Infractiunea de Talharie

INFRACTIUNEA DE TALHARIE
- CUPRINS –
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA

PATRIMONIULUI
1.1. Aspecte general-introductive
1.2. Aspecte comune
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE TÂLHARIE. ASPECTE TEORETICE

Sectiunea I. Reglementarea legală a infracțiunii de tâlhărie
Secţiunea II – Condiţii preexistente
§ 1. Obiectul infracţiunii
§ 2. Subiecţii infracţiunii
Secţiunea III – Conţinutul constitutiv al infracţiunii
§ 1. Latura obiectivă
§ 2. Latura subiectivă
Secţiunea IV – Forme. Modalităţi. Sancţiuni
CAPITOLUL III. ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN CAZUL

INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE
CONTRA PATRIMONIULUI
1.1. Aspecte general-introductive
Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat şi sancţionat sever
faptele săvârşite împotriva patrimoniului .
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, jaful, mai puţin
cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile. În perioada
feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin
care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau
cu biciuirea, însa, în al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea. Această asprime a
pedepselor arăta frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor .
Sistemele de drept penal moderne, deşi au eliminat unele din exagerările
anterioare, au menţinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate
infracţională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul
incriminărilor şi la alte fapte specific relaţiilor economice din societatea modernă.
În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate
referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab,
condicile penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei în
Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.
Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după codul penal
francez cuprindea în capitolul referitor la ,,Crime şi delicte contra proprietăţilor”
numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac, privitoare la apărarea
patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia. 1
În Codul Penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii erau
incluse şi unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.
Codul Penal de la 1864 prevedea infracţiunea de tâlhărie în dispoziţiile sale
din art.317-320, atât în forma simplă, cât şi în forme agravate în raport cu mijloacele
de constrângere folosite şi cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată
crimă, fiind sancţionată şi prin diferite legi speciale.
Codul penal roman de la 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul
XIV intitulată ,,Infracţiuni contra patrimoniului”. Codul penal din 1936 a restrâns în
limitele sale fireşti, toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le pe
despărţaminte în funcţie de obiectul juridic.
Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 cât şi de la 1936 au existat şi
anumite infracţiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pilda în
Codul Justiţiei Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, etc.
Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV - Crime şi delicte contra
patrimoniului, Capitolul II, Secţiunea 1, art. 529 - 534, într-o variantă tip şi în altă
formă - asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincţie dacă bunul ce
formează obiectul material al infracţiunii aparţine patrimoniului privat sau public,
astfel:
Art.529 - varianta tip - avea următorul cuprins:
Acela care ia prin violentă sau ameninţare un lucru mobil, ce nu-i aparţine,
din posesiunea sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi, pe nedrept, comite delictul
de tâlhărie şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 8 ani, amendă de la
5.000 la 10.000 lei şi interdicţie corecţională de la 2 la 5 ani; 2
Art.530 - varianta asimilată - avea următorul cuprins:
Se socoteşte, de asemenea, că a săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte
potrivit articolului precedent:
1
Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București,
2013, pagina 68-69
2
Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia
a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 66-68
1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţa sau
ameninţarea în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de
a asigura scăparea sa sau a coparticipanţilor săi;
2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în
stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;
3. Acela care obţine prin violenţă sau ameninţare semnătura sau remiterea
unui act, unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;
Art.531- varianta agravată - avea următorul conţinut:
Tâlhăria se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 5 la 12 ani, amendă de
la 10.000 la 20.000 lei şi interdicţie de la 3 la 15 ani, când este săvârşită :
1. în timpul nopţii;
2. pe drumuri sau în pieţe publice;
3. de două sau mai multe persoane;
4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;
5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau o parte
din ele, arme sau narcotice;
6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a
sănătăţii sau integrităţii corporale;
Art.532- tâlhăria este comisă şi se pedepseşte cu muncă silnică de la 10 la 15
ani şi degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:
1. când s-a întrebuinţat forţa;
2. când s-a cauzat vreo vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii din cele
prevăzute la art. 473 ori s-au săvârşit şi tentative de omor.
Art.533- crima de tâlhărie se pedepseşte cu muncă silnică pe viaţă când s-a
cauzat moartea victimei.
Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în
Codul Penal din 1936 s-au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, "unele
infracţiuni contra avutului obştesc" cu un regim de sancţionare mai sever în cadrul
acestuia din urmă.
În perioada anilor 1944-1989, s-au produs unele schimbări legislative
importante în domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii. În această
perioadă s-a adoptat Decretul nr. 192 din 1950 în care s-a definit noţiunea de obştesc.
Actul normativ, sus citat, a marcat momentul care apare pentru prima dată o ocrotire
discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era particular sau obştesc . 3
În formularea Codului penal roman, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 şi cu
publicările ulterioare până la nivelul legii 140/1996, aceste infracţiuni au fost
comasate într-un titlu unic: ,,Infracţiuni contra patrimoniului”, după ce anterior
subzistaseră doua titluri distincte.
Codul Penal Roman, intrat în vigoare la 27 martie 2013, consacră ca titlu
unic,,,Crime şi Delicte contra patrimoniului” şi aduce modificare articolelor ce
formează acest titlu, urmând să abroge explicit sau implicit articole sau să modifice
unele articole ale Codului Penal Roman în vigoare de la 1 ianuarie 1969.4
Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit din totdeauna
un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drep, patrimonial reprezentând o componentă
importantă a vieţii sociale pentru orice persoană fizică sau juridică. În sprijinul
sublinierii importanţei proprietăţii, Constituţia României adoptată prin referendum şi
publicată în monitorul oficial al României, Partea I, nr. 669 în 22 decembrie 2003, care
abrogă sau modifică prevederile Constituţiei adoptată la 21 noiembrie 1991, statutează
în art. 41 al. 2 că ,,Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular”. Art. 41 este completat cu un nou alineat prin care se interzice
trecerea silită în proprietatea publică a unor bunuri pe criteriul apartenenţei sociale,
entice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Este un text
cu trimitere istorică, este o replică fermă la vremurile de dictatură când oamenii erau
deposedaţi abuziv şi violent de avere pe criterii discriminatorii şi constituie o nouă
garanţie constituţională a dreptului de proprietate privată .
Constituţia României, dispune în art. 135 al.1 că: ,,Proprietatea este publică
sau privată” iar în al.2 că: ,,Propritatea publică este garantată şi ocrotită prin lege”. Al.
5 statuează că ,,Proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice”.
1.2. Aspecte comune

3
Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2013, pagina 65-67
4
2013, pagina 77-79
Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect
juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de
ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii, de
aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii sunt fapte
socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea represivă.
Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial,
incriminând şi sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim
sancţionator sever.
Toate aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei
persoane şi anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt a bunurilor
produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor.
Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror
situaţie de fapt a fost schimbată şi, prin săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau chiar
zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă şi
necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.
În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine seama de caracterul
ilicit al acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei, scopul incriminării
fiind apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.
Toate infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie
preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită
situaţie de fapt în care se gaseşte bunul, situaţie care este modificată prin comiterea
infracţiunii.
Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al
III-lea, denumit" Infracţiuni contra patrimoniului" art. 208-222. Infracţiunile contra
patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcţie de calitatea
persoanei vătămate în Titlul III şi IV al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin
Legea 14011 996), termenul de "obştesc" a fost înlocuit cu cel "public" prin
modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se şi o nouă titulatură.5
5
În acest context, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune patrimonială, este
prevăzută la art. 211 Cod Penal.6
Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracţiune contra
patrimoniului.
Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă
sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este
îndreptat împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite – pe de o
parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii referitoare la persoană -
crează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, fapt ce a determinat incriminarea
tâlhăriei ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare.
Prin Constituţia României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al
infracţiunilor contra patrimoniului.
Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de
principii constituţionale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme
fundamentale de proprietate, şi anume, proprietatea publică şi proprietatea privată. De
asemenea, sunt menţionaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare normă
de proprietate: astfel că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrative teritoriale.7
6
2013, pagina 99-100
7
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE TÂLHARIE. ASPECTE TEORETICE
Sectiunea I. Reglementarea legală a infracțiunii de tâlhărie
Infracţiunea de tâlhărie eate o faptă penală complexă, care prezintă prin voinţa
legiuitorului, o variantă tip şi doua variante agravante.
Tâlhăria varianta tip, prevăzută în art. 211 din Codul penal, constă în furtul
săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare
de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor
infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârşită în
urmatoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;
f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
g) în timpul unei calamnităţi;
h) a avut vreuna din urmările arătate la art. 182.8
A doua variantă agravantă este atunci când tâlhăria a produs consecinţe
deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
A comis infracţiunea de tâlhărie numitul G.O. în urmatoarele împrejurări: în
fapt inculpatul care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu partea vatamată pe
timp de seară, profitând de faptul ca a ramas singur cu aceasta din urmă, a apucat
sacoşa pe care partea vatamată o avea langa ea cu intenţia evidentă de a şi-o insuşi.
8
2013, pagina 111-113
În scopul de a se opune faptei partea vătămată a apucat sacoşa de partea sa
inferioară însa inculpatul a smuls-o şi a târât partea vătămată agăţată de sacoşa până pe
culoarul vagonului acolo unde acesta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, uşa
fiind deschisă.
Fapta săvârşită de inculpat întruneşte trăsăturile infracţiunii de tâlhărie întrucât
sustragerea sacoşei s-a facut prin smulgerea obiectului aflat în mâinile părţii vătămate.
Or această rupere brutală a contactului material pe care deţinătorul îl avea cu obiectul,
chiar dacă nu a fost insoţită de lovire sau vătămare corporală a părţii vătămate, prezintă
totuşi o violenţă fizică şi mai ales psihică, o lezare a voinţei deţinătorului, ceea ce
reprezintă o trăsătură specifică a infracţiunii de tâlhărie.
Deci furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar
folosirea violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie
acţiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acţiunii principale.
Infracţiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de vedere
social, care se răsfrâng direct împotriva relaţiilor care asigură existenţa şi dezvoltarea
avutului privat şi public.
Tâlhăria este o infracţiune gravă, o faptă profund antisocială, reprezentând un
grad de pericol ridicat, indiferent de natura avutului împotriva căruia se îndreaptă.
Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni, gradul de pericol social al acestei
fapte rezidă din încalcarea concomitentă a două categorii de norme juridice: pe de o
parte normele care protejează viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar pe
de altă parte norme care asigură existenţa şi dezvoltarea avutului. 9
Infracţiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracţiune gravă, nu numai în
formele ei agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă şi din săvârşirea
acesteia în forma simplă.
Spre deosebire de alte infracţiuni care aduc atingere avutului, existenţa
infracţiunii de tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte
forme de constrângere care pot leza şi integritatea fizică sau psihică a persoanei
prejudiciate material.10
9
I. Pascu, St. Ivan, Tâlhăria, aspect de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de interne,
2008, pagina 22-23
10
Întrebuinţarea actelor de constrângere sporeşte gradul de pericol social al
tâlhăriei, întrucât prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea
victimei în starea de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, se anihilează opoziţia
victimei, violenţa servind ca mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat,
înlaturarea urmelor infracţiunii sau scăparea făptuitorului.
Prin întrebuinţarea violenţei ca element al naturii obiective a infracţiunii de
tâlhărie se aduce atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei.
Secţiunea II – Condiţii preexistente
§ 1. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic generic- Caracterizată ca o infracţiune contra patrimoniului,

tâlhăria are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit
din relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin
apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, sub
aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în cadrul patrimoniului,
aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografar.
Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic
principal şi anume relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este
condiţionată de menţinerea poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere şi
dintr-un obiect adiacent, şi anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
Nu interesează dacă bunurile asupra cărora se indreaptă fapta penală se găsesc
în stăpânirea unei persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se
află în proprietatea publică ori a unei persoane particulare, dreptul de proprietate
asupra bunurilor cuprinzând prerogativele proprietătii: dispozitia, posesia şi
folosinţa .11
Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK,
11
București, 2013, pagina 116-117

Obiectul juridic adiacent este determinat de natura activităţii adiacente:
ameninţări, violenţe şi valoarea socială aparată.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de
maximă importanţă, ca viaţa, integritatea corporală şi sanatatea persoanei, ca fiind
secundare, în raport cu valorile sociale refritoare la patrimoniu care formează obiectul
principal. Această situaţie se explică prin aceea că făptuitorul urmăreşte, în primul
rând însuşirea bunurilor mobile, violenţa şi ameninţarea fiind doar mijloace pentru
ducerea la îndeplinire a scopului propus şi urmărit de infractor.
În legatură cu aspectul semnalat, unii autori au obiectat împotrivă.
Acestei noţiuni legislative care rezervă un loc secundar valorile sociale legate
de persoana umana şi care , în orice situaţie, ar trebui considerate mai importante decât
cele referitoare la patrimoniu.
Infracţiunea mijloc este după natura ei mai periculoasă decât infracţiunea scop
şi tocmai de aceea în prezent tâlhăria este considerată din punct de vedere
crimonologic o infracţiune de violenţă pentru că deşi infractorul urmăreşte o
deposedare a victimei de un bun, el săvârşeşte violenţa cu intenţie acceptând cel puţin
consecinţele mai grave care se găsesc în urmarea caracteristică a modalităţii simple de
tâlhărie.
Această opinie este dicutabilă. În acest sens este de subliniat că toate
legislaţiile moderne prevăd ca infracţiuni complexe luarea prin violenţă a unor bunuri
în grupa infracţională împotriva patrimoniului. Caracterul adiacent al relaţiilor sociale
referitoare la o persoană nu înseamnă o subapreciere a acestora ci reflectă o realitate
obiectivă aceea că uneori făptuitorul pentru a fura se foloseşte de violenţă ca
modalitate de a intra în posesia bunului. În stabilirea limitelor de pedeapsă legiuitorul a
avut în vedere însă ca tâlhăria să fie sancţionată în aşa fel încât să exprime gravitatea
reală a faptelor de violenţă .12
Obiectul material
Dat fiind că tâlhăria este o unitate infracţională complexă, obiectul său
material poate fi privit atât în raport cu acţiunea principală (de furt), cât şi cu acţiunea
12
2008, pagina 29-30
secundară (adiacentă), deşi pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu este necesar ca
acţiunea adiacentă să aibă un obiect material.
Obiectul material al infracţiunii de tâlhărie în raport cu acţiunea principală este
bunul mobil asupra căruia s-a executat acţiunea de sustragere, de luare fără drept. 13
Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracţiunii de
tâlhărie trebuie să se afle în posesia sau detenţia unei persoane "să fie situat de fapt în
sfera patrimonială a unei persoane". Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile
care nu se află în stăpânirea efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau
bunurile abandonate).14
Pot constitui obiect material al infracţiunii de tâlhărie, atât bunurile materiale,
cât şi cele neanimate, cu excepţia imobilelor care prin natura lor nu pot forma obiectul
acţiunii de sustragere. Cu toate că imobilele nu pot face obiectul infracţiunii de
sustragere, părţi ale acestora pot face obiectul acţiunii de sustragere (exemplu: ţigla de
pe o casă - care face parte integrantă a imobilului - poate face obiectul infracţiunii de
sustragere, şi deci a infracţiunii de tâlhărie). Imobilele, în totalitatea lor sau în parte,
fac obiectul infracţiunii de tulburare de posesie.
Între obiectul material al infracţiunii de tâlhărie şi cel al infracţiunii de furt nu
există vreo deosebire cantitativă sau calitativă. Poate exista tâlhărie când fapta priveşte
chiar un singur bun de mică valoare: fapta inculpatului de a urmări victima la plecarea
din restaurant şi ajungând-o din urmă, lovind-o cu un briceag şi luându-i suma de
9.000 lei, constituie infracţiunea unică de tâlhărie.15
Raportat la acţiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violenţe,
obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acţiunea.
Dar obiectul material al acţiunii adiacente poate fi şi un lucru. După caz şi în funcţie de
natura acţiunii adiacente: violenţa poate consta în ruperea hainelor, sustragerea
ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; ameninţarea poate consta în
demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum sau în
13
14
15
stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc;
constrângerea victimei prin legare sau narcotizare. Atunci când făptuitorul săvârşeşte
acte de violenţă asupra unor lucruri, trecând la distrugerea acestora, în măsura în care
prin aceste acţiuni se insuflă victimei o temere se înfăptuieşte în realitate ameninţarea
ei. Bunurile asupra cărora s-a exercitat acţiunea de distrugere constituie elemente
constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 217 Cod Penal, acţiunea de distrugere
constând într-o activitate materială distinctă, comisă cu o rezoluţie infracţională, de
asemenea, distinctă de cea de tâlhărie.
§ 2. Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ. În cazul infracţiunii de tâlhărie subiectul activ poate fi orice

persoană care comite fapta penală indiferent de forma acesteia sau care participă
indiferent de calitatea în care o face, la săvârşirea ei, legea necerând să fie îndeplinită
vreo calitate specială.
În principiu persoana care săvârşeşte tâlhăria nu are nici un drept asupra
bunului pe care îl sustrage din sfera de stăpânire a unei alte persoane.
Poate exista însă infracţiunea de tâlhărie chiar şi atunci când făptuitorul ar
avea în totul sau în parte un drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare
subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însusi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare
asupra unui bun mobil propriu care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a
altei persoane .
În practica judiciară s-a decis că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei
persoane pentru a o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei
convenţii constituie infracţiunea de tâlhărie iar nu de lovire. Infracţiunea de tâlhărie
este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie în oricare din formele acesteia. În
practică deseori acesta infracţiune se comite de mai multe persoane care cooperează
ocazional sau sunt organizate in bandă.
În literatura juridică se arată că săvârşirea tâlhăriei de două sau mai multe
persoane împreună constituie un element circumstanţial al primei variante agravante a
tâlhăriei participaţie la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă
cu a autorului la locul săvârşirii faptei.16
De aceea participaţia penală la tâlhărie este posibilă dar numai în forma
instigării şi complicităţii materiale sau morale anterioare.
În practica judiciară s-a statuat că există coautorat şi atunci când unii dintre
participanţi au contribuit direct numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare
iar alţii numai la sustragerea bunurilor deoarece atât folosirea violenţei sau a
ameninţării cât şi sustragerea bunurilor fiind incluse în conţinutul tâlhăriei prin
săvârşirea oricăreia dintre aceste activităţi se realizează în parte latura obiectiva a
infracţiunii. Tot astfel în practica judiciara s-a decis că este lipsită de relevanţă
împrejurarea că cei trei inculpaţi participă în mod diferit la realizarea laturii obiective a
tâlhăriei, doi comiţând numai violenţe iar celalalt săvârşind atât acte de violenţă cât şi
acte de însuşire a bunurilor, din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant
activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea în baza unui plan conceput în
comun, în asemenea condiţii toţi trei inculpaţi sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie .
Participaţia penală la tâlhărie fiind posibilă numai în forma instigării şi
complicităţii materiale sau morale anterioare rezultă că există complicitate în situaţia
în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul şi locul săvârşirii
tâlhăriei ori îi promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea
faptei,atâta vreme cât complicele nu mai desfăşoară vreo activitate de ajutor
concomitent cu executarea faptei.
Complicitatea subzistă indiferent dacă autorul a comis sustragerea în
modalitatea avută în vedere de complice de pildă prin punerea victimei în stare de
inconstienţă sau neputinţă de a se apara sau în altă modalitate de realizare a laturii
obiective a faptei de tâlhărie, deoarece şi în acest din urmă caz complicele a ştiut că
autorul va comite o tâlhărie şi a vrut sa contribuie prin acte de ajutor la săvârşirea
acestei infracţiuni.
Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tâlhărie subiect pasiv poate fi orice
persoană. La fapta pe care o analizăm trebuie să facem deosebire între subiectul pasiv
al infracţiunii de luare care este posesorul sau detentorul bunului sustras şi subiectul
16

pasiv al acţiunii de constrangere care poate fi nu numai posesorul sau detentorul de
fapt al bunului ci şi orice persoană care ia contact cu făptuitorul şi faţă de care s-a
comis actul de constrângere. De pildă atunci când este supus constrângerii cel care fără
a fi posesorul sau detentorul bunului intervine pentru a opri pe autor să le ia ori
incearcă să îl reţină, avem de a face cu doi subiecţi pasivi ai acestei fapte: cel ale cărui
bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de violenţă sau ameninţare .
În cazul în care bunurile care formează bunul material al infracţiunii de
tâlhărie aparţin unor persoane diferite sau când asupra bunului sustras concură
drepturile patrimoniale ale mai multor persoane există pluritate de subiecti pasivi. 17
În practica judiciara s-a statuat uneori că săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
concomitent asupra mai multor persoane prin ameninţare şi lovire, constituie tot atâtea
infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs ideal câti subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură
infracţiune.
Curtea Supremă de Justiţie a decis însă că furtul săvârşit prin întrebuinţarea de
violenţe asupra mai multor persoane dar având ca obiect material bunuri din
patrimoniul comun al acestora constituie o infracţiune unică de tâlhărie iar nu o
pluritate de infracţiuni, aflate în concurs în raport cu numărul persoanelor agresate.
Este de precizat că în cazul tâlhăriei dacă victima actelor de violenţă sau
ameninţare poate fi numai o persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o
persoană publică.18
Secţiunea III – Conţinutul constitutiv al infracţiunii
§ 1. Latura obiectivă
■ Elementul material. Tâlhăria fiind o infracţiune complexă elemental material

al acesteia constă în două acţiuni conjugate şi anume: acţiunea de furt care este
principală şi o acţiune de constrangere respectiv folosirea violenţei sau ameninţării ori
17
18
2008, pagina 43-44
punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, care faţă de cea
dintâi este secundară .
Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două
acţiuni să existe o indispensabilă relaţie de intercondiţionare. În absenţa acestei relaţii
există infracţiunea de furt pe de o parte şi infracţiunea de lovire, vătămare corporală pe
de altă parte. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa noastra supremă care a decis că este
infracţiune de tâlhărie, furtul urmat de intrebuinţarea unor violenţe pentru păstrarea
bunului furat, dacă, însă, violenţele nu au fost folosite în scopul de a păstra bunul furat
ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanelor care au
surprins furtul, faptele nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci infracţiunea de furt şi
lovire, în concurs real.19
Cele două acţiuni se pot succeda imediat una după alta dar între ele însă poate
să existe şi un oarecare interval nu prea mare de timp, fiind intenţia subiectului activ
de a exercita constrangerea pentru a obţine sau a păstra bunul furat, pentru a-şi asigura
scăparea. Nu se poate reţine însă infracţiunea de tâlhărie de exemplu dacă ameninţarea
s-a produs cu mult timp dupa ce făptuitorul şi-a insuşit bunul.
Acţiunea principală, furtul, constă şi în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil
din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia fiind vorba deci de două
acte, unul de deposedare şi celalalt de imposedare.20
O particularitate care apare în cazul tâlhăriei este aceea că uneori datorită
folosirii de către făptuitor a mijloacelor specifice tâlhăriei, luarea se prezintă sub forma
remiterii silite dar aparent consimţită a bunului efectuată de însuşi posesorul sau
detentorul acestuia .
Într-un asemenea caz tâlhăria se deosebeşte de infracţiunea de santaj prin
aceea ca victima satisfăcând pretenţia făptuitorului îşi redobândeşte de îndată libertatea
care i-a fost încălcată ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a încălcat în
principal avutul acesteia şi numai în secundar dreptul ei la libertate. Pe de altă parte în
cazul tâlhăriei pericolul creat prin constrângere este iminent pe când în cazul
infracţiunii de santaj pericolul nu este actual ci urmează a se produce în viitor.
19
20
Furtul realizează activitatea principală în cadrul laturii obiective a tâlhăriei
indiferent dacă este simplu sau calificat iar atunci când priveşte un vehicul nu
interesează dacă fapta este săvârşita în scopul însuşirii pe nedrept sau în scopul
folosirii pe nedrept.
Tâlhăria subzistă atât în situaţia în care furtul s-a consumat situaţie în care
tâlhăria va fi consumată cât şi în cazul când furtul a rămas în forma tentativei
împrejurare în care va exista o tentativă de tâlhărie. Referitor la alte implicaţii facem
trimitere la analiza celor corespunzatoare de la furt.
Acţiunea adiacentă, secundară, se poate realiza prin una dintre următoarele
acţiuni pe care legiuitorul le prevede în mod alternativ, întrebuinţarea de violenţe,
întrebuinţarea de ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă, punerea
victimei în starea de neputinţă de a se apăra. Folosirea cumulativ a acestora nu
schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă aceasta împrejurare va fi avută în vedere la
individualizarea pedepsei.
Constrângerea ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a
se apăra, realizează activitatea secundară a elementului material al faptei, numai dacă
au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat
ori pentru a asigura scăparea participantului la infracţiune .
Este de observat că în conţinutul incriminării faptei de tâlhărie legiuitorul
enumeră exhaustiv modalitaţile prin care se realizează tâlhăria. Când se referă
la ,,ameninţare” legea înţelege săvârşirea faptei, iar prin ,,violenţe” întelege orice
formă de presiune fizică sau morală asupra persoanei chiar dacă acele violenţe nu s-ar
încadra în articolele Codului penal.
Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei violenţele trebuie să fie exercitate
direct împotriva persoanei, violenţele faţă de lucruri pot constitui însă uneori o
ameninţare.21
Violenţa efectuată faţă de lucruri dar care nu constituie o ameninţare nu poate
realiza acţiunea adiacentă şi nu intregeşte conţinutul efectiv al infracţiunii de tâlharie.
Astfel smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de
ebrietate şi dormind care nu numai că nu a opus rezistenţă şi nu a fost în măsură să
21
opună rezistenţă dar nici macar nu putea simţi că este deposedată de bunul său, nu
prezintă trăsături caracteristice laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci celei de
furt.
De asemenea pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se mai cere ca violenţa
să fie efectivă şi să aibă posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate. În orice
caz nu este neaapărat necesar ca ea să întrunescă caracterul unei forţe irezistibile.
Controversele au fost exprimate în legătură cu încadrarea juridică a faptei
constând în însuşirea unui bun pe care autorul îl sustrage din mana victimei prin
surprindere fugind cu el.
Argumentele aduse au fost şi într-un sens şi în altul. Aşa de exemplu în
practica judiciară s-a hotărât că deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta
prin smulgerea ei de pe capul acesteia fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de
natură să îi înfrângă opunerea constituie infracţiunea de furt şi nu de tâlhărie deoarece
lipseşte cerinţa întrebuinţării de violenţe .
Tot astfel a fost considerat ca fiind furt şi nu tâlhărie fapta prin care inculpatul
a apucat partea vatamată şi a ridicat-o în aer iar la coborare i-a sustras din buzunar
suma de 7500 lei. Aceasta deoarece inculpatul nu a folosit împotriva parţii vătămate
violenţa sau ameninţarea pentru a-i lua banii şi nici nu a folosit asemenea mijloace
pentru păstrarea banilor furaţi.
După alte opinii, faptele mai sus arătate constituie infracţiuni de tâlhărie iar
nu de furt.
Ne raliem primelor opinii exprimate în sensul că faptele sunt considerate
furturi şi nu tâlhării deoarece nu orice acţiune brutală prin care se tinde luarea ilegală a
bunului constituie o violenţă, ci numai aceea care exercitându-se asupra unei persoane
vătămate este îndreptată către înfrangerea unei împotriviri din partea sa în scopul
abandonării lucrului în mâinile agresorului. 22
Referitor la aspectele semnalate în literatura juridică se susţine că este totuşi
posibil ca victima fie intuind intenţia făptuitorului fie revenindu-şi de îndată din
surpriza, să opună rezistenţă acestuia. Fapta va constitui în acest caz tâlhărie, deoarece
22

făptuitorul săvârşind-o a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la integritatea
corporală sau libertatea persoanei.
Punerea victimei în stare de inconştienţă presupune aducerea acesteia în
situaţia de a nu îşi da seama, de a nu percepe prin folosirea unor narcotice sau a altor
substanţe care pot provoca respectiva stare.
În fine prin punerea victimei în neputinţa de a se apăra se înţelege aducerea ei
în împrejurarea de a nu putea folosi posibilităţile de apărare din cauza activităţii
făptuitorului de imobilizare, dezarmare, punerea unui caluş în gură, legarea mâinilor,
închiderea într-o cameră.23
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţa de a se apăra, ca
modalităţi de realizare a tâlhăriei, nu privesc situaţiile în care victima s-a aflat într-o
asemenea stare din motive independente de activitatea făptuitorului ci vizează numai
acele situaţii în care ea a ajuns în respectiva stare datorită manoperelor folosite de
făptuitor în acest scop. În consecinţa nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci
infracţiunea de furt, de exemplu sustragerea unui bun aflat asupra unui copil care din
cauza vârstei este în neputinţa de a se apăra dacă făptuitorul nu a folosit violenţe sau
ameninţări.
În literatura juridică unii autori pornind de la interpretarea restrictivă a
Codului penal au susţinut ca violenţa ca acţiune adiacenta nu poate precede furtul ci ea
trebuie să fie concomitentă sau posterioară acestuia. Alţi autori consideră că actele de
violenţă vor putea fi săvârşite anterior furtului, pentru a se pregati condiţiile
sustragerii, existând relaţia de conexitate între fapta de violenţă şi cea de furt.
Tot astfel s-a decis ca acţiunea de constrângere trebuie să fie anterioară sau
concomitentă acţiunii de luare, dacă este posterioară luării, va exista tâlhărie numai
dacă este întrebuinţată ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării infractorului.
Trebuie reţinut însă faptul că tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să
aibă loc prin violenţă adică odată cu începerea actelor de violenţă a furtului. Dacă se
lasă victimei o pauză mai mare de reflecţie între momentul violenţei şi luarea bunului
aceasta va constitui infracţiunea de şantaj. Se poate concepe totuşi ca ameninţarea şi
23
2008, pagina 47-49
violenţa să preceadă momentul luării bunului, dar în situaţiile arătate ne aflăm tot în
cadrul unor acte de executare a furtului, deoarece orice act de înfrângere a opunerii
victimei este un act de executare a faptei de sustragere idiferent că opunerea victimei
este înlaturată prin ameninţare sau violenţă şi că se situează înainte de momentul
deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din momentul ameninţării şi a
executării violenţei asupra victimei în scop de furt a inceput executarea furtului . 24
În raport cu situaţiile redate subscriem soluţia în sensul că se realizează
elementul material al tâlhăriei şi în situaţia în care făptuitorul ameninţa victima
cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra sa cu toate că violenţa psihică s-a
executat în acest scop anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei.
Prin urmare în raport cu furtul acţiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea
efectivă a bunului în timpul sau imediat după aceea. Dacă se săvârşeşte cu mult timp
după comiterea furtului nu se mai poate reţine tâlhăria.
În practica judiciară s-a decis că acţiunea prin care se realizează activitatea
secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva oricărei persoane care a
intervenit pentru a împiedica săvârşirea furtului ori pentru prinderea şi deposedarea
făptuitorului de bunul furat. Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârşirii,
deoarece numai violenţele, ameninţările săvârşite cu aceasta ocazie şi în scopurile
prevăzute realizează activitatea secundară a infracţiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu
este prezentă la locul săvârşirii furtului, violenţa, ameninţarea, constituie o altă
infracţiune.25
Fapta de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj cand victima este un
funcţionar care îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile Codului penal .
■ Urmarea imediată. În cazul tâlhăriei urmarea imediată a faptei este
producerea unei pagube patrimoniului unei persoane şi vătămarea libertăţii, onoarei
integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei asupra căreia s-a exercitat acţiunea de
constrângere. Urmarea imediată priveşte doar acţiunea principală şi este identică cu
cea de la furt fiind indiferent dacă acţiunea adiacentă şi-a atins sau nu scopul este deci
necesar numai ca acţiunea principală să fie efectivă. În fine stăpânirea de fapt a
24
25
posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin
acţiunea principala care intră în componenţa elementului material al infracţiunii de
tâlhărie. În ceea ce priveşte urmarea acţiunii adiacente ea variază în raport de
mijloacele folosite pentru realizarea acesteia, în unele modalităţi agravante ale
tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei
sau în producerea unor consecinţe deosebit de grave.
■ Legătura de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi rezultatul produs este
necesar să existe o legatură de cauzalitate atât în ceea ce priveşte acţiunea principală
cât şi cea adiacentă.
După alte opinii legatura de cauzalitate trebuie să existe ca şi la furt numai
între acţiunea de luare a bunului şi trecerea acestuia din sfera de stăpânire a
posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.26
§ 2. Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă atât în

ceea ce priveşte acţiunea principală cât şi cea adiacentă făptuitorul prevede şi
urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în
stare de inconstienţă sau neputinţă de a se apăra şi prin folosirea vreunuia dintre aceste
mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi
asigura scăparea.
Făptuitorul poate să ia hotărârea de a comite tâlhăria fie de la început fie în
timpul săvârşirii faptei ori chiar după consumarea furtului. În acest sens s-a decis şi în
practica judiciară unde s-a statuat că pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu
interesează dacă făptuitorul a urmarit deposedarea victimei mai înainte de exercitarea
violenţei sau ameninţării sau dacă aceasta tâlhărie a intervenit în timpul săvârşirii unor
asemenea acţiuni .
Atunci când este vorba de un furt urmat de folosirea unuia dintre mijloacele
prevăzute de Codul penal, hotărârea autorului de a comite tâlhăria apare în principiu
după consumarea furtului întrucât numai în măsura în care intervine cineva pentru a-l
26
2008, pagina 49-50
deposeda de bunul mobil sustras subiectul activ ia hotărârea de a folosi violenţa,
ameninţarea pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii
ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.27
Din analiza conţinutului legal rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include în
afara scopului specific furtului însuşirea pe nedrept a bunului mobil şi scopul folosirii
violenţei, a ameninţării în vederea comiterii furtului ori pentru păstrarea bunului
furat.28
Este necesar ca scopul însuşirii pe nedrept să existe ca şi în cazul furtului în
momentul comiterii faptei fără a fi neaparat nevoie de realizarea sa efectivă. Dacă
acest scop lipseşte nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei, furtul, şi în
consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului penal. Fapta va constitui o altă
infracţiune. Soluţia se impune şi în cazul în care făptuitorul a luat prin violenţă sau
ameninţare un bun din posesia victimei nu pentru a şi-l însuşi pe nedrept ci pentru a o
determina pe acesta ca să-şi îndeplinească o obligaţie pe care o avea faţă de el. Mai
recent, instanţa supremă a statuat că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei
persoane pentru a o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei
convenţii, constituie infracţiunea de tâlhărie iar nu de lovire.
Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie nu are relevanţă împrejurarea
dacă scopul însuşirii pe nedrept a fost urmarit înaintea exercitării violenţelor sau a
ameninţărilor ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea
mijloace în vederea altei finalităţi.29
În cazul variantelor agravante ale tâlhăriei care a avut ca urmare o vătămare
corporală gravă sau moartea victimei-elementul subiectiv constă în praeterintenţie .
Ca atare urmarea care agravează tâlhăria conform Codului penal este o urmare
praeterintenţionată, făptuitorul nu a urmarit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
moartea victimei dar întrucât o astfel de urmare însoteşte în mod firesc folosirea
violenţei, a ameninţării, el a prevăzut-o sperând însă că nu se va produce sau nu a
27
28
29
prevăzut-o deşi trebuia şi putea să o prevadă. Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în
ceea ce priveşte producerea urmării adică prevăzând-o a urmărit sau a acceptat
survenirea ei răspunderea penală se stabileşte nu pentru modalitatea agravantă a
infracţiunii de tâlhărie ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din infracţiunea de
tâlhărie şi infracţiunea de vătămare corporală gravă sau va fi alcătuit din infracţiunea
de tâlhărie varianta tip şi omor deosebit de grav când s-a produs moartea victimei.
În legatură cu aspectele redate mai înainte instanţa noastra supremă a decis că
faptul de a ataca cu parul un poliţist aflat în urmărirea autorilor unor furturi şi de a-l
lovi cu parul peste mâna în care avea pistolul cu care încerca să se apere de agressor,
cu urmarea declanşării focului şi împuşcarea mortală a unui martor constituie
infracţiunea de tâlhărie. S-a argumentat pe bună dreptate că lovirea poliţistului s-a
comis cu bună intenţie urmarea mai gravă, moartea victimei fiind consecinţa culpei
inculpatul neprevăzând rezultatul faptei deşi putea şi trebuia să îl prevadă.
Secţiunea IV – Forme. Modalităţi. Sancţiuni
■ Forme
Tâlhăria este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii. Actele
pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acţiunea
principală cât şi cu cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială ori morală.
Cu toate că actele pregătitoare sunt posibile în cazul tâlhăriei acestea nu sunt
incriminate şi în consecinţă nu sunt pedepsite.
Atunci când s-au efectuat acte pregătitoare iar făptuitorul le-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii, acestea vor fi absorbite în activitatea ilegală a autorului şi de
care se va ţine cont la evaluarea gradului de pericol social şi respectiv la
individualizarea pedepsei.
În situaţia când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi
folosite de făptuitor la comiterea infracţiunii ele vor fi considerate acte de complicitate
anterioară la săvârşirea infracţiunii .30
30
2008, pagina 78-80
Tentativa- infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de tentativă.
În cazul tâlhăriei există tentativă atunci când autorul a început executarea
furtului prin violenţă, ameninţare dar această executare a fost întreruptă de intervenţia
posesorului ori detentorului bunului ori a altei persoane. S-a reţinut tentativa relativă
improprie la tâlhărie şi în cazul în care inculpaţii au exercitat violenţe asupra victimei
pentru a-i fura un obiect despre care ştiau că se găseşte în sacoşa acesteia însă furtul nu
s-a consumat deoarece în momentul în care au deschis sacoşa ei au constatat că nu
conţine obiectul pe care au voit să îl fure. Tot astfel s-a reţinut tentativă fapta
inculpaţilor care au pătruns în locuinţa victimei au imobilizat-o şi au lovit-o cerându-i
să le spună unde ţine banii. La răspunsul victimei că nu are bani inculpaţii au căutat
prin casă dar negăsind nici o bancnotă au părăsit locuinţa şi nu au luat nimic.
În practica judiciară s-a mai statuat că va exista tentativă în cazul tâlhăriei şi
atunci când s-au executat numai actele de violenţă, ameninţare, în vederea săvârşirii
furtului aceasta deoarece în cazul infracţiunilor complexe constituie act de executare
orice act prin care se tinde chiar şi numai la executarea infracţiunii absorbite.
Daca violenţa, ameninţarea au fost efectiv întrebuinţate există tentativa de
tâlhărie şi atunci când bunul a cărui sustragere a urmărit-o făptuitorul este un
autovehicul pe care acesta a vrut să-l folosească pe nedrept .
De asemenea s-a decis în practica judiciară că în cazul furtului urmat de
întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, există tentativă de tâlhărie atunci când
executarea furtului fiind întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa
făptuitorului acesta foloseşte violenţa, ameninţarea pentru stergerea urmelor
infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.31
În literatura juridică s-a exprimat că dacă actele de violenţă sau ameninţare au
fost întrebuinţate în scopul păstrării bunului furat fapta constituie infracţiunea de
tâlhărie în forma consumată.
În legatură cu tentativa o problemă mult controversată în literatura juridică cât
şi în practica judiciară a fost aceea a încadrării juridice a faptei în situaţia în care
autorul infracţiunii de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei fiind surprins de
către acesta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul efectuării acţiunii
31

de luare a bunului respectiv sau pentru a-şi asigura scăparea iar în urma acţiunilor de
lovire victima a decedat iar făptuitorul de teama de a nu fi prins la locul faptei de alte
persoane care se alarmaseră a renunţat la luarea obiectului. Deci fapta intenţionată a
ramas în forma tentativei însă s-a produs urmarea mai gravă moartea victimei. 32
Într-o parere s-a stabilit că din moment ce furtul a rămas în faza tentativei iar
prin acţiunea adiacentă, violenţa, s-a produs vătămarea corporală gravă sau moartea
victimei, fapta constituie tentativa care a avut urmare vătămarea corporală gravă sau
moartea victimei.
După o altă opinie tentativa la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare
moartea victimei fiind o infracţiune praeterintenţionată unică prin voinţa legiuitorului
nu poate fi descompusă în părţile sale componente întrucât elementul material de
agravare a infracţiunii îl constituie tocmai rezultatul mai grav produs fără intenţie iar
nu cel mai puţin grav urmărit de făptuitor .
Această din urmă opinie a fost imbraţişată şi de instanţa supremă motivând că
atâta vreme cât s-a produs urmarea mai gravă, moartea victimei, nu mai are relevanţă
sub aspectul încadrării juridice a faptei dacă furtul nu s-a consumat. Această
împrejurare va produce efecte numai pe planul individualizării pedepsei.33
Considerăm că aceste controverse sau soluţii diferite în materie nu ar putea fi
înlăturate decât prin intervenţia legiuitorului care prin modificările aduse legii penale
va trebui să îşi exprime voinţa şi în raport cu tentativa la infracţiunile complexe,
praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea victimei.
Consumarea. Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii
principale, furtul, a fost terminată respectiv dusă pană la capăt necesar fiind ca autorul
să fi exercitat violenţe, ameninţări. În situaţia când nu se recurge la acţiunea adiacentă
fapta va fi calificată drept infracţiune de furt.
În cazul furtului urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute de
Codul penal tâlhăria se consumă în momentul când după consumarea acţiunii
principale pentru a cărei comitere nu a fost întrebuinţată violenţa, ameninţarea
făptuitorul foloseşte unul dintre aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat,
32
33
ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea indiferent dacă scopul
urmărit a fost sau nu realizat deoarece scopul este privit ca finalitatea acţiunii şi nu ca
rezultat al acesteia. 34
Tâlhăria va fi considerată consumată în cazul modalităţii agravante atunci
când s-au produs ca urmare a acţiunii adiacente rezultatele cerute de textul
incriminator .
Epuizare - la fel ca şi furtul infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de o
activitate infracţională prelungită în timp după etapa consumării şi de o eventuală
amplificare a urmărilor imediate. De felul în care durează acţiunea adiacentă în aceeaşi
măsură poate fi prelungită prin acte successive de sustragere acţiunea principală şi
infracţiunea de tâlhărie.
Alteori acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă şi de
natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei. În acest caz
procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp.
■ Modalităţi.
Tâlhăria este susceptibilă în variantă simplă de mai multe modalităţi
normative. Cu privire la modalităţile normative ale acţiunii principale facem trimitere
la explicaţiile date pentru furt întrucât au un conţinut identic celui analizat la această
infracţiune.
Este de menţionat faptul că în ceea ce priveşte modalităţile normative ale
acţiunii adiacente ele constau din violenţe, ameninţare, punerea victimei în stare de
inconştienţă, punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra.
Pe de altă parte în varianta simplă există modalitatea normativă a violenţelor şi
celorlalte mijloace săvârşite concomitent cu executarea furtului însă pentru păstrarea
bunului furat înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării .
Modalităţile normative menţionate şi prevăzute în textul incriminator poate să
le corespundă o variatate de modalităţi faptice.35
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalităţi normative
agravate şi anume:
34
2008, pagina 83-85
35
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;
f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
g) în timpul unei calamnităţi;
h) a avut vreuna din urmările arătate de Codul penal.
A doua variantă agravantă există atunci când tâlhăria a produs consecinţe
deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
Dacă se compară agravantele de la infracţiunea de furt cu cele de la tâlhărie se
pot observa asemănări dar nu identicitate rămânând să analizăm în continuare numai
pe cele pentru care nu putem face trimitere la furtul calificat.
Astfel există tâlhărie în modalitatea agravantă atunci când s-a săvârşit într-un
loc public sau într-un mijloc de transport. Având în vedere dispoziţiile Codului penal
prin loc public trebuie să se înţeleagă orice loc care prin natura şi destinaţia lui este în
permanenţă accesibil publicului precum şi orice alt loc în care publicul are acces la
anumite interval de timp.
Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau
marfă. Textul incriminator în cazul tâlhăriei se referă la orice mijloc de transport,sfera
fiind deci foarte largă.
Ca atare protecţia instituită prin această împrejurare agravantă se extinde
asupra tututror mijloacelor de transport atât cele care prin natura lor transportă
persoane în comun sau individual cât şi cele care transportă ocazional persoane .
O altă agravantă se referă la tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe
ale acesteia. Această circumstanţă nu o regăsim şi la infracţiunea de furt calificat. Prin
prevederea ei s-a urmărit asigurarea protecţiei dreptului persoanei de a folosi în
siguranţă locul în care trăieşte, îşi desfăşoară viaţa intimă sau îşi păstrează bunurile
care îi aparţin. În practica judiciară au existat frecvente situaţii când făptuitorii
profitând de faptul că victimele locuiesc singure în locuri mai izolate sau acolo
domiciliază persoane în varstă comit mai uşor infracţiunile de tâlhărie prin pătrunderea
în locuinţa acestora.
În ceea ce priveşte semnificaţia termenilor de ,,locuinţă” şi ,,dependinţe”
facem trimitere la explicaţiile date la violarea de domiciliu. S-a propus într-un studio
întocmit o extindere a protecţiei penale şi în favoarea persoanelor juridice prin
prevederea expresă a locurilor în folosinţa acestora în care săvârşirea tâlhăriei va
constitui circumstanţă agravantă.
În masura în care pătrunderea ilegală în locuinţa constituie o agravantă a
tâlhăriei fapta de violare de domiciliu este absorbită în conţinutul acestei modalităţi
agravante a tâlhăriei fiind exclus concursul de infracţiuni.36
O modalitate agravantă a tâlhăriei există potrivit Codului penal atunci când
fapta a avut vreuna din urmările arătate în Codul penal. Este vorba de o faptă prin care
s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna dintre
următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau unui organ,încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate fizică sau psihică, slutirea, avortul, ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei .
Pentru a se reţine modalitatea agravantă de care vorbim trebuie ca între fapta
de tâlhărie şi urmarea produsă să existe un raport de cauzalitate. În situaţia când acest
raport lipseşte faptele vor avea o altă încadrare juridică.
Tâlhăria este şi mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave sau a
avut ca urmare moartea victimei.
În primul rând această agravantă vizează rezultatul acţiunii principale a
tâlhăriei şi anume cea de furt.
Instanţa de judecată în evaluarea pagubei trebuie să ţină cont de valoarea
economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei existent în momentul
comiterii faptei şi nu în acela al judecării inculpatului.
Tâlhăria în această modalitate subzistă numai dacă elementul subiectiv constă
în praeterintenţie adică rezultatul să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului,
dar imputabilă acestuia ca rezultat al culpei sale.
36
2008, pagina 91-93
Aşa de exemplu se vor aplica prevederile Codului penal în situaţia în care
autorul pentru a lua ori pentru a menţine bunul foloseşte violenţa asupra victimei iar
aceasta în urma actului de lovire se dezechilibrează şi în cădere se loveşte cu capul de
bordură şi decedează.
Atunci când actele de violenţă au fost comise cu intenţia de a ucide victima
pentru a sustrage un bun iar scopul a fost realizat în sarcina făptuitorului se va reţine
un concurs de infracţiuni: omor deosebit de grav şi tâlhărie.37
■ Sancţiuni
În forma sa simplă tâlhăria este sancţionată cu închisoarea de la 3 la 18 ani.
Tâlhăria în forma agravantă se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar cea
care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se
pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art.211, alin. 1 - Cod Penal, se
judecă în primă instanţă la Judecatorie (art.25 Cod de procedură penală).
Când tâlhăria a fost comisă în împrejurîri prevăzute de art. 211, alin 2 şi 2^1
¬Cod Penal sau are urmările prevăzute de art.211, alin. 3 - Cod Penal, competenţa de a
se judeca în primă instanţă aparţine Tribunalului (art.27, pct. 1, lit. a şi b Cod
Procedură Penală) sau când este cazul Tribunalului Militar Teritorial (art.28, pct.l Cod
Procedură Penală).
Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în
administrarea sau folosinţa forţelor armate, competenţa revine Tribunalului Militar
( art.26, pct .2, lit. b - Cod Procedură Penală).
Cu privire la infracţiunile comise de civili contra bunurilor aflate în
administrarea sau folosirea forţelor armate, în practica judiciară s-a arătat că "deşi
potrivit art. 26, pct. 1, lit. b - Cod de Procedură Penală, infracţiunea comisă de civili
contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forţelor armate sunt date în
competenţa de judecată Tribunalelor Militare, aceasta nu înseamnă că toate
infracţiunile menţionate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare, pentru că
astfel s-ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competenţelor
instanţelor.
37
Astfel, din dispoziţia art.27 şi 28 - Cod de procedură penală, rezultă că
anumite infracţiuni, în special acelea care prin complexitatea problemelor pe care le
ridică prezintă mai multe dificultăţi de rezolvare, se judecă în primă instanţă de
Tribunal sau de Tribunalul Militar Teritorial. Prin urmare, ori de cate ori este vorba de
infracţiuni date în competenţa materială a tribunalului, dacă aceste infracţiuni sunt
îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea sau folosinţa forţelor armate, ele
vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este instanţa corespunzatoare în
grad a tribunalelor.
Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată ca acţiunea penală nu mai poate fi
exercitată, fiind întrunite cerinţele art.l0, lit. a - e Cod de Procedură Penală, va dispune
achitarea conform art.ll, pct. 2, lit. a - Cod de Procedură Penală.38
În legatură cu acţiunea civilă în procesul penal, Codul de Procedură Penală
prevede că acţiunea civilă se porneşte din oficiu când partea vătămată este o
organizaţie din cele prevăzute în art.145 Cod Penal. De asemenea, este prevazută
obligaţia instanţei de a solicita instituţiei publice date cu privire la prejudiciu, aceasta
fiind obligată să comunice instanţei datele solicitate. Instanţa este obligată să se
pronunţe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea prejudiciată nu s-a
constituit ca parte civilă (art. 17 Cod de Procedură Penala).
Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 1 - Cod Penal se
judecă în primă instanţă la Judecatorie în complet format din 1 judecător, tribunalele
judecă apelurile la infracţiunea de tâlhărie prevazută de art. 211, alin. 1 ¬Cod Penal în
complet format din 2 judecători, iar curţile de apel judecă recursul în complet format
din 3 judecători.
Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 2 şi 3 se judecă în
primă instanţă în complet format din 1 judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă se judecă de apel în complet format din 2 judecători.
În practica judiciară s-a statuat că în cazul când din plângerea prealabilă
adresată de partea vătămată direct instanţei pentru săvârşirea împotriva sa a infracţiunii
de lovire rezultă în raport cu descrierea faptelor că inculpatul i-a furat un bun iar când
a cerut restituirea a lovit-o pentru a păstra bunul furat că în realitate a fost săvârşita
38

infracţiunea de tâlhărie instanţa trebuie să trimită cauza organului competent să
efectueze urmarirea penală din oficiu iar nu să o judece sub încadrarea juridică greşită
la care se referă partea vătămată în plângere.39
39

Infractiunea de Talharie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Infractiunea de Talharie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INFRACTIUNEA DE TALHARIE

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE TÂLHARIE. ASPECTE TEORETICE

CAPITOLUL III. ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN CAZUL

1.1. Aspecte general-introductive

1.2. Aspecte comune

Secţiunea II – Condiţii preexistente

Obiectul juridic generic- Caracterizată ca o infracţiune contra patrimoniului,

București, 2013, pagina 116-117

Subiectul activ. În cazul infracţiunii de tâlhărie subiectul activ poate fi orice

București, 2013, pagina 129-130

Secţiunea III – Conţinutul constitutiv al infracţiunii

■ Elementul material. Tâlhăria fiind o infracţiune complexă elemental material

Bucuresti, 2013, pagina 113-114

Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă atât în

Secţiunea IV – Forme. Modalităţi. Sancţiuni

București, 2013, pagina 149-150

Bucuresti, 2013, pagina 131-132

București, 2013, pagina 160-162

S-ar putea să vă placă și