă o
altă persoană să o ajute cu bagajele și aceasta fuge cu ele, vom avea furt și nu abuz de
încredere.
Totodată, înstrăinarea unui bun utilizat de un muncitor la serviciu, chiar în contul
salariului nevirat de patron, va constitui, de asemenea, furt și nu abuz de încredere, întrucât se
consideră că, din punct de vedere juridic, patronul păstrează atât posesia, cât și proprietatea
asupra acestuia5.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material presupune de
patru modalități alternative, și anume: însuşirea, dispunerea, folosirea de un bun mobil pe
nedrept sau refuzul de a-l restitui. Elementul material se poate realiza atât printr-o acțiune
(însușirea, dispunerea, folosirea), cât și printr-o inacțiune (refuzul de restituire).
Infracţiunea presupune şi o situaţie premisă: şi anume existenţa unui raport juridic prin
care bunul este lăsat spre deţinere inculpatului, fără ca neapărat acesta să presupună şi
încheierea formală a unui act.
Prin însuşirea unui bun mobil al altuia se înţelege luarea acelui bun în stăpânire de
către făptuitor care se comportă ca un proprietar deşi este doar deţinător al bunului.
Exemple de abuz de încredere sub forma însușirii: însușirea unui bun încredințat
pentru a fi reparat, însușirea unor sume de bani, date în depozit, sau pentru a fi achiziționat un
bun sau anumite bunuri, însușirea unui bun dat spre păstrare pe durata unei călătorii etc.
A dispune pe nedrept înseamnă a efectua acte de dispoziţie cu privire la bunul
respectiv, şi pe care, potrivit titlului, nu avea dreptul să le facă, cum ar fi donația, schimbul,
vânzarea bunului, împrumutul acestuia, distrugerea bunului, transformarea sa etc.
Problematică este situația în care, un autoturism a fost dat pentru a fi reparat unui
servis auto sau unui mecanic privat, iar acesta se folosește de bunul respectiv ca de a-l său, cu
toate că acest fapt nu i-a fost interzis expres. Jurisprudența mai veche a considerat fapta abuz
de încredere. Totuși, situația nu se încadează perfect în ideea de a dispune pe nedrept de bunul
încredințat, folosința în interes propriu, fără o interzicere expresă din partea proprietarului,
putând reprezenta, mai degrabă, un litigiu civil, în situația în care s-a produs o pagubă. Însă,
care va fi soluția atunci când folosirea a fost interzisă expres, sau când bunul a fost dat pentru
4
Explicații III, p. 480.
5
Fosta C.S.J., decizia nr. 1197/22.03.2000, în Gabriel Ionescu, Iosif Ionescu, op. cit., pp. 302-304.
a fi folosit unui anumit scop, iar el este folosit altui scop, total diferit ? Noul cod penal rezolvă
această situație, prevăzând în cadrul dispozițiilor art. 238 că și folosirea pe nedrept constituie
infracțiunea de abuz de încredere.
Folosirea pe nedrept presupune că bunul a fost dat cu un anumit scop, fără ca persoana
care îlprimește să aibă dreptul de a-l folosi, sau deși are acest drept, el este limitat la anumite
situații ori de anumite însușiri ale obiectului, care trebuie respectate.
Refuzul de restituire presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia
bunul care i-a fost încredinţat.
Refuzul poate fi expres când făptuitorul declară explicit că nu înţelege să restituie
bunul sau tacit când rezultă din manifestarea acestuia (de exemplu, făptuitorul susţine
neadevărat că bunul s-a distrus).
Refuzul presupune în mod normal o cerere de restituire. Aceasta trebuie adresată la
data scadenţei; lipsa cererii urmată de refuzul detentorului de a înapoia bunul conduc la
inexistenţa infracţiunii.
Cererea de restituire trebuie adresată detentorului de către persoana sau persoanele
îndreptăţite.
b) Urmarea imediată constă în modificarea situaţiei bunului şi crearea unei situaţii
contrare celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea
acordată făptuitorului.

c) Legătura de cauzalitate rezultă implicit din săvârşirea acţiunilor descrise în norma

de incriminare.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie.
4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt
pedepsite. Legea sancţioneaza numai forma consumată a infracţiunii. Consumarea are loc o
dată cu executarea în întregime a oricareia dintre acţiunile ce formează elementul material.
5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu o pedeapsa principală alternativă a
închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda (120-240 zile/amendă).
7. Aspecte procesuale. Fie că bunul aparține proprietății private sau publice, și
indiferent de titular, persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă fie că este public sau
privată, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate6.

II. Gestiunea frauduloasă – art. 242 din codul penal.

6
Dispozițiile fostului art. 213 alin. 2 din VCP privind expresia ”cu excepția cazului când acesta este în
întregime sau în parte al statului”, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.
177/15.12.1998 (M.Of. nr. 77/24.02.1999), cu motivarea că potrivit art. 44 alin. 2 din Constituție,
statul ocrotește în mod egal proprietatea indiferent de titular.
 1. Definirea infracţiunii de gestiune frauduloasă. Potrivit dispoziţiilor art. 242 din
codul penal, reprezintă infracţiunea de gestiune frauduloasă, pricinuirea de pagube unei
persoane, cu ocazia administrării ori conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori
trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri. Fapta este mai gravă dacă este
săvârşită în scopul de a dobândi un folos material, sau când fapta este comisă de lichidatorul
judiciar, de administratorul judiciar, de reprezentantul sau prepusul persoanei vătămate, ori în
cazul producerii de consecințe deosebit de grave.
2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este
reprezentat de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu care se statornicesc pe baza încrederii
acordate unei persoane de către alta, care îi încredinţează bunuri pentru administrare sau
conservare, și care ar trebui să le utilizeze și să le administreze în interesul persoanei căreia îi
aparțin.
b) Obiectul material Constituie obiect material al infracţiunii de gestiune frauduloasă
orice bun mobil sau imobil ce aparţine altei persoane şi care a fost dat făptuitorului spre
administrare sau conservare.
Obiectul material se poate înfăţişa şi ca o universalitate de bunuri, un patrimoniu.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi numai persoana care are sarcina de a administra sau
conserva bunurile unei alte persoane.
Titlul pe baza căruia autorul deţine bunul în privinţa căruia are însărcinarea de
administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract şi după unii autori, din
cvasicontract.
În ceea ce priveşte participaţia penală, aceasta este posibilă în toate formele sale cu
precizarea ca, în cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie să aibă în comun sarcina
administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi împreună să comită actele
pricinuitoare de pagube.
În cazul formei agravante prevăzute de art. 242 alin. 2 CP, subiectul activ este
calificat, și constă în a fi un administrator sau lichidator judiciar, reprezentant sau prepus al
celui păgubit.

b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţin bunurile şi căreia i
s-au produs pagube prin activitatea de gestionare frauduloasă.

2.3. Situația premisă. Pentru existența infracțiunii de gestiune frauduloasă este

necesară preexistența unui raport juridic de conservare sau administrare, raport stabilit între
persoana care încredințează bunurile și subiectul activ al infracțiunii. Raportul juridic este
creat, de regulă, printr-un contract de mandat, în conformitate cu care mandatarul se obligă să
administreze sau să conserve bunurile mandantului. Nu prezintă relevanță pentru existența
infracțiunii, dacă mandatul este cu titlul gratuit sau oneros, sau dacă el a fost încheiat potrivit
regulilor stricte de drept civil, fiind suficientă o însărcinare verbală.
Întrucât acest ”mandatar” efectuează acte de gestiune și/sau conservare să definim
aceste noțiuni:
 Din punct de vedere civil, prin act de conservare se înțelege acel act juridic ce
urmărește să preîntâmpine pierderea unui drept, iar prin act de administrare se înțelege acel
act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun, potrivit naturii și
destinației sale.
În opinia noastră, apreciem că aceste acte de gestiune sunt cele stabilite în fapt, și
realizate efectiv, fără o împuternicire aparte, eventual cele stabilite prin fișa postului, sau ca o
cutumă privind atribuțiile de serviciu.
Potrivit unui recurs în anulare soluționat de către fosta C.S.J. 7, s-a decis că refuzul
depozitarului de a restitui o parte din bunurile constituite ca depozit, ce constau în cantități de
masă lemnoasă, depozit oneros, reținute ca echivalent al remunerației neachitate de deponent,
reprezintă un litigiu civil și nu infracțiunea de gestiune frauduloasă, sau cea de abuz de
încredere.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material este unic, și
constă în pricinuirea unei pagube, fie prin realizarea unei acţiuni, fie a unei inacţiuni
păgubitoare pentru proprietarul bunurilor, săvârşită de făptuitor, cu prilejul conservării sau
administrării bunurilor încredinţate.
Pentru existenţa elementului material, trebuie îndeplinite următoarele condiţii sau
cerințe esențiale:
 existenţa unui raport juridic potrivit căruia o persoană are însărcinarea de a
administra sau conserva bunurile, averea sau o parte din averea unei persoane –
similară situației premisă, prezentată anterior;
 bunurile să se afle în posesia sau detenţia făptuitorului;
 făptuitorul să aibă de drept sau de fapt gestionarea sau administrarea bunurilor
respective.
Din punct de vedere penal, prin noțiunea de administrare de bunuri înțelegem
desfăşurarea unei activități de gospodărire corespunzătoare naturii şi destinaţiei respectivelor
bunuri, în timp ce termenul de a conserva bunuri înseamnă a lua măsuri de pază şi apărare a
acelor bunuri pentru a nu fi distruse sau degradate.
În doctrină și în practică s-a urmărit să se facă diferența dintre această infracțiune și
cea de delapidare, cu care uneori se confundă. Între cele două infracțiuni se pot stabili
următoarele elemente de diferențiere:

Nr.
Gestiunea frauduloasă – art. 242
Crt.
1. Este o infracțiune contra patrimoniului
Elementul material constă în pricinuirea unei
2. pagube, în orice mod, fie printr-o acțiune, fie
printr-o inacțiune
Subiectul activ are atribuția sau funcția,
atribuită fie legal, fie printr-un contract, fie
3.
în fapt de a administra și/ori de a conserva
anumite bunuri sau un patrimoniu.
4. Urmarea imediată constă în pricinuirea unei
Delapidarea – art. 295
Este o infracțiune de serviciu, în principal, și
secundar o infracțiune ce afectează patrimoniul.
Este o infracțiune complexă.
Elementul material constă în însușirea, traficarea
sau folosirea; în acest caz, elementul material nu
se poate realiza decât printr-o acțiune.
Subiectul activ este un funcționar public.
Producerea unei pagube este secundară în cazul

7
C.S.J., decizia nr. 3048/2003, pe www.legalis.ro, secțiunea jurisprudență.
 delapidării. Urmarea imediată constă în
pagube de natură materială. Aceasta este de
scoaterea bunului însușit sau trafic, temporar sau
esența gestiunii frauduloase.
cu titlu definitiv din patrimoniul celui delapidat.
Obiectul material constă într-un bun/bunuri
mobile, imobile dar și într-o universalitate Obiectul material constă în bani, valori și alte
5.
(patrimoniu). În opinia noastră, banii nu pot bunuri.
fi obiectul material al gestiunii frauduloase.
Acțiunea penală se pune în mișcare la
6. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

b) Urmarea imediată constă în diminuarea patrimoniului subiectului pasiv, în urma

acţiunii ilicite a subiectului activ.
Paguba trebuie să fie materială, certă şi efectivă.
c) Legătura de cauzalitate De regulă, rezultă din materialitatea faptei.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite doar cu intenţie. Forma de vinovăție nu

poate fi culpa, întrucât ea ar fi trebuit să fie prevăzută în mod expres (art. 16 alin. 6 teza a
doua CP).

În cazul formei calificate prevăzută de art. 242 alin. 3 CP, intenția este calificată prin
scop (deci suntem în prezența unui scop calificat).

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt

pedepsite.
Legea sancţionează numai forma consumată a infracţiunii care se realizează în
momentul în care sunt executate actele ce constituie elementul material şi se produce urmarea
imediată.
Este deobservat că această infracțiune se poate comite în formă continuată (art. 35
CP).

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale, cu precizarea, că în cazul

coautoratului tuturor participanților trebuie să li se fi încredințat un bun, bunurile sau un
patrimoniu spre administrare sau conservare, și să fi conlucrat la producerea pagubei prin
acțiunile sau inacțiunile lor coordonate.

6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa principală a închisorii de la 6

luni la 3 ani sau amenda (180-300 zile/amendă).

7. Forme calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă trei forme agravante.

Prima este determinată de calitatea subeictului activ: acesta este un profesionist care
are ca profesie sau însărcinare specială atribuția de a administra și conserva anumite bunuri
ori un anumit patrimoniu. Astfel de persoane, enumerate de Codul penal sunt: lichidatorul sau
administratorul judiciar, dar și un reprezentant sau prepus al unei persoane juridice. Această
formă calificată se sancționează doar cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani.
 Cea de-a doua formă calificată este determinată de scopul calificat. Cu alte cuvinte
dacă fapta de gestiune frauduloasă în forma tip sau în forma agravată prezentată anterior este
comisă în scopul de a dobândi un folos material, ea este apreciată ca având un pericol social
mai mare, fiind sancţionată cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Ultima dintre formele agravante este cea prevăzută de art. 256 1 CP, când s-au produs
consecințe deosebit de grave. Această agravantă este prevăzută separat la finalul Titlului al II-
lea privind infracțiunile contra patrimoniului, după cum rezultă și din nr. articolului în care se
regăsește. Legiuitorul a ales această modalitate pentru reuni într-un singur articol, toate
infracțiunile contra patrimoniului în care s-ar produce astfel de consecințe; prin urmare a făcut
această reunire din motive de tehnică legislativă.
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege potrivit art. 183 din codul penal o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei.
Stabilirea unor asemenea consecinţe este un atribut exclusiv al instanţei de judecată,
însă în acest caz, trebuie avute în vedere și recomandările ICCJ, care s-a pronunțat deja prin
două recursuri în interesul legii cu privire la această noțiune. Astfel, prin Decizia nr.
XVIII/2007 a Secțiilor Unite, s-a reținut că în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
unor pedepse definitive, în cadrul unei contestații la executare nu se poate invoca modificarea
înțelesului sintagmei de ”consecințe deosebit de grave” pentru a se schimba încadrarea dată
inițial faptei și a se reduce astfel pedeapsa aplicată, întrucât în acest caz interpretarea nu se
încadrează în textul de lege al art. 14 și 15 din VCP care se referă la modificarea legii ce
prevede o pedeapsă mai ușoară, fiind o chestiune de calificare juridică (în acest caz).
Un alt recurs în interesul legii se referă la cuprinderea noțiunii de consecințe deosebit
de grave, în cazul comiterii unei fapte în formă continuată. Potrivit Deciziei nr. XIV/2006 a
ICCJ pentru a se reține această agravantă se vor avea în vedere toate pagubele materiale
produse, cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice (subiecți pasivi ai infracțiunii), prin
toate actele materiale comise și care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii.
Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea sau amenda, după cum ne
raportăm la dispozițiile art. 242 care reglementează forma simplă sau celelalte forme
calificate, ale căror limite speciale se majorează cu jumătate.

8. Aspecte procesuale. Fie că bunul aparține proprietății private sau publice, și

indiferent de titular, persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă fie că este publică sau
privată, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate 8
(potrivit art. 242 alin. 4 CP).
În cazul în care infracţiunea a produs consecinţe deosebit de grave fapta este judecată de
tribunal în primă instanţă, potrivit art. 36 alin. 1 lit. a), însă urmărirea penală se realizează de
organele de cercetare penală.

8
Dispozițiile fostului art. 214 alin. 3 VCP privind expresia ”cu excepția cazului când acesta este în
întregime sau în parte al statului”, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 5/04.02.1999
(M.Of. nr. 95/05.03.1999), cu motivarea că potrivit art. 44 alin. 2 din Constituție, statul ocrotește în
mod egal proprietatea indiferent de titular.