UNIVERSITATEA VALAHIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

EUROPEAN

SUDENT: VULPOI IOANA SIMONA

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ EUROPEANA

ANUL: I, ZI
 NOŢIUNE

Izvoarele de drept constituie

Izvoarele dreptului administrativ http://referat-
referate.blogspot.ro/2016/09/izvoarele-dreptului-administrativ.html

✔ Softspot Diterbitkan 14:16

Tags

Definirea şi clasificarea izvoarelor dreptului. Termenul de izvor, în domeniul dreptului, are

semnificaţia de sursă, de origine, de factor de determinare şi de creare a dreptului[1].

Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de
accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal[2].

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoarele reale, sînt concepute ca adevărate „dat“-
uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia, care determină acţiunea legiuitorului sau dau
naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice.

Izvoarele materiale reprezintă condiţii sociale care determină adoptarea unor norme juridice.
Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează, este nevoie
ca acea regulă să capete o formă juridică, prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat,
obligatorie pentru membrii societăţii, pentru a putea să intervină, în caz de nevoie, cu forţa de
constrîngere a statului. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. Acestea reprezintă actele
normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente, acte ce conţin norme
juridice, reguli de conduită obligatorii, imperative[3].

Într-o formulare succintă, izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a

voinţei guvernanţilor.

Ştiinţa dreptului investighează izvoarele formale ale dreptului ca forme de exprimare concretă a
normelor juridice care au un caracter abstract[4].

Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului

administrativ care generează, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.
Cu alte cuvinte, normele juridice sînt cuprinse în acte juridice cu caracter normativ, care devin,
astfel, izvoare formale ale dreptului.

Potrivit unei opinii exprimate în doctrina actuală, spre deosebire de celelalte ramuri ale dreptului
public, care îşi au izvorul, de regulă, în lege, dreptul administrativ îşi are izvorul şi în alte
forme de exprimare a normelor juridice (actele administrative cu caracter normativ elaborate
(emise) de către subiecţii administrării de toate nivelele).

Izvoarele scrise ale dreptului administrativ prezintă, în epoca contemporană, o determinare

constituţională, Constituţia fiind primul dintre acestea.

În principiu, se admite ideea ordonării şi a ierarhizării izvoarelor scrise, avîndu-se în vedere un

sistem al normativităţii juridice, ierarhizarea făcîndu-se după forţa juridică a actelor normative,
înţeleasă ca forţă de a produce efecte juridice. Forţa juridică a unui izvor scris este dată în
conţinutul şi caracterul acestuia, determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care
emană actul respectiv[5].

În raport de autoritate publică de la care provin şi, implicit, de forţa lor juridică, izvoarele scrise
ale dreptului administrativ sînt: Constituţia, alte legi (constituţionale, organice şi ordinare),
ordonanţele Guvernului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrile Guvernului,
actele administraţiei centrale de ramură, indiferent de denumirea lor (ordine, instrucţii,
precizări), hotărîrile consiliilor locale, dispoziţiile preşedintelui raionului, dispoziţiile
primarilor.

Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu

îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă, nemijlocită; să fi fost ratificate
conform dispoziţiilor constituţionale (art. 8 alin. (1) din Constituţie); să cuprindă reglementări
ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ[6].

Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. În ceea ce priveşte izvoarele nescrise ale
dreptului administrativ, discuţiile se poartă, de regulă, în literatura de specialitate, în legătură cu
obiceiul (cutuma), jurisprudenţa, principiile generale ale dreptului şi doctrina.
[1]
     Manda C. Drept administrativ. Tratat elementar. Ed. a IV-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti:
Lumina Lex, 2007, p. 58.
[2]
     Popa N., Eremia M., Cristea S. Teoria generală a dreptului. Ed. a II-a, revizuită şi adăugită.
Bucureşti: ALL Beck, Colecţia curs universitar, 2005, p. 161.
[3]
     Brezoianu D. Drept administrativ român. Bucureşti: ALL Beck, 2004, p. 31.
[4]
     Balan E. Instituţii administrative. Bucureşti: C. H. Beck, Colecţia Master, 2008, p. 40.
[5]
     Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. I. Ed. a IV-a. Bucureşti: ALL Beck, 2005, p.
129.
[6]
     Iorgovan A. Op. cit. (2005), p. 135. 

1.CONSIDERATII GENERALE

Izvorul de drept administrativ poate fi definit ca fiind forma specifica de exprimare a normelor
de drept administrativ. Avand in vedere faptul ca exista mai multe forme de exprimare a
normelor de drept administrativ, se vorbeste despre izvoarele dreptului administrativ, care
formeaza un sistem. Ierarhia lor priveste raportul dintre diferite acte normative, avand la baza
suprematia legii. Ele sunt clasificate in trei mari categorii: izvoare scrise, dreptul cutumiar si
jurisprudenta ca izvor de drept.

2.IZVOARELE SCRISE

Acestea se subdivid la randul lor in: dreptul comunitar originar sau primar, dreptul comunitar
derivat (sau legislatia secundara) si dreptul comunitar complementar (sau dreptul tertiar).

2.1. Dreptul comunitar originar sau primar

Acesta cuprinde tratatele constitutive ale comunitatilor si tratatele de modificare ale acestora,
dupa cum urmeaza: Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si
Otelului (CECO) – 18 aprilie 1951; Tratatul de constituire a Comunitatii Economice Europene
(CEE) – intrat in vigoare la l ianuarie 1958; Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a
Energiei Atomice (CEEA) – intrat in vigoare la l ianuarie 1958; Tratatul de fuziune, care a
constituit un Consiliu si o Comisie, unice pentru toate cele trei Comunitati (8 aprilie 1965); Actul
Unic European (intrat in vigoare la l iulie 1987); Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la
Maastricht la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la l noiembrie 1993; Tratatul de la Amsterdam
(2 octombrie 1997); Tratatul de la Nisa (deschis spre ratificare la 26 februarie 2001); Tratatul
instituind o Constitutie pentru Europa (intrat in vigoare la l noiembrie 2006); Tratatele de
adeziune ale tarilor care au aderat ulterior la UE; Tratate de modificare a statutelor institutiilor
europene (de exemplu, Tratatul de modificare a statutelor Bancii Europene de Investitii –
10 iulie 1975).
Fiecare tratat contine un preambul si dispozitii preliminare (scopul incheierii tratatului), clauze
institutionale, clauze materiale si clauze finale (modalitatea de angajare a partilor, intrarea in
vigoare si revizuirea)1[1].

Clauzele institutionale importante pentru dreptul administrativ european se refera la organizarea

structurilor administrative (Comisia Europeana), la institutiile care vegheaza la realizarea unei
„bune administratii europene” (Mediatorul european), la functionarea Curtii Europene de Justitie
pentru solutionarea contenciosului administrativ etc.

Clauzele materiale care contureaza un drept administrativ european, pe de o parte, schiteaza un

cadru general de actiune administrativa, iar, pe de alta parte, vizeaza punerea in executare si
executarea in concret a politicilor sectoriale comunitare. Cadrul general de actiune administrativa
se circumscrie dreptului la o buna administratie2[2], dreptul de petitionare3[3], dreptul la
verificarea juridica a deciziilor administrative4[4], egalitatea de tratament a cetatenilor in relatia
cu administratia, dreptul la repararea prejudiciului produs de institutii si agenti comunitari etc.

Dar, in general, dreptul administrativ european cuprins in Tratate se refera la masurile de punere
in executare a politicilor comunitare. In acesta directie sunt fixate componentele deciziei
administrative cu privire la: punerea in executare de catre statele membre a politicii agricole
comune (art. 38-47, Titlul II din Tratatul CEE), a politicii de transporturi (art. 75 din Tratatul de
la Roma), a politicii externe si de securitate comuna (art. 228A din Tratatul Comunitatii
Europene), a politicii comerciale comune (art. 110-114 din Tratatul CEE), a politicii economice
(art. 98-104 din Tratatul de la Maastricht), cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne,
politica monetara (art. 105 si 107 CEE; art 109 Tratatul de la Maastricht), eliminarea barierelor
administrative pentru libera circulatie a lucratorilor sau libertatea de stabilire etc. Astfel, se
observa ca, autoritatile statelor membre aplica dreptul comunitar in domeniul vamilor si al
agriculturii, de exemplu, ele actioneaza in primul rand in sensul aplicarii dreptului administrativ
comunitar real ce reglementeaza domeniul respectiv.

2.2.Dreptul comunitar derivat (legislatia secundara)

Dreptul comunitar derivat este alcatuit din ansamblul actelor unilaterale ale institutiilor, adica
acele acte realizate pentru aplicarea tratatelor. Potrivit Tratatului de constituire a CEE – art. 189,
izvoarele derivate sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarile si avizele.

2.2.1 Regulamentul

Regulamentul este principalul izvor al dreptului derivat. Regulamentele au un caracter general,

forta obligatorie si aplicabilitate directa. Ele devin in mod automat valide in ordinea juridica a
statelor membre, fara a mai fi nevoie de masuri speciale, precum publicarea sau incorporarea in
1[1] https://www.uclouvain.be/cps/droitadministratif.
2[2] Art. 11-101 din Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, intrat in vigoare la 1 noiembrie 2006.
3[3] Art. 11-104 din Tratat.
4[4] Art. 173 din Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957.
dreptul national. Rolul regulamentelor este de a stabili un drept uniform pentru toata
comunitatea. Desi neprevazuta de art. 249 TCE, practica institutiilor, confirmata de Curte, a facut
o distinctie intre regulamentele de baza (drept derivat de nivelul I) si regulamentele
administrative (drept derivat de nivelul II), de executare. Regulamentele de executare pot fi
adoptate de catre Consiliu sau de catre Comisie, cu abilitarea data de acesta, si ele sunt
subordonate, din punct de vedere al interpretarii si validitatii, regulamentului de baza fata de care
trebuie sa fie conforme. Regulamentele de executare par a fi veritabile acte administrative cu
caracter normativ. Dar si regulamentele de baza pot impune reguli obligatorii pentru activitatea
administrativa. Spre exemplu, Regulamentul nr. 3664/93 privind aplicarea interdictiei accesului
privilegiat din partea autoritatilor publice la institutiile publice comunitare si nationale, prevazute
de art. 102 TCE5[5].

2.2.2 Directiva

Directivele nu au influenta generala, ele adresandu-se numai anumitor state, nu tuturor

membrilor Uniunii. Directiva, in general, nu are aplicabilitate directa. Din dispozitiile inscrise in
articolele 189 alin. 3 din Tratatul CEE, art. 161 alin. 3 din Tratatul CEEA si art 14 din Tratatul
CECO reiese ca directiva leaga orice stat membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie
atins lasand instantelor nationale competenta referitoare la forma si mijloace.

Directiva este un act obligatoriu care stabileste o obligatie de rezultat, absoluta, in sarcina
statelor membre destinatare. In principiu, alegerea formelor si mijloacelor de a o realiza este
lasata la latitudinea statelor destinatare. Astfel, pentru a atinge obiectivele fixate intr-o directiva,
statele membre trebuie sa adopte o noua legislatie nationala sau sa modifice ori sa abroge
dispozitii legislative, regulamentare sau administrative existente. Astfel, directivele reprezinta
principala metoda de armonizare a cadrului normativ intern al tarilor membre (conform art. 100
CEE) prin care diferentele dintre normele nationale sunt gradual eliminate, aliniind astfel
politicile guvernamentale la standarde comune. Conform jurisprudentei constante, a Curtii
Europene de Justitie, un stat membru nu poate invoca dispozitii, practici sau situatii din ordinea
sa juridica interna pentru a justifica nerespectarea obligatiilor rezultand din directivele
comunitare. In situatia in care statele membre nu transpun pe plan intern obiectivele stabilite in
directiva, Curtea Europeana de Justitie s-a pronuntat in favoarea dreptului cetatenilor Uniunii de
a se prevala in mod direct de dispozitiile directivelor.

Exista numeroase directive care compun dreptul administrativ european. Putem mentiona
Directiva 93/36 EEC pentru coordonarea procedurilor de incheiere a contractelor de achizitii
publice sau Directiva 92/50/EEC referitoare la coordonarea procedurilor pentru incheierea
contractelor de servicii publice6[6].

5[5] http://www.unil.ch.droit.

6[6] Ioan Alexandru s.a, op. cit., p. 75.

Directivele pot fi directive cadru si directive de executare (administrative). Directivele de
executare sunt adoptate de Comisie si pun in aplicare un regulament sau o directiva cadru
adoptata de Consiliu.

2.2.3 Decizia

Deciziile reprezinta acte cu forta obligatorie (art. 189 din Tratatul C.E.E.) pentru cei carora le
sunt destinate, ele neavand o influenta generala. Decizia vizeaza, in mod deosebit, aplicarea
prevederilor tratatelor la situatii particulare, ea fiind echivalenta actelor administrative
individuale din dreptul intern. Decizia reprezinta un instrument comunitar de exceptie7[7].

Deciziile administrative sunt de executare, fiind adoptate cu deosebire in contextul politicilor

comunitare si in materie de numire si promovare a functionarilor. O decizie importanta pentru
configurarea dreptului administrativ european este Decizia Consiliului Nr. 1999/468 din 28 iunie
1999 cu privire la stabilirea modalitatilor de exercitare a competentelor de executie conferite
Comisiei.

2.2.4 Recomandari si avize

Recomandarile si avizele nu au forta obligatorie deoarece ele solicita numai adoptarea unei
anumite conduite de catre statele comunitare. Ele indeplinesc un rol de apropiere a legislatiilor
nationale, reprezentand instrumente utile de orientare a legislatiilor interne. Neavand forta
obligatorie aceste acte nu pot fi atacate in justitie. Desi este dificil sa se distinga intre
recomandari si avize, totusi se poate spune ca avizul este mai degraba expresia unei pareri asupra
unei probleme date, in timp ce recomandarea este un instrument de actiune indirecta urmarind
apropierea legislatiilor.

Putem mentiona ca exemple in acest sens, Recomandarea nr. 85/612 din 20 decembrie 1985 a
Consiliului privind coordonarea prevederilor legale si administrative in legatura cu
intreprinderile pentru investitii colective in documente transferabile sau Avizul Comisiei nr.
95/532 din 30 noiembrie 1995 adresat Guvernului belgian privind proiectele de ordine
ministeriale pentru transportul de marfuri in navigatia interioara (J.Of. L. 302/39 din 15 dec.
1995)8[8].

2.3. Dreptul comunitar complementar (dreptul tertiar)

Acesta cuprinde acordurile internationale la care Comunitatea Europeana este parte si conventiile
intre statele membre care creeaza norme uniform aplicabile pe teritoriul Uniunii Europene.
Acordurile intre statele membre sunt de doua categorii: cele care rezulta din deciziile adoptate de
reprezentantii guvernelor statelor membre reuniti in Consiliu si acordurile pe care insasi tratatele

7[7] Florian Coman, Drept comunitar European, Editia a-II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003, p. 68.

8[8] http://www.era.int/web/fr/html/nodes_main.
le prevad. Acordurile incheiate de Comunitati cu terte state sau organizatii au ca temei juridic
mai multe dispozitii din tratate.

Analizand toate aceste izvoare scrise ale dreptului comunitar observam ca prin nici o dispozitie
nu se confera Uniunii puterea de a elimina toate diferentele dintre prevederile nationale si dreptul
comunitar, in sensul unei uniformizari depline la nivelul drepturilor administrative nationale.
Puterea Uniunii de a induce o aproximare in actiunea administrativa nationala incepe numai
acolo unde diferentele existente au un efect vatamator, in sensul amestecarii in procesul de
stabilire si functionare a Pietei Comune.

Instrumentele de interventie ale Uniunii sunt limitate in genere la regulamente, prin care se
realizeaza o aplicare directa a dreptului comunitar, si la directive, cu aplicare indirecta. O
directiva armonizatoare are un avantaj fata de o reglementare si anume acela ca permite statelor
membre alegerea formei si a metodelor de transpunere (art. 189 E.E.C.), dand posibilitatea de a
se tine cont de caracteristicile nationale specifice, insa aceste instrumente nu confera Uniunii
dreptul de a adopta reguli cuprinzatoare care sa guverneze partea generala a dreptului
administrativ, care trebuie aplicat cand autoritatile nationale implementeaza dreptul comunitar.

Intre utilizarea regulamentelor si directivelor trebuie sa existe un raport optim. Se observa ca

necesitatea aplicarii uniforme a dreptului comunitar prin intermediul regulamentelor in toate
statele membre, ca principiu promovat de Tratate si de Curte, nu poate fi, singura, suficienta
pentru a constitui o administratie centralizata cuprinzatoare. Structurile administrative existente
si caracteristicile nationale ale statelor membre, faptul ca ele sunt mai aproape atat fata de
situatiile, cat si de oamenii pe care ii administreaza, ar pleda mai mult in favoarea faptului ca
formele si metodele de transpunere sa poata fi alese la nivel national, deci in favoarea utilizarii
directivei. Cu alte cuvinte trebuie cautate intotdeauna resorturile care sa creeze un echilibru intre
uniformizare, prin regulamente, si armonizare, prin directive.

Compromisul intre practicile administrative nationale si crearea unei Uniuni administrative

impune eforturi in favoarea unei convergente prin crearea de reguli comune caracterizate prin
simplitate si coerenta si renuntarea la formalismul excesiv care are caile lui de manifestare la
nivelul traditiilor din fiecare administratie.

Toate aceste probleme sensibile legate de uniformizare si armonizare au impus oarecare rezerve
in reglementarea unui drept uniform de aplicare administrativa a politicilor comunitare in statele
membre. Astfel, pana in prezent izvoarele scrise nu cuprind reguli cu privire la revocarea actelor
administrative sau la perioadele limitarii si la plata dobanzilor in cererile de recuperare sau
rambursare. Singurele regulamente care nu sunt limitate in aplicarea lor la domenii reale
specifice sau probleme individuale sunt Regulamentul in problema limbii si Regulamentul
determinand regulile aplicabile perioadelor, datelor si limitelor de timp. Reguli administrative
importante au fost dezvoltate sub forma principiilor de catre Curtea Europeana de Justitie. Prin
urmare legile scrise, comunitare, adoptate pana in prezent, cu privire la problemele dreptului
administrativ general sunt inca insuficiente. Masurile relevante trateaza in primul rand probleme
individuale sau sunt limitate in aplicarea lor la sfere individuale ale competentelor comunitare.

Dreptul comunitar scris existent, ca izvor de drept, nu cuprinde nici pe departe suficiente reguli
pentru a asigura aplicarea administrativa. Posibilitatile de a imbunatati golul existent in cadrul
acestor reguli printr-o aplicare a dreptului prin analogie, sunt in mod clar limitate. Problema
decisiva este astfel in ce masura standardele suplimentare pentru controlul activitatii
administrative in conformitate cu principiile de drept au fost dezvoltate in dreptul nescris.

3. DREPTUL CUTUMIAR

Cutuma (sau obiceiul) consta intr-o practica generala relativ indelungata, repetata in raporturile
dintre subiectele de drept, acceptata de catre acestea drept regula obligatorie in raporturile dintre
ele.

Pentru ca un obicei sa devina juridic (si deci izvor de drept), teoria romano-canonica a formulat
doua conditii: una obiectiva (materiala), constand intr-o practica veche si incontestabila (longa
diuturna inveterata consuetudo) si una subiectiva (psihologica), in conformitate cu care regula
(practica) respectiva are caracter obligatoriu (opinio juris sive necessitatis), caracter care se poate
revendica sub sanctiune juridica. Treptat s-a adaugat o a treia conditie: caracterul precis –
continutul obiceiului (regula de conduita prescrisa), sa poata fi determinat, sa fie previzibil. Prin
urmare, obiceiul (sau cutuma) poate fi acceptat in drept, conform locutiunii: „Consensus omnium
consuetudo pro servatur” – cu consimtamantul tuturor, obiceiul serveste drept lege.

Cutuma este de doua tipuri: internationala, acceptata de catre doctrina ca facand parte din
izvoarele dreptului comunitar, dar Curtea de Justitie nu s-a exprimat inca in mod explicit asupra
acestei probleme si cea comunitara. In doctrina s-a aratat ca abundenta si comoditatea
izvoarelor conventionale si legislative nu este de natura sa favorizeze dezvoltarea unei cutume
comunitare, dar ca nu s-ar putea exclude totusi in intregime o asemenea eventualitate.

Forma clasica a dreptului nescris este dreptul cutumiar. Treptat el si-a pierdut insemnatatea,
ajungand ca astazi, cutuma, desi recunoscuta in toate statele europene, sa aiba un rol limitat in
cadrul izvoarelor de drept. Codificarea dreptului a supus evolutia juridica legii. Desi locul
cutumei si domeniul sau sunt reglementate in ordinile juridice continentale in mod diferit, nu e
mai putin adevarat ca, in amanunt, aceasta reglementare este apropiata si ea subliniaza caracterul
secundar, subsidiar, limitat si exceptional al acestui izvor juridic.

Conditiile premergatoare pentru recunoasterea dreptului cutumiar sunt asemanatoare in diferitele

sisteme legislative ale statelor membre ale Uniunii Europene, desi sunt intr-o anumita masura
diferente semnificative, in particular cu privire la durata folosirii, necesara pentru ca regula sa fie
recunoscuta ca o cutuma. De asemenea, legislatia Uniunii Europene recunoaste practicile si
traditiile tarilor membre daca nu contravin ordinii de drept comunitare. De exemplu, Constitutia
Europeana recunoaste libertatea de a desfasura o activitate comerciala in conformitate cu dreptul
Uniunii si cu legislatiile si practicile nationale (art. 11-16 din Constitutie).

Legislatia comunitara nu contine norme de trimitere expresa la cutume nationale sau existente in
activitatea institutiilor europene9[9]. Totusi, Curtea Europeana de Justitie face referire la acest
gen de cutume. Teoretic, atitudinea Curtii fata de practicile neprevazute de vreun text comunitar,
dezvoltate de institutiile comunitare sau de tarile membre, poate fi urmatoarea: de recunoastere,
consacrare si sanctionare prin acordarea de forta juridica acelor cutume pe care le considera utile
si necesare; de acceptare si tolerare a acelora care, prin importanta si semnificatia lor, nu reclama
transformarea lor in norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de
drept comunitare; de interzicere a acelora care contravin ordinii de drept comunitare.

In unele cazuri Curtea nu recunoaste forta juridica cutumelor intervenite in practica

institutionala. Astfel, Curtea a hotarat ca „o practica a Consiliului, constand in adoptarea actelor
legislative intr-un anumit domeniu pe o dubla baza juridica, nu este susceptibila de a deroga de la
regulile tratatelor. O astfel de practica nu poate, prin urmare sa creeze un precedent legand
institutiile Comunitatii in ceea ce priveste determinarea bazei juridice corecte”. In cadrul
sistemului de competente al Comunitatii, alegerea bazei juridice a unui act trebuie sa se fondeze
pe elemente obiective susceptibile de control jurisdictional. Printre astfel de elemente figureaza
in special scopul si continutul actului. „O simpla practica a Consiliului nu este susceptibila de a
deroga de la regulile tratatului si nu poate in consecinta, sa creeze un precedent legand institutiile
comunitare, care, in prealabil adoptarii unei masuri, trebuie sa determine baza juridica corecta
pentru efectul urmarit”10[10].

De multe ori Curtea s-a exprimat in sensul ca nu este suficient sa existe o practica indelungata a
unui singur stat membru al Uniunii, ci este necesar sa se cerceteze daca practici similare exista si
in celelalte state, pentru a putea vorbi despre un drept cutumiar european. Pe de alta parte, Curtea
a acceptat existenta unei practici administrative, neprevazuta de nici un text comunitar, prin care
Comisia examineaza existenta cazurilor de forta majora. In speta a fost vorba despre
imposibilitatea obiectiva de functionare a unei intreprinderi agricole si s-a recunoscut Comisiei
posibilitatea de a-si utiliza practica sa in cercetarea elementelor concrete ale cazului. S-a
recunoscut faptul ca aceasta practica de examinare, neprevazuta de vreun text comunitar, este
susceptibila de a lega Comisia de fiecare data cand un caz de forta majora e invocat in fata ei.

Unii autori vorbesc insa despre formarea unei cutume la nivel comunitar care ar consta in
practica recurgerii din ce in ce mai des la acorduri informale stabilite intre institutiile
comunitare11[11].

4.JURISPRUDENTA

9[9] Ioan Alexandru, s.a, op. cit., p. 88.

10[10] Idem, p. 89.
11[11] Augustin Fuerea, Drept comunitar european – Partea generala, Editura All Beck, 2003, p. 151.
Avand in vedere natura incompleta a dreptului scris, jurisdictia Curtii Europene de Justitie are o
importanta deosebita in fixarea principiilor dreptului administrativ european. S-a afirmat de
multe ori ca jurisprudenta CEJ a avut o contributie decisiva la crearea dreptului administrativ
european.

Initial, cazuistica Curtii Europene a fost influentata de sistemele legislative ale primelor state
membre UE si in particular, de concepte provenite din legea administratiei franceze. Cu toate
acestea nu a existat o influenta exclusiva si o data cu extinderea Uniunii s-a ajuns la o
diversificare a surselor de inspiratie in gandirea legislativa a Curtii. Hotararile Curtii Europene
nu corespund numai unui sistem legislativ national. Jurisprudenta sa este mai degraba un compus
al unor influente venite din partea tuturor statelor membre ale Uniunii. Spre exemplu, principiul
„administratiei prin lege” provine din francezul „principe de legalité” si din conceptul german de
„Rechtsstaatlichkeit”, ambele fiind mai mult sau mai putin apropiate de britanicul „rule of law”.
Este interesant de remarcat ca, desi aceste trei notiuni au proveniente diferite, in prezent ele
conduc la acelasi tip de efecte12[12].

Obiectul fundamental al CEJ il reprezinta asigurarea respectarii dreptului comunitar in

interpretarea si aplicarea uniforma a tratatelor. Astfel, la cererea unei institutii comunitare, a unui
stat sau a unei persoane particulare interesate direct, Curtea poate sa anuleze actele Comisiei, ale
Consiliului de Ministri sau ale guvernelor nationale care ar fi incompatibile cu Tratatele. De
asemenea, Curtile Nationale de Justitie au responsabilitatea de a se asigura de punerea in aplicare
a Tratatelor UE si a legislatiei secundare a Comisiei Europene. Cum legea CE trebuie sa fie
interpretata intr-o maniera uniforma, curtile nationale sunt insarcinate, atunci cand apare vreo
neclaritate, sa o supuna spre deliberare, Curtii Europene de Justitie (art. 177 din Tratatul CE).
Aceasta a contribuit la rolul proeminent pe care Curtea Europeana il are in dezvoltarea
principiilor comune, prin stabilirea unui cadru interpretativ care trebuie urmat de curtile
nationale de justitie.

4.1.Principiul interpretarii uniforme

Conform Hotararii 49/71 a Curtii Europene de Justitie din 1 februarie 1972, se aplica principiul
interpretarii uniforme, potrivit caruia notiunile juridice utilizate de dreptul comunitar trebuie sa
fie interpretate si aplicate de o maniera uniforma in ansamblul comunitatii in functie de
finalitatile urmarite de reglementarea europeana, cu exceptia trimiterii, explicite sau implicite la
dreptul national. Hotararea 327/82 dispune ca din exigentele, atat ale aplicarii uniforme a
dreptului comunitar, cat si din principiul egalitatii, rezulta ca interpretarea termenilor unei
dispozitii de drept comunitar care nu comporta nici o trimitere expresa la dreptul statelor membre
pentru a determina sensurile sale, trebuie sa se faca de Curte, in mod autonom si uniform, tinand
cont de contextul dispozitiei si de obiectivul urmarit prin reglementarea in cauza. Aceeasi
hotarare arata ca, atunci cand legislatorul comunitar face intr-o reglementare, o trimitere

12[12] Ioan Alexandru, s.a., op. cit., p. 91.

implicita la uzantele nationale, nu apartine Curtii competenta de a da termenilor intrebuintati o
definitie comunitara uniforma.

4.2. Principiul autonomiei de interpretare

Alaturi de acest principiu Curtea Europeana de Justitie aplica concomitent si principiul

autonomiei de interpretare, potrivit caruia o dispozitie comunitara trebuie sa fie interpretata in
functie si in cadrul propriilor surse comunitare, fara invocarea vreunei prevederi a dreptului
national, cu exceptia cazului cand exista trimiteri exprese la legea sau cutuma unei tari terte.
Totusi, se apreciaza ca aplicarea dreptului comunitar de catre Curte poate implica realizarea unei
referinte la dreptul statelor membre cand judecatorul comunitar nu poate descoperi in dreptul
comunitar sau in principiile sale generale elemente care sa ii permita sa precizeze continutul si
descifrarea unei dispozitii comunitare printr-o interpretare autonoma.

Exista prin urmare o dubla constrangere: pe de o parte, dreptul statelor membre trebuie
recunoscut si deciziile trebuie luate folosind organizarea administrativa proprie, procedurile
administrative si dreptul administrativ general, iar pe de alta parte, exista riscul ca partile
interesate sa nu mai aiba sanse egale daca autoritatile nationale procedeaza pe baza unor
standarde diferite in aplicarea dreptului administrativ comunitar. Chiar in absenta regulilor de
drept comunitar ale aplicarii administrative, statele membre nu sunt complet libere sa invoce
sprijinul „prevederilor administrative legale interne”, in scopul aplicarii dreptului
comunitar13[13]. Pe de alta parte, acolo unde dreptul comunitar este supus unei constrangeri
indirecte, hotararea Curtii ca autoritatile nationale, atunci cand aplica Regulamentele comunitare,
sa actioneze in acord cu propriul drept national „in masura in care dreptul comunitar, incluzand
principiile sale generale, nu include reguli comune cu acelasi efect”, merita o atentie speciala.

Punctul de inceput pentru practica judecatoreasca a Curtii Europene in zona dreptului

administrativ general il reprezinta Hotararea Algera din 12 iulie 1957 cand a existat o dubla
restrictie: inexistenta unei norme comunitare si interdictia denegarii de dreptate. In speta s-a pus
problema revocarii unui act administrativ creator de drepturi subiective. Curtea a constatat insa
ca „nici o dispozitie a tratatului nu indica in ce conditii o institutie a Comunitatii poate sa revoce
legal un act administrativ creator de drepturi subiective, intervenit in conditii neregulate”. Prin
urmare, Curtea de Justitie a solutionat aceasta problema inspirandu-se din regulile recunoscute
de legislatia, doctrina si jurisprudenta statelor membre. Curtea de Justitie a fost nevoita astfel sa
formuleze o hotarare, putand fi sanctionata pentru denegare de dreptate si, prin urmare, ea a
indeplinit un proces creator de drept.

Prin acest sistem Curtea, prin bogata ei jurisprudenta, a stabilit principii pe care toate statele
membre trebuie sa le respecte. Se pot mentiona printre altele: principiul administratiei prin lege,
principiul proportionalitatii, al certitudinii legale, protectia solicitarilor legitime, nediscriminarea,
dreptul la o audienta in cadrul procedurilor decizionale din administratie, rapoarte interimare,

13[13] Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 187.
conditii egale de acces la curtile administrative, responsabilitatea non-contractuala a
administratiei publice.

Izvoarele dreptului Uniunii Europene http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?

uri=LEGISSUM:l14534

Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt de trei tipuri, şi anume: izvoarele primare, izvoarele
secundare şi izvoarele legislaţiei complementare.

Izvoarele primare, sau legislaţia primară, cuprind în principal Tratatele de instituire a Uniunii
Europene.

Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale dreptului fondat pe Tratate. Acestea includ
legislaţia secundară, legislaţia secundară unilaterală şi dreptul convenţional.

Izvoarele complementare sunt alcătuite din elemente ale dreptului care nu sunt prevăzute în
Tratate. Este vorba despre jurisprudenţa Curţii de Justiţie, despre dreptul internaţional şi despre
principiile generale ale dreptului.

Izvoarele dreptului Uniunii Europene (UE) sunt de trei tipuri: izvoarele primare, izvoarele
secundare şi izvoarele complementare.

Izvoarele legislaţiei primare

Izvoarele primare, sau legislaţia primară, provin, în principal, din tratatele „fondatoare”, şi
anume din Tratatul privind UE şi Tratatul privind funcţionarea UE. Acestea definesc repartizarea
competenţelor între Uniune şi statele membre şi fundamentează puterea instituţiilor. Acestea
stabilesc astfel cadrul juridic în care instituţiile UE pun în aplicare politicile europene.

De asemenea, legislaţia primară cuprinde:

 tratatele de modificare ale UE;

 protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare;

 tratatele de aderare a statelor membre la UE.

Izvoarele legislaţiei secundare

Legislaţia secundară cuprinde actele unilaterale şi actele convenţionale.

Actele unilaterale pot fi clasificate în două categorii:

  cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea
UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

 cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea
UE. Acestea sunt actele aşa-zise atipice, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile
albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind:

 acordurile internaţionale semnate între UE, pe de o parte, şi o ţară sau o organizaţie terţă,
pe de altă parte;

 acordurile între statele membre;

 acordurile interinstituţionale, şi anume între instituţiile UE.

Izvoarele legislaţiei complementare

În afară de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, sursele legislaţiei complementare cuprind dreptul

internaţional şi principiile generale ale dreptului. Aceste surse i-au permis Curţii de Justiţie să
acopere lacunele din legislaţia primară şi/sau legislaţia secundară.

Dreptul internaţional este o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie în elaborarea

jurisprudenţei sale. Curtea se referă la acesta făcând trimitere la dreptul scris, la cutumă şi la
uzanţe.

Principiile generale ale dreptului sunt izvoare nescrise elaborate din jurisprudenţa Curţii de
Justiţie. Acestea i-au permis Curţii de Justiţie să instituie norme în diferite domenii care nu sunt
menţionate în tratate.

niunea Europeană are personalitate juridică și, prin urmare, dispune de propria sa ordine

juridică, distinctă de dreptul internațional. În plus, legislația Uniunii Europene are efect direct

sau indirect asupra legislației statelor sale membre și devine parte integrantă din sistemul

juridic al fiecărui stat membru. Uniunea Europeană constituie în sine un izvor de drept. În

general, ordinea juridică este divizată în legislația primară (tratatele și principiile generale de

drept), legislația secundară (bazată pe tratate) și dreptul complementar.

SURSE ALE DREPTULUI UNIUNII ȘI IERARHIA ACESTORA
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.2.1.pdf

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene (TFUE); protocoalele la acestea (la tratate sunt anexate 37 de protocoale, 2 anexe

și 65 de declarații, care aduc precizări fără a fi încorporate în textul juridic propriu-zis)

1.1.5

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

4.1.2

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) este în

continuare în vigoare, ca tratat separat.

acordurile internaționale

5.2.1

principiile generale ale dreptului Uniunii;

—
legislația secundară.

Tratatele și principiile generale sunt în vârful ierarhiei și reprezintă legislația primară. În

urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Carta drepturilor

fundamentale are aceeași valoare. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană

sunt subordonate legislației primare. La un rang inferior, se situează legislația secundară: aceste

norme sunt valide doar dacă sunt conforme cu actele și acordurile care prevalează asupra lor.

OBIECTIVE

Instaurarea unui cadru juridic al Uniunii care să permită realizarea obiectivelor prevăzute în

tratate.

Fişe tehnice UE - 2017

SURSE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

A.

Dreptul primar al Uniunii Europene

1.1.1

1.1.2

1.1.3

1.1.4

1.1.5

4.1.2
B.

Legislația secundară a Uniunii Europene

1.

Generalități

Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la articolul 288 din TFUE. Aceste acte sunt:

regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul. Instituțiile Uniunii pot adopta astfel de

acte juridice doar dacă o dispoziție a tratatelor le conferă competență în acest sens. Principiul

atribuirii, care reglementează delimitarea competențelor Uniunii, este consacrat în mod explicit

de articolul 5 alineatul (1) din TUE. TFEU precizează sfera de aplicare a competențelor Uniunii,

clasificându-le în trei categorii, respectiv competențe exclusive (articolul 3), competențe

partajate (articolul 4) și competențe de sprijin (articolul 6), în temeiul cărora UE adoptă măsuri

de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre. Listele domeniilor care țin de fiecare

dintre cele trei categorii de competențe ale Uniunii sunt prezentate la articolele 3, 4 și 6

din TFUE. Dacă nu dispun de competențele necesare pentru a atinge unul dintre obiectivele

prevăzute de tratate, instituțiile pot aplica dispozițiile de la articolul 352 din TFUE și, astfel,

pot adopta „măsuri adecvate”.

Instituțiile adoptă doar instrumentele juridice enumerate la articolul 288 din TFUE. Singurele

excepții rămân politicile externe, de securitate și de apărare comune, cărora li se aplică în

continuare metoda interguvernamentală. În acest domeniu, strategiile comune, acțiunile comune

și pozițiile comune au fost înlocuite cu „orientările generale” și cu „Deciziile care definesc”

acțiunile și pozițiile care trebuie adoptate de către Uniune, precum și modalitățile de punere în

aplicare a acestora (articolul 25 din TUE).

Există, de asemenea, o serie de forme de acțiune, cum ar fi recomandările, comunicările și actele

privind organizarea și funcționarea instituțiilor (inclusiv acordurile interinstituționale), ale căror

denumiri, structură și efecte juridice decurg din diverse dispoziții ale tratatelor sau din norme
adoptate în temeiul acestora.

2.

Ierarhia legislației secundare a Uniunii

Ierarhia legislației secundare — actele legislative, actele delegate și actele de punere în aplicare

— este stabilită la articolele 289, 290 și 291 din TFUE. Sunt definite ca acte legislative

actele juridice adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, ordinară sau specială.

În schimb, actele delegate sunt acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală, care

completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ. Competența

de a adopta aceste acte poate fi delegată Comisiei de către legiuitor (Parlament și Consiliu).

Actul legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării

competenței, precum și, dacă este cazul, proceduri de urgență. În plus, legiuitorul stabilește

condițiile în care se face delegarea competenței, care pot include dreptul de revocare a delegării

sau dreptul de a formula obiecțiuni.

Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate de către Comisie, căreia îi este conferită

competența de punere în aplicare prin acte obligatorii din punct de vedere juridic care necesită

condiții uniforme de punere în aplicare. Actele de punere în aplicare sunt adoptate de către

Consiliu numai în cazuri specifice, justificate corespunzător, și numai în domeniul politicii

externe și de securitate comune. În cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura

legislativă ordinară, Parlamentul European sau Consiliul pot aduce oricând la cunoștință

Comisiei faptul că apreciază că un proiect de act de punere în aplicare depășește competențele

Fişe tehnice UE - 2017

de executare prevăzute de actul de bază. În acest caz, Comisia trebuie să revadă proiectul de

act în discuție.

3.
Diferitele instrumente juridice care țin de legislația secundară a Uniunii

a.

Regulamentul

Regulamentul are un domeniu de aplicare general, este obligatoriu în toate elementele sale, se

aplică direct în statele membre și trebuie respectat integral de cei cărora li se aplică (persoane

private, state membre, instituții ale Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate statele

membre încă de la intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la nivel național.

Regulamentul intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestuia sau, în absența unei prevederi

în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea sa în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Regulamentul urmărește asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate statele

membre. De asemenea, o consecință a regulamentului este aceea de a face inaplicabile normele

naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care le conține acesta.

b.

Directiva

Directiva are caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur, mai multe sau

totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile naționale

să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere (numit

și „măsură națională de punere în aplicare”) în dreptul intern, care adaptează legislația națională

conform obiectivelor definite în directivă. Cetățeanului nu i se conferă drepturi și nici nu i se

impun obligații decât după ce actul de transpunere a Directivei este adoptat. Statele membre

dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul

național. Transpunerea trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când

transpun directivele, statele membre garantează efectul util al dreptului Uniunii Europene,
conform principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) din TUE.

În principiu, Directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de Justiție a Uniunii Europene

a hotărât totuși că unele dispoziții ale Directivelor ar putea, în mod excepțional, să producă

efecte directe într-un stat membru, fără ca acesta să fi adoptat deja vreun act de transpunere,

dacă se reunesc următoarele condiții: (a) transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a

efectuat incorect; (b) dispozițiile Directivei sunt necondiționate și suficient de clare și precise

și (c) dispozițiile Directivei conferă drepturi persoanelor.

Atunci când sunt reunite aceste condiții, o persoană poate să recurgă la dispoziția în cauză în

fața autorităților publice. Chiar dacă o dispoziție nu acordă niciun drept persoanelor și, astfel,

sunt reunite doar prima și a doua condiție, autoritățile statului membru au obligația juridică de a

ține seama de Directiva netranspusă. Jurisprudența menționată mai sus se sprijină, în principal,

pe argumentele efectului util, al reprimării comportamentelor contrare tratatului și al protecției

juridice. În schimb, o persoană nu poate să invoce direct, împotriva unei alte persoane (efect

numit „orizontal”), efectul direct al unei directive netranspuse (cauza C-91/92 Faccini Dori,

ECR, p. I-3325 și următoarele, punctul 25).

Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o

persoană poate să ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru care nu respectă

dreptul Uniunii. Dacă este vorba despre o directivă netranspusă sau transpusă incorect, această

acțiune este posibilă dacă: (a) Directiva are drept scop să confere drepturi persoanelor; (b)

conținutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispozițiilor Directivei și (c) există o legătură

de cauzalitate între nerespectarea obligației de a transpune Directiva și prejudiciul suferit

de părțile lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată fără a fi necesar să se

demonstreze vreo greșeală a acestuia.

Fişe tehnice UE - 2017

4
c.

Decizii, recomandări și avize

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. Atunci când precizează care îi sunt destinatarii

(state membre, persoane fizice sau juridice), o decizie este obligatorie doar pentru destinatarii

menționați. Decizia se utilizează pentru soluționarea unor situații concrete, specifice anumitor

destinatari. O persoană poate să își invoce drepturile acordate printr-o decizie adresată unui stat

membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un act de transpunere. Deciziile sunt aplicabile

direct în aceleași condiții ca o directivă.

Recomandările și avizele nu creează niciun drept și nicio obligație pentru destinatari, dar pot

furniza indicații cu privire la interpretarea și conținutul dreptului Uniunii.

4.

Dispoziții care reglementează competențele, procedurile, punerea în aplicare și executarea

actelor juridice

a.

Competență legislativă, drept de inițiativă și proceduri legislative:

1.3.2

1.3.6

1.3.8

și

1.2.3

Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai mică în

adoptarea legislației Uniunii, în funcție de temeiul juridic. Parlamentul îi poate solicita Comisiei

să elaboreze propuneri pe care să le prezinte Parlamentului și Consiliului.

b.

Punerea în aplicare a legislației Uniunii

În conformitate cu legislația primară, UE beneficiază doar de competențe de executare limitate,

punerea în aplicare a legislației Uniunii intrând, în general, în competența statelor membre. De

altfel, articolul 291 alineatul (1) din TFUE adaugă dispoziția că statele membre au obligația de a

lua toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct

de vedere juridic ale Uniunii. Atunci când sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare

a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, Comisia își exercită competența de

executare conform articolului 291 alineatul (2) din TFUE.

c.

Alegerea tipului de act juridic

În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului juridic ce trebuie adoptat. Cu toate acestea,

în multe cazuri nu se specifică un anumit tip de act juridic. În aceste cazuri, articolul 296

alineatul (1) din TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul actului de adoptat de la

caz la caz, „cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității”.

C.

Principiile generale ale dreptului Uniunii și drepturile fundamentale

În tratate există foarte puține referiri la principiile generale ale dreptului Uniunii. Aceste

principii au fost dezvoltate în principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

(securitate juridică, echilibru instituțional, așteptări legitime etc.). De altfel, jurisprudența Curții

se află, de asemenea, la originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii generale de

drept ale Uniunii. Aceste principii sunt consacrate acum prin articolul 6 alineatul (3) din TUE,

care face trimitere la drepturile fundamentale garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și care decurg din tradițiile constituționale comune ale

statelor membre, precum și din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (

4.1.2.

).

D.

Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană

Uniunea poate încheia, în cadrul competențelor sale, acorduri internaționale cu țări terțe sau cu

organizații internaționale [articolul 216 alineatul (1) din TFUE]. Aceste acorduri sunt obligatorii

pentru Uniune și pentru statele membre. Ele fac parte integrantă din cadrul juridic al Uniunii.

Fişe tehnice UE - 2017

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Articolul 14 alineatul (1) din TUE prevede că Parlamentul European exercită, împreună cu

Consiliul, funcțiile legislativă (prin procedura legislativă ordinară) și bugetară (prin procedura

legislativă specială prevăzută la articolul 314 din TFUE). De altfel, Parlamentul urmărește

simplificarea procesului legislativ, ameliorarea calității de redactare a textelor juridice și

impunerea unor sancțiuni mai eficace împotriva statelor membre care nu respectă dreptul

Uniunii. Programul anual de lucru și programul legislativ al Comisiei prezintă prioritățile

politice majore ale Comisiei și identifică acțiuni concrete, cu sau fără caracter legislativ, prin
care

să transpună în realitate prioritățile respective. Parlamentul are un rol important în elaborarea

de noi acte legislative, deoarece examinează programul anul de lucru al Comisiei și precizează

ce acte legislative consideră că ar trebui adoptate.

Dobândind personalitate juridică, Uniunea poate încheia acum acorduri internaționale

(articolul 218 din TFUE). Acordul Parlamentului European este necesar pentru toate acordurile

încheiate în domeniul politicii comerciale comune și pentru toate domeniile ale căror politici se

adoptă prin procedura legislativă ordinară.

 https://www.scribd.com/document/254668535/Izvoarele-Dreptului-Uniunii-Europene

IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE pentru controlul activităţii administrative în

conformitate cu principiile de drept au fostdezvoltate în dreptul nescris.

2.DREPTUL CUTUMIAR 

Cutuma sau obiceiul constă într-o practică generală relativ îndelungată, repetată înraporturile
dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie înraporturile dintre
ele. Pentru ca un obicei să devină juridic (şi deci izvor de drept), teoriaromano-canonică a
formulat două condiţii:

condiţie obiectivă (materială), constând într-o practică veche şi incontestabilă (longadiuturna

inveterata consuetudo);

condiţie subiectivă (psihologică), în conformitate cu care regula (practica) respectivăare caracter

obligatoriu (este necesară recunoaşterea în cadrul sistemului legislativ norme detrimitere - opinio
juris sive necessitatis), caracter care se poate revendica sub sancţiune juridică. Treptat s-a
adăugat o a treia condiţie:

caracterul precis - conţinutul obiceiului (regula de conduită prescrisă) să poată fideterminat, să

fie previzibil.Prin urmare obiceiul sau cutuma poate fi acceptată în drept conform locuţiunii:
„Consensus omnium consuetudo pro servatur” – cu consimţământul tuturor, obiceiul
serveştedrept lege.Forma clasică a dreptului nescris este dreptul cutumiar. Treptat el şi-a
pierdutînsemnătatea, ajungând ca astăzi cutuma, deşi recunoscută în toate statele europene, să
aibăun rol limitat în cadrul izvoarelor de drept. Codificarea dreptului a supus evoluţia
juridicălegii.Condiţiile premergătoare pentru recunoaşterea dreptului cutumiar sunt
asemănătoareîn diferitele sisteme legislative ale statelor membre ale Uniunii Europene, deşi sunt
într-oanumită măsură, diferenţe semnificative, în particular cu privire la durata folosirii,
necesară pentru ca regula să fie recunoscută ca o cutuma. În afară de aceste detalii, este
recunoscut în principiu că, date fiind condiţiile generale deja citate, dreptul cutumiar poate
apărea însistemul legal al Uniunii Europene.Legislaţia Uniunii Europene recunoaşte practicile şi
tradiţiile ţărilor membre dacă nucontravin ordinii de drept comunitare. Astfel, cu titlu de
exemplu, Constituţia europeanărecunoaşte libertatea de a desfăşura o activitate comercială în
conformitate cu dreptul Uniuniişi cu legislaţiile şi

practicile naţionale

(art. II-16). De asemenea, lucrătorilor saureprezentanţilor acestora li se garantează, la nivele

corespunzătoare, o informare şi oconsultare în timp util, în cazurile şi condiţiile prevăzute de
dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi

practicile naţionale

(art. II-27). În schimb

practicile administrative naţionale

care, dacă ar fi menţinute, ar împiedica libera circulaţie a lucrătorilor trebuie să fie eliminate,
elecontravenind scopurilor Uniunii şi ordinii sale de drept (art. III-19).7

IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENELegislaţia comunitară nu conţine norme de

trimitere expresă la cutume naţionale sauexistente în activitatea instituţiilor europene. Referirea
la acest gen de cutume o face însăCurtea Europeană de Justiţie. Teoretic, atitudinea Curţii faţă de
practicile neprevăzute devreun text comunitar dezvoltate de instituţiile comunitare sau de ţările
membre poate fiurmătoarea:

de recunoaştere, consacrare şi sancţionare prin acordarea de forţă juridică acelor cutume pe care

le consideră utile şi necesare

de acceptare şi tolerare a acelora care, prin importanţa şi semnificaţia lor, nu

reclamătransformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin
ordinii dedrept comunitare

de interzicere a acelora care contravin ordinii de drept comunitare.În unele cazuri Curtea nu
recunoaşte forţă juridică cutumelor intervenite în practicainstituţională. Astfel Curtea a hotărât că
„o practică a Consiliului, constând în adoptareaactelor legislative într-un anumit domeniu pe o
dublă bază juridică, nu este susceptibilă de aderoga de la regulile tratatelor. O astfel de practică
nu poate, prin urmare să creeze un precedent legând instituţiile Comunităţii în ceea ce priveşte
determinarea bazei juridicecorecte”. În cadrul sistemului de competenţe al Comunităţii, alegerea
bazei juridice a unui acttrebuie să se fondeze pe elemente obiective susceptibile de control
jurisdicţional. Printreastfel de elemente figurează în special scopul şi conţinutul actului. ,,O
simplă practică aConsiliului nu este susceptibilă de a deroga de la regulile tratatului şi nu poate
în consecinţă,să creeze un precedent legând instituţiile comunitare care, în prealabil adoptării
unei masuri,trebuie să determine baza juridică corectă pentru efectul urmărit”.

3.JURISPRUDENŢA CA IZVOR DE DREPT

Dată fiind natura incompletă a dreptului scris, jurisdicţia Curţii Europene de Justiţieare o
importanţă deosebită mai ales în fixarea principiilor dreptului administrativ european.S-a afirmat
de multe ori că Jurisprudenţa CEJ a avut o contribuţie decisivă la creareadreptului administrativ
european.Încă de la înfiinţare CEJ a avut o poziţie importantă printre instituţiile comunitare.Art.
4 E.E.C menţiona Curtea ca pe o instituţie cu statut egal alături de Consiliu, Comisie
şiParlament.Curtea Europeană de Justiţie are ca obiect fundamental asigurarea respectării
dreptuluicomunitar în interpretarea şi aplicarea uniformă a tratatelor. Astfel, la cererea unei
instituţiicomunitare, a unui stat sau a unei persoane particulare interesate direct, Curtea poate
săanuleze actele Comisiei, ale Consiliului de Miniştri sau ale guvernelor naţionale care ar
fiincompatibile cu Tratatele.De asemenea, Curţile Naţionale de Justiţie au responsabilitatea de a
se asigura de punerea în aplicare a Tratatelor UE şi a legislaţiei secundare a Comisiei Europene.
Cum legeaCE trebuie să interpretată într-o manieră uniformă, curţile naţionale sunt însărcinate,
atuncicând apare vreo neclaritate, să o supună spre deliberare, Curţii Europene de Justiţie (art.
177din Tratatul CE). Aceasta a contribuit la rolul proeminent pe care Curtea Europeană îl are în8

IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENEdezvoltarea principiilor comune, prin

stabilirea unui cadru interpretativ care trebuie urmat decurţile naţionale de justiţie.Dreptul
comunitar, fiind, in mod direct (tratatele comunitare) sau indirect (actelecomunitare) o creaţie a
statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte: este un dreptsupranaţional, „comunitar”; este un
drept distinct de dreptul intern al statelor membre; inacelaşi timp el este un drept integrat in
dreptul intern al statelor membre, in ordinea juridicanaţionala. Datorita acestor trasaturi, se poate
afirma ca dreptul comunitar este in acelaşi timpun drept propriu fiecărui stat membru, dar si
comun tuturor statelor membre.Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate in ordinea juridica
naţionala a statelor membre, in raport cu dreptul intern al acestora.„Prioritatea”, „supremaţia”
sau „superioritatea” dreptului comunitar implica douaaspecte:

•
a)prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificatesau
abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nula si inaplicabila;

 b)normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabilenorme juridice naţionale.
Administraţia si judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesarasi vor lăsa inaplicabile, daca
este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fara aaştepta intervenţia legiuitorului
naţional de abrogare a acestora.

BIBLIOGRAFIEAugustin Fuerea

, Drept comunitar european.Partea generală. Edit. All Beck, Bucureşti,2003

G. Prisăcaru