Contestație decizie de concediere 1058/2021 27-09-2021

Starea de fapt a cauzei (pe scurt)

Conform contractului individual de muncă nr.12/23.08.2012, domnul B a fost angajat la A_ S.R.L., în

funcția de stivuitorist, pe durată nedeterminată. Conform preavizului de concediere nr.
349/04.05.2020, în temeiul art. 65 alin.1 din Legea nr. 53/2003 republicată, directorul general al A_
S.R.L. i-a comunicat domnului B_faptul că, începând cu data de 04.05.2020, i se acordă un preaviz de
20 zile lucrătoare. Ca urmare a acestui fapt, contractul individual de muncă al domnului B_va înceta
în termen de 20 zile lucrătoare de la comunicarea prezentei notificări, scop în care, se va emite decizia
de concediere, conform dispozițiilor legale în vigoare. Motivele de fapt ale concedierii individuale
sunt următoarele: dificultățile economice prin care trece societatea în urma instaurării stării de urgență
provocate de Covid -19, iar, în cadrul societății, nu sunt disponibile alte locuri de muncă
corespunzătoare în raport cu pregătirea profesională și capacitatea de muncă a reclamantului B__.

-Având în vedere considerentele expuse mai sus, privitoare la decizia de concediere, Tribunalul a
dispus în sensul celor consemnate în dispozitivul hotărârii pronunțate în cauză. Conform art. 65 (1)
din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea
contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din
unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.(2) Desființarea locului de muncă
trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă. Prin controlul efectuat de instanțele de
judecată, pe baza probelor administrate care să evidențieze existența cauzei reale și serioase ce a
determinat desființarea locului de muncă, nu se urmărește limitarea libertății angajatorului de a
dispune cu privire la modul de administrare a activității economice, ci, din contră, se asigură
posibilitatea manifestării acesteia în funcție de factorii obiectivi care o influențează, excluzând doar o
eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, față de salariat. Potrivit art. 76 din Codul muncii, decizia
de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: a) motivele
care determina concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități,
conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de
muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de
muncă vacant, în condițiile art. 64. Din punct de vedere formal, decizia de încetare a contractului de
muncă contestată în prezentul dosar nu conține mențiunea prevăzută de art. 76 lit. a din Codul muncii
- motivele care au determinat desființarea postului, motive ce nu au fost aduse la cunoștința
salariatului. Motivele care determină concedierea trebuie menționate expres in cuprinsul deciziei de
concediere. Potrivit art. 80 din Codul muncii: (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod
netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va
repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere. Având în vedere considerentele
expuse mai sus, privitoare la decizia de concediere, Tribunalul a dispus în sensul celor consemnate în
dispozitivul hotărârii pronunțate în cauză.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta A__S.R.L., solicitând, în principal, admiterea

excepției de necompetență teritorială a Tribunalului B_____ și, pe cale de consecință, anularea în tot a
hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita. În privința fondului cauzei,
apelanta a susținut, în primul rând, că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că decizia de
concediere nu conține mențiunea prevăzută de art. 76 lit. a din Codul muncii. În acest sens, a arătat că
societatea a urmat întreaga procedură și a respectat toate condițiile de formă și de fond impuse de
legislația română, privind restrângerea sau încetarea activității persoanelor și posturilor direct afectate,
ca urmare a apariției și decretării stării de urgență, precum și a măsurilor necesar a fi aplicate pentru
prevenirea și combaterea răspândirii și efectelor pandemiei COV1D 19. În aceste condiții, a susținut
că sunt eronate considerentele primei instanțe, potrivit cărora, nu i s-au adus la cunoștința
reclamantului B____ motivele de fapt ale încetării raporturilor de muncă, apelanta precizând că acesta
a cunoscut motivele și a și semnat de luare la cunoștință a acestora. A subliniat că, atâta timp cât
contractul individual de muncă, ce reflectă acordul de voință al părților, rămâne valabil, intimatul-
reclamant este de acord cu încetarea raporturilor de muncă, pentru cauze ce nu sunt imputabile
societății, fiind determinată de cauze de „forță majoră”, precum pandemia COVID 19. Referitor la
susținerile apelantei că termenul de preaviz a fost respectat și că motivele pentru care a fost concediat
au fost doar de ordin economic, intimatul-reclamant a învederat că perioada de preaviz a fost
suprapusă cu perioada de concediu medical ce i-a fost acordat, fapt ce încalcă drepturile angajatului,
deoarece termenul de preaviz nu operează pe durata efectuării concediului medical. De asemenea, a
menționat că, în termenul de preaviz, au fost calculate și zile nelucrătoare. De asemenea, a arătat că
reducerea temporară a activității societății ca motive care să justifice concedierea, sunt vădit
disproporționate raportat la situația de fapt și la realitatea existentă la momentul la care a fost luată
decizia de concediere a intimatului. Apelanta-pârâtă A__S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, în
cadrul căruia, a expus motivele de ordin economic care au determinat desființarea locului de muncă
ocupat de către intimatul-reclamant, făcând trimitere, în acest sens, și la probele administrate în fața
instanței de fond. De asemenea, a învederat că intimatul-reclamant, calificat pentru meseria de
stivuitor, a refuzat o posibilă recalificare.

În continuare, Curtea reține faptul că prima instanță a soluționat litigiul din perspectiva nulității
deciziei de concediere sub aspect formal, statuând că aceasta este nulă deoarece nu cuprinde motivele
de fapt care au determinat concedierea reclamantului, mențiuni care sunt obligatorii, prevăzute ad
validitatem de art. 76 lit. a) coroborat cu art. 78 din Codul muncii.

Curtea constată că 

-Motivele care conduc la concediere permit, pe de o parte salariatului să își formuleze apărările, iar pe
de altă parte permit instanței de judecată să verifice și să cenzureze manifestarea de voință a
angajatorului, să verifice obiectivitatea măsurii adoptate de angajator. Cerința regăsită în art. 76 lit. a)
pentru a fi îndeplinită, este necesar ca motivele care determină concedierea să fie prezentate în decizie
în așa fel încât să fie verificabile sub aspectul justeței respectării cerințelor prevăzute de art. 65 alin. 2
din Codul muncii. Este suficientă o descriere, chiar și lapidară, dar concludentă, a motivelor care au
determinat angajatorul să dispună măsura concedierii. Ca principiu, simpla precizare în deciziei că
aceasta este motivată „ca urmare a reorganizării” sau de „motive economice”, nu este considerată ca
fiind motivare în sensul legii (C_____ G____, Codul muncii comentat și adnotat, Ed. Rosetti
International, Ediția 2015, pag. 340). Prin urmare, în situația în care decizia de concediere nu cuprinde
motivele de fapt care au determinat concedierea salariatului ci doar art. 65 alin. 1 din Codul muncii
este indicat ca temei de drept al concedierii acestuia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului
individual de muncă a fost consecința unei concedieri individuale sau colective care să atragă
necesitatea menționării criteriilor de stabilire a ordinii de priorități conform art. 69 alin. 2 lit. d) din
Codul muncii. Pe de altă parte, în absența din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale
concedierii, angajatul concediat și instanța de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către
angajator, respectiv să verifice existența cauzei reale și serioase precum și a caracterului obiectiv al
măsurii dispuse. Or, în speță, după cum s-a arătat anterior, decizia de concediere atacată nu cuprinde
nici măcar o minimă dezvoltare a motivelor de fapt care l-au determinat pe angajator să dispună
concedierea intimatului reclamat, întrucât mențiunile făcute în acest sens în decizie – desființarea
locului de muncă – se confundă cu însăși măsura concedierii.

Prin urmare, menționarea în preavizul de concediere nr. 349/04.05.2020 a dificultăților economice

prin care trece societatea în urma instaurării stării de urgență provocată de COVID 19, nu suplinește
lipsa motivării în fapt a deciziei de concediere (f. 131 dos. fond). De asemenea, trimiterile din
motivarea deciziei de concediere la acest preaviz sunt insuficiente, deoarece, legea instituie un
conținut obligatoriu, un element de formalism al deciziei care trebuie respectat întocmai.

rationamentul curtii (argumentele),

decizia finala a curtii;

ideile care se deduc din speta