I.

Introducere 3

II. Infracțiunile contra patrimoniului 4

III. Obiectul infracțiunii de tâlhărie 6

III.1. Obiectul juridic generic 6

III.2. Obiectul juridic special 6

III.3 Obiectul material 7

IV. Subiecţi infracţiunii de tâlhărie 8

V. Forme, modalităţi şi sancţiuni 8

V.1. Tentativa de tâlhărie 8

V.2. Consumarea infracţiunii de tâlhărie 9

V.3. Epuizarea infracţiunii de tâlhărie 9

V.4. Modalităţi de comitere a infracţiunii de tâlhărie 9

V.5. Aspecte criminologice 10

VI. Concluzii 11

VII. Biblografie 12

I. Introducere

1
 Mult timp, societate umană a fost tulburată de fenomenul criminal 1, în continuă
creștere, întrebări de genul: care este cauza acestuia?, cum putem să-l eradicăm sau, cel
mult, să-l diminuăm? fiind omniprezente pe buzele tuturor.
Cunoscută și incriminată încă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie în
prezent una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social ridicat,
deoarece pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat, lezează și relațiile
sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor. Infracțiunea de
tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului.
În Constituția României, se arată că, „ proprietatea este publică sau privată ”2 ,
ea fiind garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-
teritoriale. Siguranța persoanei și proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular.
Noțiunea de „patrimoniu” are o sfera mai largă decât noțiunea de „proprietate”,
pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și totalitatea drepturilor și obligațiilor
care au valoare economică.
După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este
asigurată, în principal, de dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii și în
subsidiar de dreptul penal. Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o însemnătate mai
redusă numai doar faptul că intervine numai atunci când se dovedesc ineficiente celelalte
mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.

II. Infracțiunile contra patrimoniului

Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect juridic relaţii
sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de ordin patrimonial,

1
Conceptele cu care vom opera sunt: fenomen criminal (adică ansamblul infracțiunilor săvârșite; deci,
faptele penale concrete, și nu cele abstracte); crimă {în sensul de faptă violentă pură care a avut ca urmare
moartea victimei, aici intrând omorul simplu [art. 188 din noul Cod penal (în continuare C.pen.)], omorul
calificat (art. 189 C.pen.), precum și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 C.pen.)};
criminalitate (aceasta fiind echivalentul fenomenului criminal, dar limitat în spațiu și/sau timp ori prin
natura sa; așadar, putem vorbi de criminalitate națională, criminalitate internațională, criminalitate
regională, criminalitate anuală, criminalitate cincinală, criminalitate violentă etc.); criminal (mai exact
persoana care săvârșește o crimă, indiferent că răspunde penl sau nu); infractor (adică cel care a comis o
infracțiune, fiind și condamnat); inculpat (și anume persoana față de care a fost pusă în mișcare acțiunea
penală, fiind ulterior trimisă în judecată pentru a răspunde penal); victimă (în sensul de persoană vătămată
printr-o fapta concretă); rechizitoriu – actul de trimitere în judecată a inculpatului și de sesizare a instanței
de judecată
2
Constituţia României - art.136, alin. 1, Editura Steaua Nordului, Bucureşti, 2005

2
oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii, de aceea faptele prin care se
vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este
necesară acţiunea represivă.

Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi

sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancţionator sever.

Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al III-lea,

denumit" Infracţiuni contra patrimoniului, primul capitol fiind compus din următoarele
infracțiunii:

 Art. 228 ”Furtul „– prevede că luarea unui bun din posesia unei persoane cu scopul de
a şi-l însușui pe nedrept se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă (alin, 1), fapta fiind incriminată chiar dacă bunul aparține în întregime sau în
parte persoanei care l-a luat dacă se afla în posesia altcuiva (alin. 2 ) și în cele din
urmă fiind incriminată și cu privire la înscrisuri, energie electrică sau alte tip de
energie cu valoare economică (alin.3)3,

 Art. 229 ”furtul calificat„ - încriminează faptele prevăzute de art. 228 însă precizând
circumstanțe care cresc mininul și maximul prevăzut de legea penală respectiv
pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani pentru furtul comis într-un mijloc de trasport
(alin. 1 lit a), în timpul nopții (alin. 1 lit. b), sau de către o persoană mascată sau
travestită (alin. 1 lit. c) și în cele din urmă prin scoatearea din funcțiune a sistemelor
electronice care desistă persoanele să comită astfel de fapte sens. Însă art. 229 alin. 2
o altă mărire a minimului și maximului prevăzut de la 2 ani la 7 ani dacă se sustrage
un bun care face parte din patrimoniul cultural (lit. a), prin violare de domiciliu sau
sediu profesional și de către o persoană înarmată(lit. b) și alin 3 făcând referire doar
în prisma bunurilor sustrase nu a modului de comitere a faptei însă maximul și
minimul prevăzut fiind de la 3 la 10 ani închisoare 4;

 Art. 230 ”furt în scop de folosință„- prevede doar sustragerea unu bun numai cu
scopul de a fii folosit respectiv un vehicul pentru a fii condus sau un terminal de
telecomunicații pentru a fii folosit5;

 Art. 231”Plângerea prealabilă și împăcarea„ – incriminează faptele prevăzute la

articolele precedente în cazul comiterii de astfel de fapte între membrii de familie sau
de către o persoană care locuiesc împreună și faptul că acțiunea penală se pune în
mișcare doar la plângerea penală prelabilă fiind posibilă împăcarea 6;

3
Art. 228 alin. 1- alin. 3 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
4
Art. 229 alin. 1- alin. 3 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
5
Art. 230 alin. 1- alin. 2 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
6
Art. 231 alin. 1- alin. 2 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),

3
  Art. 232 ”Sancționarea tentativei„ -precizând faptul că tentativa la una dintre faptele
incriminate de art. 228, art.229, art. 230 se pedepsesc 7;

În capitolul II din titlul al-III-lea sunt prezentate următoarele infracțiuni contra

parimoniului:

 Art. 233 ”Tâlhăria„ – prevede infracțiunea de tâlhărie care constituie sustragerea de

bunuri din posesia altuia prin întrebuinșarea de violențe, amenințări, punerea victimei
în stare de inconștință sau neputința de a se apăra sau fapta urmată de una dintre
faptele agravente mai sus descrise se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani 8;

 Art 234 ”Tâlhăria calificată„ - ne prezintă circumstanțe în prezența cărora tânhărie

este calificată respectiv este comisă de către o persoană prin utilizarea de arme,
substanțe explozive, narcotice sau paralizante(lit. a), care simulează o clitate oficială
(lit. b), este mascată. Degizată sau travestită (lit. c) , este comisă noaptea (lit. d),
într-un mijloc de trasport sau asupra unui miloc de trasport (lit. e) și în cele din urmă
prin violarea proprietății private sau a sediului profesional (lit. f) sens în care
minimul și maximul de pedeapsă se mărește de la 3 la 10 ani fiind aplicată și
pedeapsa complementară de interzicirea exercitării unor drepturi, aceași pedeapsă
fiind prezăvută și în cazul în care în urma comiterii faptei victima a suferit vătămări
corporale9;

 Art. 235 ”Pirateria„ - ne expune pirateria în care este prvăzut că fapta de furt comisă
de către un membru al unui echipaj pe o navă aflată în marea liberă a bunurilor de pe
nava respectivă sau altă navă se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 15 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi (alin. 1), cu aceași pedeapsă fiind pedepsită
capturarea unei nave în marea liberă sau cauzțnd un naufragiu sau eșuarea navei cu
scopul de a sustrage bunurile de pe acel vas (alin. 2) și dacă una dintre urmările
faptelor mai sus descrise este vătămarea corporală pedeapsa fiind majorată, de la 5 la
15 ani închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi însă acest articol nu face
referire doar la nave ci și la aeronave 10;

 Art. 236 ”Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei „ – dacă urmarea
comiterii faptei de tâlhărie sau piraterie este moartea vicitimei legislația penală
prevede pedeapsa închisorii de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi11;

7
Art. 232 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal)
8
Art. 233 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
9
Art. 234 alin. 1- alin. 3 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
10
Art. 235 alin. 1- alin. 4 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
11
Art. 236 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),

4
  Art. 237 ”Sancșionarea tentativei „ – tentativă la infracțiunile de tâlhărie și piraterie
fiind pedepsite de legislația penală12;
Tâlhăria constituind astfel cea mai gravă formă sub care se poate comite fapta de furt.
Elementul circumstanţial de calificare este îndreptat împotriva persoanei, această interferenţă între
relaţii sociale diferite – pe de o parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii
referitoare la persoană - crează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, fapt ce a determinat
incriminarea tâlhăriei ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare.

III. Obiectul infractiunii de tâlhărie

III.1. Obiectul juridic generic

Caracterizată ca o infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria are ca obiect juridic relaţiile

sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit din relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare
şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale
privitoare la bunuri, sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în cadrul
patrimoniului, aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari 13 .

III.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special al infracţiunii de tâlhărie îl constituie, pe de o parte, relaţiile

sociale de ordin patrimonial care nu s-ar putea desfăşura normal fără apărarea situaţiei de fapt a
bunurilor mobile în sfera patrimonială a persoanei care are la dispoziţia sa acele bunuri - acesta
fiind obiectul juridic special principal, iar pe de altă parte relaţiile sociale privind persoana a căror
desfăşurare normală nu ar fi cu putinţă fără apărarea vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau
libertăţii persoanei - acesta constituind obiectul juridic secundar sau adiacent.
Obiectul juridic principal al ocrotirii penale în cazul infracţiunii de tâlhărie constă în
relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de
menţinerea situaţiei de fapt, adică poziţia fizică pe care o are un bun mobil în sfera patrimonială a
unei persoane.
Tâlhăria este o infracţiune care se comite printr-o acţiune de sustragere, de schimbare
ilicită a situaţiei de fapt pe care o avea bunul înainte de comiterea infracţiunii. În această situaţie
ocrotirea relaţiilor sociale de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal.

12
Art. 237 din Legea nr. 286/2009(Noul Cod penal),
13
Gheorghe Nistoreanusicolectivul, op. cit., pag. 193

5
 Obiectul juridic secundar constă în relaţile sociale referitoare la viaţa, integritatea
corporală sau libertatea persoanei. Aceste relaţii sociale constituie obiectul juridic secundar al
tâlhăriei, deoarece, în conţinutul complex al acestei infracţiuni, întrebuinţare a violenţelor, a
ameninţărilor sau a celorlalte mijloace de constrângere a persoanei constituie, în raport cu furtul,
numai o activitate cu caracter secundar.

Pentru exemplificare, în acest sens, redăm următoarea speţă:

În seara zilei de 26 iunie 2014, în jurul orei 23, inculpatul C.N., împreună cu doi martori
s-au întâlnit cu numiţii S.G. şi B.D. Inculpatul a lovit victima S.G., cauzându-i leziuni ce au
necesitat pentru vindecare 12 zile de îngrijiri medicale, luându-i acestuia ceasul de la mână şi
scurta în care se găseau 35 lei, apoi a lovit şi a luat cu forţa pe victima B.D. şi a dus-o pe malul
râului Suceava, din Mun Suceava, a violat-o, sustrăgându-i şi suma de 80 lei 14.
Aşadar, prin acţiunea ilicită a inculpatului s-a adus atingere atât integrităţii corporale, cât
şi onoarei victimelor.
III.3. Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii de tâlhărie în raport cu acţiunea principală este bunul

mobil asupra căruia s-a executat acţiunea de sustragere, de luare fără drept.
Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracţiunii de tâlhărie trebuie
să se afle în posesia sau detenţia unei persoane "să fie situat de fapt în sfera patrimonială a unei
persoane".15 Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile care nu se află în stăpânirea
efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau bunurile abandonate).
Între obiectul material al infracţiunii de tâlhărie şi cel al infracţiunii de furt nu există vreo
deosebire cantitativă sau calitativă. Poate exista tâlhărie când fapta priveşte chiar un singur bun de
mică valoare: fapta inculpatului de a urmări victima la plecarea din restaurant şi ajungând-o din
urmă, lovind-o cu un briceag şi luându-i suma de 90 lei, constituie infracţiunea unică de tâlhărie.

IV. Subiecţii infracţiunii de tâlhărie

Subiect activ la infracţiunea de tâlhărie poate fi orice persoană fizică, fără a fi necesar ca
aceasta să întrunească o anumită calitate specială.

Sent. Pen. nr. 2853/2015, dos. 2890/2015, JudecătoriaSuceava(nepublicată)

14

15
DongorozVintilăşicolaboratorii, Explicatiiteoretice ale Codului penal român,Volumul III, Ediţia a Il-a,
EdituraAcademieiRomâne, Editura AII Beck, 2003, pag..459

6
 Subiectul activ nemijlocit - poate fi o singură persoană. În general, tâlhăria se comite de
mai multe persoane care cooperează ocazional sau sunt organizate în bandă.
În cazul în care mai multe persoane şi-au dat contribuţia la comiterea faptei, ei sunt
subiecţi activi ai infracţiunii, chiar dacă nu au contribuit decât la acţiunea de furt, iar alţii numai la
realizarea actelor de violenţă.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană faţă de care s-a săvărşit tâlhăria,
adică persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin săvârşirea tâlhăriei sau acea ori acele
persoane faţă de care s-a săvârşit numai acţiunea adiacentă (violenţa, ameninţarea).
De exemplu, când este supus violenţei, cel care fără a fi posesorul sau deţinătorul
bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l reţină. În astfel de cazuri,
vor exista doi subiecţi pasivi ai infracţiunii: cel ale cărui bunuri au fost furate şi cel care a fost
victima actelor de violenţă sau ameninţare. 16

V. Forme, modalităţi și sancţiuni

Între formele şi modalităţile infracţiunii de tâlhărie şi sancţiunile acestei infracţiuni există

o strânsă şi firească corelaţie.
În complexul ei, tâlhăria este o infracţiune de comisiune. Desfăşurarea activităţii prin care
ea este realizată poate parcurge toate fazele unei infracţiuni: faza actelor premergătoare, a actelor
de executare, a consumării şi, eventual, a epuizării. Actele preparatorii privitoare fie la acţiunea
principală (furt) - de exemplu: asigurarea mijloacelor pentru a se afla la timp la locul unde se va
comite furtul, starea la pandă fie la o acţiune adiacentă (întrebuinţarea de violenţe, ameninţări,
etc.), de exemplu: procurarea de arme, de narcotice, de bani pentru imobilizare – nu sunt
incriminate de lege şi nu constituie o formă pedepsibilă a infracţiunii de tâlhărie .
În cazul în care s-a trecut însa la acte de executare, actele preparatorii, în măsură în care
vor contribui la comiterea infracţiunii de tâlhărie, se vor îngloba în activitatea infracţionala când
vor fi fost executate de alţi participanţi decât autorul.

V.1. Tentativa de tâlhărie

Există tentativă atunci când, premergator momentului întreruperii acţiunii de sustragere a
bunului sau producerii efectelor acestuia, au fost întrebuinţate violenţe sau ameninţări ori victima
a fost pusă în stare de inconştieţă sau neputinţa de a se apăra.
V.2. Consumarea infracţiunii de tâlhărie

16
Hotca Mihai Adrian, Codul penal: Comentariişiexplicaţii, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.53

7
 Infracţiunea de tâlhărie se consumă atunci când acţiunea de sustragere a avut o
desfăşurare completă şi s-a produs rezultatul specific ca urmare a întrebuinţării: actele de
constrângere. În literatura juridică s-a subliniat faptul că "dacă activitatea principală s-a consumat
fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge la acţiunea adiacentă, fapta consumată este
infracţiunea de furt, iar nu de tâlhărie".

V.3. Epuizarea infracţiunii de tâlhărie

În ceea ce priveşte epuizarea infracţiunii de tâlhărie, aceasta este susceptibilă "de o

activitate infracţională prelungită în timp" după atingerea momentului consumativ şi deci de o
eventuală amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acţiunea adiacentă de
întrebuinţare a mijloacelor de constrângere, în aceeaşi măsură poate fi prelungit, prin acte
succesive de sustragere, acţiunea principală şi deci fapta de tâlhărie.

V.4. Modalităţi de comitere a infracțiunii de tâlhărie

Infracţiunea de tâlhărie, ca şi infracţiunea de furt, poate fi comisă în diferite modalităţi

normative, fiecare modalitate de comitere reprezentând particularităţi de care trebuie să se ţină
seama la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei comise.
Fiecarei modalităţi normative îi poate corespunde o varietate de modalităţi faptice ce se
au în vedere la individualizarea pedepsei.
Împrejurările care dau un caracter mai grav infracţiunii de tâlhărie sunt următoarele:
- tâlhăria comisă de două sau mai multe persoane împreună;
- tâlhăria comisă de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
- tâlhăria comisă de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
- tâlhăria comisă în timpul nopţii;
- tâlhăria comisă într-un loc public sau într-un mijloc de transport;
- tâlhăria comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
- tâlhăria comisă în timpul unei calamităţi.
Infracţiunea de tâlhărie se urmăreşte şi se judecă potrivit regulilor de procedură penală
obişnuită.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu pentru toate infracţiunile contra
patrimoniului mai puţin infracţiunea de furt comisă conform art. 231 care specifică faptul că este
imperios necesare plângerea penală prelabilă.

8
 V.5. Aspecte criminologice

Infracţiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent în actualul stat de drept,
având la bază cauze atât de ordin obiectiv (şomaj), cât şi de ordin subiectiv (dezinteres în
dobândirea celor de trebuinţă pe cale cinstită, dorinţa de îmbogaţire fară muncă, carenţe în
educaţie, etc.).
Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate şi sancţionate din cele mai
vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situaţiile de fapt existente,
adică acestea să fie menţinute în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a unei persoane,
deoarece orice modificare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală
a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.
Alături de celelalte mijloace de ridicare a nivelului conştiinţei, trebuie să acţioneze şi
legea penală şi implicit cei chemaţi să o aplice.
Un rol important în combaterea infracţiunilor contra patrimoniului trebuie să-l aibă în
permanenţă vigilenţa şi prudenţa cetăţenilor, căci infractorii care atacă patrimoniul altora profit în
general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, uşurinţa în
acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infracţiunilor,
dar şi creează o permanentă tentativă pentru cei ispitiţi să comită astfel de infracţiuni.
Infracţiunea de tâlhărie face parte din categoria infracţiunilor complexe, întrucât exprimă
un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violenţei, de la simple lovituri până
la moartea victimei. De aceea, se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea şi
combaterea acestui gen de fapte.
Se impune un ansamblu de măsuri pentru eradicarea acestor infracţiuni, la nivel statal, nu
numai intervenţia organelor de ordine şi a justiţiei pentru sancţionarea corespunzătoare şi rapidă a
acestor fapte. O atenţie deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atraşi mai uşor la
comiterea acestor fapte şi mai ales la formarea de grupuri infracţionale. Aceştia acţioneaza fără a
discerne faptele şi condiţiile pe care le generează.
Un rol deosebit de important revine şi mass-mediei, care trebuie să cunoască
manifestările de acest gen, să ia poziţie faţă de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a
cetaţenilor faţă de făptuitori şi faptele lor.

VI. Concluzii

9
 În societate există, după cum bine se ştie, numeroase reguli care disciplinează viaţa în
comun şi diferitele activităţi care se desfaşoară în jurul nostru. Încălcarea acestora nu prezintă
însă, acelaşi grad de pericol, sau, cum ar spune Racine, “sunt felurimi de trepte, şi-n cinste, şi-
npăcat”.
Unele dintre ele reprezintă abateri de o mai mică însemnătate, cum ar fi cele disciplinare,
convenţionale, sau de la regulile de politeţe, ori de la un regulament sportiv, etc.
Despre infracţiuni nu se poate vorbi decât atunci când ne referim la cele mai grave
încălcări, iar infractor nu devine decât persoana care a săvârşit o faptă cu adevărat periculoasă în
societate, dupa cum am observat pe parcursul acestei lucrări.
Legea îngrădeşte voinţa absolută a individului. Este oare nevoie de anumite prescripţii,
începând de la regulile de bună purtare şi până la normele penale, pentru a ingrădi pe individ,
împiedicându-l să-şi manifeste voinţa în mod absolut liber în relaţiile sociale?
În decursul timpului s-au dat diverse explicaţii în ceea ce priveşte infracţiunile.S-a crezut
multă vreme că inclinaţiile spre infracţiune sunt consecinţa păcatului originar (de exemplu, în
concepţia teologică); alţii (de pildă, J.J.Rousseau) au dat vina pe întreaga societate, susţinând că
omul se naşte bun de la natură dar societatea îl îndeamnă spre infracţiune.
Cercetările mai noi, deşi nu inlătură posibilitatea existenţei anumitor deformaţii biologice
care limitează capacitatea omului de a-şi stăpâni pornirile antisociale, consideră că ceea ce
determină săvârşirea de infracţiuni sunt condiţiile economice şi sociale.
Când ne referim la infracţiunile determinate (intr-o oarecare măsură) de condiţiile
economice şi sociale, trebuie să avem în vedere în special, infracţiunile ce se comit contra
patrimoniului: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,
delapidarea etc.
Am observat, aşadar, că o infracţiune gravă contra proprietăţii este tâlhăria. Comite
această infracţiune acela care, de pildă, văzând că victima se împotriveşte încercării infractorului
de a-i sustrage geantă, o loveşte sau o tranteşte la pământ, după care fuge cu obiectul sustras sau
hoţul care, văzând că păgubaşul îl urmareşte, şi este gata să-l prindă, se intoarce şi îl loveşte,
reuşind să dispară cu lucrul furat. Tot tâlhărie este şi fapta hoţului care leagă mai întâi victima, o
imobilizează sau îi administrează un narcotic spre a putea să o jefuiască mai bine ori o leagă după
ce i-a furat tot din casă, spre a o împiedica să ceară imediat ajutor.
Tâlhăria constituie deci o încălcare nu numai a proprietăţii, dar şi o gravă atingere adusă
integritaţii corporale a omului.

10
 VII. Bibliografie

1. Constituţia României - art.136, alin. 1, Editura Steaua Nordului, Bucureşti, 2005

2. Noul Cod Penal
3. Noul Cod de procedură penală
4. Gheorghe Nistoreanu si colectivul, op. cit.
5. Sent. Pen. nr. 2853/2015, dos. 2890/2015, Judecătoria Suceava(nepublicată)
6. Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal
român,Volumul III, Ediţia a Il-a, Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003
7. Hotca Mihai Adrian, Codul penal: Comentarii şi explicaţii, editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007

11