MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
CATEDRA DE DREPT PUBLIC

LUCRUL

INDIVIDUAL la disciplina :

DREPT PENAL. Partea Specială(I)

Tema: “ Infracţiuni contra cinstei și libertății persoanei.“

A elaborat: BOCLINCĂ Cornelia

Studenta anului III, grupa 302, fr,zi
Conducător Științific: STĂVILĂ Mihai
Doctor în drept, Lector Universitar

Chişinău,2022
 “ Infracţiuni contra cinstei și libertății persoanei.“
 Răpirea unei persoane
Această infracţiune contra libertăţii persoanei prezintă un pericol social
vădit, deoarece victima este extrasă, fără a-și fi exprimat acordul, din
micromediul său social, fiind lipsită un anumit timp de putinţa de a lua parte la
viaţa socială, adică de a se manifesta, potrivit situaţiei sale, în procesul de
realizare a valorilor materiale și spirituale și de a participa la circulaţia lor. În
plus, oricare răpire a unei persoane presupune, ca potenţialitate sau în subsidiar,
aplicarea violenţei faţă de victimă, scoţând în evidenţă gradul comparativ mai
mare de pericol social al acestei infracţiuni în raport cu celelalte fapte
infracţionale din același grup.
Obiectul juridic special al răpirii persoanei îl formează relaţiile sociale cu
privire la libertatea fizică a persoanei. Prin “libertate fizică” trebuie de înţeles
posibilitatea persoanei de a se mișca, de a circula și de a activa după voinţa sa,
în limitele statornicite de normele juridice.
Este posibil ca, prin răpirea unei persoane, să fie vătămate, în mod
adiacent, relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau
libertatea psihică a persoanei. În astfel de situaţii, aceste relaţii sociale reprezintă
obiectul juridic secundar (cu caracter alternativ) al infracţiunilor analizate; pe
cale de consecinţă, relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a persoanei
ocupă locul obiectului juridic principal.
În cazul modalităţii de la lit. b) din alin. (3) al art. 164 din CP al RM,
obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea sau
viaţa persoanei.
În genere, trebuie să recunoaștem că, întrucât răpirea unei persoane nu
presupune o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei
răpite, această infracţiune nu are obiect material. Totuși, presupunând în
subsidiar aplicarea violenţei asupra victimei, dar și ţinând seama de modalitatea
de la lit. b) din alin. (3) al art. 164 din CP al RM, corpul persoanei devine,
indiscutabil, obiectul material al răpirii unei persoane.
De regulă, victimă a răpirii de persoane poate fi oricare persoană fizică.
Totuși, nu va exista această infracţiune atunci când între persoana luată ilegal și
cel care o ia ilegal există raporturi specifice reglementate de norme extrapenale
(de exemplu, de normele din Codul familiei). De aceea, luarea ilegală de către
unul din părinţi a copilului de vârstă fragedă, cu care celălalt părinte nu-i
permite să comunice, nu se califică potrivit art. 164 din CP al RM. De
asemenea, nu poate fi considerată victimă a acestei infracţiuni fratele, sora,
nepotul (considerat în raport cu bunicii), dacă făptuitorul acţiona, în opinia lui,
în interesele copilului.
Latura obiectivă a răpirii unei persoane se exprimă în fapta prejudiciabilă
concretizată în acţiunea de răpire a unei persoane. De regulă, săvârșirea acestei
acţiuni presupune existenţa următoarelor trei etape succesive:
 capturarea persoanei;
 luarea și deplasarea acesteia din habitatul ei permanent sau provizoriu
(locul de trai, de muncă, de odihnă, de tratament etc.);
 reţinerea persoanei (cu privarea deplină de libertate) împotriva voinţei
sale sau neluându-se în seamă voinţa ei.
În calitate de acţiuni adiacente (ajutătoare), care pot însoţi răpirea unei
persoane, trebuie numite: aplicarea violenţei; ameninţarea cu aplicarea violenţei;
înșelăciunea etc. În asemenea cazuri, structura laturii obiective a infracţiunii
analizate se complică, adoptând forma unei infracţiuni complexe.
În ce privește aplicarea violenţei, răpirea unei persoane o absoarbe numai
pe cea care este necesară asigurării realizării sale (vătămarea intenţionată medie
sau ușoară a integrităţii corporale ori a sănătăţii; maltratarea intenţionată sau alte
acte de violenţă). Aplicarea violenţei, care depășește această necesitate,
realizează concursul de infracţiuni între răpirea unei persoane și vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Durata reţinerii ilegale a persoanei răpite nu are importanţă la calificarea
infracţiunii prevăzute la art. 164 din CP al RM.
Nu poate fi calificată ca răpire a unei persoane cazul de imitare a acestei
infracţiuni, când “victima” părăsește benevol locul aflării sale, după care,
împreună cu “răpitorul”, cer o recompensă, sub aparență că e pentru eliberarea
ei. În asemenea situaţii, latura obiectivă a răpirii unei persoane lipsește, dar sunt
prezente componenţele unor astfel de infracţiuni ca șantajul (art. 189 din CP al
RM) și escrocheria (art. 190 din CP al RM).
Întrucât art. 164 din CP al RM este o normă generală în raport cu art. 280
din CP al RM, care prevede răspunderea pentru luare de ostatici, apare
necesitatea delimitării celor două fapte infracţionale. Sub aspectul laturii
obiective, putem evidenţia următoarele criterii de delimitare:
a) destinatarii revendicărilor înaintate de către făptuitor: victima sau persoanele
apropiate ei – în cazul răpirii unei persoane; statul, organizaţia internaţională,
persoana juridică sau fizică, ori un grup de persoane – în cazul luării de ostatici;
b) personalitatea victimei: care interesează direct făptuitorul – în cazul răpirii
unei persoane; care, de cele mai dese ori, nu interesează făptuitorul – în situaţia
luării de ostatici, deoarece victima este nu un obiectiv, ci un mijloc de presiune
asupra destinatarului revendicării;
c) modul de luare și de reţinere: ascuns cu meticulozitate – în cazul răpirii unei
persoane, doar persoanele apropiate fiind contactate de către făptuitor, cu
respectarea tuturor măsurilor de precauţie pentru a nu fi descoperit; făcut public,
deseori prin intermediul mass-media – în cazul luării de ostatici3 .
Infracţiunea de răpire a unei persoane este o infracţiune formală. Ea se
consideră consumată din momentul reţinerii persoanei (cu privarea deplină de
libertate) împotriva voinţei acesteia sau neluându-se în seamă voinţa ei.
Latura subiectivă a infracţiunii de la art. 164 din CP al RM se exprimă, în
primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele răpirii unei
persoane pot fi dintre cele mai variate: răzbunarea, gelozia, concurenţa neloială,
intenţiile huliganice etc. În cazul în care motivul ia forma interesului material,
răspunderea se agravează, fapta fiind calificată conform lit. f) din alin. (2) al art.
164 din CP al RM.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul
comiterii infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani. În cele ce urmează ne vom
referi la agravanta de la lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM – “din
interes material” – care comportă explicaţii în contextul infracţiunii analizate,
precum și la agravanta de la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM – “cu
aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă” – care nu a fost
caracterizată anterior.
Răpirea unei persoane, săvârșită din interes material (lit. f) din alin. (2)
al art. 164 din CP al RM).
În cazul răpirii unei persoane, cel mai frecvent motiv este interesul
material. Astfel, interesul material se poate manifesta prin năzuinţa făptuitorului
de a obţine de la victimă sau persoanele apropiate ei un folos material (de
exemplu, banii oferiţi făptuitorului în scopul “răscumpărării” victimei). În
general, răpirea unei persoane, însoţită de cererea de a se transmite bunurile
proprietarului, posesorului sau deţinătorului, ori dreptul asupra acestor bunuri,
sau de a săvârși acţiuni cu caracter patrimonial, trebuie calificată numai conform
alin. (4) al art. 189 din CP al RM. Având în vedere prevederile art. 118 din CP
al RM, în astfel de cazuri nu este necesară calificarea suplimentară conform art.
164 din CP al RM. Uneori, revendicările privind transmiterea banilor sau a altor
avantaje materiale ori privind săvârșirea în folosul făptuitorului a unor acţiuni cu
caracter patrimonial sunt avansate în contul restituirii de către victimă a datoriei
anterior asumate sau în contul achitării de către victimă a recompensei pentru
serviciul anterior prestat de către făptuitor (care s-a dovedit a fi nejustificat), sau
în contul compensării unui alt prejudiciu material cauzat realmente de către
victimă. Dacă prezenţa acestor circumstanţe va fi probată, cele comise trebuie
calificate conform art. 164 din CP al RM (cu excepţia lit. f) din alin. (2)) și art.
352 din CP al RM (“Samavolnicia”).
Sunt însă posibile situaţii când nu este necesară apelarea la alte norme
penale, fapta fiind calificată conform lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM
(de exemplu, când victima este răpită pentru o perioadă anumită de timp, pentru
a o lipsi de posibilitatea de a încheia o tranzacţie profitabilă sau de a lua parte la
o licitaţie etc., caz în care făptuitorul își sporește activul patrimonial pe seama
victimei; când făptuitorul manifestă dorinţa de a obţine un câștig material pentru
a executa în schimb comanda de răpire etc.).
Răpirea unei persoane, săvârșită cu aplicarea armei sau altor obiecte
folosite în calitate de armă (lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM)
Fiind săvârșită într-o astfel de împrejurare, răpirea unei persoane este mai
gravă, deoarece relevă un grad sporit de periculozitate socială a făptuitorului,
acesta înţelegând să recurgă pentru săvârșirea infracţiunii la mijloace de natură
să-i asigure într-o mai mare măsură reușita.
În conformitate cu alin. (1) al art. 129 din CP al RM, prin “arme”
înţelegem instrumen tele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţiile legale.
O asemenea dispoziţie legală se conţine în Legea cu privire la arme,
adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 18.05.19944 : “Arma
individuală este un dispozitiv (mijloc material), destinat (adaptat) prin
construcţie și util din punct de vedere tehnic pentru vătămarea unei persoane,
unui animal, pentru apărarea contra unui atac sau pentru imitarea proprietăţilor
sale de luptă”.
Armele individuale (sprescurtat – armele) pot fi de mai multe tipuri: a)
arme de infanterie: de foc; cu tuburi cu gaze (pneumatice); mecanice; b) arme
albe: cu lamă; percutante; balistice; c) arme de autoapărare: cu gaze toxice
neutralizante; cu aerosol; cu cartușe cu gaze; pulverizatori mecanici;
electrocutante. De asemenea, armele pot fi de fabricaţie industrială sau de
fabricaţie artizanală. Oricare din aceste tipuri de arme poate fi aplicată ca mijloc
de săvârșire a infracţiunii prevăzute la art.164 din CP al RM. Or, legiuitorul nu a
indicat nici o limitare a tipurilor de arme ce pot fi aplicate la răpirea unei
persoane.
Este important ca în raportul de expertiză criminalistică să fie stabilit dacă
obiectul, aplicat la răpirea unei persoane, reprezintă sau nu o armă. În prezenţa
unor temeiuri legale, acţiunile persoanei care a aplicat arma în procesul
săvârșirii răpirii trebuie calificate suplimentar conform art.290 din CP al RM.
Cât privește cea de-a doua categorie a mijloacelor de comitere a
infracţiunii analizate – alte obiecte folosite în calitate de armă – acestea sunt
obiecte având o altă destinaţie decât cea de vătămare a unei persoane, a unui
animal ori decât cea de apărare contra unui atac sau pentru imitarea
proprietăţilor de luptă. Acestea pot fi utilizate contrar destinaţiei lor, anume – în
calitate de armă (briceag, topor, rangă, bâtă, foarfece, cuţit de bucătărie etc.).
Totodată, obiectele folosite în calitate de armă pot fi și animate (de exemplu,
câinii dresaţi).
Aplicarea, în cadrul răpirii, a unei arme inutilizabile sau defectate (fapt
cunoscut făptuitorului), ori a unei machete (imitaţii) de armă, ori a unui obiect
asemănător cu arma nu formează, de regulă, circumstanţa agravantă prevăzută la
lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM. Excepţie constituie cazurile când
obiectele nominalizate sunt aplicate ca obiecte folosite în calitate de armă (de
exemplu, victima este lovită în tâmpla capului cu patul de oţel al unui pistol
defectat sau cu macheta de plumb a unui pistol etc.). În asemenea cazuri, se
aplică prevederile de la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM.
Pentru calificare nu importă dacă armele sau obiectele, folosite în calitate
de armă, au fost pregătite sau adaptate din timp, sau au fost luate de la locul
capturării unei persoane ori de la locul unde aceasta a fost deplasată.
 Pentru incriminarea agravantei examinate, nu este suficient ca făptuitorul
să aibă asupra sa, în timpul răpirii, arma sau obiectul folosit în calitate de armă.
Este necesar ca acestea să fie aplicate în vederea anihilării victimei sau a
persoanelor care au încercat să împiedice răpirea victimei ori s-o elibereze. Prin
“anihilare” trebuie de înţeles violenţa sau ameninţarea cu aplicarea violenţei
(demonstrarea armei în scopul înfricoșării, sprijinirea cuţitului de gâtul victimei,
agitarea pumnului cu boxul îmbrăcat, tragerea focurilor de armă pe deasupra
capului victimei sau în imediata apropiere de picioarele ei etc.). Răpirea unei
persoane, săvârșită cu aplicarea armei sau a altor obiecte, folosite în calitate de
armă, nu necesită calificare suplimentară conform art.155 din CP al RM.

 Traficul de finite umane

Anual, milioane de oameni din întreaga lume devin victime ale traficului de
fiinţe umane. Majoritatea o constituie femeile, deși nu este exclus să fie traficaţi
și bărbaţii. În Republica Moldova, în ultimii ani s-au făcut pași concreţi în
vederea prevenirii, combaterii și sancţionării traficului de fiinţe umane. Astfel, a
fost creat Comitetul naţional pentru combaterea traficului de fiinţe umane, a fost
adoptat Planul naţional de acţiuni pentru combaterea traficului de fiinţe umane.
Totuși, luând în consideraţie că cele mai vulnerabile în acest context se dovedesc
a fi persoanele de vârstă reproductivă, fiind pusă în pericol securitatea
demografică a Republicii Moldova, se impune aplicarea mijloacelor de maximă
eficienţă, a celor juridico-penale, în vederea contracarării proliferării
fenomenului traficului de fiinţe umane. Tocmai în acest scop a fost adoptat art.
165 din CP al RM.
Luând în consideraţie caracterul complex al faptei prejudiciabile din
contextul traficului de fiinţe umane, obiectul juridic special al acestei
infracţiuni este și el complex. Astfel, obiectul juridic principal al infracţiunii
prevăzute la art.165 din CP al RM îl constituie relaţiile sociale cu privire la
libertatea fizică a persoanei; obiectul juridic secundar al traficului de fiinţe
umane îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea sau inviolabilitatea sexuală, ori viaţa persoanei,
ori alte valori sociale.
Atunci când vătămarea obiectului juridic secundar se face pe calea
influenţării nemijlocite infracţionale asupra corpului victimei, traficul de fiinţe
umane are și obiect material.
 Victimă a infracţiunii prevăzute la art.165 din CP al RM poate fi numai
persoana care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 18 ani. Prin
aceasta, infracţiunea dată se deosebește de traficul de copii, incriminat la art. 206
din CP al RM.
În conformitate cu alin. (4) al art. 165 din CP al RM, victima traficului de
fiinţe umane este absolvită de răspunderea penală pentru infracţiunile săvârșite
de ea în legătură cu această calitate procesuală, dacă a acceptat colaborarea cu
organul de urmărire penală în cauza dată.
De asemenea, în alin. (4) al art. 362 din CP al RM (“Trecerea ilegală a
frontierei de stat”) se menţionează că acţiunea acestui articol nu se extinde și
asupra persoanelor devenite victime ale traficului de fiinţe umane.
Aceste măsuri legiferate sunt menite să prevină revictimizarea în cazul
traficului de fiinţe umane și să contribuie la resocializarea victimelor.
Latura obiectivă a traficului de fiinţe umane se exprimă în fapta
prejudiciabilă care cuprinde următoarele două acţiuni cu caracter alternativ: 1)
acţiunea principală, constând în recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea
sau primirea unei persoane; 2) acţiunea adiacentă, care se concretizează în: a)
ameninţarea cu aplicarea sau aplicarea violenţei fizice sau psihice nepericuloase
pentru viaţa și sănătatea persoanei, inclusiv prin răpire, prin confiscarea
documentelor și prin servitute; b) înșelăciune; c) abuz de poziţia de
vulnerabilitate a victimei sau abuz de putere, dare sau primire a unor plăţi sau
beneficii.
Referindu-ne la modalitatea sub care se poate exprima acţiunea principală,
menţionăm următoarele:
– recrutarea este racolarea (prin selectare) a persoanelor traficate în vederea
deplasării lor către punctul de destinaţie, în care se preconizează ca acestea să
fie exploatate sexual sau exploatate prin muncă sau servicii forţate, sau
exploatate în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, ori să fie folosite în
conflicte armate sau în activităţi criminale, ori să le fie prelevate organele sau
ţesuturile pentru transplantare;
– transportarea este deplasarea persoanelor traficate peste frontiera de stat a
Republicii Moldova sau în interiorul Republicii Moldova, în vederea folosirii
lor în scopurile prevăzute la art. 165 din CP al RM;
– transferul este transmiterea persoanelor traficate de la un traficant către altul,
prin vânzare-cumpărare, schimb, dare în chirie, cesiune în contu unei datorii,
donaţie sau alte asemenea tranzacţii ilegale, pentru ca victima să fie folosită
în scopurile prevăzute la art. 165 din CP al RM;
– adăpostirea este plasarea persoanelor traficate într-un loc ferit, pentru a nu fi
descoperite de reprezentanţii organelor de drept sau de persoanele terţe, care
ar putea anunţa autorităţile despre infracţiunea de trafic de fiinţe umane, și
pentru ca victima să poată fi folosită în scopurile prevăzute la art. 165 din CP
al RM;
– primirea este luarea în “custodie” a persoanelor traficate de către un traficant
de la altul, ca urmare a vânzării-cumpărării sau a altor tranzacţii ilegale,
pentru ca victima să poată fi folosită în scopurile prevăzute la art. 165 din CP
al RM.
Acţiunea principală, sub oricare din modalităţile specificate mai sus, este
însoţită de acţiunea adiacentă, care, la rândul ei, se poate prezenta sub oricare din
modalităţile de la lit. a)-c) din alin. (1) al art. 165 din CP al RM:
a) Prima din modalităţile care alcătuiesc acţiunea adiacentă se manifestă
prin aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei ori prin ameninţarea cu aplicarea unei astfel de violenţe. În
plus, legea cere ca aplicarea unei asemenea violenţe sau ameninţări cu
ea să fie săvârșită alături de confiscarea documentelor victimei sau de
deţinerea ei în stare de servitute, ori în cadrul răpirii victimei.
Prin “violenţă nepericuloasă pentru viaţă și sănătate” trebuie de înţeles
cauzarea intenţionată a leziunilor corporale, care nu au avut drept urmare
dereglarea de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a
capacităţii de muncă, fie aplicarea intenţionată a loviturilor sau săvârșirea altor
acte de violenţă, care au cauzat o durere fizică, dacă acestea nu au pus în pericol
viaţa sau sănătatea victimei.
Noţiunea de ameninţare a fost definită în cadrul analizei infracţiunii
prevăzute la art.155 din CP al RM. De aceea, trimitem la această definiţie în
vederea interpretării conceptului “ameninţarea cu aplicarea violenţei
nepericuloase pentru viaţă și sănătate”.
Nu contează când a fost aplicată violenţa specificată sau ameninţarea cu ea
– până la confiscarea documentelor sau deţinerea în stare de servitute, ori
concomitent cu acestea. Este important ca în aceste cazuri, ca și în cazul răpirii,
violenţa nepericuloasă pentru viaţă și sănătate sau ameninţarea cu aplicarea
acesteia să urmărească facilitarea confiscării documentelor de la victimă sau să
aibă scopul de a o deţine în stare de servitute ori de a o răpi.
Având în vedere prevederile art. 118 din CP al RM, confiscarea
documentelor, însoţită de aplicarea violenţei menţionate sau a ameninţării cu ea,
săvârșită în contextul traficului de fiinţe umane, nu necesită calificare
suplimentară conform alin. (2) al art. 360 din CP al RM. Prin “documente” se
înţelege: pașaportul; buletinul de identitate (inclusiv pentru apatrizi sau
refugiaţi); permisul de ședere; documentul de călătorie etc.
În conformitate cu Convenţia suplimentară a ONU privitoare la abolirea
sclavajului, a traficului de sclavi și a instituţiilor și practicilor similare
sclavajului , prin “servitute” se înţelege starea sau condiţia rezultând din faptul
că un debitor s-a angajat să dea drept garanţie pentru o datorie serviciile sale
personale sau ale unei alte persoane asupra căreia își exercită autoritatea, dacă
valoarea echitabilă a acestor servicii nu este destinată lichidării datoriei sau dacă
durata acestor servicii nu este limitată și nici caracterul lor definit.
Noţiunea de răpire a unei persoane a fost caracterizată la examinarea
infracţiunii prevăzute la art.164 din CP al RM.
b) Cea de-a doua din modalităţile care alcătuiesc acţiunea adiacentă se
manifestă prin înșelă ciune. Înșelăciunea fie că se exprimă în
prezentarea vădit falsă a realităţii, fie în trecerea sub tăcere a realităţii,
când are loc ascunderea faptelor și a circumstanţelor care trebuie
comunicate în cazul încheierii cu bună-credinţă și în conformitate cu
legea a convenţiei de angajare a victimei să presteze o anumită muncă,
sau în cazul când victimei i se prestează servicii turistice etc. De regulă,
în contextul traficului de fiinţe umane, este vorba de înșelăciunea
privitoare la promisiuni, atunci când făptuitorul induce victima în
eroare în ceea ce privește intenţiile sale adevărate (de exemplu, îi
promite că va fi angajată la o muncă decentă și bine plătită, cu toate că
în realitate nu are această intenţie).
c) Cea de-a treia din modalităţile care alcătuiesc acţiunea adiacentă se
manifestă alternativ prin: 1) abuz de poziţie de vulnerabilitate; 2) abuz
de putere; 3) dare sau primire a unor plăţi sau beneficii.
Prin “abuz de poziţie de vulnerabilitate” se înţelege uzarea în mod
exagerat de situaţia vulnerabilă a victimei sub aspect economic (sărăcia
extremă), juridic (lipsa de încredere în organele de drept – adeseori concrescute
cu reţelele de traficanţi –, precum și necunoașterea prevederilor legale în materie
de protecţie a persoanelor traficate), afectiv (încrederea victimei în promisiunile
unei persoane apropiate care se dovedește a fi autorul traficului de fiinţe umane
sau complicele la această infracţiune) sau de altă natură
Prin “abuz de putere” se are în vedere că persoana cu funcţie de
răspundere reprezentând autoritatea publică se folosește în mod exagerat de
atribuţiile ce i-au fost conferite de lege. În această situaţie, potrivit prevederilor
art. 118 din CP al RM, nu este necesară calificarea suplimentară conform art.
327 din CP al RM.
În cazul dării sau primirii unor plăţi sau beneficii, se au în vedere oricare
plăţi sau beneficii având rolul de recompensă ilicită (bănească sau sub formă de
bunuri, servicii sau avantaje patrimoniale). Ipoteza primirii de către făptuitor a
unor plăţi sau beneficii presupune îndeplinirea comenzii, care parvine de la o
persoană interesată (de exemplu, deţinătorul unei case de toleranţă), de a
cumpăra consimţământul unei persoane (părinte, tutore, curator etc.) care deţine
controlul faptic sau juridic asupra victimei. În această ipoteză, persoana care dă
comandă are rolul juridic de organizator sau instigator, pe când persoana care
deţine controlul asupra victimei – de complice la traficul de fiinţe umane.
Infracţiunea de la art. 165 din CP al RM este o infracţiune formală. Ea se
consideră consumată din momentul obţinerii controlului asupra facultăţii
victimei de a se deplasa nestingherit în spaţiu.
Latura subiectivă a traficului de fiinţe umane se exprimă, în primul rând,
în vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele infracţiunii se concretizează,
de regulă, prin interesul material.
În dispoziţia art. 165 din CP al RM legiuitorul nominalizează anumite
scopuri speciale în raport cu acţiunea principală (în scopul exploatării sexuale
comerciale sau necomerciale, sau al exploatării prin muncă sau servicii forţate,
sau al exploatării în sclavie sau condiţii similare sclaviei, sau al folosirii în
conflicte armate ori în activităţi criminale, sau al prelevării organelor sau
ţesuturilor pentru transplantare) sau în raport cu acţiunea adiacentă (scopul
întoarcerii unei datorii a cărei mărime nu este stabilită în mod rezonabil – lit. a)
din alin. (1) al art. 165 din CP al RM), sau al obţinerii consimţământului unei
persoane care deţine controlul asupra unei alte persoane – lit. c) din alin. (1) al
art. 165 din CP al RM).
 Prin “exploatare sexuală comercială” se înţelege activitatea aducătoare de
profituri, care are drept urmare majorarea activului patrimonial al făptuitorului,
exprimându-se în folosirea victimei, prin constrângere, în prostituţie sau în
industria pornografică.
Prin “exploatare sexuală necomercială” se înţelege activitatea care nu are
nici un impact direct asupra mărimii patrimoniului, exprimându-se în căsătorie
(inclusiv poligamică), concubinaj sau alte asemenea forme de coabitare, realizate
pentru propria consumaţie a făptuitorului.
Conceptul de muncă sau servicii forţate va fi supus examinării în cadrul
analizei infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al RM.
Noţiunea “sclavie sau condiţii similare sclaviei” va fi interpretată cu
ocazia analizei infracţiunii prevăzute la art.167 din CP al RM.
Prin “conflicte armate” se înţelege lupta armată (război interstatal, civil, de
secesiune etc.) între cel puţin două subiecte, care nu implică cu necesitate
recunoașterea formală de către beligeranţi a stării de război.
Folosirea victimei în conflicte armate presupune folosirea ei, de regulă, în
calitate de mercenar.
Folosirea în activităţi criminale presupune folosirea victimei în calitate de
participant la infracţiune sau în calitate de mijloc animat (în cazul persoanelor
iresponsabile) de săvârșire a infracţiunii.
Noţiunea “prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare” a fost
examinată în cadrul analizei faptelor prevăzute la lit. l) din alin. (3) al art. 145 și
la art. 158 din CP al RM.
La calificare nu se cere realizarea oricăruia dintre scopurile speciale sus-
menţionate, fiind suficientă probarea existenţei acestuia la făptuitor, la momentul
comiterii infracţiunii.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul
săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani. Comiterea abuzului de putere,
în contextul acţiunii adiacente de la lit. c) din alin. (1) al art. 165 din CP al RM,
reclamă calitatea specială de persoană cu funcţie de răspundere reprezentând
autoritatea publică centrală sau locală. În baza prevederilor art. 123 din CP al
RM, prin astfel de persoană se are în vedere persoana căreia, într-o instituţie de
stat sau a administra ţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă,
permanent sau pro vizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în
virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligaţii în vederea exercitării
funcţiilor autorităţii publice.
În continuare ne vom referi la notele caracteristice agravantelor care nu-și
au un corespondent în componenţele de infracţiuni anterior examinate:
Traficul de fiinţe umane, săvârșit cu aplicarea violenţei periculoase
pentru viaţa, sănătatea fizică și psihică a persoanei (lit. e) din alin. (2) al art.
165 din CP al RM).
În contextul infracţiunii examinate, prin “violenţă periculoasă pentru viaţă
și sănătate” se are în vedere aplicarea intenţionată a violenţei care s-a soldat cu
vătămarea medie sau ușoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori care, deși
nu a cauzat aceste consecinţe, constituie la momentul aplicării sale, datorită
metodei de operare, un pericol real pentru viaţa și sănătatea victimei.
Traficul de fiinţe umane, însoţit de vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie calificat prin concurs, conform art.
165 și art. 151 din CP al RM. Această soluţie se impune prin comparaţia
prevede- rilor de la lit. e) din alin. (2) și, respectiv, de la lit. b) din alin. (3) al art.
165 din CP al RM, fiind dictată de evaluarea corectă a pericolului social al
faptei.
Sub incidenţa noţiunii “violenţă periculoasă pentru viaţă și sănătate”
nimeresc și cazurile: de compresiune a gâtului cu mâinile sau cu ajutorul unui
șnur; de ţinere îndelungată a capului victimei sub apă; de îmbrăcare pe capul
victimei a unei pungi de polietilenă; de aruncare a victimei de la înălţime ori
dintr-un mijloc de transport aflat în mișcare etc. Deși asemenea acţiuni violente
pot să nu provoace moartea victimei ori vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii acesteia, totuși, datorită caracterului lor, ele creează un pericol real
pentru viaţa și sănătatea victimei.
Traficul de fiinţe umane, săvârșit prin folosirea torturii, a tratamentelor
inumane sau degradante pentru a asigura subordonarea persoanei, ori prin
folosirea violului, a dependenţei fizice, a armei, a ameninţării cu divulgarea
informaţiilor confidenţiale familiei victimei sau altor persoane, precum și a
altor mijloace (lit. f) din alin. (2) al art. 165 din CP al RM).
 Noţiunea “tortură” a fost supusă analizei cu ocazia examinării faptei de la
lit. e) din alin. (2) al art. 151 din CP al RM. De aceea, în vederea evitării
repetărilor inutile, facem trimitere la explicaţiile respective.
În conformitate cu soluţia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în cauza Irlanda contra Marii Britanii (1978), prin “tratament inuman”
trebuie de înţeles cauzarea unei puternice suferinţe fizice sau psihice; prin
“tratament degradant” trebuie de înţeles tratamentul de natură să producă
victimei sentimente de teamă, de inferioritate, de îngrijorare, în stare s-o
însoţească și să-i înfrângă rezistenţa sa fizică și psihică6 .
De notat că tortura ori tratamentul inuman sau degradant este folosit în
raport cu victima anume pentru a asigura subordonarea ei faţă de făptuitor.
Numai prezenţa acestui scop special este susceptibil să agraveze răspunderea
penală pentru traficul de fiinţe umane, săvârșit prin folosirea torturii ori a
tratamentelor inumane sau degradante.
Conceptul de viol urmează a fi caracterizat cu prilejul analizei infracţiunii
prevăzute la art. 171 din CP al RM.
Prin “dependenţă fizică” înţelegem starea psihică sau fizică ce rezultă din
interacţiunea organismului persoanei cu substanţe narcotice ori psihotrope,
utilizabile sau inutilizabile în scopuri medicale, stare caracterizată prin
modificări de comportament și alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua
asemenea substanţe în mod continuu sau periodic, pentru a le resimţi efectele
psihice și, uneori, pentru a evita suferinţele.
Dependenţa fizică se manifestă la reducerea severă a dozelor, la
întreruperea completă a administrării sau la amânarea acesteia, peste limitele
suportabile de către organism. În această situaţie apar o serie de tulburări fizice
greu de suportat, care diferă în funcţie de natura substanţei narcotice sau
psihotrope, de cantitatea și modul de utilizare a acestora, precum și de
particularităţile personale ale victimei.
Noţiunea de armă a fost definită în cadrul analizei faptei de la lit. g) din
alin. (2) al art. 164 din CP al RM.
Prin “ameninţarea cu divulgarea informaţiilor confidenţiale familiei
victimei sau altor persoane” trebuie de înţeles efectuarea de către făptuitor a unui
act de natură să inspire victimei temerea că anumite informaţii, constituind
secretul per so nal al victimei, ar putea fi destăinuite familiei sale ori altor
 persoane, ceea ce ar pune-o într-o lumină nefavorabilă în raport cu aceste
persoane, astfel reducându-i la minimum resursele psihice necesare pentru a
rezista constrângerii.
Întrucât formula “precum și a altor mijloace” din finalul prevederii de la
lit. f) din alin. (2) al art. 165 din CP al RM este susceptibilă de interpretare
extensivă defavorabilă, considerăm că această formulă nu trebuie luată în
considerație la aplicarea răspunderii penale pentru traficul de fiinţe umane,
pentru a nu admite încălcarea principiului legalităţii.

 Privaţiunea ilegală de libertate

Cu excepţia limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice,
care stabilesc fie activităţile interzise, fie, dimpotrivă, activităţile a căror îndeplinire
este impusă de lege, persoana fizică trebuie să aibă garantată posibilitatea de a se
deplasa și de a activa în conformitate cu interesele sale, și legea nimănui nu-i
permite s-o lipsească de această libertate.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 166 din CP al RM îl
constituie relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a persoanei. Sunt însă cazuri
când, în condiţii concrete de săvârșire a infracţiunii analizate, sunt vătămate
adiacent relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică, integritatea corporală,
sănătatea sau viaţa persoanei. Atunci, astfel de relaţii formează obiectul juridic
secundar alternativ al privaţiunii ilegale de libertate; în același timp, relaţiile sociale
cu privire la libertatea fizică a persoanei vor constitui obiectul juridic principal al
acestei infracţiuni.
De regulă, privaţiunea ilegală de libertate nu are obiect material. Însă, în
cazul aplicării violenţei fizice asupra corpului victimei, în vederea facilitării
comiterii acţiunii principale, corpul victimei devine obiect material al infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii de la art.166 din CP al RM se exprimă în fapta
(acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă, concretizată în privaţiunea ilegală de
libertate a unei persoane, dacă nu este legată cu răpirea acesteia.
Prin “privaţiune ilegală de libertate” se înţelege împiedicarea victimei de a se
deplasa conform voinţei sale, de a-și alege liber locul aflării, de a comunica cu alte
persoane atunci și așa cum ea dorește, pe calea izolării victimei în locul aflării ei
permanente sau provizorii, loc în care ea a ajuns benevol, și fără a fi deplasată din
alt loc. Așadar, în cazul privaţiunii ilegale de libertate, persoana nu este scoasă în
afara micromediului ei social. Anume prin aceasta infracţiunea de la art. 166 din
CP al RM se deosebește de răpirea unei persoane. De fapt, art. 166 din CP al RM
este norma generală în raport cu norma concurentă specială de la art. 164 din CP al
RM, iar transferul spaţial al victimei din locul aflării ei în locul reţinerii ei
reprezintă diferenţa specifică dintre cele două componenţe de infracţiuni.
Simpla interdicţie, venită din partea unei persoane din aceeași încăpere, de a
folosi anumite obiecte, inclusiv mijloacele de comunicaţie, fără reţinerea prin
constrângere a victimei, nu poate forma componenţa de la art. 166 din CP al RM.
Noţiunea de ilegalitate, ce caracterizează privaţiunea de libertate, presupune
ideea de privaţiune neconsimţită de libertate. De aceea, consimţământul persoanei
de a fi izolată într-un anumit loc exclude posibilitatea calificării faptei conform art.
166 din CP al RM. Însă, dacă persoana care se găsește într-un anumit loc, potrivit
propriei sale voinţe, este împiedicată să părăsească acel loc, atunci suntem în
prezenţa privaţiunii ilegale de libertate. În general, această infracţiune este comisă
mai ales prin acţiuni. Dar dacă făptuitorul nu-și îndeplinește obligaţia de a repune
persoana în libertate, deși putea și trebuia s-o îndeplinească (de exemplu: persoana
cu handicap fizic este privată de căruciorul de invalid, rămânând în imposibilitate
de a se deplasa singură; persoana se află în încăperea anterior încuiată cu acordul
ei, iar făptuitorul refuză s-o elibereze etc.), atunci el săvârșește o inacţiune care este
calificată ca privaţiune ilegală de libertate.
Privaţiunea ilegală de libertate poate să includă, în structura sa, aplicarea
violenţei fizice sau psihice. Aceasta are loc mai cu seamă în cazul: imobilizării
victimei prin legarea ei; fixării victimei, cu ajutorul cătușelor, de obiecte
nemișcătoare; abandonării victimei într-o încăpere încuiată, ameninţând-o cu
aplicarea violenţei în raport cu ea sau cu persoanele apropiate ei etc.
Durata privaţiunii ilegale de libertate nu influenţează calificarea faptei.
Totuși, timpul prea scurt, cât persoana a fost lipsită ilegal de libertate, poate
determina aplicarea prevederii de la alin. (2) al art. 14 din CP al RM. Privaţiunea de
libertate în condiţiile legitimei apărări, ale reţinerii infractorului sau ale stării de
extremă necesitate nu poate fi calificată conform art. 166 din CP al RM, deoarece
lipsește caracterul penal al faptei.
Fapta infracţională de la art. 166 din CP al RM este o infracţiune formală.
Infracţiunea examinată se consideră consumată din momentul în care victima
conștientizează că este privată de libertate sau din momentul privării obiective de
libertate a persoanelor care nu pot să perceapă adecvat cele întâmplate lor (din
cauza vârstei fragede, a stării patologice etc.).
Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 166 din CP al RM se
exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. Considerăm
întemeiată opinia, formulată în doctrina penală, potrivit căreia, dacă intenţia de a
priva victima de libertate a apărut până la “invitarea” ei în locul în care se află
făptuitorul, cele comise se califică drept răpire a unei persoane; dacă însă asemenea
intenţie apare la făptuitor în momentul aflării victimei în locul amintit, fapta trebuie
calificată ca privaţiune ilegală de libertate7 . Dacă victima s-a deplasat în spaţiu
neasistată de făptuitor, dar îndeplinind dorinţa acestuia, fiind înșelată asupra
intenţiei lui adevărate, deci dacă ea s-a deplasat nu benevol, ci cvasibenevol, cele
săvârșite trebuie calificate conform art. 164, și nu potrivit art. 166 din CP al RM,
deoarece ea a contribuit într-un fel la propria sa răpire.
Motivele infracţiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: răzbunare,
intenţii huliganice, năzuinţa de a înlesni comiterea altor infracţiuni (de exemplu, a
violului) etc.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul
săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani (pentru fapta de la alin. (1) al art.
166 din CP al RM) sau de 14 ani (pentru fapta de la alin. (2) și (3) ale art. 166 din
CP al RM).
Dacă o persoană cu funcţie de răspundere, abuzând de atribuţiile sale de
serviciu ori săvârșind vreo infracţiune contra justiţiei, privează ilegal o persoană de
libertate, cele comise trebuie calificate potrivit art. 307, 308, 327 din CP al RM sau
art. 328 din CP al RM.
De vreme ce toate agravantele de la alin. (2) și (3) ale art. 166 din CP al RM
își au corespondente în circumstanţele agravante anterior analizate, trimitem la
explicaţiile corespunzătoare acestora.

 Munca forțată
Supunerea la o muncă forţată sau obligatorie constituie un act de silnicie,
deoarece lipsește consimţământul celui supus la o astfel de muncă. Prin săvârșirea
acestei fapte se răpește posibilitatea persoanei fizice de a-și alege liber munca pe
care o va presta. Caracterul periculos al infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al
RM rezidă în flagranta încălcare a libertăţii persoanei, alături de posibilele atingeri
aduse altor valori sociale, reprezentând alte atribute inerente persoanei.
Obiectul juridic special al muncii forţate îl constituie relaţiile sociale cu
privire la libertatea persoanei de a-și alege munca și de a o presta după voinţa sa.
Este posibil ca, în cazul unor modalităţi ale infracţiunii examinate să fie
vătămate, adiacent, relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea
sau libertatea psihică a persoanei.
În genere, obiectul material lipsește la infracţiunea de muncă forţată. Totuși,
în cazul aplicării violenţei faţă de victimă este necesar să recunoaștem că corpul
victimei va fi obiectul material al acestei infracţiuni.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al RM se exprimă
în fapta prejudiciabilă constând din următoarele patru acţiuni cu caracter alternativ:
 forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale;
 forţarea la muncă obligatorie;
 ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii;
 obţinerea muncii sau a serviciilor prin înșelăciune, constrângere, violenţă sau
ameninţare cu violenţa.
În prima ipostază, victima este determinată, prin constrângere, să
îndeplinească o muncă, pe care din proprie iniţiativă și voinţă nu ar îndeplini-o.
În cea de-a doua ipostază, victima este pusă în situaţia de a presta o muncă la
care nu era obligată, însă de parcă ar fi avut îndatorirea de a o efectua.
Este necesar a menţiona că, în termenii Convenţiei Organizaţiei
Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie9 , prima ipostază este
numită “muncă forţată”, iar cea de-a doua – “muncă obligatorie”. Totuși, cele două
noţiuni reprezintă părţi ale unui tot coerent, diferenţa între ele fiind de nuanţă, nu
de principiu. Chiar în textul Convenţiei sus-numite cele două noţiuni formează, prin
juxtapunere, una singură, definită ca “orice muncă sau serviciu pretins unui individ
sub ameninţarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit
de bunăvoie”. Din această perspectivă, expresia “muncă forţată”, folosită în
legislaţia Republicii Moldova, se referă, în egală măsură, și la noţiunea de muncă
obligatorie.
În cea de-a treia ipostază, victima se află în totală dependenţă de făptuitor,
care dispune de ea, deoarece victima nu a fost în stare să-i achite datoria. Privitor la
caracteristicile conceptului “servitute”, facem trimitere la explicaţiile privind fapta
de la lit. a) din alin. (1) al art. 165 din CP al RM.
În ce privește cea de-a patra ipostază, sub care se poate înfăţișa fapta
prejudiciabilă analizată, ea se referă la obţinerea efectivă a muncii sau a serviciilor
prin următoarele metode: înșelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu
violenţa. În cazul aplicării violenţei, aceasta nu poate depăși gradul de gravitate al
vătămării intenţionate ușoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În caz contrar,
fapta va trebui calificată prin concurs: art. 168 din CP al RM și art. 151 din CP al
RM sau art. 152 din CP al RM.
Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca munca să fie prestată în alte
cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale. Astfel, conform alin. (2) din art.
44 al Constituţiei Republicii Moldova, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 29.07.199410, nu constituie muncă forţată: a) serviciul cu caracter
militar sau activităţile desfășurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu
satisfac serviciul militar obligatoriu; b) munca unei persoane condamnate, prestată
în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c)
prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum și cele
care fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege.
Evident, în nici unul dintre aceste cazuri, dispoziţia de la art. 168 din CP al
RM nu este susceptibilă de aplicare.
Infracţiunea de muncă forţată este o infracţiune formală. Ea se consideră
consumată din momentul în care victima a fost lipsită de libertate în ce privește
prestarea muncii.
Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în primul rând, în
vinovăţie sub formă de intenţie directă. De regulă, motivul infracţiunii constă în
interesul material.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul
comiterii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani.