Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2019 pe rolul secției civile a

Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D., în calitate de reclamanți, în
contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F, au solicitat: obligarea pârâtei la
plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul încercat ca urmare a decesului
victimei G, astfel: pentru A. – suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale și
23.576,93 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de tată al victimei; pentru B. – suma de
1.000.000 de euro cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei; pentru C. – suma
de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei; pentru D. – suma
de 1.000.000 de euro cu titlu daune morale, în calitate de frate al victimei; obligarea pârâtei
la plata penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamanților cu
titlu de despăgubiri morale și materiale, calculate începând cu data de 15 decembrie 2018,
adică a unsprezecea zi de la data înregistrării cererii de despăgubire la pârâtă și până la data
efectivă a plății, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014
(avizarea daunei având loc în data de 4 decembrie 2018); obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 și 453 C. proc. civ. cheltuielile de judecată
reprezentând onorariu avocațial vor fi solicitate pe cale separată.
(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1553 din 28 iunie 2021)
Analizând recursul, cu prioritate, prin prisma excepției inadmisibilității căii de atac,
invocate prin întâmpinare de către intimații-reclamanți, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc.
civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor
acte normative, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de judecată a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în răspundere

civilă delictuală formulată de reclamanții A., B., C. și D., în calitate de reclamanți, în
contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F.

Prin toate capetele de cerere, ce constituie obiectul acțiunii, reclamanții, în calitate de

rude ale victimei unui accident de circulație, au înțeles să solicite instanței de judecată
obligarea pârâtei E. S.A. la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma
accidentului descris în cererea de chemare în judecată.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au precizat că polița de

răspundere civilă obligatorie seria x/07/R7/YD nr. x emisă la data de 20 noiembrie 2015
pentru autoturismul x, având numărul de înmatriculare x, implicat în accident, valabilă la data
producerii acestuia (21 februarie 2016) este încheiată la E. S.A.

Totodată, reclamanții au arătat că, așa cum s-a reținut în decizia Curții Constituționale
nr. 77 din data de 11 februarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 268 din
data de 11 aprilie 2014), în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările
și reasigurările din România, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat prin
care asiguratorul, corelativ încasării primelor de asigurare, acordă despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate terțelor persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar stabilirea și
acordarea despăgubirilor se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin
procedura administrativă instituită prin normele Autorității de Supraveghere
Financiară, fie prin hotărâre judecătorească.

Așadar, prezentul litigiu este unul născut în materia asigurărilor, fiind vorba despre un
litigiu izvorât dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil
încheiat și a producerii riscului asigurat, constând în săvârșirea unei fapte ilicite delictuale de
către persoana care are calitatea de asigurat.

Nu pot fi primite apărările recurentei-pârâte potrivit cărora, raportat la cele statuate

prin hotărârea prin care a fost soluționat conflictul negativ de competență ivit în cauză,
prezentul litigiu nu poate fi calificat ca făcând parte din categoria celor din materia
asigurărilor.

Astfel, prin sentința civilă nr. 96 din data de 9 septembrie 2019, stabilind că, în speță,
competența de soluționare aparține Tribunalului Cluj și nu Tribunalului Specializat Cluj,
Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a reținut că, în raportul juridic dedus judecății,
calitatea de profesionist a pârâtei nu prezintă relevanță juridică, pretențiile
reclamanțiilor fiind fundamentate pe elementele răspunderii civile delictuale care
decurg din fapta ilicită imputată, iar între părțile în litigiu nu există un raport care să
vizeze activitatea economică sau întreprinderea uneia dintre părți.

Ca atare, ceea ce a statuat, cu autoritate de lucru judecat, curtea de apel este că

prezentul litigiu este întemeiat pe instituția răspunderii civile delictuale, iar competența
Tribunalului Specializat Cluj nu poate fi atrasă de calitatea de profesionist a uneia dintre
părți, instanța competentă a soluționa pricina trebuind a fi stabilită având în vedere obiectul
acesteia și nu prin raportare la calitatea părților.
 Or, în astfel de litigii, care consacră principiul protecției terțului păgubit, instanțele
sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, de către un terț față de contractul de
asigurare RCA, în care autorul faptei a avut calitatea de parte.

Prin decizia nr. 13 din data de 18 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
1309 din data de 30 decembrie 2020, s-a statuat că, în cauzele de tipul celei de față,
instanțele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală,
diferența constând în chestiunea privind existența și întinderea răspunderii asiguratorului
RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres de art. 483 alin. (2) C. proc.
civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, normă care prevede
exceptarea hotărârilor pronunțate în această materie de la exercitarea recursului.

Astfel, s-a reținut că:

„Asigurarea obligatorie aduce în discuție, din chiar momentul încheierii contractului

de asigurare, răspunderea civilă a deținătorului de vehicul, răspundere ce se poate declanșa în
contextul participării sale la traficul rutier. De aceea, stabilirea ulterioară a răspunderii sale
civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului
rutier, reprezintă o condiție, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părți în litigiile de
tipul celor enumerate în sesizarea de recurs în interesul legii.

Plata făcută de asigurător este o consecință a executării contractului de asigurare pe

care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terțul beneficiar este o persoană
necunoscută la momentul încheierii contractului, care se va individualiza la data producerii
accidentului. Dacă nu ar exista contractul de asigurare, terțul nu ar putea invoca în favoarea
sa acțiunea directă prevăzută de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (pentru contractele
încheiate sub imperiul acestei legi) sau de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 (pentru
contractele încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, care a abrogat Legea nr.
136/1995)”.

Prin urmare, nu se poate reține că o calificare a prezentului litigiu ca făcând parte din
materia asigurărilor ar contrazice cele statuate cu autoritate de lucru judecat de către curtea de
apel, în sensul că nu se pune în discuție raportul de asigurare dintre societatea de
asigurare și asiguratul său, ci exclusiv întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii
civile delictuale.
 Aceasta, întrucât, o atare calificare determină tocmai verificarea îndeplinirii cerințelor
pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a celui care a produs accidentului, pentru a se
stabili obligația de plată a pârâtei, societatea de asigurări la care acesta are încheiată poliția de
asigurare.

În plus, materia răspunderii civile delictuale cuprinde o plajă largă de litigii, în cadrul
cărora cele din domeniul asigurărilor reprezintă o categorie distinct delimitată de lege.

Ca atare, nu se poate aprecia că o calificare a prezentului litigiu ca făcând parte din

materia asigurărilor ar reprezenta o încălcare a autorității de lucru judecat a celor statuate în
soluționarea conflictului negativ de competență născut în cauză, care nu a avut în vedere
materia asigurărilor în care litigiul se încadrează, ci s-a raportat la împrejurarea că în
speță competența nu poate fi atrasă de calitatea de profesionist a uneia dintre părți.

Astfel, având în vedere că prezentul recurs este îndreptat împotriva deciziei curții de
apel pronunțate într-un litigiu de asigurări, inițiat după data de 21 decembrie 2018, Înalta
Curte reține dispozițiile art. 483 alin. (2) Cod procedură, astfel cum a fost modificat prin art. I
pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data
înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței de fond, respectiv 7 februarie
2019, potrivit cărora „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile
prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j), în cele privind navigația civilă și activitatea în
porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în
cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri
imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt
supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede
că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în materia asigurărilor nu sunt

supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru
modificarea și completarea altor acte normative, care a intrat în vigoare la data de 21
decembrie 2018.
 Așadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin
acest act normativ – 21 decembrie 2018 – în materiile prevăzută expres de alin. (2) al art.
483, inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului este suprimată,
noile reguli de procedură aplicându-se doar cererilor de chemare în judecată introduse ulterior
intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018, având în vedere că art. 24 și art. 25 C.
proc. civ. statuează că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și
executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în timp ce procesele în curs
de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub
care au fost inițiate.

Față de dispozițiile legale mai sus evocate, se constată că pentru litigiile având ca
obiect cereri în materia asigurărilor au fost instituite două grade de jurisdicție,
respectiv fond și apel.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. „sunt hotărâri definitive, cele date în
apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs”.

Astfel, decizia civilă nr. 197A din data de 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de
Apel Cluj, secția I civilă, prin care a fost respins apelul îndreptat împotriva soluției instanței
de fond într-un litigiu din materia asigurărilor, nu este supusă căii de atac a recursului, fiind
definitivă, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Se mai reține că, în raport de dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora
„Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra
acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de
lege”, menționarea în dispozitivul deciziei atacate a faptului că părțile au deschisă calea de
atac a recursului nu are niciun efect asupra admisibilității căii de atac, neputându-se crea
părților un drept nerecunoscut de lege.

Legalitatea căilor de atac este prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C.
proc. civ. și presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor
de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală
constituie o încălcare atât a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al
egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
 Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte
mijloace procedurale, în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri
judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din
Constituție arătând că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul
Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

În concluzie, constatând că, în speță, hotărârea pronunțată în apel nu putea fi

atacată cu recurs deoarece legiuitorul a suprimat expres această cale de atac în privința
litigiilor izvorâte din contracte de asigurare, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil,
recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 197/A din data de 13
octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.