Tema XII.

– 2017-2018
Izvoarele dreptului
- prezentare succintă -

În limbaj juridic, termenul de „izvor”, în asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a
dreptului. Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de
natura ei. (Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului,
Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-275; Corina-Adriana DUMITRESCU, Introducere în teoria
izvoarelor dreptului, Editura Paideia, Colecţia Paideia – Ştiinţe, Seria Drept, Bucureşti, 1999).

Sunt luate în considerare două tipuri de izvoare, şi anume: „izvoare materiale” şi „izvoare formale”.
(Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 128 şi urm.).
Prin „izvoare materiale” se înţelege, la modul general, ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de
determinare a dreptului: social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile
interumane etc. (Vezi în fișierul:TGD – VI – Factori-Funcții-Finalități, Factorii de determinare a dreptului sau
izvoarele materiale ale dreptului)

Prin noţiunea de „izvor formal al dreptului” sau “izvor al dreptului” se înţelege forma pe care o îmbracă norma
juridică elaborată şi instituită de anumite autorităţi competente, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică
respectivă. Factorii care influenţează forma normelor juridice pot fi: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia,
domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv, procedura sau tehnica legislativă
prin care este elaborată etc.
Totalitatea izvoarelor formale ale dreptului din România constituie un sistem unitar în care sunt cuprinse o mare
varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie. În cadrul acestui sistem al izvoarelor dreptului, dreptul scris
reprezintă forma principală şi determinantă, a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ (Ioan
SANTAI, Teoria generală a dreptului, Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca, 2007, p. 72). Actele normative poartă diferite
denumiri în funcţie de autoritatea competentă să le elaboreze şi să le instituie. Toate aceste acte normative poartă
denumirea generică de „izvoare ale dreptului”.
În evoluţia lor istorică, normele juridice au îmbrăcat diferite forme de exprimare, în funcţie de sistemul de drept în
care au fost instituite, în funcţie de importanţa lor în ierarhia izvoarelor de drept, în funcţie de autorităţile competente să le
instituie.

Clasificarea izvoarelor dreptului: (Santai, 2011)

a) După locul şi rolul lor în ştiinţele juridice: izvoare materiale şi izvoare formale;
b) după sursa de cunoaştere a dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise;
c) după ramura de drept pentru care se constituie izvoare de drept:
d) după locul în care produc efecte: izvoare interne sau naţionale, izvoare regionale (UE, continent) şi izvoare externe
sau internaţionale;
e) după conţinutul lor: izvoare de drept material şi izvoare de drept procesual;
f) după modul de sistematizare: izvoare sistematizate (coduri, statute) şi izvoare nesistematizate sau necodificate
(dreptul mediului, dreptul electoral).
g) după caracterul sursei normei: izvoare directe (imediate) ale dreptului (actele normative) şi izvoare indirecte
(obiceiul, regulile de convieţuire socială, principiile generale ale dreptului, uzurile profesionale) la care izvoarele directe
fac trimitere.

1. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

În sistemul de drept românesc izvoarele formale au fost clasificate după diferite criterii. Criteriile cel mai frecvent
invocate în clasificarea izvoarelor dreptului sunt:
- ierarhia sau forţa juridică a actelor normative. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoarele sau actele normative cu
caracter de lege (Legile constituţionale, legile organice, legile ordinare; ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului); izvoarele sau actele normative subordonate legii (hotărârile Guvernului; ordinele miniştrilor sau ale
conducătorilor altor autorităţi centrale); izvoare cu caracter subsidiar (contractul normativ; statutele sau regulamentele de
organizare ale unor organizaţii nestatale);
- ierarhia autorităţilor emitente. Potrivit acestui criteriu, se disting: izvoare sau acte normative ale puterii legislative; acte
normative ale puterii executive centrale; acte normative ale autorităţilor locale.
 Se observă că forţa juridică a actelor normative se stabileşte în funcţie de autoritatea competentă să le emită.
Ierarhia forţei juridice a actelor normative vizează raportul de subordonare dintre actele normative respective, şi nu gradul
lor de obligativitate, toate având caracter obligatoriu, indiferent de autoritatea competentă să le emită.

Clasificarea actelor normative:

- după însemnătate şi forţa juridică (art. 73 Constituţie): legi fundamentale sau constituţionale, legi organice, legi
ordinare;
- după conţinutul lor: materiale sau procesuale-procedurale
- după sfera de cuprindere: generale, speciale, de excepţie;
- după ramura de drept: civile, penale, administrative, de dreptul mediului
- în statele federale : legi federale şi legile statelor componente
- după cunoaşterea duratei de aplicare în timp: legi cu durata nedeterminată şi legi temporare sau cu termen.

2. Scurtă prezentare a unor izvoare formale ale dreptului românesc:

A. Actele normative
a) Legea.
Noţiunea de lege este cunoscută în sub două accepţiuni. Una în sens larg, potrivit căreia prin lege se înţelege orice
normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, provenind de la un organ de stat şi exprimată într-un act normativ.
Potrivit accepţiunii juridice în sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ al puterii legislative, care
reglementează cele mai importante raporturi sociale şi are forţa juridică superioară tuturor celorlalte acte normative.

b) Ordonanţa Guvernului (conform art. 108 al. (3) din Constituţia României). Ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului (conform art. 115 al. (4) din Constituţia României). Atât ordonanţele, cât şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului au putere de lege, dar pentru ca această putere să fie deplină, ele trebuie să fie aprobate de Parlament.

c) Hotărârile de Guvern (conform art. 108 al. (2) din Constituţia României). Tot prin hotărâre de Guvern se
realizează aprobarea, aderarea sau acceptarea unor tratate internaţionale pentru care este cerută această formulă în vederea
producerii de efecte juridice, conform Legii nr. 590/2003 privind tratatele.

d) Actele internaţionale. Prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de forma, care consemnează
în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de
a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de alta natură, guvernat de dreptul internațional public şi consemnat într-un instrument
unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe [conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele]. Pentru ca
acestea să devină izvoare ale dreptului românesc, după caz, unele trebuie să fie ratificate printr-o lege de către Parlament, altele
trebuie să fie aprobate, acceptate sau să se adere la ele printr-o hotărâre de Guvern. (Constituţia României, art. 11, 20).
Art. 11 (2) din Constituția României prevede: ”Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.”
Art. 20 (2) din Constituția României prevede: ”Dacă exist neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția
cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

e) Actele normative comunitare

 Legislaţia primară - tratatele constitutive, cu modificările ulterioare;
 Legislaţia secundară:
o regulamentul – obligatoriu în toate elementele sale;
o directiva – obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la dispoziţia statelor membre să aleagă
formele şi mijloacele de îndeplinire;
o decizia – obligatorie pentru destinatarii desemnaţi;
o recomandarea şi avizul – au doar rol orientativ.

Conform prevederilor art. 148 alineatul (2) din Constituția României: ”Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive ale
Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
 f) Ordinele, instrucţiunile şi alte acte ale conducătorilor ministerelor şi ai altor organe ale administraţiei publice
centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a
hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului (conform art. 75 din Legea nr. 24/2000, republicată). Doar acele ordine constituie
izvor de drept care reglementează conduite, drepturi, obligaţii la modul generic (general și impersonal).
g) Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, cuprind hotărârile, dispoziţiile şi ordinele,
şi constituie izvor de drept fiind emise sau adoptate pentru reglementarea unor activităţi de interes local, în limitele
stabilite prin Constituţie şi prin lege.
B. Contractul normativ, recunoscut ca izvor de drept cu caracter subsidiar, este doar acela prin intermediul
căruia părţile stabilesc conduite, acţiuni, drepturi şi obligaţii cu caracter generic, nu concret determinate. În această
categorie intră, de exemplu, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

C. Statutele, regulamentele de organizare interioară ale unor organizaţii neguvernamentale (sindicate,

asociaţii, fundaţii etc.) constituie izvor de drept cu caracter subsidiar.
D. Jurisprudenţa, sau practica judiciară, constă în totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în cauzele
soluţionate, având ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit domeniu (de exemplu, succesiuni, divorţuri, omucideri,
furturi etc.). Dreptul contemporan românesc nu recunoaşte jurisprudenţei româneşti calitatea de izvor de drept.
Jurisprudenţa poate constitui sursă de inspiraţie pentru judecarea altor cauze similare, dar nu are caracter obligatoriu.
Cu toate acestea, atunci când practica judiciară înregistrează o interpretare şi o aplicare diferenţiată de la instanţa
la instanţă pentru cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrunită în secţiuni reunite, are sarcina de a îndruma
instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi
legale.
Au caracter obligatoriu pentru instanţele româneşti jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi ale Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
E. Cutuma sau „obiceiul juridic”. Norma cutumiară poate avea valoarea unui izvor de drept numai dacă legea
civilă face trimitere expresă la această normă (la obiceiul respectiv) ) - Codul civil. Art. 1 alineatul (3) . Aşadar, cutuma
este obiceiul consacrat juridic sau „obiceiul juridic” (Andrei SIDA, Teoria generală a dreptului, 2004, p. 136).
F. Analogia (= asemănarea între două sau mai multe noțiuni, situații fenomene – DEX, p. 38)
Analogia este o formă particulară de aplicare şi interpretare a dreptului. (vezi TGD- XIV-Interpretarea normelor
juridice). Analogia este o metodă care constă în soluționarea unui caz neprevăzut în mod expres de vreo normă juridică,
fie prin aplicarea normei care prevede cazul cel mai asemănător (analogia legii), fie prin aplicarea principiilor generale ale
sistemului de drept respectiv (analogia dreptului). (Emil DERȘIDAN, Pavel ABRAHAM, Dicționar de termeni juridici,
Editura Național, București, 1999.)
Conform Codului civil [art. 1, alineat (2)], în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare şi doar când nu există asemenea dispoziţii se recurge la principiile
generale ale dreptului.
Potrivit Art. 10. Interzicerea analogiei din Codul civil, legile care derogă de la o dispoziţie generală, care
restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ
prevăzute de lege.
G. Principiile generale ale dreptului.
Noul Cod civil, în art. 1, alineat (1) prevede ca izvoare ale dreptului civil, alături de lege, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului.
Sunt recunoscute ca izvoare de drept doar acele uzanţe care sunt conforme ordinii publice şi bunelor moravuri -
Codul civil. Art. 1 alineatul (4).
În Art. 1 alineatul (6), Noul Cod civil precizează înţelesul dat de lege uzanţelor, şi anume: cutuma şi uzurile
profesionale.
H. Doctrina
Prin doctrină se înţelege ansamblul opiniilor exprimate în ştiinţa juridică având ca obiect de studiu fenomenul
juridic sub toate aspectele sale de manifestare. Se concretizează în opiniile, teoriile, interpretările dreptului exprimate n
articole, studii, monografii, cursuri universitare, alte materiale care nu au caracter oficial, nu emană de la o autoritate
statală, nu au caracter imperativ. Cei mai mulţi neagă caracterul de izvor de drept al doctrinei, alţii, însă, îi recunosc
această funcţionalitate (Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 193).
 Întrebări şi repere de autoverificare
- Explicaţi înţelesul noţiunii de “izvor “ de drept şi categoriile de izvoare ale dreptului.
- Explicaţi principalele caracteristici ale izvoarelor dreptului care au putere de lege.
- Ce este legea – ca izvor de drept?
- Prezentaţi celelalte izvoare de drept, şi precizaţi-le caracteristicile.
- Enumerați și analizați succint izvoarele dreptului în sistemul nostru juridic.

- Notați cu ”x” răspunsul/răspunsurile corecte din următorul enunț:

Dintre izvoarele dreptului:
( ) legea este cea mai întâlnită în sistemul românesc;
( ) precedentul judiciar este întâlnit în sistemul nostru de drept, mai ales in dreptul penal;
( ) cutuma reprezintă, la fel ca și regulile de conviețuire socială, un izvor de drept secundar;
( ) izvoarele secundare se aplică prioritar izvoarelor principale.

Temă de reflecţie
De ce consideraţi că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt acceptate ca izvoare de drept în sistemul dreptului românesc?
Bibliografie selectivă:
- Gheorghe BOBOȘ, Corina BUZDUGAN, Veronica REBREANU, Teoria generală a statului și dreptului, Editura ”Argonaut”, Cluj-Napoca, 2008, pp. 255-
275.
- Corina-Adriana DUMITRESCU, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Editura Paideia, Colecţia Paideia – Ştiinţe, Seria Drept, Bucureşti, 1999.
- Radu MOTICA, Gheorghe MIHAI, Teoria generală a dreptului, Ed.
ALL BECK, Colecţia Juridica, Seria Curs universitar, Bucureşti, 2001, pp.
121-142.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Simona CRISTEA, Teoria generală a dreptului, Ediţia 2, Editura ”All Beck”, Bucureşti, 2005, pp. 161-178.
- Nicolae POPA, Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, Editura ”All Beck”, București, 2005, pp.
137-152.
- Ioan SANTAI, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pp. 71-83.
- Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, pp. 128-139.
Legislație
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.Of. nr. 114 din 24 februarie 2003.