1.

Cerere de chemare în garanție

Prin cererea de chemare în judecată, societatea X a chemat în judecată pârâtul Y, solicitând

instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata către
reclamantă a sumei de 30.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii prin
fapta sa culpabilă săvârşită în legătură cu serviciul exercitat în calitate de salariat, respectiv urmare a
accidentului din data de 3.09.2014, la intrarea în localitatea Lugoj, cu autocarul cu număr de
înmatriculare TM 18 TAC, pe care îl conducea cu nerespectarea distanţei regulamentare între
autovehicule, conform raportului depus și necontestat de pârât. Suma solicitată reprezintă prețul
plătit de societate pentru repararea autobuzului.

Pârâtul Y a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva chematei în garanţie Z,

solicitând obligarea acesteia, în calitate de asigurător Casco, alături de pârât, la plata eventualelor
despăgubiri stabilite în cauză. În cererea de chemare în garanţie a asigurătorului, pârâtul a arătat că
acesta, în calitate de asigurător CASCO al reclamantei pentru autocarul implicat în accident, este, în
principal, obligat la plata despăgubirilor generate de repararea autocarului, iar pârâtul este obligat
doar în subsidiar. Pe de altă parte, reclamanta trebuia să cheme în judecată, în principal, asigurătorul
şi, în subsidiar, pe pârât, deoarece în caz contrar nu are nicio valoare asigurarea Casco

Asigurarea CASCO se încheie pentru ca beneficiarul să poată obţine despăgubirea

determinată de reparaţia autovehiculului ce îi aparţine şi pentru a nu fi nevoit să urmărească
persoana vinovată de pagubă, în speţă conducătorul auto.

Prin predarea către şofer a poliţei de asigurare CASCO, reclamanta a garantat, practic, că, în
cazul unui eventual nefericit accident, plata eventualelor despăgubiri se va face din asigurare şi nu va
fi suportată de el.

Cu toate că pârâtul nu a dorit acest accident, în situaţia în care nu ar fi avut asigurarea nu ar fi

fost de acord să conducă autobuzul reclamantei, deoarece oricui i se poate întâmpla un accident
nefericit, săvârşit din culpă. Tot timpul conducerea reclamantei a susţinut, în faţa angajaţilor, că
eventualele pagube se vor recupera din asigurare. Pârâtul nu ar fi plecat în curse în lipsa acestei
asigurări CASCO. După producerea accidentului, conducerea de la acel moment l-a asigurat pe pârât
că repararea pagubei se va face prin asigurător şi că nu va fi obligat la nimic, determinându-l, astfel,
să facă în continuare curse internaţionale.

În momentul în care societatea reclamantă a început să piardă cursele internaţionale şi nu a

mai avut nevoie de pârât pentru aceste curse, a introdus prezenta acţiune pentru recuperarea
prejudiciului, în condiţiile în care putea să-l recupereze de la asigurător. În drept, se invocă
dispoziţiile art. 72 C. proc. civ.

Care este soluția instanței?

1. Plata orelor suplimentare
X a solicitat instanței obligarea angajatorului la plata orelor suplimentare efectuate în
timpul repausului săptămânal și în zilele de sărbătoare legală, cu un spor de 175% din salariul
de bază, pentru perioada martie 2018 – decembrie 2019. Din expertiza efectuată în cauză,
expertul a stabilit că s-au efectuat un număr de un număr de 201 ore în zilele de repaus
săptămânal, iar în zilele de sărbători legale un număr de 46 ore.
Angajatorul s-a apărat, arătând că orele prestate în zilele în care, potrivit legii, nu se
lucrează, au fost compensate cu perioadele în care reclamantul nu s-a prezentat la serviciu,
depunând la dosarul cauzei și fluturași de salariu cuprinzând lunar sume plătite în afara
salariului de bază și susținând că acestea reprezintă plata orelor suplimentare.
În replică, reclamantul a arătat că angajatorul nu a oferit nicio compensare,
neexistând nicio evidență expresă în acest sens, iar fluturașii de salariu nu fac dovada expresă
a orelor suplimentare efectuate și, în orice caz, nu fac dovada plății în întregime a orelor
suplimentare efectuate în realitate.
Soluția instanței?