TÂLHĂRIA ȘI PIRATERIA

INFRACŢIUNI CONTRA
PATRIMONIULUI PRIN
NESOCOTIREA ÎNCREDERII
Tâlhăria și pirateria

 Tâlhăria și pirateria, ca și formele lor calificate, sunt prevăzute în Capitolul

II din Titlul II al Părții speciale a Codului penal, art. 233 – 237 C.p..
 Legiuitorul a consacrat un capitol distinct infracțiunilor contra patrimoniului
comise cu violență. Pericolul deosebit al acestor infracţiuni rezultă din
faptul că infractorul, pentru a sustrage un bun mobil, periclitează valori
sociale de o maximă importanţă cum sunt viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea persoanei. Aceste relaţii sociale privind atribute esențiale ale
persoanei sunt adiacente, secundare faţă de relaţiile patrimoniale care
constituie obiectul juridic principal al faptei, pe motiv că infractorul
urmăreşte comiterea furtului, iar violenţa este doar un mijloc pentru
înfăptuirea acestui scop. Această ierarhizare a valorilor sociale ce
alcătuiesc obiectul infracţiunii este una teoretică, întrucât valori ca
libertatea, viaţa şi sănătatea persoanei vor fi în orice situaţie mai
importante decât patrimoniul său sau chiar al altuia.
 Tâlhăria și pirateria sunt infracţiuni complexe, unice prin voinţa
legiuitorului, în conţinutul lor fiind întrunite infracţiuni distincte cum sunt
furtul, ameninţarea, alături de fapte ce aduc atingere integrităţii corporale
sau sănătăţii persoanei.
Tâlhăria (art. 233 C.p.)

 Tâlhăria este un furt comis prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări

ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se
apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace
pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori
pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
 În art. 233 C.p. este incriminată tâhăria în forma ei simplă sau forma-tip,
pentru ca în art. 234 și 236 C.p. să fie incriminate formele calificate.
 Periculozitatea sporită rezultă din faptul că infractorul, pentru a sustrage
un bun mobil, afectează valori sociale importante cum sunt integritatea
corporală şi sănătatea persoanei sau libertatea acesteia.
 Obiectul juridic este așadar unul complex, dacă obiectul juridic principal se
referă la relațiile sociale patrimoniale, cel secundar se referă la relațiile
sociale privind inviolabilitatea fizică și libertatea psihică a persoanei.
 Obiectul material este tot complex, cel principal fiind reprezentat de un bun
mobil, în timp ce obiectul material secundar poate fi reprezentat de corpul
persoanei în cazul violențelor fizice.
Tâlhăria

 Conţinutul infracţiunii de tâlhărie. Latura obiectivă. Elementul

material are o structură complexă, fiind alcătuit în primul rând din
elementul material al infracţiunii de furt, aşa cum a fost analizat, al
doilea element component fiind reprezentat de violenţa fizică sau
psihică (inclusiv ameninţarea) prin intermediul căreia făptuitorul
săvârşeşte furtul sau încearcă să păstreze bunul furat, să şteargă
urmele infracţiunii ori să-şi asigure scăparea.
 Este asimilată violenţei şi punerea victimei în stare de inconştienţă
ori de neputinţă de a se apăra, dacă aceste acţiuni ale făptuitorului
sunt săvârşite în aceleaşi scopuri.
 Între cele două componente ale elementului material există o
relaţie de condiţionare în sensul că infracţiunea de tâlhărie există
numai atunci când violenţele sunt săvârşite în scopul comiterii
acţiunii principale - furtul - ori pentru ca făptuitorul să păstreze
bunul sustras, să şteargă urmele infracţiunii sau să-şi asigure
scăparea.
Tâlhăria

 Prin „ameninţare” înţelegem elementul material al infracţiunii de

ameninţare prevăzută în art. 206 C.p..
 Prin noţiunea de „violenţe” folosită înţelegem orice altă infracţiune
(căci violenţele contra persoanei sunt incriminate) prin intermediul
căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra
persoanei (lipsirea de libertate în mod ilegal, loviri sau alte
violenţe, nu și vătămare corporală, care este element
circumstanțial al tâhăriei calificate – art. 234 C.p.).
 Violenţa va exista şi atunci când bunul este smuls din mâna sau de
pe corpul victimei şi chiar dacă victima, din neputinţă, spaimă sau
din cauza surprizei, nu a opus rezistenţă făptuitorului.
 Starea de inconştienţă sau de neputinţă de a se apăra în care
victima se află trebuie să fie cauzate prin acţiunea subiectului activ.
Dacă acesta din urmă profită doar, pentru a sustrage bunul, de o
asemenea stare în care victima se afla (din motive independente
de activitatea infracţională a autorului sau de scopul sustragerii)
fapta sa nu va mai fi o tâlhărie, ci furt.
Tâlhăria

 Violenţele se exercită asupra persoanei şi nu asupra lucrului. Când

însă violenţa asupra lucrului este, în realitate, o modalitate de a
constrânge victima, fapta va fi calificată drept tâlhărie.
 Violenţa poate precede furtul, poate să fie concomitentă ori ulterioară
acestuia.
 În cazul tâlhăriei, violenţele se pot săvârşi nu numai asupra persoanei
păgubite, ci şi asupra oricărei alte persoane care are posesia sau
detenţia bunului sau care păzeşte bunul ori care încearcă să-l
împiedice pe făptuitor să săvârşească furtul sau să-şi asigure
păstrarea bunului, scăparea ori ştergerea urmelor infracţiunii. Rezultă
că în acest caz vor fi doi sau mai mulți subiecți pasivi ai tâlhăriei.
 În orice situaţie, victima violențelor trebuie să fie prezentă la locul
săvârşirii faptei de furt deoarece numai violenţele săvârşite cu această
ocazie şi în scopurile prevăzute de art. 233 C.p. pot fi luate în
considerare pentru existenţa tâlhăriei.
Tâlhăria

 În practică s-a resimţit nevoia deosebirii infracţiunii de tâlhărie de aceea de

şantaj. Criteriile de deosebire vizează întreaga structură a celor două
infracţiuni:
 - obiectul juridic - şantajul (infracţiune de pericol) primejduieşte relaţii
sociale privitoare la libertatea persoanei, pe când tâlhăria (infracțiune de
rezultat) aduce atingere în principal relaţiilor sociale patrimoniale şi, în
secundar, unor relaţii sociale pe care le întâlnim şi în obiectul juridic al
şantajului.
 - valoarea concretă protejată de legiuitor în cazul șantajului este libertatea
persoanei, iar folosul urmărit de făptuitor poate fi un bun mobil, imobil sau
un folos nepatrimonial. Tâlhăria are ca obiect material numai un bun mobil.
 - urmarea imediată constă într-o stare de pericol (la şantaj) cu privire la
valorile ce alcătuiesc obiectul faptei şi în efectiva diminuare a patrimoniului
victimei (sau o tentativă la aceasta) în cazul tâlhăriei. În secundar, la
tâlhărie apare şi o stare de pericol sau chiar o vătămare efectivă
referitoare la libertatea, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa
persoanei (la varianta agravată de la art. 236 C.p.).
Tâlhăria

 - Din punctul de vedere al consumării, şantajul s-a finalizat la momentul

creării stării de pericol ce rezultă ex re, neavând relevanţă, din acest punct
de vedere, dacă făptuitorul a mai obţinut sau nu folosul urmărit, în timp ce,
în cazul tâlhăriei, consumarea faptei este în directă legătură cu însușirea
bunului mobil de către făptuitor.
 - În cazul şantajului, între consumarea faptei şi momentul (exterior acestei
consumări şi, totodată, incert) obţinerii folosului se interpune, de regulă, o
perioadă de timp. Pentru tâlhărie obţinerea bunului mobil este
concomitentă sau imediat următoare violenţelor, iar uneori imediat
anterioară.
 Potrivit C.p. anterior tâlhăria intra în concurs cu violarea de domiciliu atunci
când făptuitorul se afla fără drept sau fără consimţământ în locuinţa din
care urmărea să sustragă bunul (Decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007 a
Î.C.C.J – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din
14.11.2007), dar de la 1.02.2014 fapta constituie infracțiunea complexă de
tâlhărie calificată (art. 234 alin. 1 lit. f) C.p.).
 Tâlhăria intră în concurs cu infracţiunea de ultraj atunci când victima
violenţei este un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat.
Tâlhăria

 Latura subiectivă. Tâlhăria se săvârşeşte numai cu intenţie. Însăşi

această formă a vinovăţiei are o structură complexă, fiind alcătuită din
intenţia cu care se săvârşeşte acţiunea principală (furtul) şi intenţia cu
care se comite acţiunea adiacentă (violenţa).
 Latura subiectivă nu se reduce la această infracţiune numai la
vinovăție sub forma intenţiei. Legea prevede şi un scop al faptei, la
care se raportează în special acţiunea adiacentă (infracţiunea mijloc).
 Scopul violenţelor trebuie să îl constituie totdeauna furtul sau, după
săvârşirea acestei infracţiuni, alternativ, păstrarea bunului sustras,
ştergerea urmelor infracţiunii ori scăparea făptuitorului de urmărire. Nu
e necesar ca scopul prevăzut de lege să se şi realizeze efectiv, fiind
suficient că el a fost urmărit de făptuitor.
 Tâlhăria are latura subiectivă a praeterintenţiei în cazul unor variante
ale tâlhăriei calificate (art. 234 alin. 3 C.p.), atunci când urmarea ei
este vătămarea corporală, sau în cazul tâlhăriei urmată de moartea
victimei (art. 236 C.p.).
Tâlhăria calificată (art. 234 C.p.)

 În afară de varianta simplă prevăzută în art. 233 C.p.,

examinată până acum şi pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării
unor drepturi, tâlhăria este incriminată în Codul penal în
vigoare și ca tâlhărie calificată (art. 234 C.p.) sau ca tâlhărie
urmată de moartea victimei (art. 236 C.p.).
 Potrivit art. 234 alin. (1) C.p., constituie tâlhărie calificată,
pedepsită cu închisoare de la 3 la la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, tâlhăria săvârșită în vreuna din
următoarele împrejurări prevăzute la literele a) - f), care
constituie elemente circumstanțiale agravante față de fapta-
tip, şi anume:
Tâlhăria calificată

 a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau

paralizante;
 Noțiunea de „armă” a fost prezentată deja la furtul calificat (art. 229
alin. (2) litera c) C.p, cu referire la descrierea de la art. 205 C.p. –
lipsirea de libertate în mod ilegal), cu deosebirea că la tâlhărie arma
este efectiv folosită, nu doar aflată asupra făptuitorului.
 Substanţa explozivă este cea care, în principal, se descompune sau
reacționează chimic cu o altă substanță printr-un fenomen de viteză
mare, formând compuși gazoși ce generează temperaturi înalte și mari
presiuni prin expansiunea gazelor. Substanțele explozive generează
zgomote mari și/sau lumină puternică și/sau temperaturi ridicate prin
detonare, caracterul distructiv al exploziei fiind direct dependent de
tipul și viteza reacției chimice sau fizice.
Tâlhăria calificată

 Substanțele narcotice sunt cele care induc suspendarea

temporară a sensibilității, mobilității și cunoștinței prin acțiune
asupra centrilor nervoși (somn lipsit de reflexe).
 Substanța paralizantă este cea care anihilează posibilitatea
victimei de a se mai mișca sau reacționa.
 Acest element circumstanțial se regăsea și în alin.21 lit. c) al
art. 211 C.p. anterior, mai puțin folosirea unei substanțe
explozive.
Tâlhăria calificată

 b) prin simularea de calităţi oficiale;

 Acest element circumstanțial al tâlhăriei calificate nu
exista în Codul penal anterior.
 Așa cum am mai arătat la lipsirea de libertate în mod
ilegal, calitățile oficiale sunt acele calităţi care i-au
permis sau îi permit făptuitorului să ia în mod legal
anumite măsuri de îngrădire a libertăţii (poliţist,
procuror, medic, vameș, agent sanitar); printr-o
asemenea calitate se exercită o presiune psihică sau
o intimidare care face ca fapta să se comită mai
uşor.
Tâlhăria calificată

 c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

 Acest element circumstanțial a fost analizat și în cazul
furtului calificat.
 Incriminarea din art. 234 alin. (1) lit. c) din C.p.
corespunde celei din art. 211 alin. 2 1 lit. a) din Codul
penal anterior.
 d) în timpul nopţii;
 Acest element circumstanțial a fost analizat și el la furtul
calificat.
 Incriminarea din art. 234 alin. (1) lit. d) din C.p.
corespunde celei din art. 211 alin. 2 1 lit. b) din Codul
penal anterior.
Tâlhăria calificată

 e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

 Spre deosebire de elementul circumstanțial asemănător de la furtul
calificat, în acest caz este vorba despre orice mijloc de transport şi nu
doar despre un mijloc de transport în comun, iar în plus se face
precizarea că tâlhăria calificată se poate săvârși inclusiv atunci când
se acționează din exteriorul mijlocului de transport (de exemplu din
mers, așa cum a fost cazul practicii judiciare care a reținut o tâlhărie
comisă asupra unui camion de transport marfă al cărui șofer a fost
obligat de tâlhari să încetinească, dar să nu oprească autovehiculul în
timp ce alți făptuitori sustrăgeau bunuri din camion și le transferau într-
un alt autovehicul ce circula în spate sau lateral).
 Acest element circumstanțial din art. 234 alin. (1) lit. e) din C.p. se
regăsea și în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal anterior.
 În Codul penal în vigoare nu mai reprezintă variantă agravată
săvârșirea tâlhăriei în public.
Tâlhăria calificată

 f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional.

 Acest element circumstanțial a fost introdus în Codul penal 2009,
astfel tâlhăria calificată devenind complexă și prin absorbirea
elementului material de la violarea de domiciliu (incriminată în art. 224
C.p.) sau de la violarea sediului profesional (incriminată în art. 225
C.p.).
 Soluția legiuitorului este criticabilă, inviolabilitatea domiciliului
reprezentând o libertate fundamentală care justifica un concurs de
infracțiuni, iar nu o simplă agravare a tratamentului sancționator al
tâlhăriei, în condițiile în care România are o condamnare la CEDO
pentru pasivitate în protejarea inviolabilității domiciliului de către
autorități, iar atitudinea socială este de multe ori în sensul ignorării
încălcărilor aduse acestei libertăți fundamentale a omului, garantată
prin Constituție și convenții internaționale în materia drepturilor omului.
Variantele infracţiunii de tâlhărie calificată

 Prima variantă agravată a tâlhăriei calificate este prevăzută la

art. 234 alin. (2) C.p. atunci când tâlhăria este săvârşită în
condiţiile art. 229 alin. (3) C.p. (furtul calificat al anumitor
bunuri) și se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
 Cea de-a doua variantă agravată a tâlhăriei calificate, la fel
pedepsită, este prevăzută în art. 234 alin. (3) C.p., atunci când
tâlhăria a avut ca urmare vătămarea corporală (în sensul art.
194 C.p.), forma de vinovăție cu care acționează făptuitorul în
acest caz fiind intenția depășită.
 Acest ultim element circumstanțial corespunde în parte celui
prevăzut în alin. 21 al art. 211 C.p. anterior, atunci când tâlhăria
avea vreuna dintre urmările arătate în art. 182 C.p. anterior
(vătămare corporală gravă), pentru care pedeapsa era
închisoarea de la 7 la 20 de ani.
Tâlhăria urmată de moartea victimei

 O altă variantă agravată a tâlhăriei este incriminată distinct în art. 236

C.p. (fiind preluată din alin. 3 al art. 211 C.p. anterior) și se reține
atunci când tâlhăria a avut ca urmare moartea victimei.
 Forma de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul este praeterintenţia.
Dacă această consecinţă se datorează intenţiei făptuitorului, iar nu
culpei sale, vor fi incidente dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. d) din C.p.
2009 (omorul calificat pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei
infracţiuni), corespunzând în Codul penal anterior 176 lit. d), fapta
constituind omor calificat în concurs cu tâlhăria în una din variantele de
la art. 233 sau 234.
 În această variantă agravată de la art. 236 C.p., tâlhăria se
pedepsește cu închisoare de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi (față de închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
unor drepturi potrivit art. 211 alin. 3 din C.p. anterior).
 Pentru tâlhăria sau tâlhăria calificată care a produs consecinţe
deosebit de grave limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se
majorează cu jumătate (art. 2561 C.p.).
Formele infracţiunii de tâlhărie

 Nu are relevanţă faptul că autorul nu a reuşit să păstreze bunul, din

moment ce însuşirea acestuia a avut loc.
 În cazul coautoratului, însuşirea bunului efectuată numai de către unul
dintre infractori face ca tâlhăria să aibă forma consumată.
 Când s-a produs efectiv vreuna dintre urmările prevăzute în art. 234 alin.
(3) – vătămarea corporală – sau art. 236 C.p. – moartea victimei -, iar furtul
(acţiunea principală) s-a comis în forma tentativei, pedeapsa pentru faptă
se va stabili în raport cu prevederile art. 36 alin. (3), potrivit cu care
„infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”.
 Aceasta deoarece rezultatul mai grav, prevăzut de aceste texte, s-a
produs, iar activitatea infracţională trebuie raportată la acest rezultat mai
grav, care primează faţă de cel creat prin tentativa de furt propriu-zisă şi pe
care, de altfel, din punct de vedere obiectiv, îl absoarbe.
Formele infracţiunii de tâlhărie

 Tentativa tâlhăriei se pedepseşte (art. 237 C.p.). Ea este, în realitate,

tentativa de furt, la care se adaugă acţiunea adiacentă, care trebuie să
se realizeze efectiv.
 Există tentativă şi atunci când, după săvârşirea unei tentative de furt,
făptuitorul întrebuinţează violenţa pentru a-şi asigura scăparea sau
pentru a şterge urmele faptei sale.
 Dacă violenţele s-au exercitat, tentativa de tâlhărie există chiar dacă
obiectul a cărui sustragere se urmărea nu se găsea la locul săvârşirii
faptei (tentativă relativ improprie).
 Poate fi tentativă de tâlhărie şi violenţa exercitată în scopul folosirii pe
nedrept a unui autovehicul sau a unui terminal de comunicații.
 Consumarea infracţiunii este în funcţie de consumarea acţiunii de furt.
Acţiunea adiacentă trebuie să existe efectiv, iar furtul să se consume,
pentru ca tâlhăria să poată avea şi ea această formă.
Pirateria art. (235 C.p.)

 Pirateria reprezintă jefuirea în marea liberă (sau în spaţiul

aerian internaţional) a echipajului sau a pasagerilor unei nave
(ori aeronave) prin violenţe (fizic sau psihice) exercitate asupra
persoanelor aflate la bordul acelei nave (sau aeronave) ori al
altei nave.
 Pirateria reprezintă o modalitate de tâlhărie săvârşită însă în
mod necesar în marea liberă (sau în spaţiul aerian
internaţional), această fiind condiţia esenţială pentru existenţa
pirateriei.
 Asemănarea cu tâlhăria fiind evidentă, nu vom relua discuţiile,
dar vom preciza că, în cazul pirateriei, violenţele se pot exercita
în mod obişnuit asupra bunurilor, navelor sau aeronavelor
datorită importanţei vitale a acestora pentru supravieţuirea
echipajului sau pasagerilor, periclitându-se siguranţa navei ori
aeronavei sau a navigaţiei.
Pirateria în Codul penal 2009

 În Codul penal 2009 pirateria apare incriminată în art. 235, dar și 236,
ca furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care
face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea
liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă,
pedeapsa fiind închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
 Aceeași pedeapsă este aplicabilă și în cazul faptei ce constă în
capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a provoca,
prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi
însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
 Naufragiul reprezintă accidentul suferit de o navă, care duce la
scufundarea ei sau la imposibilitatea de a-și continua călătoria.
 Eșuarea navei reprezintă punerea navei în ape prea mici pentru
navigare sau pe uscat, fie prin împotmolire în nisip, fie prin blocare în
stânci, recifuri sau alte obiecte aflate pe fundul apei.
 Pirateria

• Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, în

sensul art. 194 C.p., pedeapsa este închisoarea de la 5 la
15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
• Se consideră piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o
aeronavă sau între aeronave şi nave.
• Pentru pirateria care a produs consecinţe deosebit de
grave limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se
majorează cu jumătate (art. 2561 C.p.).
• Tentativa de piraterie se pedepsește (art. 237 C.p.).
• În art. 236 este incriminată pirateria urmată de moartea
victimei, pedeapsa în acest caz fiind închisoarea de la 7 la
18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii

• În Capitolul III din Titlul II al Părții speciale a Codului penal sunt

cuprinse infracţiunile contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii.
• Caracteristic acestui grup de infracțiuni contra patrimoniului este
faptul că săvârșirea lor implică specularea încrederii pe care
subiectul pasiv o are în persoana subiect activ al acestor
infracțiuni și căreia i-a încredințat bunuri mobile sau imobile ori
chiar o universalitate de bunuri sau cu care subiectul pasiv
încheie anumite raporturi juridice patrimoniale bazându-se pe
buna credință a subiectului activ, care însă acționează cu rea-
credință și prejudiciază patrimoniul subiectului pasiv.
• Infracțiunile se regăsesc în art. 238 – 247 C.p., art. 248
prevăzând sancționarea tentativei în cazul unora dintre ele.
Abuzul de încredere (art. 238 C.p.)

 Noţiune şi caracterizare. Abuzul de încredere este fapta

persoanei care, deţinând cu orice titlu și cu un anumit scop un
bun mobil al altuia, şi-l însuşeşte, îl folosește sau dispune de el
pe nedrept ori refuză să-l restituie.
 Specifică abuzului de încredere este împrejurarea că făptuitorul
interverteşte fără drept calitatea sa de simplu detentor al unui
bun mobil în aceea de proprietar al acestuia.
 Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic specific al infracţiunii de
abuz de încredere îl constituie relaţiile sociale patrimoniale a
căror normală desfăşurare depinde de apărarea încrederii între
subiecţii raporturilor juridice respective.
 Obiectul material îl constituie bunul mobil deţinut cu orice titlu
de făptuitor și cu un anumit scop.
Abuzul de încredere

 Subiecţii abuzului de încredere. Autor al abuzului de încredere

nu poate fi decât persoana care deţine, pe baza unui raport
juridic, un bun mobil al alteia. Participaţia este posibilă.
 Subiect pasiv direct este persoana de la care făptuitorul primise
bunul. În cazul în care bunul aparţinea altei persoane, aceasta
va fi subiect pasiv indirect.
 Situaţia premisă în cazul abuzului de încredere constă într-
un titlu în baza căruia făptuitorul deţine bunul în gaj, pentru
transport, în depozit etc., adică există un anumit scop al
deținerii bunului. Situaţia premisă este deci o relaţie juridică de
ordin patrimonial, care conferă celui care primeşte bunul poziţia
juridică a detentorului precar.
Abuzul de încredere

 Expresia „în baza unui titlu” indică sursa titlului, adică se arată
că titlul poate proveni dintr-un contract, dintr-un act al unei
autorităţi sau din orice situaţie de fapt în baza căreia se
transmite detenţia bunului cu obligaţia restituirii sau a unei
anume folosiri.
 Situaţia premisă există şi în cazul convenţiei care conferă unei
persoane un drept de uzufruct asupra unui bun mobil corporal.
 Nu prezintă trăsăturile unei situaţii premisă a abuzului de
încredere acea încredinţare a bunului care nu înseamnă un
„transfer al detenţiei” în sens juridic (de ex. pentru admirare).
 Remiterea materială a bunului mobil este efectivă, aceasta
însemnând că la momentul săvârşirii faptei bunul se afla la
făptuitor. Acesta are cu bunul un contact obiectiv care
concretizează obligaţiile şi drepturile ce i s-au conferit prin
convenţie.
Conţinutul infracţiunii de abuz de încredere

 Latura obiectivă. Elementul material al faptei este prevăzut de

lege în patru ipostaze: însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe
nedrept, şi refuzul de restituire. Această enumerare are un
caracter limitativ şi în acelaşi timp alternativ (fapta se poate
săvârşi în oricare din aceste modalităţi normative).
 Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului se raportează totdeauna
la conţinutul convenţiei din care a rezultat translaţia detenţiei.
 Făptuitorul are anumite obligaţii pe care şi le-a asumat în
legătură cu bunul şi, în conexiune cu acestea, are şi drepturi.
Astfel, bunul se poate încredinţa detentorului pentru a-l folosi,
situaţie în care nu putem vorbi de o folosire pe nedrept dacă
detentorul îşi limitează actele la simpla folosinţă îngăduită de
proprietar prin titlul în baza căruia făptuitorul deține bunul.
Conţinutul infracţiunii de abuz de încredere

 Ceea ce este comun tuturor ipostazelor elementului material al faptei

constă în intervertirea frauduloasă a titlului cu care făptuitorul posedă
bunul. Detentorul precar începe să se comporte faţă de bun ca un
adevărat proprietar.
 Însuşirea reprezintă luarea în stăpânire a bunului mobil de către cel
care, de drept, nu avea decât detenţia acestuia. Pe lângă corpus,
făptuitorul îşi arogă în mod fraudulos şi animus, comportându-se cu
bunul ca un adevărat proprietar. El înţelege să-l excludă de la posesia
bunului pe proprietar, căruia, de fapt, i se anulează această calitate.
 Sunt abuzuri de încredere, săvârşite în această modalitate a
elementului material al faptei: sustragerea unui bun mobil încredinţat
făptuitorului pentru transport ori a unor sume de bani pe care
deţinătorul lor avea obligaţia să o depună la bancă pe numele
proprietarului lor sau însuşirea sumelor de bani înmânaţi făptuitorului
pentru a procura plătitorilor anumite servicii (excursii, vizionarea unor
spectacole etc.).
Conţinutul infracţiunii de abuz de încredere

 Dispunerea pe nedrept constă în efectuarea unor acte asupra

bunului, altele decât cele care se regăseau în conţinutul juridic
al convenţiei în baza căreia subzista detenţia. Spre exemplu,
făptuitorului îi sunt încredinţate în depozit anumite piese de
autovehicul, pe care el le împrumută unui terţ.
 Dar dacă, având dreptul de a dispune în anumite modalităţi de
bunul încredinţat, detentorul provoacă o pagubă celui care i-a
încredinţat bunul (spre exemplu, aduce bunul în stare de
neîntrebuinţare), fapta va avea consecinţe civile şi nu penale.
 Folosirea pe nedrept semnifică utilizarea bunului conform
destinației sale, dar fără acordul celui care l-a încredințat (de
ex. mecanicul care se plimbă cu mașină lăsată de client în
service).
Conţinutul infracţiunii de abuz de încredere

 Refuzul de restituire înseamnă împotrivirea detentorului de a

înapoia bunul mobil celui care i l-a încredinţat.
 Simpla abţinere de a restitui bunul la epuizarea termenului
până la care subzistă detenţia nu reprezintă un „refuz de
restituire”. Această modalitate normativă a faptei corespunde
unei atitudini neechivoce a făptuitorului care se opune la
restituire. De aceea, pentru a se evidenţia tocmai această
neechivocitate a conduitei detentorului este necesar ca refuzul
să constituie un răspuns la o cerere fermă, indubitabilă a celui
care a transferat detenţia în sensul că doreşte să i se restituie
bunul.
 Refuzul se adresează nu oricărei persoane (chiar dacă aceasta
are un drept asupra bunului), ci celui care a încredinţat bunul în
detenţie, mandatarului acestuia ori proprietarului bunului.
Conţinutul infracţiunii de abuz de încredere

 În cazul unui împrumut, abuzul de încredere nu poate fi săvârşit

decât în situaţia unui contract de comodat (împrumut de folosinţă).
În cazul unui contract de împrumut de consumaţie (mutuum), care
se referă la bunuri consumptibile, odată cu acestea se transmite şi
dreptul de proprietate asupra lor, ceea ce determină, în cazul
refuzului restituirii la scadenţă a împrumutului (spre exemplu, o
sumă de bani), naşterea unui litigiu civil şi nu incidenţa art. 238
C.p.
 Atunci când detentorul are faţă de proprietar o obligaţie alternativă,
el nu săvârşeşte un abuz de încredere prin aceea că a ales pentru
a-şi achita obligaţia una dintre căile pe care le avea la dispoziţie.
Desigur că o asemenea soluţie este posibilă numai atunci când
alegerea prestaţiei aparţine celui obligat (debitorului).
 Urmarea imediată constă într-un prejudiciu adus subiectului pasiv
şi raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Cuantumul daunei trebuie dovedit.
Conţinutul infracţiunii de abuz de încredere

 Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă

sau indirectă. Această formă a vinovăţiei semnifică
încercarea efectivă a făptuitorului de a diminua în mod
fraudulos patrimoniul celui care i-a încredinţat bunul mobil.
 De aceea nu va fi infracţiune refuzul de restituire care este
determinat de existenţa între părţi a unor neînţelegeri a
căror rezolvare ar ţine de dreptul civil.
 În cazul refuzului de restituire va trebui să se dovedească
existenţa intenţiei frauduloase cu care se face intervertirea
titlului în conformitate cu care se deţinea bunul, căci
nerestituirea s-ar putea datora şi altor cauze decât intenţiei
făptuitorului de a trece bunul în stăpânirea sa (de exemplu
exercitarea dreptului de retenție: art. 352 alin. 2, 365, 566
alin. 6, 856 alin. 2, 2.029, 2.053, 2.062, 2.135-2.136 și, mai
ales, art. 2.495-2.499 Cod civil.
 În acest din urmă caz se poate iniţia un proces civil, dar nu
unul pentru abuz de încredere.
Forme, sancţiuni şi aspecte procesuale

 Consumarea infracţiunii de abuz de încredere are loc în

momentul însuşirii, folosirii, al dispunerii pe nedrept ori al
refuzului de restituire. Această consumare este instantanee.
Fapta poate avea caracterul unei infracţiuni continuate sau
continue (la folosire). Tentativa nu este incriminată.
 Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 2
ani sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
 Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
 Termenul pentru introducerea plângerii prealabile (conform art.
296 C.p.p.) se calculează din momentul în care persoana
vătămată a luat cunoştinţă de materializarea intenţiei
detentorului de a nu mai restitui bunul conform convenţiei sau a
aflat despre săvârşirea faptei în celelalte forme.
Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor (art. 239 C.p.)

 În art. 239 C.p. apare incriminată o faptă de fraudă constând în

acțiunea debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau
distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său
ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării
creditorilor.
 Subiectul activ este calificat în persoana debitorului, iar subiect
pasiv nu poate fi decât persoana fizică sau juridică având
calitatea de creditor. Deși legea folosește pluralul, este suficient
un singur creditor, nefiind necesar ca actele debitorului să
vizeze prejudicierea mai multor creditori.
 Obiectul juridic este reprezentat de raporturile juridice
patrimoniale dintre subiecți care sunt afectate în derularea lor
normală prin faptele frauduloase ale debitorului, care tinde să
împiedice creditorul să-și satisfacă creanța, cauzându-i astfel
pierderi directe sau cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea
creanței.
Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor

 Spre deosebire de infracțiunea de bancrută frauduloasă (art.

241 C.p.), în acest caz debitorul nu se află în stare de
insolvență, dar prin actele sale face ca activul patrimonial să-și
reducă valoarea sau vandabilitatea, ceea ce întârzie
satisfacerea creanței de către creditori ori necesită eforturi
suplimentare, cu implicații patrimoniale, pentru ca aceștia să-și
încaseze creanțele.
 Ca situație premisă trebuie să existe starea de debitor a
făptuitorului, ceea ce implică existența unei creanțe certe,
lichide și exigibile a creditorului asupra sa pentru consumarea
infracțiunii.
 Elementul material constă alternativ din oricare dintre acțiunile
de a înstrăina, a ascunde, a deteriora sau a distruge, în tot sau
în parte, valori ori bunuri din patrimoniul debitorului ori de a
invoca acte sau datorii fictive.
Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor

 Condiția-cerință esențială atașată elementului material este ca

fapta să fi săvârșită în scopul fraudării creditorilor, astfel că nu
orice înstrăinare, degradare sau distrugere va constitui element
material al acestei infracțiuni, chiar dacă este îndeplinită cerința
de la situația premisă.
 Înstrăinarea poate fi realizată prin vânzare, schimb, donație sau
orice alt act translativ de proprietate.
 Ascunderea semnifică mutarea unui bun într-un loc unde să nu
poată fi găsit de creditori. Fapta reprezintă o încălcare
frauduloasă de către debitor a obligației stabilite în seama sa
prin art. 627 alin. (2) Cod procedură civilă.
 Deteriorarea se poate referi la un drept de creanță al
debitorului asupra unui terț, care poate fi afectat prin fapta
autorului și constă într-o alterare, o pierdere a calităţilor
esenţiale ale titlului deținut de făptuitor, ceea ce îl face
impropriu (total sau parţial) destinaţiei sale.
Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor

 Distrugerea, conform art. 253 C.p., semnifică fie dispariţia

completă a entităţii materiale a bunului (de exemplu
incendierea sa), fie divizarea totală a lui (spre exemplu
aruncarea unui camion într-o prăpastie).
 Caracteristica esenţială a acestei ipostaze a elementului
material este faptul că ea conduce la imposibilitatea refacerii
entităţii bunului.
 Invocarea de acte sau datorii fictive nu implică obligatoriu
comiterea unor infracțiuni de fals în înscrisuri sau uz de fals (de
exemplu invocarea unei maternități/paternități neașteptate,
implicând obligație legală de întreținere), dar acestea vor fi
reținute în concurs real atunci când se săvârșesc (de exemplu
invocarea unor contracte sau facturi false).
 Umarea imediată constă obligatoriu într-un prejudiciu pentru
creditor (prin întârzierea sau chiar împiedicarea încasării
creanței sau prin cheltuieli suplimentare de executare silită), iar
nu într-o stare de pericol concret (cum susțin în mod eronat unii
autori).
Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor

 Această concluzie este întărită și de faptul că tentativa la

această faptă este incriminată, potrivit art. 248 C.p., iar numai
în cazul tentativei putem vorbi despre o stare de pericol
concret.
 Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârşeşte cu intenţie directă
calificată prin scopul prejudicierii creditorilor.
 Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă de la 180 la 300 de zile-amendă.
 Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
 Potrivit alin. (2) al art. 239, cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti,
achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă
creditorului.
Abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor

 Este cazul în special al unor agenți economici care ascund starea

de dificultate economico-financiară în care se află prin lansarea de
comenzi pentru care nu dispun de fondurile necesare achitării, dar
și al unor persoane fizice, care își prejudiciază în acest fel
furnizorii.
 De exemplu efectuarea unei comenzi la restaurant și consumarea
produselor sau beneficierea de anumite servicii (de exemplu de
întreținere corporală), deși făptuitorul știe că nu are cu ce să
plătească, sau alimentarea cu carburant a autovehiculului în
aceleași condiții.
 În doctrina franceză s-a argumentat întemeiat că autoservirea cu
combustibil ar fi o tentativă de înșelăciune, iar nu un abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor, în timp ce fuga din benzinărie
fără plata carburantului este un furt.
 Și în acest caz acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
 Pentru producerea de consecințe deosebit de grave limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561 C.p.)
Bancruta simplă (art. 240 C.p.)

 Incriminarea bancrutei simple a fost preluată în Codul penal din

legea specială a insolvenței. Fapta constă în neintroducerea
sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori
de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii
de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care
depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de
la apariţia stării de insolvenţă.
 Potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă,
debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze
tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi,
în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de
insolvenţă.
Bancruta simplă

 Obiectul juridic este reprezenta de relațiile sociale patrimoniale

care impun respectarea încrederii dintre părți.
 Obiectul material constă din totalitatea activului patrimonial al
făptuitorului care face obiect al garanției pentru toți creditorii și,
în special, pentru cei chirografari. Creditorii putându-se
îndestula pentru satisfacerea creanțelor lor din orice elemente
de activ, accentuarea stării de insolvență este de natură să
crească pasivul patrimonial și să reducă activul, astfel încât
creditorii vor fi prejudiciați prin imposibilitatea satisfacerii, în tot
sau în parte, a creanțelor lor.
 Subiectul activ al acestei infracțiuni este calificat: persoana
fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare.
Bancruta simplă

 Persoanele fizice care pot fi supuse procedurii insolvenței,

potrivit art. 38 din Legea nr. 85/2014, sunt profesioniştii, astfel
cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil (cei care
exploatează o întreprindere), profesionişti persoane fizice
supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, cu
excepţia celor care exercită profesii liberale, întreprinderile
familiale, membrii întreprinderii familiale, dar și orice persoană
care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a
obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei
întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de
publicitate.
 La aceste persoane se adaugă persoanele fizice supuse
procedurii insolvenţei potrivit Legii nr. 151/2015 privind
procedura insolvenţei persoanelor fizice.
 Bancruta simplă

Potrivit art. 4 din Legea nr. 151/2015, această lege se aplică

debitorilor persoane fizice:
-cu obligaţii ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi;
-care au domiciliul, reşedinţa sau reşedinţa obişnuită de cel puţin 6
luni anterior depunerii cererii în România;
-sunt în stare de insolvenţă (insolvenţa debitorului se prezumă
atunci când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de la
data scadenţei, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi
creditori, dar prezumţia este relativă) şi nu există o probabilitate
rezonabilă de a redeveni, într-o perioadă de maximum 12 luni,
capabil să îşi execute obligaţiile astfel cum au fost contractate, cu
menţinerea unui nivel de trai rezonabil pentru sine şi pentru
persoanele pe care le are în întreţinere;
-cuantumul total al obligaţiilor sale scadente este cel puţin egal cu
valoarea-prag (15 salarii minime pe economie).
 Bancruta simplă

• Probabilitatea rezonabilă de a redeveni solvabil se apreciază

prin considerarea cuantumului total al obligaţiilor raportat la
veniturile realizate sau prognozate a fi realizate faţă de nivelul
de pregătire profesională şi (de) expertiză (sic!) ale debitorului,
precum şi la bunurile urmăribile deţinute de acesta.
• Cheltuielile pentru asigurarea unui nivel de trai rezonabil sunt
cheltuielile aprobate în procedura insolvenţei pentru a asigura
un standard rezonabil de trai pentru debitor şi pentru
persoanele cărora acesta le prestează întreţinere în mod
curent, astfel încât să le fie asigurată respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi demnitatea umană. Criteriile pentru
stabilirea nivelului de trai rezonabil sunt stabilite anual de
comisia de insolvenţă la nivel central.
Bancruta simplă

 Reprezentanții persoanelor juridice sunt cele statutar stabilite:

administratori, directori executivi, președinți ai consiliilor de
administrație etc.
 Ca situație premisă reținem preexistența stării de insolvență,
definită prin punctul 29 din art. 5 al Legii nr. 85/2014 ca fiind
acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează
prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:
 a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după
60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor;
prezumţia este relativă;
 b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că
debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile
angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Bancruta simplă

 Potrivit punctului 30, insolvenţa instituţiei de credit este acea

stare a instituţiei de credit aflate în una dintre următoarele
situaţii:
 a) incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu
disponibilităţile băneşti;
 b) scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei
de credit;
 c) retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit,
potrivit prevederilor legale, ca urmare a imposibilităţii de
redresare financiară a unei instituţii de credit;
 Potrivit punctului 31, insolvenţa societăţii de
asigurare/reasigurare este acea stare a societăţii de
asigurare/reasigurare caracterizată prin una dintre următoarele
situaţii:
Bancruta simplă

 a) incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu

disponibilităţile băneşti;
 b) scăderea valorii marjei de solvabilitate disponibile sub
jumătate din limita minimă prevăzută de reglementările legale
în vigoare pentru fondul de siguranţă;
 c) imposibilitatea restabilirii situaţiei financiare a societăţii de
asigurare/reasigurare în cadrul procedurii de redresare
financiară.
 Persoanele juridice supuse procedurii insolvenței sunt nu
numai societățile constituite potrivit Legii nr. 31/1990, ci și
regiile autonome și, în general, oricare persoane juridice, cu
excepția unităților de învățământ și cercetare-dezvoltare.
Bancruta simplă

 Latura obiectivă. Elementul material constă alternativ într-o

inacțiune (neintroducerea cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei) sau într-o acțiune (introducerea tardivă a cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei).
 Urmarea imediată constă într-un prejudiciu creat creditorilor prin
accentuarea stării de insolvență a debitorului.
 Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
 Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă, ceea ce presupune cunoașterea de către făptuitor a
stării de insolvență, ceea ce nu rezultă obligatoriu prin simpla
deținere a funcției.
 Pedeapsa pentru bancruta simplă este închisoarea de la 3 luni
la un an sau amenda de la 120 la 240 de zile-amendă. Acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Bancruta frauduloasă (art. 241 C.p.)

 În art. 241 C.p. a fost preluată din legea specială a insolvenței

profesioniștilor incriminarea bancrutei frauduloase ca fiind fapta
persoanei care, în frauda creditorilor:
 a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori
ascunde o parte din activul averii acestuia;
 b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele
debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;
 c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din
active.
 Sunt astfel sancționate penal mai multe tipuri de acte comise de
debitorul care își creează deliberat o stare de insolvență fie prin
alterarea evidențelor contabile și reducerea astfel a activelor, fie
prin creșterea frauduloasă a pasivului contabil, fie, în caz de
insolvență, își accentuează starea de insolvență prin înstrăinarea
unor elemente de activ.
Bancruta frauduloasă

 Obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale patrimoniale

care implică acționarea cu bună-credință a subiecților și, în
special, a debitorilor.
 Obiectul material constă într-o universalitate de bunuri mobile
(inclusiv creanțe) și imobile care constituie patrimoniul
debitorului, cu care acesta garantează acoperirea pasivului
patrimonial.
 Subiectul activ este, în mod normal (deși legea este prost
redactată), calificat în persoana debitorului, subiectul pasiv fiind
reprezentat de creditorii săi.
 Ca situație premisă trebuie să existe starea de debitor a
făptuitorului, ceea ce implică existența împotriva sa a uneia sau
mai multor creanțe certe, lichide și exigibile, de o valoare
suficientă, potrivit legii speciale.
Bancruta frauduloasă

 Elementul material constă, alternativ, din următoarele acțiuni:

 - falsificarea, sustragea sau distrugerea evidenţele contabile ale
debitorului ori ascunderea unei părți din activul averii sale, cu
consecința prezentării unui activ patrimonial diminuat fraudulos;
 - înfăţişarea în evidențele contabile ale debitorului a unor datorii
inexistente sau prezentarea în registrele sale, în alt act sau în
situaţia financiară a unor sume nedatorate, cu consecința
prezentării unui pasiv patrimonial crescut fraudulos;
 - înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părți din
active, cu consecința prejudicierii creditorilor, care nu-și mai pot
satisface creanțele în și mai mare măsură.
 Urmarea imediată constă într-un prejudiciu adus creditorilor,
legătura de cauzalitate fiind imediată (ex re) din materialitatea
faptelor.
Bancruta frauduloasă

 Din punct de vedere subiectiv, fapta se săvârșește cu vinovăție

sub forma intenției directe calificate prin scopul creării stării de
insolvență și prejudicierii creditorilor, care nu vor putea să-și
încaseze creanțele, în tot sau în parte.
 Consumarea infracțiunii are loc la momentul reducerii activului
net patrimonial al debitorului, în modalitățile și în scopul arătate,
simultan rezultând prejudiciul pentru creditori (în cuantumul
creanțelor neîncasate).
 Fapta se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
 Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
 Potrivit art. 248 C.p. tentativa se pedepsește.
 Noţiunea şi caracterizarea infracţiunii. Gestiunea frauduloasă este fapta
persoanei care, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor unei alte
persoane, îi pricinuieşte acesteia intenționat pagube (Codul penal 1968
folosea sintagma „cu rea-credinţă”, în art. 214), prin felul în care îşi
îndeplineşte însărcinarea. Codul penal 2009 prevede infracțiunea de
gestiune frauduloasă în art. 242 din Titlul II al Părții speciale (Infracțiuni
contra patrimoniului), Capitolul III (Infracţiuni contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii).
 Este o comportare abuzivă şi păgubitoare a gestionarului bunurilor altei
persoane, aducând atingere, ca şi abuzul de încredere, probităţii şi bunei-
credinţe, fără de care raporturile patrimoniale nu ar fi posibile.
 Obiectul infracţiunii de gestiune frauduloasă. Obiectul juridic special este
asemănător cu acela al abuzului de încredere. Obiectul material îl
constituie însă nu un bun sau unele bunuri mobile izolate, ci totalitatea
bunurilor care alcătuiesc patrimoniul sau partea din patrimoniu care este
administrată ori conservată (universalitate). Bunurile pot fi mobile sau
imobile de orice fel. În fiecare caz în parte, obiectul material îl constituie
bunul în raport cu care s-a săvârşit acţiunea păgubitoare.
 Subiecţii infracţiunii de gestiune frauduloasă. Autor al infracţiunii de gestiune
frauduloasă nu poate fi decât o persoană care are în sarcina sa administrarea
sau conservarea averii sau a unei părţi din averea altei persoane. Participaţia
este posibilă, calitatea nefiind cerută decât pentru coautori.
 Codul prevede o agravantă în alin. (2) al art. 242 în cazul în care subiectul activ
este administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului sau un
reprezentant ori prepus al acestora.
 Potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 151/2015, administratorul procedurii este
desemnat de comisia de insolvenţă dintre practicienii în insolvenţă,
executorii judecătoreşti, avocaţii şi notarii publici înscrişi în Lista
administratorilor procedurii şi lichidatorilor pentru procedura insolvenţei
persoanelor fizice.
 Potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 151/2015, lichidatorul este desemnat de
instanţă dintre practicienii în insolvenţă, executorii judecătoreşti, avocaţii
şi notarii publici înscrişi în Lista administratorilor procedurii şi lichidatorilor
pentru procedura insolvenţei persoanelor fizice.
 Subiect pasiv este persoana a cărei avere a fost încredinţată
făptuitorului spre administrare sau conservare, iar în cazul
variantei agravate subiectul pasiv este reprezentat de debitorul
supus procedurii de reorganizare ori lichidare judiciară, dar și de
creditorii acestuia.
 Situaţia premisă a infracţiunii de gestiune frauduloasă. Această
situaţie este dată de existenţa unui raport juridic între părţi cu
privire la administrarea sau numai conservarea unei universalităţi
de bunuri care aparţin celui ce le încredinţează sau unui terţ (de
ex. cazul în care o persoană primeşte spre administrare bunuri
aparţinând unui minor, dar cel care le încredinţează
administratorului este tutorele minorului).
 Administrarea şi conservarea sunt obligaţii aparţinând conţinutului
unui raport juridic, ceea ce implică o anumită conduită din partea
mandatarului, materializată în acte de ocrotire a intereselor
patrimoniale ale celui care i-a încredinţat bunurile.
Gestiunea frauduloasă
 Raportul juridic este creat, de regulă, printr-un contract de
mandat sau fiducie, în conformitate cu care
mandatarul/fiduciarul se obligă să administreze sau să
conserve bunurile mandantului/constituitorului. Contractul se
încheie intuitu personae, putând fi gratuit (la mandat) sau,
dimpotrivă, mandatarul/fiduciarul primind o remuneraţie pentru
activitatea sa.
 „Administrarea” presupune gospodărirea de către făptuitor a
avutului ce i s-a încredinţat. Administrarea constă deci în acte
de punere în valoare, de exploatare sau valorificare a bunurilor
ce formează obiectul ei. Fiind vorba de un patrimoniu şi nu de
un bun singular, se poate ajunge - în cadrul administrării -
chiar la înstrăinarea unui bun anumit, act de dispoziţie care
însă profită tot bunei şi normalei gospodăriri a întregului avut.
Gestiunea frauduloasă
 „Conservarea” reprezintă iniţierea unor măsuri de menţinere a
valorii bunurilor, în vederea „preîntâmpinării pierderii unui
drept”.
 Gestionarea, care constituie situaţia premisă a acestei
infracţiuni, nu se confundă cu gestiunea intereselor altei
persoane la care se referă art. 1330 Cod civil (art. 987 Cod civil
anterior) privind gestiunea de afaceri deoarece în cazul art.
242 C.p. autorul primeşte bunurile cu mandatul de a le
administra sau conserva.
Gestiunea frauduloasă
 Conţinutul infracţiunii de gestiune frauduloasă. Latura obiectivă.
Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune sau o omisiune
care lezează patrimoniul în legătură cu care există obligaţia de
administrare sau conservare. Spre exemplu, mandatarul vinde bunurile
însuşindu-şi contravaloarea lor sau doar o parte ori lasă să se
degradeze bunurile pe care avea obligaţia de a le conserva.
 În toate ipostazele elementului material rezultă o pagubă efectivă
pentru subiectul pasiv. În practica judiciară a fost în mod justificat
considerată gestiune frauduloasă sustragerea de către tutore a unei
părţi din pensia de urmaş şi din alocaţia de stat cuvenită minorilor aflaţi
sub tutela făptuitorului. Tutorele poate face singur, fără încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, acte de conservare sau de administrare
cu privire la bunurile minorului, în decursul cărora dacă îl păgubeşte pe
acesta din urmă cu intenţie, va săvârşi infracţiunea de gestiune
frauduloasă.
Gestiunea frauduloasă
 Latura subiectivă. Forma de vinovăţie pe care legea o prevede
este intenţia (directă sau indirectă, respectiv intenție directă
calificată prin scop la alin. 3), chiar dacă în C.p. 2009 nu se mai
folosește expresia „rea-credinţă” cu care legiuitorul anterior
caracteriza atitudinea autorului faptei. Atunci când fapta se comite
din culpă, nu atrage răspunderea penală. Dacă fapta are ca scop
dobândirea unui folos material, răspunderea penală se agravează
(art. 242 alin. 3 C.p.).
 Variante, forme şi aspecte procesuale specifice. Gestiunea
frauduloasă este incriminată într-o variantă tip și două variante
agravate: varianta simplă, prevăzută în alin.1 al art. 242 C.p., o
variantă agravată, prevăzută în alin. 2 al aceluiaşi articol (atunci
când subiectul activ este administratorul judiciar, lichidatorul averii
debitorului sau un reprezentant ori prepus al acestora) și o variantă
agravată a primelor două alineate (prevăzută la alin. 3 al art. 242
C.p.), atunci când faptele sunt săvârşite în scopul de a dobândi un
folos patrimonial.
Gestiunea frauduloasă
 În varianta simplă, ale cărei elemente au fost descrise în cele
care precedă, gestiunea frauduloasă se pedepsește cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (de la 180 la 300
de zile-amendă).
 Varianta agravată de la alin. 2 se pedepsește cu închisoare de
la 1 la 5 ani, iar agravanta de la alin. 3 al art. 242 C.p. se
pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Tentativa nu este incriminată. Consumarea infracţiunii are loc
la momentul producerii efective a pagubei.
 Gestiunea frauduloasă este o infracţiune de daună, urmarea
imediată concretizându-se, aşa cum indică chiar legea, în
„pricinuirea de pagube”, adică obiectivă, reală.
 Infracţiunea poate avea forma continuată.
Gestiunea frauduloasă
 Dacă faptele au produs consecinţe deosebit de
grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege se majorează cu jumătate (art. 2561 C.p.)
 Potrivit dispoziţiilor din alin. (4) al art. 242 C.p.
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate pentru toate
variantele (inclusiv cele agravate).
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare
la făptuitor (art. 243 C.p.)
 Art. 243 C.p. incriminează la alin. 1 fapta persoanei de a nu
preda un bun găsit, în termen de 10 zile, către autorităţi sau
celui care l-a pierdut ori de a dispune de acel bun ca de al său.
 La alin. 2 se menţionează că aceeaşi pedeapsă se aplică şi
pentru însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine
altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia
făptuitorului.
 În practică judiciară s-a pus problema distincţiei dintre furt şi
însuşirea bunului găsit. Astfel, s-a considerat că bunul uitat de
posesor sau deţinător într-un loc unde acesta ştie că l-a lăsat
şi unde se poate întoarce oricând să-l reia nu este bun pierdut,
deoarece persoana vătămată nu a pierdut posesia sau
detenţia lui. Însuşirea unui asemenea bun de către acela care
şi-a dat seama că bunul a fost uitat şi nu pierdut constituie
infracţiunea de furt şi nu aceea de însuşire a bunului găsit.
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare
la făptuitor
 Animalele sau păsările care au deprinderea de a-şi
urma îngrijitorul sau de a se întoarce singure acasă
nu sunt considerate pierdute, iar însuşirea lor
constituie furt.
 Un bun uitat de posesorul său într-un anumit loc în
prezenţa celui care ulterior şi-l însuşeşte nu poate
constitui obiect material al infracţiunii prevăzute de
art. 243 Cod penal întrucât nu este bun găsit, iar
însuşirea acestuia constituie infracţiunea de furt.
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare
la făptuitor
 În legătură cu termenul de 10 zile s-a pus problema în practica
judiciară generată de Codul penal anterior dacă înainte de
împlinirea acestui termen persoana care a pierdut bunul îl cere
de la cel care l-a găsit, iar acesta contestă găsirea şi deţinerea
bunului, prin aceasta dovedeşte intenţia de însuşire astfel
încât nu mai poate beneficia de termen. S-a considerat atunci
că fapta se consumă în momentul în care se contestă găsirea
bunului.
 Soluţia era discutabilă din moment ce făptuitorul, la momentul
găsirii bunului, nu a ştiut cui aparţine acesta, iar fapta sa
constituia infracţiune de însuşire a bunului găsit numai la
expirarea termenului de 10 zile, în acest interval fapta
neconstituind infracţiune, iar refuzul de restituire anticipată nu
constituia dispunere pe nedrept.
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare
la făptuitor
 Alin. 2 precizează că se sancţionează însuşirea pe nedrept a
unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare (livrare
eronată, plată făcută într-un cont greșit etc.) sau în mod fortuit
în posesia făptuitorului, dar și nepredarea acestuia în termen
de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi
aparţine, acoperindu-se astfel disputele doctrinare prin
intervenția clară a legiuitorului.
 Fapta tip, de la alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau cu amendă (de la 120 la 240 de zile-
amendă), aceeași pedeapsă fiind prevăzută și pentru fapta de
la alin. 2.
 Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Însuşirea bunului găsit în Codul civil
• În Codul civil 2009 (Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare la
1.10.2011), Cartea a III-a („Despre bunuri”), Titlul VIII („Posesia”),
Capitolul III („Efectele posesiei”), Secțiunea a IV-a („Ocupațiunea”),
sunt enunțate în art. 941 – 947 anumite reguli privind acest mod de
dobândire a proprietății, unele referiri fiind făcute (în art. 942-945) la
bunul găsit. Dacă la art. 942 alin. 1 și 2 se precizează că „Bunul mobil
pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Găsitorul bunului este
obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă
acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din
localitatea în care a fost găsit”, ceea ce este numai aparent în
concordanță cu legea penală, la art. 945 alin. 2 se prevede că „în
cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să
plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din
preţ sau din valoarea actuală a bunului” ceea ce este o gravă eroare
de legiferare, obligația imperativă de predare a bunului (sub sancțiune
penală) fiind transformată de legea civilă într-un drept al găsitorului la
recompensă.
Însuşirea bunului găsit în Codul civil
• În sensul legii penale, condiționarea restituirii bunului
„găsit” de acordarea unei sume de bani de către victimă
poate reprezenta șantaj (sau însușirea bunului găsit), iar
acum Codul civil tinde să o transforme într-o faptă „civilă”
absolut banală.
• În plus, termenul de 10 zile este de 10 zile calendaristice
(potrivit legii penale) și de minim 12 zile calendaristice (10
zile „libere”) potrivit legii civile, astfel că fapta va constitui
infracțiune de însușire a bunului găsit cu cel puțin 2 zile
înainte de expirarea termenului de predare stabilit de
Codul civil, rezultând o situație absurdă, care se menține
și după intrarea în vigoare a Codului penal 2009.
 Înşelăciunea a fost incriminată în art. 244 C.p. într-o
variantă simplă, în alin.1, şi o variantă agravată în alin. 2,
caracterizată prin mijloacele frauduloase utilizate de
escroc la săvârşirea înşelăciunii.
 Obiectul infracţiunii de înşelăciune. Obiectul juridic
special al înşelăciunii îl constituie relaţiile sociale de ordin
patrimonial, a căror desfăşurare depinde de apărarea
bunei-credinţe pe care se întemeiază încrederea între
participanţii la acele relaţii.
 Obiectul material al înşelăciunii este în regulă generală
un bun mobil, dar poate fi și un imobil.
 În noţiunea de bun mobil se includ şi înscrisurile care pot
genera un folos patrimonial.
 Valoarea concretă ocrotită de legiuitor este orice valoare
patrimonială, chiar dacă ea nu constituie, neapărat, un
bun material (spre exemplu victima a prestat un serviciu).
 Subiecţii infracţiunii. Autorul infracţiunii de înşelăciune nu
este circumstanţiat de lege, dar nu poate fi decât acela
care a efectuat nemijlocit inducerea în eroare a victimei.
 Organul judiciar va trebui să distingă între actele care au
avut rolul de a amăgi victima şi alte activităţi care doar au
ajutat la producerea unui asemenea efect, fără ca lor să li
se datoreze nemijlocit inducerea în eroare şi care,
aşadar, ar constitui o complicitate.
 O anumită calitate a autorului şi a obiectului faptei poate
schimba încadrarea juridică. Spre exemplu, dacă făptuitorul
este un funcţionar public sau funcţionar, acționând în
această calitate, fapta va fi calificată ca abuz în serviciu (în
baza art. 297 C.p.).
 Subiectul pasiv. La infracţiunea de înşelăciune acesta este
persoana fizică sau juridică păgubită prin acţiunea de
inducere în eroare.
 Nu poate fi subiect pasiv instanța de judecată indusă în
eroare de pretențiile reclamantului sau ale pârâtului întrucât
nu se prejudiciază patrimoniul instanței, iar instanțele nu fac
acte de gestiune pe seama părților, persoane fizice sau
juridice.
 În cazul în care înşelăciunea se realizează în cadrul unui
raport juridic contractual, urmează a se stabili natura
juridică a convenţiei şi deci modul de executare a ei, căci
în raport cu aceasta vom identifica nu numai culpa uneia
dintre părţi, ci, uneori, vom putea stabili care este
patrimoniul lezat. Spre exemplu, contractul de depozit,
contract real, presupune uneori inexistenţa obligaţiei
depozitarului de a verifica identitatea deponentului,
eliberând lucrul oricărei persoane care prezintă dovada
ce conţine doar menţionarea simplului fapt al instituirii
depozitului asupra lucrului (spre exemplu adeverinţa la
purtător).
 În acest caz, dacă deponentul a pierdut dovada sau i-a fost sustrasă,
eliberarea lucrului către posesorul (de rea-credinţă) al dovezii nu
angajează răspunderea patrimonială a depozitarului, care nu se poate
considera nici subiect pasiv al înşelăciunii. Dacă, anterior eliberării
lucrului, unitatea a fost anunţată de deponent cu privire la pierderea de
către acesta a dovezii, fapta poate constitui o înşelăciune.
 În acest sens, contractul de depunere de bani la bancă (contract de
depozit) nu creează în sarcina băncii obligaţia de a răspunde
patrimonial faţă de depunătorul care, pierzându-şi libretul, contractul
sau cardul, nu a anunţat în timp util banca şi astfel a fost posibilă
retragerea frauduloasă a unei sume de bani din cont. În acest caz,
banca nu poate fi considerat subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune
prin care s-a efectuat retragerea mijloacelor băneşti, dar o asemenea
calitate o va avea banca dacă titularul libretului, contractului sau
cardului anunţă despre dispariţia acestuia mai înainte ca libretul,
contractul sau cardul să fi fost prezentat în vederea unor restituiri
băneşti.
 Folosirea frauduloasă a cardului bancar pentru plăți fără
numerar sau extragerea de numerar din ATM este o altă
infracțiune (efectuarea de operaţiuni financiare în mod
fraudulos, art. 250 din C.p.).
 Structura şi conţinutul infracţiunii de înşelăciune. Înşelăciunea,
în principiu, nu are o situaţie premisă.
 Latura obiectivă. Fapta se săvârşeşte prin acţiunea făptuitorului
de a prezenta o situaţie sau o împrejurare în chip mincinos.
 Legea menţionează elementul material al faptei prin
alternativa: „prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate”. În oricare din
ipostazele elementului material, cele relatate de făptuitor nu
corespund realităţii.
 În varianta tipică - incriminată în alin. 1 - elementul material îl
alcătuieşte simpla viclenie, adică acea inducere în eroare care,
cel mult, este însoţită de mijloace materiale sau morale care -
fără a fi frauduloase - îi sporesc numai intensitatea, făcând-o
mai penetrantă.
 Fapta se poate săvârşi şi printr-o inacţiune atunci când se
poate stabili în sarcina făptuitorului obligaţia de a acţiona, lucru
pe care el nu l-a făcut, dar aceasta este o situație de excepție.
 Simpla minciună va constitui element material al faptei numai
dacă, în funcţie de contextul în care a fost spusă, de gradul de
cultură şi de experienţa celui căruia îi era adresată, se poate
aprecia de către organul judiciar că a avut valenţele necesare
inducerii în eroare a subiectului pasiv. Când făptuitorul îşi
bazează acţiunea numai pe simplele afirmaţii, pe puterea sa de
convingere, fapta va fi încadrată în alin. 1 al art. 244 C.p..
 În alin. 3 al art. 215 C.p. anterior era incriminată înşelăciunea în
convenţii. Azi această modalitate a înșelăciunii nu mai reprezintă o
variantă asimilată, ceea ce nu echivalează cu o dezincriminare, ci
va fi tot varianta simplă, față de care nu prezenta diferențe
semnificative.
 Nu va constitui infracţiune de înşelăciune o executare
necorespunzătoare a unui contract, chiar dacă aceasta produce o
pagubă co-contractantului.
 În general, neîndeplinirea unor clauze contractuale poate constitui
infracţiunea de înşelăciune numai dacă acestea au un rol esenţial
în încheierea sau executarea contractului, în legătură cu ele
victima a fost indusă în eroare de către făptuitor (cocontractant) şi,
în sfârşit, ca urmare a erorii în care s-a aflat, victima a suferit o
pagubă. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat
sau executat în condiţiile respective.
 Eroarea în care se află victima este un element esenţial
al faptei şi ea trebuie să rezulte nemijlocit din acţiunea
subiectului activ. Potenţialul de inducere în eroare al
acestei acţiuni se apreciază suveran de către organul
judiciar.
 Dacă cel păgubit a cunoscut caracterul mincinos al celor
relatate de făptuitor, atunci el nu mai poate pretinde că a
fost în eroare şi fapta nu constituie infracţiunea de
înşelăciune.
 Urmarea imediată a faptei constă într-o pagubă ce se
produce în patrimoniul victimei. Înşelăciunea este o
infracţiune contra patrimoniului şi tot ceea ce urmăreşte
făptuitorul este producerea unei pagube.
 În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, constatăm că
elementul material al faptei trebuie să aibă aptitudinea
reală (şi nu presupusă) de a produce o pagubă.
 Folosul material pe care îl obţine făptuitorul este, ca şi în
cazul furtului, necuvenit. Caracterul injust al folosului se
dovedeşte distinct de faptul că el a fost obţinut prin
inducerea în eroare a celui păgubit.
 Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte în oricare dintre
cele două forme ale intenţiei. Culpa nu atrage
răspunderea penală deoarece legea prevede existenţa
unui scop şi anume obţinerea folosului injust pentru autor
sau, prin intermediul faptei sale, pentru oricine altcineva.
 Formele infracţiunii de înşelăciune. Tentativa infracţiunii a fost și
este incriminată (art. 248 C.p.). Ea constă în începerea acţiunii de
inducere în eroare a subiectului pasiv şi întreruperea ei (din motive
independente de voinţa făptuitorului) ori săvârşirea integrală a
acestei acţiuni fără însă ca urmarea specifică infracţiunii (paguba)
să se producă.
 Consumarea infracţiunii este condiţionată de producerea pagubei
care, în regulă generală, corespunde folosului injust urmărit de
făptuitor.
 Fapta poate avea un caracter continuat dacă este același subiect
pasiv. Paguba este prezentă la fiecare act care conferă înşelăciunii
forma continuată.
 Conduita făptuitorului, ulterioară încasării folosului necuvenit, nu
poate influenţa forma infracţiunii, ci, eventual, numai
individualizarea pedepsei.
 Săvârşirea înşelăciunii prin mijloace frauduloase. Art.244 alin.2
sancţionează înşelăciunea calificată, aceasta deosebindu-se de
forma simplă a infracţiunii prin mijloacele folosite de autor. Legea
indică aceste modalităţi prin termenul generic de „mijloace
frauduloase”, pe care îl explică printr-o enumerare: „folosirea de
nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase”.
 Prin „mijloace frauduloase” înţelegem procedeele folosite de
făptuitor care, prin ele însele, au aptitudinea de a creşte gradul de
credibilitate al acţiunii infracţionale prin însăşi natura lor.
 „Calităţi mincinoase” sunt orice fel de atribute pe care şi le arogă
făptuitorul şi care, în mod obişnuit, inspiră încredere pentru cel
căruia i se adresează. În ceea ce priveşte folosirea unui nume
mincinos, nu orice deghizare a făptuitorului sub un nume fals
constituie o înşelăciune agravată, ci numai întrebuinţarea unui
nume care, prin el însuşi, determină succesul inducerii în eroare a
subiectului pasiv.
 Atunci când mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune,
vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni. Când făptuitorul
se va folosi de un înscris fals pentru a comite înşelăciunea, fapta sa
va constitui un concurs de infracţiuni (înșelăciune agravată și uz de
fals). Dacă autorul falsificării înscrisului este aceeaşi persoană cu
autorul înşelăciunii, acesta va răspunde penal şi pentru infracțiunea
de fals.
 Odată cu abrogarea variantei agravate a înșelăciunii prin emiterea
de cecuri fără acoperire (art. 215 alin. 4 C.p. anterior), infracțiunea
de înșelăciune, comisă în acest mod, va intra în concurs cu
infracţiunea de emitere a unui cec fără acoperire (art. 84, pct. 2 din
Legea nr. 59/1934 asupra cecului).
 Sancţiuni.
 Înşelăciunea simplă se pedepsește cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani, iar dacă este săvârşită în varianta agravată
prevăzută în art. 244 alin. 2 C.p. (adică prin folosirea de
nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase)
se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
 Dacă înșelăciunea a produs consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se
majorează cu jumătate (art. 2561 C.p.)
 Deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu,
împăcarea, ca o noutate introdusă în alin. 3 al art. 244 C.p.,
înlătură răspunderea penală pentru înșelăciune.
 În art. 245 din Codul penal 2009 reapare ca incriminare
înșelăciunea privind asigurările, constând în distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea
sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine,
pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, faptă ce se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
 Apar ca trăsături specifice acestei incriminări calitatea specială
a subiectului pasiv (societate de asigurări) și subiectului activ
(persoana asigurată), modalitățile specifice ale elementului
material (acțiuni de distrugere, degradare, aducere în stare de
neîntrebuințare, ascundere sau înstrăinare a unui bun mobil
sau imobil), ca și scopul specific urmărit de făptuitor, anume
obținerea sumei asigurate prin înscenarea intervenirii
evenimentului asigurat în cazul asigurărilor de bunuri.
 Este de asemenea incriminată fapta persoanei care, în scopul de a obţine,
pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat,
pedeapsa în această variantă de tip fiind închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda (de la 180 la 300 de zile-amendă).
 Această variantă de înșelăciune se referă la situația asigurărilor de persoane
cu privire la accidente, boli sau invalidități, când persoana asigurată (care nu
este obligatoriu să fie și beneficiarul poliței de asigurare) se autolezează sau
automutilează, inclusiv prin agravarea leziunilor sau vătămărilor suferite
accidental. Nu se va reține această infracțiune dacă polița de asigurare
acoperă și ipoteza sinuciderii, atunci când făptuitorul a încercat să se
sinucidă.
 La ambele variante societatea de asigurări va fi prejudiciată prin plata
sumelor asigurate, deși evenimentul asigurat nu a avut cauze externe (naturale
sau nenaturale), dar acoperite de polița de asigurare, ci a fost provocat de
făptuitor prin crearea aparențelor unui eveniment asigurat.
 Și la această infracțiune împăcarea, în ambele variante, înlătură răspunderea
penală. Tentativa se pedepsește (art. 248 C.p.).
 Pentru faptele care au produs consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează
cu jumătate (art. 2561 C.p.).
 Faptele erau incriminate în art. 554 din Codul penal din 1936,
incriminarea având următorul conținut: „Acela care, în scop de a
obţine, pentru sine sau pentru altul despăgubirea, isvorînd dintr'o
convenţie de asigurare sau alt folos material injust, distruge,
risipeşte sau deteriorează în orice mod lucruri care aparţin lui
sau altuia în total sau în parte, sau cauzează sieşi sau altuia răni
sau infirmităţi, comite delictul de înşelăciune contra asigurătorului
şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 6 luni până la 2
ani şi amendă dela 2.000 la 5.000 lei, iar dacă desfiinţarea
propriului său lucru, care era asigurat, a fost făcută prin incendiu,
pedeapsa este dela unu la 5 ani.”
Deturnarea licitațiilor publice (art. 246 C.p.)
 Codul penal incriminează în art. 246 fapta de a îndepărta,
prin constrângere sau corupere, un participant de la o
licitaţie publică ori înţelegerea între participanţi pentru a
denatura preţul de adjudecare.
 Este vorba despre împiedicarea sau „trucarea” licitațiilor
publice, ceea ce are ca afect prejudicierea autorității
contractante prin efectuarea de achiziții publice de bunuri
sau servicii la prețuri mai mari decât ar rezulta prin jocul liber
al ofertelor, fie prejudicierea debitorului (la licitațiile prin care
se vând bunuri mobile sau imobile scose la executare silită),
fie prejudicierea creditorilor (în cazul în care licitațiile se
adjudecă la prețuri mai mici decât cele necesare pentru
satisfacerea creanțelor lor).
Deturnarea licitațiilor publice
 Obiectul juridic se referă la relațiile sociale privind respectarea
corectitudinii licitațiilor publice pentru încheierea lor la prețul de
piață onest stabilit.
 Obiectul material nu există, fapta referindu-se la alterarea
procedurii de adjudecare în cazul licitațiilor publice, cu
consecința prejudicierii unei persoane participante la licitație
(fie în calitate de vânzător, fie în calitate de achizitor) sau a
persoanei căreia îi revine suma adjudecată.
 Subiectul activ este circumstanțiat în persoana fizică sau
juridică participantă la o licitație publică.
 Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică vânzătoare
sau achizitoare ori beneficiarul sumelor obținute la licitație sau
proprietarul bunurile vândute la licitație.
Deturnarea licitațiilor publice
 Ca situație premisă se reține organizarea unei licitații publice,
fie impusă de lege, fie aleasă ca procedură de cumpărare /
vânzare de către proprietarul bunului sau de achizitor.
 Elementul material din cadrul laturii obiective constă alternativ
din acțiunea de a îndepărta, prin constrângere sau corupere,
un participant de la o licitaţie publică ori în acțiunea de realizare
a unei înţelegeri între participanţii la o licitație publică pentru a
denatura preţul de adjudecare, fie în sensul creșterii acestuia,
fie în sensul scăderii sale față de valoarea justă a pieței.
 Urmarea imediată constă într-o pagubă pentru vânzător (la
realizarea unui preț de adjudecare mai mic) sau achizitor (la
realizarea unui preț mai mare) în cadrul licitației publice, pentru
proprietarul bunurilor vândute sau pentru creditorii acestuia
(când prețul obținut este mai mic).
Deturnarea licitațiilor publice
 Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei,
valoarea prejudiciului fiind diferența dintre prețul real de piață și
prețul realizat la o licitație publică în urmă săvârșirii faptei.
 Latura subiectivă este caracterizată de intenția directă calificată
prin scopul denaturării rezultatului licitației publice, anume
obținerea unui preț mai mare sau mai mic decât cel corect
stabilit pe bază de cerere și ofertă libere.
 Tentativa este posibilă și este incriminată (art. 248 C.p.).
Infracțiunea se consumă la momentul adjudecării la un preț
alterat față de prețul corect de piață, când se produce
prejudiciul.
 Fapta se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile (art. 247 C.p.)
 Art. 247 C.p. incriminează două fapte diferite, fără altă
legătură între ele decât rezultatul (urmarea imediată),
care constă în prejudicierea unei persoane vulnerabile
prin exploatarea situațiilor în care aceasta se află.
 La alin. (1) este incriminată fapta creditorului care, cu
ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de
starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată
vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de
dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să
constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul,
un drept real ori de creanţă de valoare vădit
disproporţionată faţă de această prestaţie, cauzându-i
astfel un prejudiciu.
Exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile
 În alin. (2) al art. 247 C.p. este incriminată punerea unei
persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea
unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în
scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau
transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la
un drept, dacă s-a produs o pagubă.
 Obiectul juridic se referă la relațiile sociale patrimoniale
pentru a căror normală existență și evoluție este necesară
protejarea exprimării libere, neconstrânse, a voinței juridice
de a contracta.
 Subiectul activ este calificat la alin. (1) în persoana
creditorului care profită de vulnerabilitatea debitorului său, la
alin. (2) putând fi orice persoană.
Exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile
 Subiectul pasiv este, la alin. (1), debitorul aflat în stare de
vulnerabilitate față de creditor datorată vârstei, stării de
sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul
se află faţă de subiectul activ, iar la alin. (2) nu este
circumstanțiat.
 La alin. (1) întâlnim ca situație premisă acordarea unui
împrumut în bani sau în bunuri (din eroare sau de teama unei
confuzii, legiuitorul a omis serviciile, ceea ce este un mare
neajuns al incriminării, fiind o situație diferită de munca forțată),
ca și starea de vulnerabilitate a victimei.
 Elementul material constă, la alin. (1), în acțiunea de obligare a
victimei să constituie sau să transmită, pentru făptuitor sau
pentru altă persoană, un drept real ori de creanţă de valoare
evident mult mai mare decât valoarea împrumutului acordat.
Exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile
 Acest mod de operare se întâlnește predilect în cazul faptelor
de cămătărie (art. 351 C.p.), cu care intră în concurs.
 În cazul alin. (2), elementul material din cadrul laturii obiective
este reprezentat de acțiunea de punere a unei persoane în
stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu
alcool sau cu substanţe psihoactive, condiția cerință esențială
fiind ca fapta să fie comisă în scopul de a o determina pe
victimă să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept
real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă în acest
mod s-a produs o pagubă pentru victimă. Este vorba despre o
viciere a consimțământului victimei și păgubirea sa prin
afectarea discernământului ca urmare a intoxicației ce i-a fost
cauzată de făptuitor în unul din cele două moduri indicate de
lege (cu alcool sau substanțe psihotrope).
Exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile
 În ambele variante urmarea imediată constă într-o pagubă
pentru victimă, dar la alin. (1) această pagubă rezultă din
materialitatea faptelor (diferența de valoare între dreptul
transferat și împrumutul obținut fiind „vădit disproporționată”
și astfel ușor cuantificabilă), în timp ce la alin. (2) trebuie
dovedit prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acesta și
elementul material întrucât nu orice constituire sau
transmitere a unui drept real ori de creanţă cauzează un
prejudiciu, dar renunțarea la un drept da, pentru că nu există
contra-prestație (apare ca o liberalitate obținută fraudulos).
 Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția sub forma
intenției directe calificate și prin scopul prejudicierii
persoanei vulnerabile.
Exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile

 Tentativa se pedepsește (art. 248 C.p.).

 Consumarea infracțiunii are loc la momentul
prejudicierii victimei în ambele variante ale
incriminării.
 Fapta de la alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani, în timp ce fapta de la alin. (2) se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Dacă faptele au produs consecinţe deosebit de
grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege se majorează cu jumătate (art. 2561 C.p.).