Diferenţa dintre şantaj şi tâlhărie.

Obiectul Juridic principal – relaţiile sociale vătămate

C. pen., art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 194 alin. (1),

art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e)

Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie este

obiectul juridic. In cazul şantajului sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare ia
libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt lezate, în principal, relaţiile sociale
privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, din cauza violenţei sau ameninţării folosite
de făptuitor, este atinsă şi libertatea fizică sau psihică a persoanei.

C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 440/2000, în C.P.J. 2000, p. 178-179

Prin sentinţa penală nr. 165 din 2 iunie 2000, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în baza art. 211
alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.,

cu aplicarea art. 74-76 C. pen., inculpatul R.N. a fost condamnat la

pedeapsa de 1 an închisoare. în baza art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C. pen.,
acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare. în temeiul art. 33-34 C. pen. s-a dispus ca
inculpatul R.N. să execute 1 an închisoare.

în fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 8.08.1999, inculpatul, însoţit de alte trei persoane, prin
agresare fizică, l-au deposedat pe D.G. de un auto marca Nissan, în zona Restaurantului P. din
municipiul S., în contul unui rest de bani, dintr-o marfă vândută victimei, în cuantum de 40.000
lei.

Pentru aceasta, inculpatul şi celelalte trei persoane au obligat-o pe partea vătămată să urce în
autoturism, cu care s-au deplasat în mun. M, unde inculpatul l-a obligat pe D.G. să scrie un act
de vânzare, prin care ceda autoturismul Nissan în contul datoriei către SC P. SA Peştera.

Ca urmare a agresiunilor suferite, partea vătămată a necesitat pentru vindecare, 7-8 zile de
îngrijiri medicale.

împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de şantaj.

Instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică dată faptelor a fost corect stabilită de instanţa de
fond, astfel că nu se impune schimbarea încadrării juridice.
Aceasta deoarece, potrivit art. 194 C. proc. pen., şantajul constă în constrângerea unei persoane,
prin violentă, sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este
comisă spre a dobândi, în mod injust, un folos pentru sine sau pentru altul.
Articolul 211 C. pen. defineşte tâlhăria ca fiind furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau
ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştientă sau neputinţă de a se apăra, precum
şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie, este

obiectul juridic. în cazul şantajului, sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare la
libertatea persoanei, şi anume libertatea psihică, iar în cazul tâlhăriei sunt lezate, în principal,
relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, din cauza violenţei sau
ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă libertatea fizică sau psihică a persoanei.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol – la şantaj – cu privire la valorile ce alcătuiesc
obiectul faptei, şi în efectiva diminuare a patrimoniului victimei, în cazul tâlhăriei.

Din punct de vedere al consumării, şantajul se finalizează în momentul creării stării de pericol,
neavând relevanţă dacă făptuitorul a mai obţinut sau nu folosul urmărit. în cazul tâlhăriei,
consumarea faptei este în directă legătură cu obţinerea bunului de către făptuitor.

De asemenea, ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că tâlhăria se

caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul
său, în timp ce în cazul-şantajului, infractorul întrebuinţează violente sau ameninţarea pentru a
obţine ulterior un bun.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin nere-curare.

Notă. în literatura de specialitate s-a arătat că în cazul ambelor infracţiuni, victima este supusă
unei ameninţări, iar făptuitorul urmăreşte un folos – patrimonial în cazul tâlhăriei, de orice natură
în cazul şantajului. Sub aspectul laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu intenţie
directă – atât în cazul infracţiunii de tâlhărie, cât şi în cazul infracţiunii de şantaj, făptuitorul
urmărind un folos, scop ce trebuie să existe în momentul săvârşirii acţiunii iniţiale de
ameninţare.

Deosebirea dintre cele două infracţiuni constă, în primul rând, în faptul că, în cazul şantajului,
sunt vătămate, în principal, relaţiile sociale privitoare la libertatea morală a persoanei, iar în
cazul tâlhăriei, relaţiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia. Pentru ca libertatea morală să
fie lezată în principal, fapta constituind infracţiunea de şantaj, este necesar ca victima să fie
supusă unei constrângeri prin ameninţare care să dureze un anumit interval de timp, ameninţare
sub imperiul căreia aceasta să satisfacă cererea făptuitorului, redo-bândindu-şi ulterior libertatea
morală. în cazul tâlhăriei, ameninţarea trebuie să producă victimei o stare de temere de scurtă
durată, libertatea morală a persoanei fiind lezată Tn subsidiar, astfel infracţiunea de tâlhărie este
caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a da
bunul său. în aceste condiţii, în modul de comitere a celor două infracţiuni, criteriul distinctiv
esenţial de diferenţiere l-ar constitui factorul timp, trecerea unui anumit interval de timp de la
actul de ameninţare şi până la actul de remitere. 
Nr.1088/246/III-5/2008
 
 
 
Către
 
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
 
 
                        În temeiul art. 4142 alin.1 din Codul de procedură penală şi a art. 25 lit. a
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu
 
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
 
privind raportul dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de
art.306 din Codul penal, şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală şi
lipsire de libertate, prevăzute de art.180, art.181 şi art.189 din acelaşi cod, sub raportul
încadrării juridice a faptelor în unul sau mai multe dintre textele de lege menţionate.
 
                        Practica instanţelor a devenit neunitară după cum a achiesat la una sau
la alta dintre următoarele abordări teoretice :
                        I. Faptele de lovire sau alte violenţe  ori de lipsire de libertate săvârşite
împotriva minorului  întrunesc numai elementele constitutive ale infracţiunii de rele
tratamente aplicate minorului, prevăzută de art.306 din Codul penal (Anexele nr.1 – 9).
                        Instanţele au apreciat că faptele primesc această încadrare juridică
întrucât infracţiunile de lovire sau alte violenţe ori lipsire de libertate în mod ilegal,
prevăzute de art.180 şi art.189 din Codul penal, sunt absorbite în infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului în situaţiile următoare :
                        - Fapta de lovire a fost singulară şi a produs leziuni ce au necesitat
îngrijiri medicale pentru vindecare (Anexele 1 şi 2).
                        - Agresiunea fizică şi/sau lipsirea de libertate au avut repetabilitate şi
au produs leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale pentru vindecare (Anexele 3 şi 4).
                        - Faptele de lovire au avut caracter continuat, dar urmările acestora nu
au fost consemnate şi evaluate prin acte medico-legale (Anexele nr.5 – 9).
                        - Îndeplinirea condiţiei constitutive ca prin aceste acţiuni să fie pusă în
primejdie dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului a fost menţionată
explicit (Anexele nr.2-6) sau a fost omisă constatarea acesteia (Anexele nr.1 şi 7-9).
                       
                        II. Faptele de lovire ori lipsire de libertate săvârşite împotriva
minorului  întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate
minorului, prevăzută de art.306 din Codul penal, în concurs cu infracţiunile de lovire
sau alte violenţe, vătămare corporală sau lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de
art.180, art.181 sau art.189 din acelaşi cod (Anexele nr.10-16).
                        Instanţele au apreciat că infracţiunea de rele tratamente aplicate
minorului nu constituie o complexitate naturală sau juridică al cărei element obiectiv să
absoarbă, ca circumstanţă sau component material, faptele de lovire sau lipsire de
libertate care reprezintă elementul obiectiv al infracţiunilor prevăzute de art.180, art.181
şi art.189 din Codul penal atât în situaţia în care faptele au fost singulare (Anexele
nr.10 şi 11) sau multiple (Anexele nr.12 – 16), cât şi atunci când s-a reţinut că nu au
pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică,  morală sau intelectuală a minorului (Anexa
nr.10), au avut această consecinţă (Anexele nr.11, 13, 14 şi 16) ori nu s-
au pronunţat expres asupra îndeplinirii acestei condiţii esenţiale (Anexele nr.12 şi 15).
 *
                        Pe cale de consecinţă, aceste abordări diferite ale instanţelor sunt de
natură să atragă în practică soluţii diferite cu privire la încadrarea juridică şi tratamentul
sancţionator al aceloraşi fapte.
 
*
*                       *
 
                        Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi
instruirea  copiilor are valoare de principiu constituţional (art.48 pct.1).
                        Transpunerea în plan legislativ a acestui principiu a determinat ca, în
Codul familiei, să se prevadă că părinţii sunt obligaţi să crească copilul îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia, potrivit cu însuşirile lui (art.101 alin.2).
                        Atunci când sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită
prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă
gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învăţătura sau
pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România s-
a instituit, ca formă de sancţiune extrapenală, decăderea părintelui din drepturile
părinteşti de către instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare (art.109 alin.1
din acelaşi cod).
                        Disciplinarea relaţiilor de familie şi a regulilor privind limitele exercitării
drepturilor părinţilor sau a persoanelor îndreptăţite asupra minorilor s-a impus a fi
făcută şi cu ajutorul normelor de drept penal substanţial.
                        Astfel, potrivit art.306 din Codul penal, infracţiunea de rele tratamente
aplicate minorului constă în : „Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau
tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de
către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere
şi educare” şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
                        Această infracţiune este plasată în Capitolul I al Titlului IX din Codul
penal, intitulat „Infracţiuni contra familiei”, astfel încât obiectul său juridic special
principal îl constituie relaţiile sociale referitoare la  familie şi protecţia în cadrul ei a
minorului a cărui formare, educare şi creştere, fizică şi morală, sunt strâns legate şi
condiţionate de grija faţă de el, responsabilitatea şi afecţiunea persoanelor obligate
legal în acest sens.
                        Obiectul juridic special secundar (adiacent) îl constituie relaţiile
sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea fizică ori morală a minorului.
                        Raţiunea acestei incriminări constă în stabilirea unei limite necesare de
demarcaţie între responsabilitatea celui dator legal să asigure creşterea şi educarea
minorului şi posibilitatea de a folosi exigenţa sau chiar severitatea în interesul acestuia.
                        Deşi „dreptul la corecţie” al persoanei obligate legal faţă de minor de a-
l creşte şi educa nu mai este prevăzut explicit (art.455 alin.3 din Codul penal anterior),
acesta subzistă totuşi prin însuşi conţinutul dispoziţiei normei de incriminare
care sancţionează numai abuzul sau excesul de corecţie prin măsuri sau tratamente
care acţionează în sens contrar folosului minorului şi primejduiesc grav dezvoltarea lui
fizică, intelectuală sau morală.
                        Această soluţie legislativă este raţională şi se justifică prin aceea că,
dacă ar fi fost incriminată orice exercitare a „dreptului de corecţie”, s-ar fi pus în
primejdie însăşi stabilitatea familiei şi solidaritatea membrilor săi; efectele negative ale
condamnării s-ar fi răsfrânt şi asupra membrilor inocenţi; s-ar îngreuna posibilitatea
reconcilierii şi nu se mai justifică statuarea responsabilităţii civile nelimitate a
părinţilor  pentru pagubele cauzate de copiii lor minori – care este bazată tocmai pe
prezumţia neîndeplinirii active a obligaţiei de educare şi corecţie (art.1000 alin.2 din
Codul civil).
                        Ca atare, potrivit principiilor generale ale dreptului, cel ce are datoria de
a creşte şi educa trebuie să aibă netăgăduit şi autoritatea necesară conferită de  dreptul
de sancţionare pentru ca demersurile şi  eforturile sale să nu fie iluzorii.
                        „Temerea reverenţioasă” ce trebuie să fie insuflată minorilor admite
acţiuni coercitiv - educative care pot fi, după împrejurări şi caracterul minorului, mai
blânde sau mai severe (pedepse corporale), ce au o dublă limitare. Astfel, ele pot fi
întrebuinţate numai cu maximă prudenţă şi moderaţie, fiind incompatibile cu punerea în
primejdie gravă a sănătăţii sau intelectului minorului şi, totodată, nu pot fi aplicate decât
cu afecţiune, respectiv din necesitate şi cu bună credinţă, în scopul corectei formări şi
educări a acestuia, fără a constitui însă o „metodă pedagogică”.
*
                        Elementul material (denumit şi obiectiv sau real) cuprins în norma de
incriminare, ce constituie „verbum regens”, este desemnat prin sintagma „măsuri sau
tratamente de orice fel”.
                        Denumirea infracţiunii de „rele tratamente aplicate minorului” nu poate
conduce la  concluzia că elementul obiectiv impune, cu necesitate,
repetabilitatea/multitudinea faptelor deoarece „denumirea marginală a textului
incriminator nu-i lege, ci are rol indicativ, ca  numele şi prenumele persoanelor, ele nu
pot servi nici la restrângerea, nici la  extinderea conţinutului normativ al dispoziţiilor din
articolul pe care îl definesc”[1] (Rubrica leges non est lex).
                        Pe de altă parte, elementul material al infracţiunii presupune, în
principiu, existenţa unei activităţi cu caracter de durată ori continuitate (execuţie lentă)
aplicate minorului şi care sunt susceptibile, în întregul lor şi prin cumularea efectelor,
să-i pună în primejdie gravă dezvoltarea.
                        Totuşi, acesta permite ca şi o singură faptă să genereze aceeaşi urmare
juridică şi să îmbrace forma de infracţiune instantanee (execuţie promptă) deoarece
pluralul folosit de legiuitor nu exclude şi acţiunea sau inacţiunea singulară.
                        Astfel, prin exprimarea folosită s-a subliniat că „măsurile” sau
„tratamentele” pot fi de natură diversă în cadrul acestei infracţiuni unice simple.
                        „Utilizarea pluralului în stabilirea elementului material (măsuri sau
tratamente) a fost determinată de cerinţa identificării  unei expresii corespunzătoare, cu
valenţă de acoperire a tuturor celor avute în vedere… şi s-a vrut sublinierea că nu este
exclusă nici o activitate umană aptă să producă urmarea enunţată, indiferent dacă este
un act izolat sau o succesiune de acte”[2].
                        Această interpretare este corectă deoarece norma de incriminare are
un conţinut deschis a cărui activitate materială nu este limitată, însă aceasta nu
afectează unitatea naturală a infracţiunii deoarece „nu importă dacă activitatea se
realizează printr-un act sau mai multe; ceea ce interesează este că, în întregul său,
constituie un singur fapt”[3].
                        Măsurile sau tratamentele care definesc elementul material al laturii
obiective a infracţiunii pot fi aplicate minorului atât prin acte comisive (lovire, supunere
la tortură, legare, izolare, lipsire de somn, maltratarea celorlalţi membri ai familiei în
prezenţa sa, alungarea din locuinţă etc.) cât şi atitudini omisive (hrană sau
îmbrăcăminte insuficiente ori neadecvate, neachiziţionarea de medicamente necesare
tratării afecţiunii de care suferă, neîncălzirea încăperii în timpul iernii etc.),  dacă ele
sunt de natură să primejduiască grav dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a
minorului.
                        Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează, totdeauna, prin
intenţie (directă sau indirectă) deoarece, prin definiţie, subiectul activ (calificat) trebuie
să aibă reprezentarea tuturor consecinţelor imediate sau pe termen lung ale acţiunii
sale, fiind obligat să evite abuzul de autoritate ce poate aduce atingere obiectului
nemijlocit şi, prin acesta, valorilor ocrotite de legea penală.
                        De reţinut că, infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este o
infracţiune formală/de pericol ce se consumă în momentul în care s-a realizat al doilea
element al laturii sale obiective (urmarea imediată), care va coincide cu acţiunea ce
pune în primejdie gravă sănătatea fizică sau psihică a minorului.
                        Aşa cum am arătat, elementul material al infracţiunii de rele tratamente
aplicate minorului poate consta în acţiuni care să constituie şi elementul material al altor
infracţiuni, printre care cele mai frecvente întâlnite în practică sunt : lovirea şi alte
violenţe; vătămarea corporală şi lipsirea de libertate în mod ilegal (art.180, art.181 şi
art.189 din Codul penal).
                        Problematica absorbţiei sau nu a acestor ultime trei infracţiuni
(denumite în continuare infracţiuni contra persoanei sau libertăţii) în conţinutul
infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului necesită examinarea comparativă a
conţinutului constitutiv al acestora.
                        Astfel, primul element de diferenţiere îl
reprezintă obiectul juridic special care în cazul infracţiunilor contra persoanei sau
libertăţii constă în relaţiile sociale ce ocrotesc persoanele împotriva faptelor care
cauzează suferinţe fizice sau vătămări corporale ori afectează sănătatea sau libertatea
persoanei, iar în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului îl reprezintă
relaţiile sociale ce proteguiesc familia şi care implică grija faţă de dezvoltarea fizică,
psihică, intelectuală şi morală a minorului.
                        Infracţiunile contra persoanei sau libertăţii nu se regăsesc ca element
circumstanţial de agravare în prevederile art.306 din Codul penal.
                        Diferenţa este marcată şi sub aspectul elementului material şi urmarea
juridică imediată.
                        Elementul material al infracţiunilor contra persoanei sau libertăţii poate
fi cuprins în cel al infracţiunii prevăzute de art.306 din Codul penal, fără a-l epuiza,
deoarece, aşa cum am precizat, această ultimă infracţiune are un conţinut deschis.
                        Dacă infracţiunile contra persoanei sau libertăţii sunt infracţiuni de
rezultat ce au ca urmare imediată cauzarea de suferinţe fizice ori vătămări corporale
sau ale sănătăţii – expres şi limitativ prevăzute în preceptul fiecărei infracţiuni, respectiv
lipsirea de libertate în sens fizic, infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este
o infracţiune de pericol ce constă în punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului.
                        Un alt element de departajare îl reprezintă sfera subiecţilor
infracţiunii.
                        Infracţiunile contra persoanei sau libertăţii (cu excepţia modalităţilor
normative prevăzute în alin.11 ale articolelor art.180 şi art.181 din Codul penal) pot fi
săvârşite de către orice persoană care are capacitatea juridică de a răspunde penal,
legea neimpunând întrunirea vreunei anume condiţii sau calităţi.
                        În cazul variantelor agravate prevăzute în alin.11 ale infracţiunilor de
lovire sau alte violenţe şi vătămarea corporală, subiect activ nu poate fi decât
persoana care are calitatea de membru al familiei, fiind astfel supus unei calificări
speciale în raport de subiectul pasiv (soţul, ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile,
copiii acestora, precum şi persoanele devenite, prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude
– art.1491 cu referire la art.149 din Codul penal).
                        În schimb, în cazul infracţiunii de rele tratamente aplicate
minorului subiect activ poate fi doar persoana care are calitatea  de părinte firesc ori
adoptiv (Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei) al minorului sau persoana
căreia i-a fost încredinţat acesta spre creştere şi educare[4] (art.42 alin.2 şi art.123 din
Codul familiei; Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
convenţia civilă etc. – fiind excluse toate situaţiile în care încredinţarea minorului a fost
întâmplătoare, accidentală sau sporadică).
                        Mai mult, subiect pasiv al acestei infracţiuni nu poate fi decât o
persoană care are statutul legal de minor, adică nu a împlinit 18 ani, cu excepţia
situaţiei în care s-a căsătorit anterior acestei vârste deoarece, din momentul căsătoriei,
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu conform art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954.
                        În sfârşit, nu există echivalenţă între
factorii elementului subiectiv deoarece infracţiunile contra persoanei sau libertăţii sunt
săvârşite cu intenţia (directă sau indirectă) de a produce suferinţe fizice ori vătămări
corporale sau ale sănătăţii, respectiv lipsirea de libertate, în timp ce în cadrul infracţiunii
de rele tratamente aplicate minorului făptuitorul prevede şi urmăreşte sau
acceptă însăşi punerea în primejdie gravă a întregului organism al minorului sub
componenta fizică/mintală.
                        Spre deosebire de infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, la
infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală acţiunea penală se pune în
mişcare, în principiu, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală în toate cazurile (art.180 alin.3 şi 4 şi art.181 alin.2 şi 3), iar
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este sancţionată şi sub forma sa
imperfectă (tentativă).
                        Această comparare a conţinutului generic obiectiv şi subiectiv
evidenţiază că infracţiunile de rele tratamente aplicate minorului  şi cele
prevăzute de art.180, art.181 şi art.189 din Codul penal cuprind elemente esenţiale
care le particularizează şi autonomizează, astfel încât este exclusă absorbţia de
către infracţiunea prevăzută de art.306 din acelaşi cod.
                        De altfel, dacă ar fi adoptată soluţia contrară, exclusă şi de doctrină[5], s-
ar ajunge ca pe cale pretoriană să se renunţe de plano la incriminarea  unor fapte ce
lezează şi alte valori sociale  decât infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului,
contrar voinţei legiuitorului,  ceea ce nu poate fi acceptat.
                        În schimb, este de necontestat îndrituirea şi obligaţia magistratului de
a stabili dacă sunt întrunite toate elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni,
inclusiv latura subiectivă – sub raport intelectiv şi volitiv – ce rezultă din
materialitatea faptelor comise în acea cauză (art.262 şi art.345 din Codul de
procedură penală).
 
                        În concluzie, în contextul problematicii abordate, opinez în sensul că
faptele părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare prin care abuzează de autoritatea sa şi, contrar interesului minorului,
exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia cu intenţia de a-i
produce suferinţe ori vătămări fizice sau morale şi care, totodată, au pus în primejdie
gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a acestuia întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau lipsire
de libertate în mod ilegal, prevăzute de art.180, art.181, respectiv art.189 din Codul
penal, în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută
de art. 306 din acelaşi cod.
           
*
*                       *
 
                        Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că această
problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi,
printr-o decizie obligatorie, să  stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor legale. 
 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, sunt, potrivit art. 15 CP: tipicitatea,
antijuridicitatea, imputabilitatea şi vinovăţia. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături atrage
inexistenţa infracţiunii.
Tipicitatea constituie conformitatea faptei concrete comise de autor cu cea descrisă în
norma legală, antijuridicitatea constituie lipsa oricărei justificări legale a faptei respective, adică
lipsa unui text legal care să permită comiterea faptei respective, reproşabilitatea constituie
legătura dintre fapta comisă şi făptuitor, iar vinovăţia constituie imputabilitatea psihică a faptei.
În cazul în care o persoană majoră l-a ajutat pe un minor cu vârsta sub 14 ani să sustragă
bunuri dintr-o locuinţă, prin asigurarea pazei locului, cunoscând vârsta acestuia, persoana majoră
răspunde pentru participaţie improprie la infracţiunea de furt, chiar dacă autorul minor nu
răspunde penal. În consecinţă, nu s-ar putea susţine că în acest caz ar lipsi o trăsătură esenţială a
infracţiunii.
Minoritatea făptuitorului este o cauză care înlătură imputabilitatea doar pentru minorul cu
vârsta sub 14 ani, nu şi pentru complicii majori ai acestuia. Cauzele care înlătură imputabilitatea
operează in personam, nu se răsfrâng asupra participanţilor. Din acest motiv, răspunsul de la
litera A este greşit.
Comisia de soluţionare a contestaţiilor a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată
împotriva acestei întrebări, pentru următoarele considerente: Varianta A de răspuns nu este
corectă. Potrivit dispoziţiilor art. 15 CP, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. De asemenea,
potrivit art. 52 alin. (3) CP, „determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără
vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune”.
Din datele speţei rezultă că persoana majoră l-a ajutat, cu intenţie, pe minorul cu vârsta
sub 14 ani – acesta fiind absolvit de răspundere penală, conform art. 113 CP – să sustragă bunuri
dintr-o locuinţă, cunoscând vârsta acestuia. Majorul va răspunde pentru participaţie improprie la
infracţiunea de furt, ajutorul său fiind circumscris unor acte de complicitate. Cunoscând vârsta
minorului şi asigurându-i acestuia paza, nu poate fi reţinută, în beneficiul persoanei majore, nicio
cauză de neimputabilitate.
În cazul în care o persoană majoră a ajutat pe un minor cu vârsta sub 14 ani să scape de
agresiunea unor adolescenţi, prin aplicarea unei lovituri cu o rangă peste braţul celui care se
pregătea să îi aplice o lovitură cu cuţitul, suntem în prezenţa unei fapte comise în legitimă
apărare. Legitima apărare este o cauză justificativă, care înlătură antijuridicitatea ca trăsătură
esenţială a infracţiunii.
Spre deosebire de cauzele de neimputabilitate, care produc efecte in personam, cauzele
justificative produc efecte in rem, adică asupra tuturor participanţilor la infracţiunea respectivă.
Din acest motiv, în speţă vor beneficia de cauza justificativă a legitimei apărări atât minorul cu
vârsta de până în 14 ani care a acţionat în stare de legitimă apărare (în măsura în care şi minorul
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura pericolul în care se afla), cât şi
majorul care l-a ajutat să se apere, lovind braţul celui care voia să îl atace cu un cuţit. Un alt
aspect care mai poate fi semnalat în speţă este acela că, deşi minorii sub 14 ani nu răspund penal,
în cazul lor operând şi o cauză de neimputabilitate, aceasta nu înseamnă că ei nu pot acţiona în
stare de legitimă apărare.
Cum aceasta din urmă le este mai favorabilă, înlăturând orice formă de răspundere (atât
penală, cât şi civilă), se va reţine cu prioritate cauza justificativă a legitimei apărări, faţă de cauza
de neimputabilitate a minorităţii. Astfel, răspunsul de la litera B este corect, deoarece, în acest
caz, operează o cauză care înlătură trăsătura esenţială a antijuridicităţii.”
Caractere dreptului penal
1)Carcterul de drept public
Prin specificul raporturilor juridice reglementate,dreptul penal apartine dreptului public
alaturi de alte ramuri ale dreptului ,care reglementeaza relatiile sociale de putere .In mod specific
,el reglementeaza relatiile de aparare sociala si combatere a criminalitatii instituind raporturi de
putere sau de autoritate ,regulile de conduita prevazute pentru destinatarii legii penale fiind
imperative ,atat in faza conformarii ,cat si in a celei de tragere la raspunderea penala sua
supunere la sanctiune .
2)Carcterul de drept represiv
Este determinat de imprejurarea ca regulile de drept penal care institue infractiuni implica
existenta unei sanctiuni cu carcter coercitiv-represiv .Spre deosebire de sanctiune civila ,care este
esntialmente reparatorie(daune interese,restituiri,repunere in situatia anterioara),sanctiunea
penala este represiva ,se aplica vinovatului,iar amenda se cuvine statului,nu victimei.De remarcat
ca in legislatiiile penale moderne si-au facut aparitia ,pe langa pedepse ,si masurile de
siguranta ,de ocrotire sau educative ,care sunt considerate ca lipsite de carcterul coercitiv specific
al pedpsei.
3)Carcterul de drept unitar
Desi normele de drept sunt prevazute atat in Codul penal,cat si in alte acte normativa cu
carcter extrapenal ,notiune de lege penal-indetificabila cu aceea de drept penal pezitiv-este astfel
definita in art.141 Cod penal incat,indiferent de sediul reglementarii ,normele juridice penale se
circumscriu acestei notiuni.Prin urmare ,prin circumscrierea legii penale,esentiala este natura
reglementarii si nu sediul acesteia.
Un alt caracter care se atribuie dreptului penal este caracterul de drept intern.
Precizarea acestui caracter devine necesara atunci cand se pune problema de a delimita dreptul
penal de asa-numitul „drept international penal”, considerat de autorii de drept international ca o
ramura noua a dreptului international public, care ar cuprinde regulile cutumiare si conventiile
stabilite intre state, referitoare la reprimarea crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii,
precum si a altor infractiuni care prezinta elemente de extraneitate.
In sfarsit, multi autori occidentali tin sa precizeze ca dreptul penal are, de
asemenea, caracter valutativ (sau valorizator), acest caracter decurgand din faptul ca vointa
exprimata in preceptul normei corespunde (trebuie sa corespunda) exigentelor de protectie a
anumitor „bunuri juridice”(„valori sociale”), adica exigentelor de protectie a unor drepturi
subiective (individuale) ori a unor interese sociale legitime.
 Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate sunt reglementate de dispozițiile art.
18 – 31 din Codul penal.
Cauzele justificative
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege. Efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra
participanţilor.
Legitima apărareEste justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă
apărare. Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. Se prezumă a fi în
legitimă apărare acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o
locuinţă, încăpere, dependinţa sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă,
viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Starea de necesitateEste justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de
necesitate. Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un
pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori
a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţiiEste justificată fapta prevăzută
de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei
obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este de
asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit
ilegală.
Consimţământul persoanei vătămate Este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de
valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimţământul persoanei vătămate nu produce
efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ
al acestuia.
Cauzele de neimputabilitate
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate. Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde
asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit.
Constrângerea fizicăNu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrângerea moralăNu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Excesul neimputabilNu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii,
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. Nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în
momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Minoritatea făptuitoruluiNu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită
de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal.
Iresponsabilitatea
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le
controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
 Intoxicaţia
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le
controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.
Eroarea
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei. Dispoziţiile se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care
legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective
nu este ea însăşi rezultatul culpei. Nu constituie circumstanţă agravantă sau element
circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii. Prevederile se aplică în mod corespunzător şi în cazul
necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia
din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
Cazul fortuit
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări
care nu putea fi prevăzută.
â