ARBANAS Petrica, Încetarea contractului individual de muncă.

Condiţii
Revistă: Revista Romana de Dreptul Muncii 4 din 2012

Autor:
ARBANAS Petrica
Tip:
Jurisprudenta

 Încetarea contractului individual de muncă. Condiţii

(selecţie şi prelucrare de Petrică ARBĂNAŞ)
În conformitate cu prevederile art. 55 C. muncii, se face distincţie între următoarele forme de
încetare a contractului de muncă: de drept, prin acordul părţilor, prin voinţa unilaterală a
uneia dintre părţile contractante, în condiţiile şi în cazurile limitativ prevăzute de lege.
În speţă, nu se poate vorbi despre niciuna dintre aceste forme de încetare.
Astfel, nu se pune problema existenţei vreunuia dintre cazurile de încetare de drept prevăzute
de art. 56 din Legea nr. 53/2003 în varianta în vigoare la data emiterii ordinului contestat, nici
măcar a celui prevăzut de art. 56 lit. h) (la care se face trimitere în motivarea recursului
pârâtului I.D.R.) şi care se referă la ipoteza "retragerii de către autorităţile sau organismele
competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei".
Din examinarea conţinutului clauzelor contractului individual de muncă nr. 1/1 din 17
septembrie 2005 nu reiese că acesta ar fi fost perfectat pe baza unor avize, autorizaţii sau
atestări necesare pentru exercitarea profesiei şi care ulterior ar fi fost retrase de către
autorităţile sau organismele competente.
Oricum, chiar în situaţia în care contractul ar fi încetat în baza art. 56 lit. h) C. muncii, acest
aspect trebuia obligatoriu menţionat în cuprinsul ordinului contestat, motivarea în drept a
măsurii luate fiind de esenţa oricărui act de încetare a unui contract individual de muncă. În
caz contrar intervine sancţiunea nulităţii absolute a acestei măsuri, fiind aplicabile pentru
identitate de raţiune şi situaţie ("mutatis mutandis") prevederile art. 76 C. muncii.
Nu ne aflăm nici în ipoteza unei încetări prin acordul de voinţă al părţilor, fiind evident că
lipseşte acordul salariatului în această privinţă.
În sfârşit, nu este incidentă nici vreuna dintre modalităţile de încetare a contractului de muncă
prin voinţa unilaterală a angajatorului, respectiv concedierea pentru motive ce ţin de persoana
salariatului (art. 61-64 C. muncii) sau concedierea pentru motive care nu au legătură cu
persoana angajatului (art. 65 şi urm. din Legea nr. 53/2003).
De altfel, în oricare dintre aceste ipoteze, actul de concediere constă într-o decizie care, sub
sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente,
indicate prin dispoziţiile art. 62 alin. (2), art. 74 alin. (1), şi respectiv art. 268 alin. (2) C.
muncii. Ordinul contestat nu întruneşte cumulativ cerinţele impuse de legiuitor, întrucât nu
este motivat în fapt, nu indică instanţa competentă la care poate fi contestat şi termenul legal
[art. 62 alin. (2)], respectiv nu este întocmit în conformitate cu prevederile art. 74 alin. (1) ori
art. 268 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.
Emitentul ordinului contestat nu ar fi trebuit să omită faptul că între părţile în proces existau
raporturi juridice de muncă, motiv pentru care actul său unilateral de dispoziţie - pentru a nu
fi lovit de nulitate absolută - era necesar să fie perfectat cu respectarea dispoziţiilor relevante
pentru cazul de încetare de contract individual de muncă aplicabil.
Curtea consideră că termenul de "salarizare" din cuprinsul acestei norme nu impunea
perfectarea unui contract de muncă pentru funcţia de director general al I.D.R., faţă de
împrejurarea că intimatul-reclamant a fost desemnat în această funcţie, prin numire, în baza
unui ordin al ministrului afacerilor externe (nr. 1320/2005).
Mai mult, funcţia de director general al I.D.R. nu face parte din categoriile exceptate
prevăzute de art. 6 din Legea nr. 188/1999 şi putea fi foarte lesne încadrată într-una dintre
cele nelimitativ enumerate la care face trimitere art. 5 din aceeaşi lege.
Or, despre salarizare se vorbeşte şi în cazul funcţionarilor publici (a se vedea art. 31 din
Legea nr. 188/1999), în acest caz fiind vorba despre "legea privind stabilirea sistemului unitar
de salarizare pentru funcţionarii publici".
Aşadar, termenul de "salarizare" folosit de art. 5 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr.
880/2005 nu trebuia interpretat de către recurenţi ca făcând obligatoriu trimitere la Codul
muncii, cu consecinţa naşterii unei obligaţii de încheiere a unui contract individual de muncă
cu intimatul-persoană fizică pentru funcţia de director general al I.D.R.
Dimpotrivă, întrucât era vorba despre o persoană numită într-o funcţie dintr-o instituţie
publică din administraţia publică centrală, prin "salarizare" trebuia să se înţeleagă faptul că în
ce priveşte remunerarea acesteia sunt aplicabile prevederile legii privind stabilirea sistemului
unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. De aici, concluzia inexistenţei îndatoririi de
perfectare a vreunui contract individual de muncă.
Tocmai această eroare de înţelegere şi interpretare săvârşită de recurenţi a creat posibilitatea
declanşării litigiului de faţă, întrucât erau liberi să nu încheie un atare contract, dar totuşi au
procedat în sensul întocmirii sale.
(C. Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi de
asigurări sociale. decizia civilă nr. 2738/R din 5 aprilie 2012)
Constată că prin sentinţa civilă nr. 8122 din data de 28 septembrie 2011, pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.
26375/3/LM/2010, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul V.N., în contradictoriu cu
pârâţii M.A.E. şi I.D.R.
În consecinţă, a fost anulat Ordinul M.A.E. nr. 703 din 23 aprilie 2010, s-a dispus
reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii ordinului, iar pârâţii au fost
obligaţi să plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum
şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu 23 aprilie 2010 şi până la efectiva
reintegrare.
Pârâţii au declarat recurs în cauză.
În motivarea recursului pârâtului I.D.R. s-au arătat următoarele aspecte:
Sentinţa a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, faţă de împrejurarea că instanţa
a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Ordinul M.A.E. nr. 703 din 23 aprilie 2010 a fost emis cu respectarea tuturor prevederilor
legale în vigoare.
În mod greşit, instanţa de fond a apreciat că la emiterea Ordinului ministrului afacerilor
externe nu au fost respectate dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.
880/2005 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Diplomatic Român, în sensul că nu
a existat o consultare a Consiliului Diplomatic atunci când s-a luat decizia revocării din
funcţie a contestatorului.
La dosarul cauzei a fost depus, iar instanţa de fond a avut posibilitatea să analizeze
documentul din care reiese că această procedură prevăzută de art. 4 alin. (4) şi art. 5 din
Hotărârea Guvernului nr. 880/2005 a fost îndeplinită în data de 15 aprilie 2010, când a avut
loc reuniunea Consiliului Diplomatic.
Mai mult decât atât, din cuprinsul motivării sentinţei se poate vedea că instanţa de fond se
contrazice în afirmaţii, deoarece aceasta menţionează că "la data de 15 aprilie 2010, a avut
loc consultarea Consiliului Diplomatic al Institutului Diplomatic Român, în cadrul reuniunii
Consiliului Consultativ al M.A.E., ocazie cu care s-a luat hotărârea modificării conducerii şi
modalităţilor de funcţionare a Institutului Diplomatic Român".
Or, având în vedere că însăşi instanţa de fond admite faptul că a fost îndeplinită procedura
privind consultarea Consiliului Diplomatic, nu poate decât să întărească afirmaţia în sensul că
la emiterea Ordinului ministrului afacerilor externe nr. 703 din 23 aprilie 2010 au fost
respectate dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005.
Faţă de motivarea instanţei legată de faptul că în prezenta cauză nu sunt aplicabile nici
dispoziţiile art. 56 lit. h) C. muncii, în sensul încetării de drept a raporturilor de muncă ale
reclamantului ca urmare a retragerii de către autorităţile sau organismele competente a
avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei, aceasta este vădit
greşită deoarece propunerea Consiliului Diplomatic are caracterul unui aviz prealabil, iar la
retragerea acestuia sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 lit. h) C. muncii [art. 56 alin. (1) lit. g)
C. muncii republicat], şi anume contractul individual de muncă încetează de drept.
Acest aspect a fost analizat şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 545/2004
publicată în M. Of. nr. 85 din 25 ianuarie 2005, din care se reţine că "Persoanele care optează
pentru exercitarea unor profesii sau meserii şi pentru încadrarea în funcţii pentru care
reglementările legale cer şi existenţa avizului, autorizaţiei ori atestării din partea unor
autorităţi de specialitate se află într-o situaţie diferită faţă de celelalte categorii de salariaţi
cărora nu li se cer aceste documente în momentul încadrării în funcţie, ceea ce justifică, în
mod obiectiv şi rezonabil, tratamentul juridic diferit. Astfel, retragerea de către autoritatea
care le-a emis a avizului, autorizaţiei ori atestării, în momentul în care constată că nu mai sunt
îndeplinite condiţiile acordării, retragere ce determină încetarea de drept a contractului
individual de muncă pentru încheierea căruia existenţa acestor documente era o condiţie
obligatorie, nu reprezintă un tratament juridic discriminator, în sensul interzis de art. 16 alin.
(1) din Constituţie, ci aplicarea unui tratament juridic diferenţiat în raport cu situaţia, diferită
în care se află anumite categorii de persoane. De asemenea, Curtea reţine că în momentul
încheierii contractului individual de muncă persoanele ce încheie acest contract sunt
conştiente de existenţa condiţiei obligatorii a obţinerii avizului, autorizaţiei sau atestatului, în
lipsa cărora nu pot fi numite în funcţie, precum şi de consecinţele retragerii acestor
documente, care se materializează în încetarea de drept a contractului individual de muncă".
Prin urmare, "nimeni nu poate pretinde inamovibilitate sau stabilitate într-o funcţie, fără
îndeplinirea criteriilor şi condiţiilor legale".
Revocarea din funcţie a contestatorului reprezintă un act de oportunitate, acesta neocupând
funcţia de director prin concurs sau examen aşa cum prevede în mod expres art. 30 C. muncii,
astfel încât poate fi revocat fără ca această măsură să fie justificată.
În prezenta cauză nu se poate vorbi de transferul raporturilor dintre părţi în zona de aplicare a
Codului muncii, deoarece aşa cum prevăd dispoziţiile Hotărârea Guvernului nr. 880/2005
privind organizarea şi funcţionarea Institutului Diplomatic Român, directorul general este
numit de preşedintele I.D.R., cu consultarea Consiliului diplomatic.
Mai mult decât atât art. 10 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005 prevede că
"Numărul maxim de posturi al Institutului Diplomatic Român este de 60. Posturile se ocupă
pe bază de concurs. Comisia de concurs se stabileşte prin ordin al ministrului afacerilor
externe".
Or, având în vedere că reclamantul a fost numit în funcţia de director general al I.D.R. printr-
un Ordin emis de ministrul afacerilor externe, fără existenţa vreunui concurs sau examen, se
poate observa că nu se încadrează nici în prevederile art. 30 C. muncii şi nici în cele ale art.
10 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005. Prin urmare, în exercitarea aceloraşi
prerogative, ministrul afacerilor externe în calitate de preşedinte al I.D.R. poate revoca din
funcţie directorul general, prin aceeaşi modalitate prin care l-a şi numit, şi anume în baza
dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005 privind
organizarea şi funcţio­narea Institutului Diplomatic Român.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Afacerilor Externe s-au formulat următoarele
critici:
Judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei materiale a unei
instanţe de alt grad, conform art. 304 pct. 3 C. pr. civ.
Prima instanţă a încălcat normele de ordine publică referitoare la competenţă, aşa cum sunt
acestea prevăzute la art. 3) punctul 1 aşa cum se coroborează cu art. 159 pct. 2 C. pr. civ. (în
lectura anterioară a acestei dispoziţii, fără observarea modificărilor aduse prin Legea nr.
202/2010) şi, în conformitate cu preve­derile art. 162 şi art. 105 alin. (1) C. pr. civ. (în
lectura anterioară a acestei dispoziţii, fără observarea modificărilor aduse prin Legea nr.
202/2010). Ca atare, urmează a se admite recursul şi constatând nulitatea primei judecăţi, să
se admită excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, să se caseze hotărârea
atacată şi să se reţină cauza spre competentă soluţionare în fond la Curtea de Apel Bucureşti,
cu înaintarea dosarului către secţia competentă funcţional a judeca litigii în primă instanţă în
materia contenciosului administrativ.
S-a demonstrat că raporturile juridice în care s-a aflat contestatorul cu intimatul Institutul
Diplomatic Român au îmbrăcat o natură juridică duală, supuse fiind atât jurisdicţiei speciale a
contenciosului administrativ cât şi jurisdicţiei muncii.
Pentru a se configura în mod legal un cadrul procesual în care să se analizeze acţiunea
contestatorului trebuia ca instanţa de fond să identifice care este sursa nemulţumirii (causa
petendi) care a generat litigiul, precum şi actul juridic (causa debendi) ce a stat la baza
diferendului între părţi.
Deşi s-a reţinut o încadrare corectă a cauzei juridice a litigiului, cu cele două elemente arătate
mai sus, în sensul că partea contestatoare a reclamat un pretins abuz ce s-a săvârşit prin
eliberarea sa din funcţie ca urmare a ordinului ministrului afacerilor externe, instanţa şi-a
verificat competenţa în raport de contractul de muncă încheiat între părţi şi aflat în vigoare
până la momentul emiterii actului administrativ de eliberare din funcţie.
Dacă obiectul pricinii l-ar fi constituit, de exemplu, cuantumul salariului, calculul vechimii în
muncă, dreptul la concediu de odihnă sau la compensarea orelor suplimentare efectuate ori
alte elemente privitoare la plata cotelor de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, ar fi fost
evident că Tribunalul Bucureşti, prin secţia specializată în soluţionarea conflictelor de muncă,
era competent învestit cu judecata acestei cauze.
În această ipoteză, competenţa jurisdicţiei muncii ar fi fost atrasă în virtutea efectelor juridice
produse între părţi prin aplicarea contractului de muncă şi a normelor imperative din Codul
muncii şi din alte legi speciale emise în domeniul reglementării raporturilor de muncă şi de
asigurări sociale.
De altfel, în lumina dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005,
niciuna dintre părţi nu contestă faptul că, în intervalul aflat între numirea şi eliberarea din
funcţie a contestatorului, salarizarea acestuia a trebuit să urmeze regulile aplicabile
raporturilor de muncă şi că a fost necesar, cu această finalitate, să fie perfectat un contract de
muncă.
Partea contestatoare nu era funcţionar public şi raporturile sale juridice cu intimatul I.D.R. nu
erau raporturi de serviciu, dispoziţiile Hotărârea Guvernului nr. 880/2005 fiind speciale şi
derogatorii atât de la legislaţia muncii cât şi de la cea a funcţionarilor publici.
Însă în spectrul legislaţiei româneşti ce guvernează angajarea resursei umane în instituţiile
bugetare, încadrarea în categoria personalului numit exclude încadrarea aceleiaşi persoane în
categoria personalului contractual (tertium non datur).
Prin urmare, salarizarea contestatorului, independent de funcţia acestuia, nu putea să urmeze
decât legislaţia faţă de care calităţile persoanei şi funcţia contestatorului erau conturate mai
clar (repetăm, acesta nu era încadrat/numit în corpul funcţionarilor publici, nici în corpul
magistraţilor iar funcţia în care a fost numit şi din care, ulterior, a fost revocat, nu face parte
din categoria demnităţilor publice).
În aceste condiţii, unicul temei al salarizării şi al derulării raporturilor de muncă (de la
momentul numirii în funcţie prin actul administrativ al ministrului afacerilor externe) l-a
reprezentat contractul de muncă, limitat în timp la durata, nedeterminată ab initio, a
exercitării funcţiei până la eliberarea din aceasta prin actul administrativ al ministrului
afacerilor externe, act simetric şi corespondent celui de numire.
Nesocotirea drepturile salariale izvorâte din contractul de muncă în perioada în care acesta s-
a aflat în fiinţă, nu fac obiectul acestui litigiu ca şi capăt principal.
În schimb, obiectul cauzei îl constituie contestaţia formulată împotriva ordinului emis de
către ministrul afacerilor externe pentru eliberarea din funcţie a directorului general al I.D.R.,
act administrativ prin excelenţă.
Pe contestator l-a interesat, în principal, anularea efectelor ordinului de eliberare din funcţie
chiar dacă, în mod inerent şi subsecvent, această măsură de anulare ar fi condus şi la
restabilirea drepturilor ce decurg din contractul de muncă şi sunt guvernate de legislaţia
muncii.
E corect faptul că aceste drepturi salariale ar fi datorate în continuare dacă actul administrativ
de eliberare din funcţie ar fi anulat prin dispoziţia judecătorească pronunţată de instanţa
competentă (pentru că, astfel, şi contractul de muncă s-ar afla în vigoare) dar acest element
nu poate să atragă competenţa jurisdicţiei muncii în ce priveşte analizarea respectivului act
administrativ.
Contestatorul, în nesocotirea caracterului de act administrativ al ordinului ministrului
afacerilor externe nr. 703/2010, a pretins că un contract de muncă încheiat atipic pentru o
instituţie bugetară (prin simpla condiţie necesară şi suficientă a existenţei unui ordin simetric
de numire în funcţie) să beneficieze de toate garanţiile acordate de legislaţia muncii pentru
încetarea sa valabilă şi nu a dorit să observe competenţa materială a contenciosului
administrativ pe care o presupune atacarea actului administrativ de eliberare din funcţie.
Mai mult, instanţa de fond s-a raliat opiniei acestuia şi a emis o concluzie în contradicţie
flagrantă cu starea de drept din speţă în sensul că "nu pot fi primite susţinerile M.A.E. în sens
contrar pentru simplul fapt că angajatorul nu s-a limitat la a emite un ordin de numire în
funcţie a reclamantului ci a ales (subl.n.) să încheie şi contract de muncă cu acesta"
transferând "raporturile dintre ele (părţi - n.n.) în zona de aplicare a dispoziţiilor Codului
muncii".
Tot astfel, instanţa a conchis în sensul că "apărările M.A.E. ar fi putut fi primite de tribunal în
măsura în care raporturile dintre părţi s-ar fi întemeiat exclusiv (subl.n.) pe Ordinul de numire
în funcţie emis de ministrul afacerilor externe".
Faţă de aceste consideraţii se impune a fi sesizate următoarele erori de interpretare şi de
aplicare a legii:
- în primul rând, dacă nu ar fi existat contractul de muncă, Tribunalul nu "ar mai fi primit nici
un fel de apărări" deoarece ar fi devenit evident pentru toţi că acest litigiu "scapă" jurisdicţiei
muncii şi, în aceste condiţii, nu ar mai fi existat nici un echivoc în interpretarea legii
referitoare la competenţă iar contestatorul nu ar mai fi profitat de acest echivoc pentru a
propune teza fantezistă a "concedierii elegale".
- în al doilea rând, pârâţii din acest dosar nu au avut opţiuni în ce priveşte căile legale de
urmat pentru derularea raporturilor de muncă salarizată în care au fost implicaţi alături de
contestator. O instituţie publică şi bugetară în acelaşi timp, "nu alege" forma juridică sub care
angajaţii se vor afla în raporturi de muncă cu aceasta. Modul de angajare este dat numai de
lege. Norma juridică specială (Hotărârea Guvernului nr. 880/2005) a impus ca, ulterior
emiterii actului administrativ de numire, salarizarea directorului general al I.D.R. să fie
efectuată conform legii, prin "lege" înţelegându-se legislaţia muncii.
Iată de ce actele încheiate în privinţa persoanei contestatorului, deşi instanţa le apreciază, în
mod greşit, ca fiind rezultat al opţiunii celor două persoane care le-au îndeplinit (ministrul
afacerilor externe, respectiv I.D.R.) erau ambele necesare pentru ca directorul general să-şi
desfăşoare o activitate remunerată în cadrul I.D.R.
Instanţa, în verificarea competenţei sale, trebuia să examineze critic împrejurarea că actul de
numire a fost emis de o autoritate publică în regim de putere publică (ministrul afacerilor
externe), iar contractul de muncă a fost încheiat între contestatorul-angajat şi persoana
juridică angajatoare I.D.R. de pe poziţii egale convenţional, ambele persoane (ministru şi
I.D.R.) exercitându-şi drepturi şi asumându-şi obligaţii în virtutea unor capacităţi juridice
civile de exerciţiu complet diferite în conţinutul lor, în respectul principiului specialităţii
persoanei juridice.
Nefiind atacat exclusiv contractul de muncă, acesta este şi motivul pentru care ministrul
afacerilor externe nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
În mod echivalent, nefiind atacat doar actul de eliberare din funcţie a contestatorului, I.D.R. a
rămas ca parte în acest proces în baza rolului de semnatar al contractului de muncă.
Dar această împrejurare a stabilirii legislaţiilor care guvernează actele de numire şi de
eliberare din funcţie, respectiv, contractul de muncă, trebuia să conducă instanţa de fond la
singura concluzie pertinentă, şi anume aceea că există o alternanţă a legislaţiilor care a
guvernat raporturile juridice ale contestatorului cu intimaţii.
În mod greşit, judecătorul fondului s-a grăbit să îmbrăţişeze ipoteza cea mai puţin verosimilă,
aceea a unei opţiuni libere a autorităţilor angajatoare în alegerea instrumentelor juridice care
să consfinţească actele perfectate în vederea derulării activităţii contestatorului, chiar dacă
această ipoteză intra în contradicţie cu norme imperative pe care le-am amintit la fond.
Este foarte puţin probabil ca cineva să-şi închipuie că M.A.E. sau I.D.R. nu ar fi avut
scrupulele de a observa aceste norme şi că aceste două instituţii ar fi putut să le încalce
deliberat.
Singura explicaţie plauzibilă, înlăturată în mod curios de instanţă, era aceea că pârâţii
cunoşteau faptul că dispoziţiile art. 30 C. muncii nu se vor aplica deoarece nu a existat o
procedură de selectare a contestatorului în vederea angajării.
Atât actul de numire în funcţie cât şi cel de eliberare din aceasta erau acte administrative ce
atrăgeau competenţa unică a contenciosului administrativ în eventuala lor analizare.
Alternanţa competenţelor jurisdicţionale nu este singulară în câmpul legislaţiei româneşti
atunci când se dispută incidenţa normelor juridice într-un anumit domeniu. Astfel, în materia
achiziţiilor publice, întreaga procedură de atribuire a unui contract administrativ reclamă
competenţa contenciosului administrativ în timp ce efectele contractului administrativ, după
perfectarea acestuia, atrag jurisdicţia dreptului comercial.
Şi în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005 au
atras competenţa dreptului administrativ (numirea şi eliberarea din funcţie) iar salarizarea
contestatorului s-a efectuat în temeiul raporturilor de muncă solicitate de aplicarea art. 5 alin.
(2) din acelaşi act normativ.
Ţinând seama şi de faptul că acţiunea de fond are ca obiect principal atacarea actului de
eliberare din funcţie şi, numai subsecvent, restaurarea în patrimoniul contestatorului a tuturor
celorlalte efecte juridice produse de contractul de muncă ce şi-a încetat valabili­tatea la
data emiterii actului administrativ de eliberare din funcţie, se impune admiterea excepţia de
ordine publică a necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi casarea soluţiei de fond
cu toate consecinţele mai sus arătate.
Judecătorul fondului a reţinut greşit puterea probatorie a documentului intitulat "raportul
Reuniunii Consiliului Diplomatic al I.D.R.", motiv prevăzut de art. 3041C. pr. civ.
Astfel, în respectivul act se arată neechivoc faptul că ministrul afacerilor externe "are în
vedere modificarea conducerii şi modalităţilor de funcţionare ale Institutului Diplomatic
Român".
Din moment ce nu s-a consemnat în acest raport şi reacţia celorlalţi membri ai Consiliului
Diplomatic este evident şi rezonabil să presupunem că nu s-a înregistrat nicio opoziţie faţă de
opţiunea ministrului afacerilor externe.
Actul de eliberare din funcţie a contestatorului este valid emis, fără nicio condiţionalitate, cu
atât mai mult cu cât respectiva consultare a Consiliului nu afectează în nici un fel capacitatea
de imperium a ministrului, în forma în care este redactat art. 4 alin. (4) din Hotărârea
Guvernului nr. 880/2005.
Din punctul de vedere al situaţiei de fapt, legea nu prevede o modalitate specifică în care
trebuie să aibă loc o consultare a Consiliului Diplomatic asupra numirii/eliberării din funcţie
a directorului general al I.D.R. iar, din punct de vedere al stării de drept, avizul Consiliului,
chiar dacă ar fi fost exprimat în sens negativ (nu a fost cazul) nu diminua capacitatea
ministrului afacerilor externe de a decide cu deplină cădere asupra persoanei considerate a
îndeplini optim viziunea sa politică în poziţia publică respectivă. Avizul este pur consultativ.
Analizând problema dintr-o perspectivă per­sonală a contestatorului, înţelegând că
acesta îşi întemeiază acţiunea sa şi pe o simetrie a formării deciziei în actul său de eliberare
din funcţie, învederează că nu avea cunoştinţă de momentul în care s-a obţinut avizul
consultativ al Consiliului Diplomatic asupra numirii persoanei sale şi erau siguri că acesta nu-
l poate produce în dosar sub forma unui document scris pentru simplul motiv că nu există.
Instanţa nu a dat importanţa cuvenită conţi­nutului raportului Reuniunii Consiliului
Diplomatic atunci când reţine că "nu a fost discutată problema revocării reclamantului din
funcţia de director al I.D.R.".
Pe de altă parte, concluziile care ar conduce la ideea că un ordin al ministrului afacerilor
externe pentru eliberare din funcţie nu ar fi valid "deoarece nu a existat avizul Consiliului
Diplomatic al I.D.R. pentru revocarea din funcţie a reclamantului, fiind încălcat astfel
principiul simetriei actelor juridice" sunt eronate pentru că nu au luat în calcul consecinţele
juridice irelevante pe care le determină absenţa respectivului aviz, care este doar consultativ.
Instanţa a interpretat greşit legea, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Pentru argumentele arătate şi la punctul 1 al recursului, instanţa a greşit atunci când a reţinut
că "după semnarea contractului individual de muncă dintre părţi, motivele de oportunitate nu
mai pot fi invocate ca să justifice revocarea din funcţie a acestuia, încetarea unilaterală a
raporturilor contractuale din iniţiativa angajatorului putând să se facă doar în condiţiile
Codului muncii (concediere)".
Din moment ce a plecat de la premisele false ale competenţei legislaţiei muncii în materia
analizării unui act emis în regim de putere publică, toate celelalte judecăţi ale magistratului în
această speţă au fost eronate şi au condus la conturarea unor situaţii juridice imposibile.
Altfel, cum e posibil să îl mulţumească acest hibrid de norme imaginat de judecător în care
încheierea unui contract de muncă între I.D.R. şi contestator va genera o obligaţie "de a nu
face" în ce priveşte pârghiile de drept administrativ, de putere publică, pe care ministrul
afacerilor externe le are la îndemână. O asemenea ipoteză nu este prevăzută expres de lege şi,
deci, ea nu poate fi luată în calcul. Prerogativa ministrului de a elibera din funcţie, prin act
administrativ simetric celui de numire, nu poate fi cenzurată de voinţa altor persoane, în
primul rând pentru că respectiva convenţie nu lega decât pe I.D.R. şi contestator şi, în al
doilea rând, pentru că legea nu prevede o astfel de posibilitate.
Ceea ce instanţa de fond trebuia să reţină era faptul că "dispariţia" efectelor juridice ale
actului de numire, prin adoptarea actului de eliberare din funcţie - act a cărui emitere nu poate
fi cenzurată de contestator decât în legalitatea nu şi în oportunitatea sa, a condus formal şi
automat la încetarea efectelor actului subsecvent de încadrare în muncă.
Nimeni nu tăgăduieşte faptul că un contract de muncă nu poate să înceteze în baza unor
motive unilaterale, de oportunitate, ale angajatorului. Dar, pe de altă parte, nimeni nu poate
cenzura în oportunitatea sa actul de eliberare din funcţie emis în regim de putere publică de
ministru, acesta fiind singurul în măsură să aprecieze când să îl exercite iar I.D.R. şi
contestatorul sunt ţinuţi să se conformeze.
Menţiunea "termen nedeterminat" din contractul de muncă trebuie înţeleasă în acest sens
pentru că semnificaţia pe care i-o atribuie contestatorul ar conduce la o lipsă de eficacitate a
dispoziţiilor legale care permit ministrului afacerilor externe să numească şi să elibereze din
funcţie în mod echivalent şi simetric.
În acest fel, s-ar aduce atingere şi principiului de drept potrivit căruia interpretarea termenilor
convenţionali trebuie să se facă în sensul în care aceştia corespund normelor imperative şi nu
în sens contrar.
Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-reclamant, s-a solicitat respingerea
recursurilor ca nefondate.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
La termenul din 29 martie 2012, Curtea a pus în discuţie şi cererea de suspendare a judecării
pricinii, formulată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe în temeiul art. 244 pct. 1
C. pr. civ.
În motivarea acestei cereri s-a arătat că se impune suspendarea judecării cauzei până la
finalizarea irevocabilă a pricinii înregistrate sub nr. 74251/3/2011 la Tribunalul Bucureşti,
secţia a VIII-a, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului individual de
muncă încheiat între părţile în proces.
Recurentul-pârât Institutul Diplomatic Român, prin consilier juridic, a pus concluzii de
admitere a cererii de suspendare, în timp ce intimatul-reclamant, prin apărător, a solicitat
respingerea cererii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că în speţă nu sunt întrunite cerinţele
impuse prin dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., potrivit cu care "instanţa poate
suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau
neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".
Soluţia din cauza de faţă nu depinde nici în tot şi nici în parte de hotărârea ce s-ar putea
pronunţa în litigiul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a sub nr.
74251/3/2011, ce are ca obiect constatarea nulităţii contractului individual de muncă perfectat
de părţile prezentului proces.
Conform art. 57 alin. (2) C. muncii, "constatarea nulităţii contractului individual de muncă
produce efecte pentru viitor". Aşa fiind, chiar în ipoteza în care acţiunea ce face obiectul
dosarului nr. 74251/3/2011 ar fi admisă, constatarea nulităţii contractului de muncă ar
produce efecte doar pentru viitor, neavând nicio o influenţă sau implicaţie juridică asupra
soluţiei ce s-ar putea pronunţa în pricina de faţă. Doar dacă nulitatea ar fi produs efecte
retroactive, s-ar fi putut vorbi despre eventuale consecinţe în legătură cu pretenţiile deduse
judecăţii în prezentul litigiu.
În baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., văzând şi prevederile art. 3041 din acelaşi cod
(ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanţa de control judiciar şi în
virtutea acestui caracter devolutiv al căii de atac, oferă posibilitatea complinirii motivării
hotărârii atacate), Curtea va respinge recursurile ca nefondate pentru considerentele ce vor fi
expuse în continuare.
Criticile exprimate în motivarea recursurilor nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect
atunci când a admis acţiunea în sensul menţionat prin dispozitivul sentinţei atacate.
Aşa cum rezultă din analiza materialului probator administrat în cauză (înscrisuri), prin
Ordinul nr. 703 din 23 aprilie 2010 emis de M.A.E., s-a dispus eliberarea intimatului-
reclamant din funcţia de director general al I.D.R. În drept au fost invocate prevederile art. 4
alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 100/2004 şi cele ale art. 4 şi art. 5 din Hotărârea
Guvernului nr. 880/2003.
Fapt incontestabil şi extrem de important, între recurentul-pârât I.D.R. şi reclamantul-intimat
V.N. existau şi raporturi juridice de muncă la acel moment, raporturi decurgând din
contractul individual de muncă nr. 1/1 din 17 septembrie 2005. Potrivit clauzelor acestui
contract, intimatul-persoană fizică ocupa funcţia de director general al Institutului Diplomatic
Român pe durată nedeterminată începând cu 17 septembrie 2005.
Ordinul nr. 703 din 23 aprilie 2010 emis de ministrul afacerilor externe (contestat în
prezentul proces) a produs consecinţe şi în ce priveşte raporturile de muncă dintre părţi,
determinând încetarea contractului individual de muncă de care beneficia intimatul-
reclamant, în condiţiile în care prin ordinul în discuţie acesta a fost eliberat din funcţia de
director general al I.D.R., pe care o deţinea şi în temeiul contractului său de muncă.
Or, încetarea oricărui contract individual de muncă se poate face doar în cazurile şi condiţiile
prevăzute de Codul muncii.
În conformitate cu prevederile art. 55 C. muncii, se face distincţie între următoarele forme de
încetare a contractului de muncă: de drept, prin acordul părţilor, prin voinţa unilaterală a
uneia dintre părţile contractante, în condiţiile şi în cazurile limitativ prevăzute de lege.
În speţă, nu se poate vorbi despre niciuna dintre aceste forme de încetare.
Astfel, nu se pune problema existenţei vreunuia dintre cazurile de încetare de drept prevăzute
de art. 56 din Legea nr. 53/2003 în varianta în vigoare la data emiterii ordinului contestat, nici
măcar a celui prevăzut de art. 56 lit. h) (la care se face trimitere în motivarea recursului
pârâtului I.D.R.) şi care se referă la ipoteza "retragerii de către autorităţile sau organismele
competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei".
Din examinarea conţinutului clauzelor contractului individual de muncă nr. 1/1 din 17
septembrie 2005 nu reiese că acesta ar fi fost perfectat pe baza unor avize, autorizaţii sau
atestări necesare pentru exercitarea profesiei şi care ulterior ar fi fost retrase de către
autorităţile sau organismele competente.
Oricum, chiar în situaţia în care contractul ar fi încetat în baza art. 56 lit. h) C. muncii, acest
aspect trebuia obligatoriu menţionat în cuprinsul ordinului contestat, motivarea în drept a
măsurii luate fiind de esenţa oricărui act de încetare a unui contract individual de muncă. În
caz contrar intervine sancţiunea nulităţii absolute a acestei măsuri, fiind aplicabile pentru
identitate de raţiune şi situaţie (mutatis mutandis) prevederile art. 76 C. muncii.
Nu ne aflăm nici în ipoteza unei încetări prin acordul de voinţă al părţilor, fiind evident că
lipseşte acordul salariatului în această privinţă.
În sfârşit, nu este incidentă nici vreuna dintre modalităţile de încetare a contractului de muncă
prin voinţa unilaterală a angajatorului, respectiv concedierea pentru motive ce ţin de persoana
salariatului (art. 61-64 C. muncii) sau concedierea pentru motive care nu au legătură cu
persoana angajatului (art. 65 şi urm. din Legea nr. 53/2003).
De altfel, în oricare dintre aceste ipoteze, actul de concediere constă într-o decizie care, sub
sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente,
indicate prin dispoziţiile art. 62 alin. (2), art. 74 alin. (1) şi respectiv art. 268 alin. (2) C.
muncii. Ordinul contestat nu întruneşte cumulativ cerinţele impuse de legiuitor, întrucât nu
este motivat în fapt, nu indică instanţa competentă la care poate fi contestat şi termenul legal
[art. 62 alin. (2)], respectiv nu este întocmit în conformitate cu prevederile art. 74 alin. (1) ori
art. 268 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.
Emitentul ordinului contestat nu ar fi trebuit să omită faptul că între părţile în proces existau
raporturi juridice de muncă, motiv pentru care actul său unilateral de dispoziţie - pentru a nu
fi lovit de nulitate absolută - era necesar să fie perfectat cu respectarea dispoziţiilor relevante
pentru cazul de încetare de contract individual de muncă aplicabil.
Tocmai pentru că s-a încheiat un astfel de contract, litigiul dintre părţi face parte din categoria
conflictelor de muncă, fiind vorba mai precis despre un conflict de drepturi în sensul art. 248
alin. (3) C. muncii. Iar acest tip de conflicte intră în competenţa de soluţionare a instanţelor
specializate în materie, sens în care sunt prevederile art. 284 din Legea nr. 53/2003 şi cele ale
art. 2 pct. 1 lit. c) C. pr. civ. În speţă, competentă material şi teritorial să rezolve pricina în
fond era secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti.
Nu are nicio relevanţă împrejurarea că părţile ar mai fi legate şi printr-un alt tip de raporturi
juridice. Existenţa acestora nu atrage competenţa de judecată a altor instanţe, căci importanţă
are doar faptul prezenţei contractului individual de muncă de care beneficiază intimatul-
persoană fizică. Iată de ce apar ca nefondate susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că prima
instanţă nu era competentă material să soluţioneze cauza în fond.
Se mai afirmă de către recurenţi (mai precis M.A.E.) că ar fi avut obligaţia de a încheia
contract individual de muncă cu intimatul-reclamant, stabilită prin prevederile art. 5 alin. (2)
din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005 privind organizarea şi funcţionarea Institutului
Diplomatic Român.
Acest text nu vorbeşte despre necesitatea perfectării unui astfel de contract în cazul
directorului general al I.D.R., ci statuează că "salarizarea personalului Institutului Diplomatic
Român se face în condiţiile legii".
Curtea consideră că termenul de "salarizare" din cuprinsul acestei norme nu impunea
perfectarea unui contract de muncă pentru funcţia de director general al I.D.R., faţă de
împrejurarea că intimatul-reclamant a fost desemnat în această funcţie, prin numire, în baza
unui ordin al ministrului afacerilor externe (nr. 1320/2005).
Or, numirea este modalitatea caracteristică de desemnare într-o funcţie publică, sens în care
sunt prevederile art. 2 alin. (2) prima teză din Legea nr. 188/1999, conform cărora
"funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică."
Aceasta şi pentru că potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 880/2005, "Institutul
Diplomatic Român este instituţie publică cu personalitate juridică şi funcţionează în
subordinea Ministerului Afacerilor Externe".
Rezultă că I.D.R. este instituţie publică în subordinea M.A.E., deci poate fi asimilat noţiunii
de instituţie publică a administraţiei publice centrale la care face referire art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 188/1999, potrivit cu care "prezenta lege reglementează regimul general al
raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin
autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale
administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu".
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, ce au
următorul conţinut:
"Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre
următoarele funcţii publice:
a) director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative
autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora".
Mai mult, funcţia de director general al I.D.R. nu face parte din categoriile exceptate
prevăzute de art. 6 din Legea nr. 188/1999 şi putea fi foarte lesne încadrată într-una dintre
cele nelimitativ enumerate la care face trimitere art. 5 din aceeaşi lege.
Or, despre salarizare se vorbeşte şi în cazul funcţionarilor publici (a se vedea art. 31 din
Legea nr. 188/1999), în acest caz fiind vorba despre "legea privind stabilirea sistemului unitar
de salarizare pentru funcţionarii publici".
Aşadar, termenul de "salarizare" folosit de art. 5 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr.
880/2005 nu trebuia interpretat de către recurenţi ca făcând obligatoriu trimitere la Codul
muncii, cu consecinţa naşterii unei obligaţii de încheiere a unui contract individual de muncă
cu intimatul-persoană fizică pentru funcţia de director general al I.D.R.
Dimpotrivă, întrucât era vorba despre o persoană numită într-o funcţie dintr-o instituţie
publică din administraţia publică centrală, prin "salarizare" trebuia să se înţeleagă faptul că în
ce priveşte remunerarea acesteia sunt aplicabile prevederile legii privind stabilirea sistemului
unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. De aici, concluzia inexistenţei îndatoririi de
perfectare a vreunui contract individual de muncă.
Tocmai această eroare de înţelegere şi interpretare săvârşită de recurenţi a creat posibilitatea
declanşării litigiului de faţă, întrucât erau liberi să nu încheie un atare contract, dar totuşi au
procedat în sensul întocmirii sale. Or, dacă au acţionat aşa, s-au plasat singuri pe tărâmul
dreptului muncii, cu toate consecinţele decurgând de aici, inclusiv aceea că ordinul contestat
trebuia emis cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii, dar şi aceea exprimată prin
principiul că "nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru a se apăra".
Cât priveşte problematica legată de documentul intitulat "raportul Reuniunii Consiliului
Diplomatic al I.D.R.", Curtea consideră inutilă tratarea ei, în condiţiile în care prioritate are
faptul că litigiul dintre părţi este un conflict de drepturi privitor la încetarea unui contract
individual de muncă. Altfel spus, documentul respectiv este total irelevant faţă de natura şi
obiectul pretenţiilor deduse judecăţii.
În raport de toate cele ce preced, ţinând seama şi de prevederile art. 78 C. muncii, soluţia
primei instanţe apare ca fiind legală şi temeinică, iar recursurile urmează a fi respinse ca
nefondate.
Publicat in "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII" cu numărul 4 din data de 30
iunie 2012